1,440 citiri

O sută de ani de Trianon: Lecțiile istoriei și rostul gândirii juridice

poza 2

Cu ocazia declaraţiilor şi a conferinţei de presă ocazionate de recenta vizită la Bucureşti a lui Péter Szijjártó, ministrul de externe al Ungariei, ministrul român de externe Bogdan Aurescu a abordat inter alia, pe de o parte, contextul împlinirii a 100 de ani de la semnarea tratatului de la Trianon şi a semnificaţiilor divergente pe care acest eveniment istoric le are în România şi Ungaria, insistând asupra necesităţii de a fi depăşită „confruntarea generată de această interpretare diferită a faptelor istorice”, iar, pe de altă parte, chestiunea aşa-numitului „program de dezvoltare economică a Ardealului” elaborat de către Guvernul Ungariei, reiterând faptul că „nu există nici un acord al Bucureștiului pentru implementarea acestui program pe teritoriul României” şi propunând părţii ungare desfăşurarea unor discuţii ulterioare pentru „încheierea unui acord cu privire la acest program”, care, „pentru a fi cu adevărat în legalitate”, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: „să fie făcut prin implicarea autorităților române, să fie fără țintă etnică, deci să fie nediscriminatoriu, să aibă în vedere nu doar o anumită regiune locuită eventual doar de către o anumită comunitate etnică și, foarte important, să respecte legislația europeană și românească în materie de competiție și ajutor de stat”.[1] Cu toate că ministrul ungar de externe şi-a exprimat la rândul său „respectul” faţă de această solicitare şi disponibilitatea de a demara negocieri în vederea ajungerii la un acord bilateral cu privire la respectivul program, este destul de dificil să ne dăm seama în ce măsură exigenţele exprimate de partea română ar putea fi satisfăcute fără a modifica programul în punctele sale esenţiale, câtă vreme chiar din denumirea completă a acestuia rezultă că scopul urmărit constă în „alinierea economică a localităţilor din România locuite de maghiari (economic alignment of localities in Romania inhabited by Hungarians)”, mai precis, aşa cum rezultă din prima frază a documentului, într-o „revitalizare economică în beneficiul cetăţenilor maghiari ai României (economic revitalization for the Hungarian citizens of Romania)”.

În condiţiile evoluţiei reglementărilor ungare de la Legea statutului maghiarilor de peste hotare din 2001 la Legea cetăţeniei ungare din 2010, relevanţa practică a problemei de a clarifica dacă programul de dezvoltare economică îi vizează pe cetăţenii români aparţinând minorităţii maghiare, ori pe cetăţenii Ungariei rezidenţi în România este relativ scăzută, în condiţiile în care atât România, cât şi Ungaria permit dubla cetăţenie, fără a (mai) lega de aceasta anumite impedimente, precum ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice. Nu mai puţin însă, este evident că programul nu îi vizează în primul rând pe cetăţenii români de naţionalitate română, mai ales atunci când aceştia ar fi rezidenţi în judeţe precum Iaşi sau Constanţa: fără a fi menţionată în titlu, concentrarea programului asupra Transilvaniei rezultă fără echivoc din cuprinsul documentului, care menţionează totuşi că nu este vorba numai de Transilvania înţeleasă stricto sensu ca „regiune geografică, istorică şi economică situată în Europa Centrală, în partea răsăriteană a Bazinului Carpatic, astăzi pe teritoriul României”, ci despre „întreaga parte de vest a României”, formată din ceea ce potrivit reglementărilor administrativ-teritoriale româneşti constituie 16 judeţe, a căror configuraţie actuală în trei regiuni de dezvoltare este modificată (cu respectarea limitelor judeţelor) în sensul diferenţierii a patru „arii” distincte denumite Partium, Banatul şi Transilvania de Sud, Transilvania Centrală şi last but not least Ţara Secuilor (Szeklerland).

