2,406 citiri

Criza ideii de dragoste – mama tuturor crizelor

Ovidiu Predescu
Ovidiu Predescu

În ultimele luni s-a vorbit şi s-a scris mult – poate exagerat de mult – despre crize, cum ar fi: criza medical-sanitară determinată de pandemia cu noul coronavirus Covid-19; apoi, criza politică legată de faptul că politicienii de pretutindeni aflaţi la butoanele guvernării, dar şi cei din opoziţie au fost surprinşi pentru a nu ştiu câta oară pe picior greşit, de data aceasta în “războiul” cu virusul amintit, deşi este de notorietate că omenirea de când este pe acest pământ trebuie să trăiască şi/sau supravieţuiască alături de viruşi, şi ei aflaţi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte în căutare de gazde – inclusiv din specia umană – pentru propria supravieţuire; o criză economică la nivel mondial mai virulentă, mai distrugătoare decât cea care a început în decembrie 2007 în Statele Unite ale Americii, pentru a cuprinde după aceea întreaga societate omenească, şi care a fost una a banului, adică a băncilor; o criză socială cu milioane şi milioane de şomeri, rezultat al celebrei sintagme de dimensiuni planetare “stai acasă” ce a paralizat, practic a închis un număr important de domenii economice semnificative, consecinţa fiind pulverizarea pur şi simplu a numeroase locuri de muncă de pe urma cărora, până mai ieri, mulţi oameni – “arestaţi la domiciliu” pentru a se preveni infectarea lor şi a semenilor cu noul coronavirus, precum şi blocarea inevitabilă a sistemului medical-sanitar insuficient sprijinit şi finanţat de guverne – îşi câştigau cinstit pâinea cea de toate zile pentru ei şi familiile lor; o posibilă criză alimentară, dar şi o recrudescenţă a fenomenului infracţional, în special cel al violenţei extreme din cauza nemulţumirilor sociale în creştere; o criză existenţială a unei umanităţi în care omul obişnuit este tot mai adesea tratat de statul-părinte ca un copil care trebuie protejat şi supravegheat să nu greşească pentru a se evita astfel riscurile cotidiene. Aşadar, din păcate, frica atent inculcată de guvernanţi în minţile guvernaţilor de oriunde este pe cale să ia locul curajului, ignorându-se cu nonşalanţă că “asumarea şi înfruntarea curajoasă a riscurilor” a stat la baza ”progresului omenirii” de până acum[1].

Referindu-ne aici şi acum la aceste crize, precum şi la multe altele pe care nu le-am menţionat, constatăm că nu s-a amintit nimic, nici măcar o vorbă sau un cuvânt scris în legătură cu mama lor – criza ideii de dragoste. Precizez că acestă reflecţie mi-a fost adusă în curtea conştientului meu de un excepţional eseu[2] a lui Octavio Paz – poet, eseist şi diplomat mexican – căruia în 1990 i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură.

Astfel, după ce asociază conceptul de dragoste istoriei politice moderne, Octavio Paz arată că “dragostea şi politica sunt cele două extreme ale relaţiilor umane: relaţia publică şi cea privată… Legătura dintre dragoste şi politică este prezentă de-a lungul întregii istorii a Occidentului… Începând cu Iluminismul, dragostea a fost un agent atât în schimbarea moralei sociale şi a moravurilor, cât şi în apariţia practicilor, ideilor şi instituţiilor noi.”[3] Ceea ce uneşte ca un arc peste timp dragostea şi politica este persoana umană a cărei sacralitate este conferită de suflet – elementul-cheie de care se leagă liberul-arbitru, şi anume “facultatea de a alege”[4] a omului, de a lua decizii potrivit conştiinţei şi voinţei sale. Aşa fiind, noţiunea de persoană nu poate fi dezlipită de cea de libertate (libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea artelor şi ştiinţelor, libertatea de a desfăşura o activitate comercială ş.a.).

Prima revendicare din istoria umanităţii a fost libertatea. Aceasta este rezultatul voinţei persoanei şi are ca temei raţiuni şi motive alese de aceasta, independent de orice constrângere exterioară[5]. Ea îşi are astfel sorgintea în identitatea universală a persoanei umane – alături de celelalte drepturi ale omului –, fiind legată de simpla calitate de fiinţă umană. Mai mult, fără libertate o persoană nu poate fi tratată cu demnitate (dignitas) umană. Pe aceasta din urmă Immanuel Kant a plasat-o în centrul doctrinei sale, potrivit căreia a fi om este o demnitate[6].

