2,041 citiri

Lucian Bercea: Decât un interviu, mai bine un text

Lucian BERCEAÎntotdeauna mi s-a părut că trebuie să fii destul de important pentru a ți se cere un interviu și că trebuie să admiți că ești destul de important pentru a răspunde. Așa se face că am refuzat politicos invitațiile care mi-au fost adresate în ultimii ani, indiferent dacă a fost vorba de interviuri „de angajament” sau „de bilanț”, la preluarea sau încheierea mandatelor de decan al Facultății de Drept din Timișoara, și cu atât mai mult dacă erau interviuri „de luare de poziție”, în care cred că se cade să fie ascultate doar vocile importante ale dreptului din România.

Una dintre foarte puținele excepții de la această rezervă a fost participarea mea la o carte-interviu, lansată în urmă cu exact 1 an – Vă place dreptul?, publicată la Editura C.H. Beck, în onoarea profesorului Valentin Constantin și prezentată la Bookfest în 1 iunie 2019. Îl rog pe Andrei Săvescu să publice răspunsurile mele la acele întrebări, în locul interviului cu care îi rămân dator. Substituirea urmărește să readucă în atenția cititorilor JURIDICE.ro nu atât contribuția mea, care e un text scos din context, cât volumul în sine, în care pot fi găsite nume mai sonore și răspunsuri mai inspirate. O altfel de carte despre drept; „cea mai sinceră radiografie oferită dreptului românesc în ultima perioadă”. Cui prodest?…

Întrebarea 1. După studiile sale juridice din Franța și Germania, Goethe face următoarele observații: „Nu ne ocupăm decât cu dreptul în vigoare. Îl gravăm puternic în memorie ca să fie întotdeauna prezent atunci când trebuie să îl folosim în interesul clienților. Astfel ne pregătim tinerii pentru viața practică. Mai apoi, vor dobândi restul, în măsura talentului lor și în limitele activității pe care o vor desfășura”. Ar putea fi aceste rânduri relevante aici și acum?

Lucian Bercea: Tot Goethe a spus că nimic nu este mai teribil decât să vezi ignoranța în acțiune. Și că puțini oameni au imaginația necesară pentru a vedea realitatea. Este simpla gravare a „dreptului-în-vigoare” suficientă (și chiar necesară?) pentru pierderea statutului de ignorant și dezvoltarea „imaginației juridice” prin care vedem realitatea? Sunt juriștii altceva decât niște cetățeni pentru care prezumția de cunoaștere a legii are acoperire în fapt? E adevărat că „dreptul-în-vigoare”, deși devenit cantitativ negestionabil, este totuși facil livrabil și util practic; „restul” lui Goethe înseamnă experiența creatoare, rezervată talentaților și „situaților” și materializată în capacitatea de a identifica și exploata nișele neocupate – o întreprindere de multe ori probabilistică –, în care ai șansa nu doar să practici dreptul (adică să influențezi situația clientului sau a justițiabilului), ci și să faci drept (adică să influențezi starea sistemului). Există, din această perspectivă, veritabile puncte de inflexiune determinate de „activitatea” unui jurist? Numai un naiv ar califica astfel, indistinct, în România de „aici-și-acum”, orice „reviriment de jurisprudență” ori „contract nenumit”. Facultatea te poate învăța ce înseamnă business judgment rule sau piercing the corporate veil, dar nu și ce înseamnă buna-credință; pentru a le inventa pe primele, însă, trebuie să știi ce înseamnă ultima…