Mai ales în contextul în care nu numai existenţa şi denumirea ultimei „arii”, ci şi diferitele propuneri de configurare a regiunilor de dezvoltare constituie periodic un subiect de dezbateri aprinse în spaţiul public român (de pildă, atunci când s-a întâmplat ca printre aceste propuneri să se regăsească ca regiune distinctă tocmai teritoriul ocupat de Ungaria în perioada 1940-1944 în urma Dictatului de la Viena), un asemenea demers nu pare a constitui cel mai potrivit semn de respect venit din partea ungară. De fapt, aşa cum s-a arătat deja într-o importantă analiză elaborată de profesorul Dan Dungaciu în cadrul Laboratorului pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS) iniţiat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, deja denumirea programului – „Planul Károly Kós” – reprezintă o provocare greu de trecut cu vederea de către partea română, de vreme ce programul este aşezat astfel în mod deschis sub egida aşa-numitului „transilvanism” în a cărui configurare arhitectul Károly Kós (1883-1977) a jucat un rol hotărâtor, apărut în contextul Unirii Transilvaniei cu România, ca ideologie destinată nu numai menţinerii identităţii culturale specifice a maghiarilor din Transilvania, ci şi – mai ales – promovării unei identităţi specific transilvănene, pe cât de comună tuturor locuitorilor provinciei (maghiari, dar şi români ori germani), pe atât de diferită de cea a restului României. În măsura în care lucrurile stau astfel, şi profesorul Dungaciu are dreptate atunci când formulează concluzia de o gravitate extremă, potrivit căreia acest program constituie „o cărămidă solidă în efortul de desuveranizare a României în Transilvania și revitalizarea «transilvanismului», așa cum a fost gândit în realitate de inițiatorii acestuia: «calea spiritului ungar în Transilvania trianonică»”, s-ar părea că reacţia diplomaţiei româneşti ar fi trebuit să constea de la bun început într-o „respingere fără discuții a acestui document și, pe cale de consecință, a acțiunilor care derivă din acesta”.[2]

Realizată din perspectiva specialistului în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, analiza aprofundată sub multiple aspecte a profesorului Dungaciu nu va putea fi ocolită atunci când la nivelul forurilor competente va fi decisă soluţionarea – deopotrivă politică şi juridică – a acestui dosar sensibil de către autorităţile române. Din perspectiva ştiinţei juridice, realizarea scopului constând în scoaterea Transilvaniei din sfera suveranităţii (exclusive) a statului român pare, cel puţin în acest moment, greu de imaginat ca demers realizat cu respectarea dreptului internaţional (astăzi încă) în vigoare, înseamnă aceasta însă faptul că rolul juriştilor români implicaţi în studierea dosarului s-ar limita exclusiv la analiza tehnică a nenumăratelor elemente de detaliu cuprinse în normele de drept intern, internaţional şi european care sunt ori pot deveni relevante odată cu precizarea intenţiilor părţii ungare? Mai degrabă, şi fără a încălca în vreun fel competenţa specialiştilor în detaliile dreptului administrativ român, ale dreptului internaţional public şi ale dreptului european, credem că o sarcină de prim ordin a ştiinţei juridice româneşti (mai precis: a cercetării juridice fundamentale) constă în aceea de a lămuri sub aspectul conceptelor juridice viziunea „programului de dezvoltare economică a Ardealului”, de a preciza, aşadar, în ce fel anume se poate vorbi, într-adevăr, despre o tentativă de desuveranizare a României cât priveşte Transilvania şi care sunt considerentele în virtutea cărora acest program poate fi considerat un veritabil „caz de şcoală” pentru ceea ce înseamnă astăzi „neorevizionismul ungar”, definit, pe bună dreptate încă de la începutul anilor 1990, ca discurs modificat în raport cu revizionismul „clasic” al perioadei interbelice, discurs care, „pentru a se încadra în spiritul Actului final de la Helsinki (1975), a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le-a adaptat la actuala conjunctură politică”[3], aşadar, un discurs al cărui principiu de bază, formulat de Béla Pomogáts, unul dintre cei încercaţi reprezentanţi ai săi din perioada mai recentă, într-un articol din 2005 având ca temă „integrarea europeană şi politica naţională ungară” (!) constă în căutarea unei căi potrivite pentru ca „ceea ce s-a pierdut la Trianon în 1920 şi la Paris în 1947, precum şi pe parcursul revizuirii teritoriale temporare din perioada celui de-al Doilea Război Mondial condamnate la eşec, să reuşească acum graţie altor mijloace într-o dimensiune diferită a spaţiului politic”.[4] Fără legătură directă cu programul iniţiat în 2017, anterioară şi declarării de către Parlamentul ungar prin lege a zilei de 4 iunie ca Zi a Coeziunii Naţionale în 2010, dar deja posterioară mutării relicvei cunoscute sub numele de Sfânta Coroană Ungară de la Muzeul Naţional în clădirea Parlamentului pe 1 ianuarie 2000, această formulare exprimă, cum nu se poate mai precis, adevărata semnificaţie a planului de dezvoltare economică a Transilvaniei, plan care nu este decât o piesă dintr-un ansamblu mai cuprinzător, ţintind într-adevăr la refacerea „într-o dimensiune diferită” a aşa-numitei Ungarii Mari (aproape) în limitele dinaintea anului 1918.