Revenind la eseul lui Paz, ne atrage atenţia un avertisment care vizează însăşi persoana: ‘’Deşi dragostea continuă să fie tema poeţilor şi a romancierilor secolului XX, aceasta este rănită în chiar centrul ei: noţiunea de persoană’’. Iar autorul îşi susţine punctul de vedere cu două exemple elocvente ce trimit nemijlocit la statul totalitar, având ca paradigmă regimul lui Stalin, dar şi la democraţiile liberale. Aşadar, ‘’statul totalitar a fost, literalmente, prima putere lipsită de suflet din istoria omenirii’’[7]; iar “marea mizerie morală şi spirituală a democraţiilor liberale este insensibilitatea lor afectivă” deoarece banul a confiscat totul în societate “pentru că, în prealabil, sufletul şi inima se uscaseră.’’[8]. Prin urmare, cu referire strictă la acest din urmă aspect, a avea a câştigat treptat tot mai mult teren în dauna lui a fi, trecând în plan secund tocmai sufletul şi al său liber-arbitru.

Ideea de dragoste, ne spune Octavio Paz, timp de un mileniu a fost “fermentul moral şi spiritual al societăţii noastre”. Ca şi filosofia şi ştiinţa Occidentului, ideea de dragoste – apărută într-un colţ al Europei – a devenit universală. Din nefericire, începând cu secolul trecut şi în continuare până astăzi, omenirea se confruntă cu o criză a ideii de dragoste care, împreună cu “proliferarea lagărelor de muncă şi ameninţarea ecologică sunt fapte concomitente strâns legate de decăderea sufletului”[9]. Mai mult, la orizont se zăreşte pericolul dispariţiei ideii de dragoste asemenea parabolei privind sabia lui Damocles. Iar Octavio Paz susţine că azi “duşmanii ei nu mai sunt cei vechi, Biserica şi morala abstinenţei, ci promiscuitatea, care o transformă în distracţie, şi banul, care o transformă în sclavie”[10].

În consecinţă, acum suntem actori şi martori, totodată, la o dominaţie netă a materialului asupra spiritualului care generează crize şi conflicte majore, precum şi multă ură în rândul oamenilor tot mai alienaţi, mai goliţi de propria identitate, şi care determină schimbări în sistemele economice, politice şi religioase ale lumii greu de anticipat şi de gestionat.

Ce-i de făcut în asemenea circumstanţe şi cu atâtea crize care se succed în societatea omenească cu o rapiditate nemaiîntâlnită până mai ieri? Unul dintre posibilele răspunsuri la această întrebare ni-l oferă Octavio Paz şi vizează, cu precădere, soluţionarea îndelungatei şi profundei crize a ideii de dragoste ca punct de plecare pentru rezolvarea celorlalte crize semnificative care copleşesc omenirea la debutul milenuilui al treilea.

Iată ce ne spune Paz: “Dacă lumii noastre îi este dat să se salveze, tratamentul trebuie să fie dual: regenerarea politică include resurecţia dragostei. Ambele, dragoste şi politică, depind de renaşterea noţiunii care a fost axul civilizaţiei noastre: persoana… cred că, sub pedeapsa dispariţiei, trebuie să găsim o viziune a bărbatului şi a femeii care să ne redea conştiinţa singularităţii şi identităţii fiecăruia dintre noi. Viziune atât nouă, cât şi veche, care să vadă, în datele de astăzi, în fiecare fiinţă omenească o fiinţă unică, irepetabilă şi preţioasă”[11].

În concluzie, pentru a ieşi cu bine din aceste crize este nevoie să ne reinventăm, să redescoperim ceva intim ce ţine de persoana noastră: taina care este fiecare om, şi anume “acea idee a lui Dumnezeu, o idee minunată de cunoaştere, de iubire, de libertate, de compasiune pentru cei aflaţi în nevoie, de răbdare şi toleranţă”[12]. Şi, nu în ultimul rând, inventând din nou omul, să reinventăm dragostea!


[1] Alex. Petria, Infantilizarea omenirii şi covido-prostia, articol disponibil aici, accesat la 24 mai 2020.
[2] O. Paz, Dubla flacără. Dragoste şi erotism, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017.
[3] Ibidem, p. 156.
[4] Ibidem, p. 155.
[5] Ov. Predescu, Drepturile omului şi ordinea mondială. Cum să trăim, într-o lume a schimbărilor excepţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 94.
[6] Ibidem, p. 116 şi nota de subsol nr. 61.
[7] O. Paz, op. cit., p. 156.
[8] Ibidem, p. 157.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ov. Predescu, Dialogul continuu, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Neverland, Bucureşti, 2011, p. 92.


Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu
Director al publicaţiilor “Dreptul”