Tableta unui amator: Din prea plin


ESSENTIALS-Viorel-Mihai-CiobanuMotto: „Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar dacă nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.”
Nicolae Titulescu, Cuvinte celebre.ro

Am scris de mai multe ori că nu fac politică şi nici nu vreau să urmez această cale. Nu doresc nici măcar să devin un cronicar al vremurilor actuale, deşi motive de a expune un punct de vedere sunt destule: un guvern declarat curat tehnocrat, se manifestă pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, cu unul adevărat politic, condus de interese obscure ce nu au nicio legătură cu „tehnocraţia”; ministrul justiţiei, care a debutat puternic cu OUG nr. 62/2015 prin care a prorogat cu un an (numai?) intrarea în vigoare a unor prevederi din NCPC, ce ţin de schimbarea calitativă a activităţii de judecată, deşi au trecut aproape două luni nu a făcut nimic palpabil pentru rezolvarea problemelor ce au determinat prorogarea termenului, dar se ocupă cu asiduitate de o problemă spectaculoasă şi anume cât de ştiinţifice sunt lucrările unor condamnaţi care prin aceste lucrări îşi reduc din executarea pedepsei şi propune soluţia cea mai simplă, abrogarea. S-a făcut un examen în legătură cu dispoziţiile din alte ţări, cel puţin din UE? Sunt şi alte soluţii? Nu o interesează decât abrogarea. În joc s-a prins şi ministrul învăţământului care s-a angajat (pe ce temei?) că universităţile vor da avize ştiinţifice. Din fericire Consiliul rectorilor a stopat acest demers care nu avea nici un temei legal. Revenind la problema care va trebui să preocupe pe ministrul justiţiei, este necesar să observăm că nici CSM-ul nu face nimic în sensul arătat. Dar el are şi motive serioase: apără reputaţia unor judecători/procurori afectată de afirmaţiile unora sau altora; participă la diferite reuniuni internaţionale; adoptă şi schimbă regulamente etc. De exemplu, acum se preocupă de organizarea concursului pentru avansarea judecătorilor la ÎCCJ. O problemă foarte grea, dovadă că s-a format o comisie care se ocupă numai de organizarea concursului, compusă din vreo 40 de persoane (nu am avut răbdare să le număr), de la directori până la şoferi. Desigur este foarte importantă şi o astfel de comisie, dar ceea ce mă îngrijorează este modul de evaluare a canditaţilor – am semnalat în luna decembrie 2015, tot pe JURIDICE.ro, nişte greşeli grave ale comisiei de capacitate a procurorilor la subiectele de procedură civilă, dar nu am văzut nicio reacţie a CSM. Mă mai îngrijorează dacă actualii judecători/procurori, inclusiv cei de la organele centrale, au la îndemână toate tratatele, cursurile, monografiile, revistele juridice recunoscute ca să poată cunoaşte şi problemele teoretice şi poziţia doctrinei faţă de jurisprudenţă, fiindcă şi în acest fel sporeşte calitatea actului de justiţie. Mă mai îngrijorează că în legătură cu situaţia dosarelor restante (gest lăudabil al CSM, ca să nu spun şi obligatoriu) nu am constatat (poate mi-a scăpat mie) şi măsurile luate.

Ar fi deci multe de spus şi despre alţi factori şi despre alte situaţii însă, aşa cum spuneam, nu doresc să mă transform într-un „editorialist”. Poate nici nu am talentul şi pregătirea necesară. De aceea, nu am nici facebook. Şi atunci cum se explică faptul că uneori mă abat de la această regulă şi mă ocup de aspecte cu totul străine procedurii civile, domeniul meu? Este a doua oară într-o lună, după ce la sfârşitul lunii ianuarie m-am ocupat de unele aspecte ce ţin de amnistie şi graţiere. Explicaţia este simplă şi rezultă din titlu: din prea plin. Citesc sau aud câte o ştire care mă zguduie de neplăcere sau de nedumerire. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de moto-ul cu care am început: nu mă cred Nicolae Titulescu, nici măcar micul Titulescu, să am pretenţia că încerc să luminez poporul meu. Dar nu pot întotdeauna sau cu orice prilej să trec, pe motiv că sunt doar profesor de procedură civilă. Sunt şi cetăţean al acestei ţări, ardelean stabilit de prin anul 1969 în Capitală şi nu mai pot uneori suporta neglijenţele, temerile, ticăloşiile, minciunile pe care ni le aduc în faţă partidele, oamenii politici, media etc. Şi – atunci simt nevoia să mă confesez dar numai juriştilor care încă mai citesc, pe hârtie sau pe site-urile specializate.