Chiar şi numai aspectele exterioare sunt în acest caz deosebit de semnificative, începând cu modalitatea de prezentare a documentului. În condiţiile în care o versiune (fie ea şi neoficială) a acestui plan în limba română pare a nu exista, cel puţin deocamdată, versiunea în limba engleză, aceeaşi avută în vedere şi de profesorul Dungaciu, este disponibilă pe un site în limba maghiară intitulat wekerle.org., acolo unde mai pot fi găsite încă patru documente similare: un plan fără personalitate tutelară vizând Voivodina (2015), planul „Ede Egán” referitor la Ucraina Transcarpatică (2014), planul „Gábor Baross” având în vedere Slovacia (2014), şi, în sfârşit, planul „Wekerle” din 2012 intitulat „strategia de dezvoltare economică maghiară în Bazinul Carpatic”. Dacă Sándor Wekerle (1848-1921) nu a fost numai profesor de economie politică şi ministru de finanţe, ci şi ultimul prim-ministru al Ungariei înainte de izbucnirea la Budapesta a Revoluţiei Crizantemelor pe 31 octombrie 1918, care avea să pună capăt definitiv şi pe plan constituţional perioadei din istoria ungară inaugurate prin compromisul din 1867 – actul de naştere al monarhiei bicefale austro-ungare şi al aşa-numitei Ungarii Mari –, despre planul care îi poartă numele s-a afirmat că reprezintă materializarea „viziunii geopolitice ungare” constând în „ambiţiile declarate ale ungurilor (de cele mai multe ori: ale dreptei politice ungare) de a fi sau de a deveni lider (politic, economic, cultural, intelectual) al regiunii Bazinului Carpatic … fără luarea în considerare a frontierelor politice existente”, ori, încă şi mai lămurit: „planul [Wekerle] încearcă să folosească minorităţile naţionale maghiare din ţările învecinate şi ar putea fi perceput ca proiect al unei tentative de a restaura ceva din dominaţia ungară în Europa Centrală în secolul al XIX-lea”, revigorând astfel „Ungaria ca imperium Carpatic”.[5] Teza „unității naturale” a Bazinului Carpatic din care Transilvania ar face parte organic și în care națiunea maghiară ar fi fost chemată și sortită de istorie să dețină și să-și exercite hegemonia culturală, politică şi economică, reprezintă unul din fundamentele contestării perpetue a clauzelor teritoriale ale Tratatului de la Trianon. „Puteți să respingeți argumentul istoric în crearea unei construcții juridice – afirma contele Albert Apponyi, ca șef la delegației Ungariei în Expunerea sa în fața Consiliului Suprem al Conferinței de pace de la Paris, din 16 ianuarie 1920 –, dar nu puteți nega ceea ce grăiește natura! Nu există altă țară în Europa care să posede o unitate geografică asemănătoare cu cea a Ungariei! Bazinul său hidrografic, reunind apele curgătoare și văile acestora, convergând de la periferie spre centru, formează o unitate care nu poate fi organizată decât în mod centralizat unitar!” Peste un sfert de veac și tot în capitala Franței, la 31 august 1946, în fața Comisiei pentru probleme politice și teritoriale a Conferinței de pace, reprezentantul Budapestei solicita rectificarea graniței cu România susținând că „Transilvania constituie o parte integrantă a Bazinului Carpaților. La sud și la este lanțul Carpaților formează frontiere naturale, pe când spre Ungaria frontiera ungaro-română traversează limitele orientale ale marii câmpii ungare… Acest teritoriu a jucat un rol în istorie din secolul al XI-lea”. Ca soluție de ultimă formulă și pentru viitor se emitea de pe atunci stabilirea „unui statut de autonomie locală și de protecție a drepturilor minorității maghiare din Transilvania” și, pe cât posibil, sub control internațional. Atunci când articole academice consacrate termenului iniţial geografic de Bazin Carpatic conţin în chiar fraza de început decelarea în formule lapidare şi lipsite de echivoc a semnificaţiei politice a acestuia ca „Ungaria Mare istorică, parte a Imperiului Habsburgic până la compromisul din 1867, iar după aceea a Imperiului Austro-Ungar”[6], pe scurt: „The Carpathian Basin, i[dem] e[st] the historical Hungary[7], natura deschis-revizionistă a întregului complex strategic trece dincolo de orice dubiu rezonabil, şi aceasta cu atât mai mult cu cât există deja studii care documentează în mod precis reorientarea politică a ştiinţei geografice ungare după Tratatul de la Trianon, anume în sensul în care „revizuirea teritorială a devenit principala raţiune de a fi a geografiei ungare”, iar după perioada regimului comunist, repolitizarea termenului a atins apogeul în discursul politic încetăţenit după 2010, când „potrivit premierului Viktor Orbán, Budapesta este inima şi centrul Bazinului Carpatic, iar naţiunea maghiară are de realizat o misiune în acest spaţiu”, direcţia acestei politici fiind aceea de a „prezerva hegemonia Ungariei în Bazinul Carpatic în cadrul Uniunii Europene” cel puţin ca hegemonie economică.[8] În realitate, această pretenţie trebuie înţeleasă ca hegemonie politică, în condiţiile unui discurs juridic deosebit faţă de cel îndeobşte uzitat pe planul dreptului internaţional şi a cărui folosire permite astăzi – altfel decât în perioada interbelică ori mai târziu – tratarea ca irelevante a frontierelor de stat.

La cumpăna lunilor martie şi aprilie 1939, cu ocazia unui congres jubiliar al unui institut de drept internaţional din Germania, renumitul şi totodată rău-famatul Carl Schmitt lansa celebra teorie despre Ordinea macrospaţială în dreptul internaţional,cu interdicţia intervenţiei puterilor din afara spaţiului, pe scurt: o contribuţie la studiul conceptului de imperiu în dreptul internaţional. Rezumată de Mircea Djuvara, prezent şi el la congresul respectiv, ca „importantă şi plină de consecinţe îngrijorătoare” din cauza tezei potrivit căreia „adevăratele subiecte ale dreptului internaţional nu mai sunt statele, aşa cum s-a conceput până acum, ci un număr de Reich-uri, forţe reale de necontestat”[9], această teorie pornea de la constatarea irelevanţei tot mai evidente a statului „obişnuit” în secolul XX în faţa acelor state care sunt totodată Mari Puteri şi care dincolo de forţa tehnică, economică şi militară iradiază o anumită idee politică în spaţiul asupra căruia îşi exercită hegemonia cu excluderea intervenţiei celorlalte. Preluat din sfera raţionalităţii tehnico-economice, macrospaţiul (Grossraum) înglobează atât teritoriul de stat al „imperiului” (Reich), cât şi teritoriile statelor supuse hegemoniei acestuia din urmă, fără ca acestea din urmă să fie desfiinţate în mod formal – întocmai precum în cazul raporturilor dintre S.U.A. şi celelalte state de pe continentul american stabilite prin doctrina formulată de preşedintele James Monroe în 1823, doctrină pe care Schmitt o consideră „primul şi cel mai de succes exemplu”[10] al propriei sale doctrine.

Fără a putea intra în detaliile unei teorii foarte complicate, a cărei forţă de atracţie se manifestă în dezbaterile redevenite actuale mai ales în ultimele decenii, însă pe care oportunismul creatorului ei a aşezat-o în serviciul legitimării expansiunii celui de-al Treilea Reich, proclamând Europa ca spaţiu al hegemoniei Germaniei, măsura în care opoziţia lui Djuvara era îndreptăţită şi consecinţele asumării necritice a unei asemenea hegemonii cât priveşte „spaţiul dunărean” s-au văzut limpede cu ocazia unei ediţii ulterioare, atunci când Schmitt prezenta Dictatul de la Viena ca arbitraj prin care „noua graniţă dintre Ungaria şi România a fost trasată din perspectiva unei ordini juste”[11] tocmai de către cei care îşi arogaseră misiunea de a introduce ordinea în acest spaţiu. Dacă pe planul realităţilor de pe teren, România a fost cea care a resimţit cel mai puternic raptul teritorial, pe planul ideilor, lovitura cea mare a primit-o de fapt Ungaria prin reducerea la insignifianţă a propriilor pretenţii la hegemonie în acelaşi „spaţiu dunărean” folosit de ea însăşi ca sinonim pentru Bazinul Carpatic. Este suficientă parcurgerea literaturii (juridice) revizioniste din perioada interbelică şi din timpul războiului pentru a identifica o corespondenţă perfectă, uneori ad litteram, între justificările oferite de Schmitt pentru expansionismul german în Europa, pe de o parte, şi felul în care autorii maghiari menţionează misiunea poporului maghiar de a organiza politic Bazinul Carpatic în virtutea capacităţii sale politice cu totul singulare în această zonă şi a superiorităţii sale culturale în raport mai ales cu românii[12] şi mergând până la a caracteriza aceste pretenţii hegemonice – înainte chiar de apariţia lucrării lui Schmitt – la rândul lor în termenii comparaţiei cu Statele Unite ale Americii: „en donnant un programme, une forme et un contenu à cette nouvelle doctrine de Monroe selon laquelle la vallée danubienne appartient aux peuples danubiens” i.e. „des peuples habitant le bassin des Carpathes[13] poporul maghiar realizează în Bazinul Carpatic „ideea imperială” ungară care nu este alta decât „ideea de stat a sfântului Ştefan”.[14]

Cu toate asemănările dintre discursul revizionist ungar clasic şi doctrina macrospaţiilor ca spaţii în care imperiile îşi exercită hegemonia asupra altor state, între cele două există o deosebire esenţială, anume aceea a lipsei unei diferenţieri calitative dintre stat şi imperiu la autorii maghiari: ca idee imperială, ideea ungară a statului presupunea extinderea propriilor frontiere de stat astfel încât să cuprindă întregul spaţiu supus hegemoniei. Din acest motiv, chiar şi atunci când din motive tactice, aceşti autori pledează cauza unei Transilvanii independente, această independenţă este considerată mereu ca etapă tranzitorie în direcţia înglobării ei în graniţele „Ungariei istorice”. Ceea ce era valabil însă pentru revizionismul clasic, a devenit obsolet în raport cu neorevizionismul de revitalizat începând din ultimul deceniu al secolului trecut, iar într-un text celebru despre Noile forme de imperialism în dreptul internaţional anterior instaurării regimului naţional-socialist, Carl Schmitt arătase deja raţiunile acestei transformări: pentru marile imperii ale acelui timp, precum din nou S.U.A., înglobarea unor state sau raptul teritorial deveniseră metode deopotrivă învechite şi ineficiente, câtă vreme aducerea statelor din propriul macrospaţiu în raporturi reale de vasalitate politică şi dependenţă economică – însă cu păstrarea formală atât a frontierelor existente, cât şi a „egalităţii” în drepturi – permite beneficii importante în absenţa costurilor politice sau economice presupuse de vechile metode, cum ar fi acordarea de drepturi politice şi sociale cetăţenilor rezidenţi pe teritoriul înglobat în interiorul propriilor frontiere.[15]

Exact aceasta pare să fie lecţia învăţată, în sfârşit, de către revizioniştii maghiari ai timpurilor mai recente, şi acestui fapt i se datorează, printre altele, faptul că forţa avertismentelor antirevizioniste româneşti a scăzut drastic în aceeaşi perioadă. Altfel decât în urmă cu opt decenii şi mai bine, anexarea Transilvaniei la statul ungar trebuie considerată o ipoteză cu totul absurdă din chiar perspectiva revizionistă, însă, pe de altă parte, desprinderea Transilvaniei de România reprezintă condiţia necesară a refacerii Ungariei istorice, nu în interiorul unor frontiere de stat, ci ale limitelor unui macrospaţiu în care statul ungar cu centrul la Budapesta, în frontierele sale actuale, îşi exercită hegemonia imperială; din această perspectivă se poate înţelege mai bine raţiunea invocării lui Karoly Kos şi a transilvanismului, prezentat astăzi mai intens ca oricând, drept identitate nu doar specifică tuturor locuitorilor Transilvaniei, ci şi – mai ales – aflată pe poziţii de adversitate cu identitatea românilor din aşa-numitul Vechi Regat. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că până la criza financiară din 2008 curentul teoretic dominant în Occident pornea de la iminenta retragere a statului din istorie (deja Nicolae Iorga vedea statul ca formă politică oarecum învechită), atunci strategia politică maghiară de folosire a statului ungar ca instrument mai întîi de unificare a naţiunii şi apoi de unificare economică a Bazinului Carpatic – indiferent de frontiere – pare a constitui o cale spre revizuirea tratatului de la Trianon nu numai nouă, ci şi în pas cu vremurile noastre.

Presupunând că lucrurile stau într-adevăr astfel, perspectivele următoarelor acţiuni nu ar fi prea greu de anticipat. Intrat în istorie foarte probabil ca primul-ministru de externe al Ungariei care a recunoscut fie şi numai implicit semnificaţia Rezoluţiei Adunării Naţionale de la Alba Iulia în anul 2016, atunci când a interzis personalului diplomatic ungar participarea la manifestările de celebrare a Zilei Naţionale a României, Péter Szijjártó va putea sublinia în continuare, şi pe bună dreptate, faptul că Ungaria nu urmăreşte revizuirea frontierelor, putând prezenta ca gest de reală deschidere a guvernului ungar faţă de România faptul că „programul de dezvoltare economică a Ardealului” este deschis tuturor solicitanţilor din această zonă, inclusiv şi mai ales cetăţenilor români care nu sunt membri ai naţiunii maghiare şi sublinia pe mai departe faptul că sprijinirea dezvoltării economice în această regiune nu poate fi considerată altfel decât ca un demers menit să întărească şi mai mult bunele relaţii dintre Ungaria şi România. Având în vedere însă şi afirmaţiile recente ale unui cunoscut istoric român – decorat cu Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei „în semn de recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca istoric, precum şi a întregii opere prin care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi român”[16], probabil şi prin punerea în discuţie a voinţei românilor transilvăneni de a se uni cu România – potrivit cărora, aşa cum în cazul Cataloniei sau Italiei de Nord „regiunile mai bogate sunt tentate să-şi ia zborul pentru a nu-şi împărţi bogăţia cu alţii”, la fel şi în cazul nostru „ungurii nu vor ajunge din nou stăpâni peste Ardeal”, însă „cândva, în viitor, nu se ştie … dacă nu vor pleca românii ardeleni, cu Ardeal cu tot”[17], s-ar putea reflecta asupra reorientării fundamentale a planului de dezvoltare economică în direcţia unor proiecte precum o cale ferată de mare viteză între Budapesta şi Iaşi sau/şi Constanţa.

Să nu uităm că, aşa cum remarca Nicolae Iorga la ceas de cumpănă, în 1940, drepturile noastre asupra Ardealului le-am (re)dobândit prin autodeterminarea românilor într-o construcţie europeană favorabilă principiului naţionalităţilor şi, ca atare, nici în prezent nu putem rămâne indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă acum politico-strategic în Europa şi în lume. Altfel spus, dacă ne-am permite în final la rândul nostru o sugestie pentru reprezentanţii României responsabili de soluţionarea acestui dosar conform intereselor naţionale româneşti, aceasta ar consta în reamintirea faptului că aşa cum „naţiunea română” este şi rămâne pentru noi ca şi pentru Mircea Djuvara, veritabilul „principiu al dreptului nostru”[18], la fel, în sens politic şi în sensul unei economii care ar trebui să redevină cât mai urgent economie politică, aşa cum ea însăşi s-a înţeles pe sine de la Aristotel şi până dincolo de jumătatea secolului trecut – vom spune împreună cu Nicolae Iorga, că „Ardealul acesta pentru noi, de altminteri, nu este un Ardeal, ci este o bucată de ţară românească”, mai limpede: că „Ardealul” despre care se vorbeşte în termenii „Bazinului Carpatic” şi al strategiilor de dezvoltare menite să redea termenilor respectivi recunoaşterea europeană pierdută acum 100 de ani, „acest Ardeal nu este un „Ardeal”, ci reprezintă uzurpaţiile succesive şi seculare în dauna poporului românesc, provincie creată de străini şi pentru străini şi căreia noi îi opunem o unitate românească absolută, sub toate aspectele şi de-a lungul veacurilor”.[19] Restul e negociabil.


[1] Ministerul Afacerilor Externe, Comunicat de presă din 26 mai 2020: Conferința comună de presă susținută de ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu și omologul ungar Peter Szijjártó, http://mae.gov.ro/node/52605 (accesat la 31 mai 2020).
[2] D. Dungaciu: Epidemia de hungaro-virus amenință regiunea. Un document al guvernului ungar, „decorat” de… Miklós Horthy (27 aprilie 2020 pe site-ul larics.ro la rubrica „Analize”); a se vedea şi D. Dungaciu, Cele două Ungarii, Transilvania şi Trianon-ul, „Adevărul” din 7 martie 2019.
[3] E. Braşoveanu, Neorevizionismul ungar, Întreprinderea poligrafică Tulcea, 1991, p. 6; a se vedea şi M. Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, p. 7.
[4] Apud H. Case, Between states: The Transylvanian question and the European idea during World War II, Stanford University Press, 2009, p. 199.
[5] A. Jakab, Regional geopolitics: the case of Hungary, în M. Moskalewicz / W. Przybylski (eds.), Understanding Central Europe, Routledge, London, 2017, pp. 127-134 (130-131).
[6] Ibidem, p. 127.
[7] K. Kocsis, Contribution to the Background of the Ethnic Conflicts in the Carpathian Basin, GeoJournal 32 (1994), pp. 425-433 (425).
[8] Z. Hajdu, The rebirth of the concept of the Carpathian Basin in Hungarian political language after 1988, în J. Laine ş.a. (eds.), Post-Cold War Borders: Reframing Political Space in Eastern Europe, Routledge, 2018, pp. 207-227 (210, 224, 225).
[9] M. Djuvara, Pe marginea cărţilor noi: Carl Schmitt, Völkerrechtliche Grossraumordnung mit Interventionsverbot für fremde Mächte (1939), Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti nr. 2-3/1939, pp. 378-389 (383-384).
[10] C. Schmitt, Völkerrechtliche Grossraumordnung … 3. Auflage (1941), Duncker & Humblot, Berlin, 1991, p. 22.
[11] Ibidem, p. 48.
[12] Pentru o prezentare în detaliu a acestor corespondenţe a se vedea T. Avrigeanu, Bazinul Carpatic: un micGrossraum ungar, Studii şi materiale de istorie modernă nr. 2 /2020 (în pregătire).
[13] A. Pethő, Rôle et destin de la Hongrie, Nouvelle Revue de Hongrie 55 (1936), pp. 387-390 (390).
[14] B. Török, Völkische Idee und ungarische Reichsgedanke, Ungarn nr. 4 / 1943, pp. 192-198 (196).
[15] C. Schmitt, Völkerrechtliche Formen des modernen Imperialismus (1932) / Positionen und Begriffe in Kampf mit Weimar-Versailles-Genf, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1940, pp. 162-180.
[16] https://bukarest.mfa.gov.hu/rou/news/a-magyar-erdemrend-lovagkeresztjevel-tuentettek-ki-lucian-boia-roman-toerteneszt (accesat pe 1 iunie 2020).
[17] L. Boia, Românii şi Europa: o istorie surprinzătoare, Humanitas, Bucureşti, 2020, p. 64.
[18] M. Djuvara, Naţiunea română ca principiu al dreptului nostru, Bucureşti, 1942; a se vedea recenzia cu acelaşi titlu a marelui jurist, apărător prin drept al unităţii româneşti, G. Sofronie, Transilvania nr. 5 / 1943, pp. 382-387.
[19] N. Iorga, Rostul istoric al Unirii / Conferinţe: ideea unităţii româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, pp. 276-292 (280).


Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române