Ar fi foarte bine ca juristul să înceapă prin a ști „dreptul-în-vigoare”, dacă admitem că, alături de suma de texte normative, din el fac parte substraturile sale politice, sociale și economice, ipostazele sale jurisprudențiale sau sensurile în care el este înțeles de comunitatea care îl aplică. Studenții încep, însă, prin a învăța dreptul și sfârșesc prin a recunoaște răspunsurile corecte la întrebarea „Ce spun românii Codurile?” „Textul-fără-context” este bruiat în facultate (în cel mai bun caz) doar de CCR-uri, RIL-uri, HP-uri, CEDO-uri, CJUE-uri, și este frecvent discutat în termeni de (nomina odiosa!) „dreptul-cel-mai-bun”. Când ceva e neclar, subiectul este trecut prin filtrul opiniei „dominante”, adică a câte vreunui autor de autoritate; opiniile „minoritare” sau „rămase izolate” sunt decantate pentru înlăturarea „impurităților”. Problematizările relativizează, criticile destabilizează. Dreptul „învățat” în facultăți e 90% text de lege și 10% conectori. În final, studenții au în față Codul, pe care îl privesc prin lentila unei doctrine la fel de codificate, infailibile, la concurență cu Codul. Cei mai buni pleacă din facultate cu avantajul de a gândi „juridic” dreptul în vigoare. Pe juristul mediu, însă, odată imersat în practică, îl așteaptă o muncă de secretariat profesional. Ucenicia poate însemna „coridorul morții” intelectuale, din care puțini au șansa să scape altfel decât evadând.

Întrebarea 2. Am inventariat pentru acest volum contribuțiile din 3 reviste juridice românești (una generalistă și două specializate). Structura analitică aproximativă pe ultimii 5 ani este următoarea: – contribuții pe teme care se suprapun cu secțiuni din cursuri, teze și referate doctorale – 30%; – studii sau eseuri juridice pe teme care par a fi autonome față de materiale didactice – 25%; – articole „de întâmpinare” a noii legislații (comentarii legislative) – 20%; – comentarii de jurisprudență – 15%; – studii pe subiecte punctuale, care pot sugera că sunt inspirate din consultații private – 10%. Cum ați comenta aceste ponderi?

L.B.: Autorii statisticii sugerează o distribuție dezechilibrată a tipurilor de texte și chiar o abordare relativ primitivă, interesată și nepractică a dreptului. Agregarea acestor procente ilustrează, însă, un conținut echilibrat: o jumătate – dedicată actualității și practicității, cealaltă jumătate – dedicată reflecției teoretice. Altundeva e problema. Inventarul fiecărei categorii merită să fie aprofundat cu o apreciere pe criterii calitative (câte texte de nota 1 – sic! –, câte de nota 4/5 și câte de nota 10); cu un index de teme, pe materii, și de autori, pe profesii și afilieri; cu picanterii sprijinite pe inside information (tirajul; numărul de abonamente; structura de cititori; numărul de citiri / descărcări din biblioteci virtuale; rata de respingere a textelor trimise spre publicare; gradul de intervenție a editorilor în text). Pus în fața unei asemenea statistici, m-aș fi abținut, probabil, să răspund la această întrebare.

Prefer să dau, oricum, cuvântul unei voci autorizate, profesor american, autor al mai multor tratate de drept constituțional: „Nu trebuie să ne îngrijorăm în privința consumatorilor de reviste juridice, pentru că ei chiar nu există. O mână de profesori care scriu texte trebuie să citească unele articole, dar cele mai multe reviste sunt cumpărate pentru a decora rafturile bibliotecilor facultăților de drept. Singurii cumpărători de reviste juridice din afara lumii academice sunt firmele de avocatură, care plătesc bucuroase pentru reviste, chiar dacă nu le citește nimeni”. Este posibil ca autorul să facă parte din categoria dependenților de exagerări, care nu pot nici să spună adevărul fără să mintă… O interpretare caritabilă, însă, ar fi aceea că publicul revistelor de drept se împarte în cititori „profesioniști” și cititori „consumatori”; cu toate consecințele care decurg de aici…

P.S.1: O clasificare a propriilor mele producții științifice din ultimii 5 ani prin grila propusă a condus la următoarele procente: contribuții pe teme care se suprapun cu secțiuni din cursuri, teze și referate doctorale – 10%; studii sau eseuri juridice pe teme care par a fi autonome față de materiale didactice – 40%; articole „de întâmpinare” a noii legislații (comentarii legislative) – 40% (dintre care 20% tentative normative); comentarii de jurisprudență – 10%; studii pe subiecte punctuale, care pot sugera că sunt inspirate din consultații private – 0%. Revistelor le lipsește, așadar, ce-mi lipsește mie: mai multă jurisprudență sofisticată; mai multe subiecte privite prin ochelarii de avocat ai profesorului.

P.S.2: Aș îndrăzni să ghicesc: „una generalistă” – Dreptul; „două specializate” – Revista Română de Drept Privat, Revista Română de Drept al Afacerilor. O fi în dreptul public altfel?

Întrebarea 3. Cum explicați absența polemicii în discursul juridic românesc contemporan? Indică ea indiferență, prea multă deferență, lipsa obișnuinței dezbaterii, neîncrederea în propriul bagaj conceptual, o ameliorare semnificativă a dreptului în termeni de claritate și precizie? Sau explicațiile sunt altele?

L.B.: Înțeleg că premisa întrebării adaugă la „lege”: doi juriști – trei opinii – zero polemică. Întrebarea se referă la polemica din „discursul juridic românesc contemporan”; deci nu vorbim despre polemica din opiniile separate (care e condusă de autor de pe poziția incomodă a minorității de complet), nici despre cea din hotărârile instanțelor superioare (practicată cu autosuficiența autorității ierarhice), nici despre cea din „războaiele de 100 de termene” din marile procese (care opune avocați interesați pragmatic de rezultat, mai degrabă decât de estetica dialogului). O clasificare după subiect a polemicilor actuale [care există, totuși, acolo unde există și interes(e)] indică existența unor polemici de interes general (e.g. legile justiției), de interes sectorial (e.g. darea în plată) sau de interes marginal („restul”, vorba lui Goethe).

Raritatea polemicii în discursul juridic românesc contemporan se datorează, în rest (sic!), lipsei de consecințe a polemicilor în formă pură și cvasi-absenței unui public spectator al discursului juridic românesc contemporan care să guste această polemică. Nu se polemizează (mai mult) pentru că juriștii cărora „le place dreptul” (alții decât simplii – deși poate chiar foarte bunii – meseriași) sunt relativ rari; nu se polemizează pentru că polemica expune anvergura intelectuală a preopinenților (sau lipsa ei); nu se polemizează pentru că, în relația maestru – discipol (cine să polemizeze mai în cunoștință de cauză decât cel format, dar neformatat?), polemica poate fi interpretată ca lipsă de loialitate; nu se polemizează pentru că a scrie contra a ceea ce a scris altcineva poate fi văzut ca a scrie ad hominem; nu se polemizează pentru că stilul dominant este cel de „prim autor”, care scrie ca și cum ar scrie cel dintâi (și, în orice caz, cel mai bine) despre un anumit subiect (sau care, în absența lecturilor, e chiar animat în mod naiv și sincer de condiția sa de prim autor). În sfârșit, toți (dar absolut toți) factorii menționați în întrebare explică, în diferite proporții, de exemplu, lipsa de reacție la poziția unuia dintre cei mai importanți profesori de drept civil cu privire la efectul unificării dreptului privat asupra „dreptului comercial”, poziție care, în mod normal, ar fi trebuit să deschidă polemica, nu să o închidă.

Întrebarea 4. Dreptul românesc, în epoca modernă, a fost, în principal, un drept aculturat. Care credeți că este, totuși, ponderea contribuției autohtone în dezvoltarea culturii juridice românești (referindu-vă, eventual, la ramura dumneavoastră de specializare)? Spre exemplu: Au construit vreodată autorii români concepte juridice specifice? Dacă există astfel de contribuții locale, credeți că sursa lor principală a fost practica juridică (judiciară și administrativă) sau efortul teoretic al mediului academic? De unde împrumută azi juriștii români?

L.B.: Am o vagă impresie că cei care au formulat această întrebare nu deplâng lipsa de originalitate a dreptului românesc. Nu știu cât din globalizare se face prin intermediul dreptului, însă constat că acesta nu absentează din mișcările sincron de cucerire de noi teritorii, noi piețe sau noi sfere de influență, în care acordurile politice, investițiile economice și transferurile juridice se conjugă expansiv. Nu știu nici cât drept autohton pur mai există în epoca globalizării, mai ales pentru cel care trăiește la periferie, unde apartenența formală la un sistem este una dintre cele mai comode soluții la un complex de probleme (izolarea, tradițiile pierdute sau permanent întrerupte, lipsa „garanțiilor de securitate”…). Întrebarea e dacă, odată cu normele, pot fi importate valorile care fundamentează principiile, principiile care dau sensul aplicării regulilor, oamenii care să le aplice eficient; nu e atât de simplu, deci. Dacă vrem o țară ca afară, înaintea normelor trebuie să circule ideile, iar după ele, bunele practici; totul, înotând într-un ocean de mentalități.

România e un bun exemplu pentru ilustrarea faptului că adoptarea și aplicarea dreptului „nou” sunt două chestiuni (mult prea) distincte. Indiferent dacă vorbim despre importuri de substituție, care implică o corecție a dreptului existent, sau despre importuri de acoperire, care presupun o „plombare” sau o „fertilizare” a unei zone aride, și indiferent de coridorul sau vehiculul de transfer, socoteala de acasă e diferită de cea din târg. Dacă ar fi să restrâng răspunsul la propriul domeniu de specializare, așa cum sugerează întrebarea, în multe cazuri (ariile predilecte fiind societățile, insolvența sau fiscalitatea) importurile normative, chiar însoțite de „manuale de întrebuințare” – de tipul ghidurilor de bune practici sau al surselor interpretative de doctrină și jurisprudență utilizate de comentatori –, au dovedit (într-o perspectivă funcționalistă) o eficacitate limitată în sistemul receptor. Explicația: orice transfer legal presupune o creanță de sens pe care o încorporează textul normativ; în absența acestei „încărcături”, deloc accesorie, textul transferat va avea o carență de sens.

Glocalizarea „noastră” are, la rândul ei, o tușă de originalitate, care se observă bine pe terenul protecției consumatorilor. Recentele încercări de soluționare à la roumaine a problemelor legate de supraîndatorare (darea în plată, conversia creditelor în valută, plafonarea dobânzilor sau a nivelului recuperabil al creanțelor cesionate) au fost demontate sau deturnate constituțional; iar soluția generală comprehensivă (insolvența persoanei fizice) e complet nefuncțională. Dacă analizăm toate aceste mecanisme în termeni de convergență normativă, „contribuțiile locale” nu pot fi folosite ca argument împotriva globalizării… Mai rămâne, în acest context, problema concurenței normative – cu efecte în acțiunile de tip law shopping și forum shopping, mai ales în relație cu reglementările în materie societară, fiscală sau de insolvență. Aici recursul la mode(le) e contraproductiv, dacă nu de-a dreptul contraindicat.

Întrebarea 5. Putem vorbi de o lipsă de impact a doctrinei academice în practica judiciară din România? Cum ar putea fi explicată?

L.B.: Judecătorii nu se lasă influențați de doctrină pentru că ei cred că cea mai importantă parte a hotărârii lor e dispozitivul (și chiar așa e, dar pentru părți, nu pentru juriști). Dacă justice must be seen to be done, discuția depășește simpla soluție a litigiului și face ca motivarea să prevaleze în relevanță; or, asta e ceva mai complicat. Explicațiile cvasi-absenței referințelor doctrinale explicite (văzută ca „lipsă de impact”) nu țin de inexistența unor nume cu autoritate; ele țin, eventual, de reticența judecătorilor de a recunoaște autoritatea altcuiva, în condițiile în care ei sunt cei care pot transforma argumentul doctrinar în argument doctrinal, etalând prioritar doctrina care le susține considerentele și validând opinia „majoritară” sau „minoritară”. Dar, din păcate, s-ar putea ca explicația lipsei de impact să rezide în relevanța argumentelor doctrinei în rezolvarea „cazurilor dificile”, cele care au nevoie de un asemenea tip de suport. O anumită neconectare a „doctrinei academice” la problemele concrete (și, uneori, prozaice) ale practicii face ca influența autorilor asupra evoluției jurisprudenței să fie una discretă, chiar absconsă… Ar fi păcat, însă, ca toate aceste explicații să fie comune cu cele ale demersurilor „interne” pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, făcute în exces sau pentru motive derizorii, degradează poziția judecătorului la una „funcționărească”. Sau poate că întrebarea vrea să facă diferența dintre „doctrina academică” și „doctrina non-academică” și afirmă implicit că mai degrabă aceasta din urmă ar avea un impact asupra jurisprudenței. Nu exclud să existe o tendință auto-poietică în rândul magistraților, care să auto-genereze, cu titlu de „doctrină non-academică”, suport pentru propriile soluții practice. Poate că e o expresie a divizării doctrinei din România în doctrină „judiciară” și doctrină „avocațială”. De cercetat.

Întrebarea 6. Cine ar trebui să își asume publicarea revistelor de drept cu autoritate? Editurile (ca în România)? Marile universități (ca în Statele Unite)? Organismele profesionale (Uniunea Națională a Barourilor din România, Consiliul Superior al Magistraturii etc.)? O altă entitate? Cine ar trebui să conducă revistele? Un grup de profesori (ca în România)? Un grup de studenți (ca în cazul unora dintre cele mai prestigioase reviste din Statele Unite ale Americii)? Există valori pe care una dintre formule le protejează mai bine decât celelalte?

L.B.: În România, revistele de calitate (a nu se citi și „de succes” editorial) sunt întreprinderi personale, nu instituționale. O revistă își formează și își conservă propria „autoritate” împrumutând autoritatea celui care semnează textele sau (în cazul în care autorul nu a dobândit-o, încă, pe a sa) a celui care le selectează. Autoritatea nu poate fi împrumutată de la edituri, universități sau organisme profesionale; acestea pot, însă, asigura, după caz, frecventabilitatea revistei, coagularea autorilor, confortul editării, vizibilitatea aparițiilor sau atenția publicului. Caracterul intuitu personæ al „întreprinderilor de revistă” (pastișă apud Codul comercial, opus apus) face ca rolul micilor comunități de lectură care citesc critic textele înainte ca acestea să vadă lumina tiparului – și ajută, astfel, la stabilizarea și validarea opiniilor autorului – să fie esențial.

Eterogenitatea textelor (articole, răspunsuri la articole, recenzii, eseuri, note de jurisprudență, conferințe și, mai nou, „noutățile” legislative) și a destinatarilor (corpul academic, publicul profesional, comisiile de specialitate din CNATDCU sau ARACIS, comisiile de concurs din universități etc., etc.) explică de ce fiecare text, nu doar fiecare revistă, are publicul său. De ce citesc cei care chiar citesc? Un studiu publicat în Stanford Law Review menționa următoarele motive, pe care le preiau mutatis mutandis: interesul pur teoretic, academic sau non-academic; lectura textelor scrise de prieteni sau cunoscuți; perspectiva generală și evaluarea eficacității dreptului pozitiv; dezvoltările actuale într-un domeniu general sau pe un subiect particular; identificarea jurisprudenței sau a altui tip de suport pentru susținerea unei anumite poziții într-un document profesional (acțiuni în justiție, opinii juridice, hotărâri judecătorești etc.). Așa fiind, o revistă poate reprezenta o societate științifică, un promotor de școală, un vector de imagine, un compendiu de tehnicalități sau o simplă colecție de texte. Fiecare, cu propriile valori „protejate”.

Întrebarea 7. Se spune că facultățile germane îi pregătesc pe studenți să fie judecători, iar cele americane să fie avocați. Pentru ce anume îi pregătește pe studenți facultatea de drept în România?

L.B.: Dacă întrebarea nu s-ar fi referit la facultățile de drept, răspunsul ar fi fost simplu: unele îi pregătesc să fie nemți, altele să fie americani; depinde de destinația pe care studenții o aleg la final. În ce le privește, pe termen scurt, facultățile de drept românești îi pregătesc pe studenți să recunoască 1 sau 2 răspunsuri corecte din 3 variante prestabilite (deși, ulterior, ca judecători, au de regulă de ales doar între 2 variante, dintre care 1 – sau niciuna – corectă, iar ca avocați, între n variante, la care aplică un calcul probabilistic). Îi pregătesc să găsească, deci, pe grilă ceea ce scrie în Cod. Și nu își permit să facă altfel; asta e bariera de intrare pe „piața muncii”, deci asta se așteaptă de la ele, pentru că eșecul absolventului e propriul lor insucces. Nu e vorba de o perspectivă minimalistă asupra formării juristului, caracterizată programatic prin simplitate, reducere la esențial, accent pus pe raționalitate și funcționalitate, renunțare la ornamente. Ci e vorba, de multe ori, de o lipsă de perspectivă: de părți prezentate ca întreguri, de contexte (intra- și interdisciplinare) ignorate; de texte de lege (sau chiar de doctrină ori jurisprudență) văzute ca epuizând dreptul. Unele facultăți (și, mai ales, unii profesori) îi pregătesc, însă, pe studenți să găsească „codul” în Cod; să dubleze perspectiva noțională, centrată pe (și dependentă de) definirea și clasificarea conceptelor, de una funcțională, de identificare și optimizare a structurilor și proceselor complexe din drept. Și, în orice caz, se străduiesc să îi învețe să evite cu orice preț analfabetismul social, politic sau economic, spiritul mercantil, falimentul moral și lipsa de viziune profesională.

P.S.: Daniel Funeriu îmi mărturisea, la un moment dat – după ce, plecat din România, își făcuse un doctorat în chimie la Strasbourg cu un laureat Nobel, cunoscând spațiul academic franco-german, iar apoi pe cel americano-nipon – că distanța dintre Germania și America e aceeași cu cea dintre România și Germania. O politică a pașilor mărunți ne-ar obliga să-i ajungem din urmă, întâi, pe nemți. Asta ar însemna, printre altele, să fim la fel de serioși ca ei. Deci, să fim serioși…

Întrebarea 8. Este dreptul neutru din punct de vedere ideologic? Promovează el o anumită ideologie sau, poate, chiar ideologii concurente? Putem (încă) vorbi de autonomia dreptului?

L.B.: Ideologia e un concept în care nu am încredere, deși nu-l repudiez. S-ar putea ca ceea ce spun să fie, deci, afectat de sensurile ușor interșanjabile ale termenului. Dacă prin ideologie înțelegem un set de idei care încearcă nu numai să explice lumea, ci și să o schimbe, programatic și angajat, nu putem gândi dreptul dez-ideologizat, așa cum nu putem experimenta politica fără ideologie. Dacă prin ideologie înțelegem un set de idei care sunt expresia unor interese (de clasă, de castă, de clan), trebuie să acceptăm că, așa cum false consciousness alterează politica, ea deformează dreptul. Diversitatea intereselor e naturală; dreptul dezleagă conflictele de interese; ierarhizarea prin drept a legitimității intereselor e ideologică (a se citi primul sens). Dar dreptul neutru ideologic nu e drept „autonom”, ci e drept inadecvat. În măsura în care dreptul e inevitabil încărcat ideologic, el ar trebui, totuși, să reziste la angajamentul ideologic pur (a se citi, aici, al doilea sens). Altfel, ni se va reproșa, din nou, în curând, că avem inhibiții burgheze față de vărsarea de sânge.

Nu trebuie căutată, însă, neutralitatea, ci coerența ideologică a dreptului. Or, dintr-o asemenea perspectivă, observ două lucruri. Unul, că în dreptul democrațiilor liberale, orice ușă întredeschisă e definitiv deschisă; succese văzute ca modeste explodează controlat la distanță: alternativele „iliberale” care combat democrația cu mijloace democratice nu pot fi nici prevenite, nici reprimate; alternativele „progresiste” sunt cuceriri care ocupă complet și irevocabil interstițiile fluidificate dintre reperele unei „înguste” lumi binare. Al doilea, că în ierarhia normativă urmele ideologice sunt cu atât mai greu de identificat (deci, de examinat din perspectiva coerenței), cu cât ne îndepărtăm de normele primare și ne plasăm pe terenul normelor secundare sau terțiare, unde aceste urme sunt disimulate în tehnicalitățile specifice aplicării concrete a dreptului. De ce, totuși, coerență ideologică, și nu concurență sau diversitate ideologică? Pentru că ideologia coerentă (a se citi primul sens), deși reducționistă, protejează coerența dreptului împotriva tarelor conflictelor ideologice (a se citi, și aici, cel de-al doilea).

Întrebarea 9. În contextul creșterii rolului Curții Constituționale în viața publică din România, credeți că ar trebui repusă în discuție procedura de numire a judecătorilor la Curte? Ce ar putea fi schimbat în această procedură de numire? Cum ar putea fi probate, de o manieră rezonabilă, calitățile personale ale judecătorilor?

L.B.: M-am intersectat cu jurisprudența Curții Constituționale, vorba lui Goethe, „în limitele activității pe care am desfășurat-o” (și o pot aprecia, desigur, „în măsura talentului meu”). Cred că deciziile Curții în materia dării în plată, a conversiei creditelor în valută sau a reprezentării companiilor dau seamă mai degrabă de competența sectorială a judecătorilor, decât de „restul” calităților lor personale, care îi califică drept neutri sau afiliați, drept „conservatori” sau „progresiști” și care ajung să fie relevante în „cazurile dificile”, încărcate politic sau controversate cultural. Nu de dragul diversității, ci de cel al deconcentrării, să facem un exercițiu de imaginație: cei 9 judecători ar putea fi desemnați de 9 entități de nominare diferite – Președintele României, Camera Deputaților, Senatul, Guvernul, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Uniunea Națională a Barourilor din România, Avocatul Poporului, Academia Română. E doar un exemplu; deși desemnările „politice”, directe sau indirecte, ar fi în continuare majoritare, nu spargerea monopolului contează, ci legătura „calitativă” dintre fiecare entitate și judecătorul „său”. Sau un contra-exemplu, care răspunde și la ultima parte a întrebării: cei 9 ar putea fi desemnați, prin consens, de o comisie alcătuită din decanii facultăților de drept din București, Cluj-Napoca și Iași. (De fapt, dacă tot îi recunoaștem Curții Kompetenz-Kompetenz, de ce nu i-am recunoaște și competența de a auto-aprecia „calitățile personale ale judecătorilor”?) Rostul imaginației e să fie nelimitată… Până atunci, nu ne rămâne decât să profităm de dorința de putere a oamenilor competenți.

(Într-o paranteză fie spus, ca să nu abuzez de P.S.-uri: nu trebuie subestimată misiunea magistraților-asistenți de cercetători-agregatori ai argumentelor care trebuie să asigure nu doar coerența jurisprudenței Curții, în sincronie și diacronie, ci și să alimenteze „cutia cu idei” a judecătorilor; iar pentru asta, în general, se folosește „raftul cu cărți”, nu „plăcinta cu răvașe”.)

Întrebarea 10. Care sunt personalitățile și operele care v-au influențat în cariera juridică? Care ar fi cele trei cărți pe care le-ați recomanda unui tânăr interesat de drept?

L.B.: De ce alegem o carte și nu alta? De ce unele cărți, puține, ne plac întotdeauna, iar altele au anotimpurile lor, suprapuse peste anotimpurile noastre? Ce cărți s-ar potrivi, deci, cu anotimpul unui tânăr student la Drept? Dacă „tânărul” „interesat” de „drept” e realmente interesat de drept, îi va cădea victimă. Înainte să fie complet absorbit de cărțile serioase de drept, ar fi obligatorii Dostoievski, Kafka, Camus, Ionesco, Ishiguro, toți mai juriști decât juriștii, și asta nu printr-un exercițiu facil de recuperare – law and literature –, ci prin intuițiile lor profund umane, care au surprins esența juridicului și au avut forța să o înscrie în sensibilitatea cititorilor. Aș adăuga, într-un fel tot despre literatură și drept, dar într-o cheie care, poate, e mai pe gustul noilor generații de lectori, marii contemporani ruși. Pe Mihail Șîșkin, Evgheni Vodolazkin, Ludmila Ulițkaia și, mai recent, pe Guzel Iahina îi urmăresc nu numai pentru că am avut bucuria de a împărți o cină cu Șîșkin, în seara unui festival de zmeie, dar și pentru că sunt convins că unul dintre ei va primi, la un moment dat, Nobelul pentru literatură. Am lăsat la urmă profesorii care m-au influențat în „cariera juridică”: pour mémoire, le amintesc pe învățătoarea mea, Aurelia Bădăi, pe profesoara mea de chimie din gimnaziu, Silvia Tătaru, și pe profesoara mea de limba română din liceu, Elena Mănescu; din facultate, cu mintea de-atunci și de-acum, îi aleg pe Ion Lulă, Viorel Pașca, Valentin Constantin. Cum „cariera” nu s-a încheiat, influențele continuă.