Acum, de exemplu, factorul determinant pentru a scrie aceste rânduri a fost delaraţia d-lui Valeriu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor, în sensul că ar trebui dărâmat gardul de la Palatul Parlamentului pentru ca „acea suprafaţă de 4,5 hectare din faţa parlamentului să fie redată cetăţenilor.” Propunerea este de fapt o reiterare a unei propuneri similare a aceluiaş personaj, care a făcut în anul 2013 şi un gest simbolic cu ciocanul, alături de Roger Waters, fondatorul trupei Pink Floyd, dar nici măcar nu este original, din moment ce propunerea a mai fost făcută – cel puţin – de d-na Elena Udrea în anul 2009 şi de dl. Mircea Geoană în anul 2010. La acest început de an, ideea d-lui Zgonea a fost rapid însuşită şi de doi marcanţi (?!) membrii PNL, dl. Răzvan Sava (primar interimar al Capitalei) şi dl. Ovidiu Raeţchi, care se autointitulează deputat, scriitor politolog. Domnia sa, posibil candidat la Primăria sectorului 5, reiterează, ca şi dl. Zgonea, această propunere, deşi în anul 2013 d-na Alina Gorghiu era de altă părere (Ziare.com, 7 iunie 2013). Deci este o problemă transpartinică. Vorba unui final de cuplet a lui Constantin Tănase, intitulat „Şi cu asta ce-am făcut”: „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri/ E sloganul cunoscut;/ Iarăşi am votat ca proştii,/ Şi cu asta ce-am făcut?”

Ceea ce ne deranjează este explicaţia dată: dărâmăm gardul ca să redăm spaţiul cetăţenilor, să devină o esplanadă a bucureştenilor. Dar în spatele acestei motivări, ce stă oare? Ar putea cineva rău-voitor crede că vreun alt coleg de-a lui Mihai Viteazu are nevoie de vreo lucrare? Cât ar costa demolarea a aproximativ 3 km de zid? Unde se duce materialul rezultat din demolare? Cât ar costa transportul? Dar forţa de muncă? Sunt întrebări simple la care ar trebui să se răspundă înainte. Sau se doreşte înlăturarea gardului de zid şi înlocuirea lui cu un zid viu, uman care să presupună sporirea numărului de ofiţeri/subofiţeri şi care să poată îndruma şi supraveghea vizitatorii? Poate o să se găsească în partidele parlamentare vreun coleg de-al lui Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare care să lămurească aceste aspecte!

Lăsând gluma la o parte, pentru atingerea obiectivelor propuse se poate găsi o soluţie mult mai ieftină şi anume dărâmarea numai a porţilor sau lăsarea lor liberă, fără pază, astfel încât să poată intra oricine. Banii astfel economisiţi, dacă există după ce se plătesc „pensiile” parlamentarilor (parcă ei nu sunt salariaţi?!), pot fi folosiţi pentru amenajarea spaţiului verde (jalnic, cu tot gardul existent) şi unor spaţii de odihnă/joacă? Ori s-ar putea învesti în „jungla” de vis-a-vis de Parlament, unde este clădirea cu institutele Academiei şi unde s-ar putea amenaja într-adevăr încă un spaţiu verde. Sau Parlamentul României ar putea fi singurul parlament din lume care să funcţioneze cu uşile deschise în permanenţă, fără pază (şi cu economii corespunzătoare), din moment ce dl. deputat, scriitor şi politolog O. Raeţchi (Ziare.com, 21 decembrie 2015), susţinea că sediul trebuie să fie public, civil, deschis, ca şi Areopagul din Atena, unde fiecare cetăţean avea acces la dezbateri. Sau măcar cetăţenii să se întâlnească şi să îşi bea cafeaua (poate şi apă?) pe scările camerelor superioare sau inferioare ca şi în Europa sau America. Observaţi că nu am pomenit problema securităţii aleşilor pe care o las în seama celor competenţi.

Este fără putinţă de tăgadă că prin distrugerea cartierului Uranus s-a săvârşit o crimă. Am cunoscut în perioada studenţiei, cartierul şi era o plăcere. Dar răul făcut nu se poate repara prin dărâmarea unui gard şi nici măcar prin dărâmarea chiar a clădirii, aşa cum în mod uşuratic au propus unii. Clădirea – cu tot răul făcut – încorporează o muncă eroică a oamenilor din întrega ţară, toate materialele din interior sau exterior sunt exclusiv româneşti, destinaţia ei a devenit una importantă. Am lucrat acolo şase ani, cât timp am fost judecător al primei Curţi Constituţionale, şi nu a fost delegaţie din străinătate, de pe toate continentele, care să nu elogieze lucrările şi materialele din interior. Problema este deci de a o administra ca un bun proprietar şi să o punem cât se poate în valoare.

Revenind la problema de la care am pornit, ne întrebăm dacă Parlamentul, mai ales Camera Deputaţilor, care se pare că are spaţiul în administrare, ca şi Primăria Capitalei şi a Sectorului 5 au rezolvat toate problemele importante, stringente pentru ţară, capitală şi sectorul 5 şi a rămas numai această grijă: cum să mai risipim nişte bani plătiţi de cetăţeni, care niciodată nu ajung pentru lucruri fierbinţi: dezăpezire, curăţenie, repararea drumurilor, dacă nu şi construirea lor etc.

Nu putem şi nici nu dorim să tragem vreo concluzie, dar în final vă recomandăm să reflectaţi la versurile unor poeţi extraordinari din epoci diferite, dar importanţi pentru noi românii, cetăţeni ai acestei ţări, indiferent de naţionalitate, şi poate că în acest fel măcar în acest an 2016 alegerile să ducă la rezultate mai bune pentru ţară, pentru noi toţi:

„De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.
Ruşine să vă fie-n veac,
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi pui de dac,
Ci rude-aţi fi cu hunii!
Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi,
Să vă înece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
În ţara voastră goală …” – Mihai Eminescu

*
*     *

„Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit să fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!” – George Ţărnea, 1996

Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti