7,451 citiri

Decadență politică și știință juridică – sau despre nevoia de trezire la realitate

ESSENTIALS-Mircea-Dutu„Reflecţia politică este rodul decadenţei politice, în vreme ce ştiinţa dreptului este întotdeauna un produs al apogeurilor politice”. Această constatare a lui Carl Schmitt poate fi verificată cu uşurinţă de-a lungul istoriei, de la suprapunerea aşa-numitei epoci clasice a dreptului roman şi a perioadei de maximă expansiune a Imperiului, trecând prin hegemonia continentală a Franţei şi apoi a Germaniei, în peisajul juridic european al secolelor XVIII-XIX, până la dominaţia contemporană globală a dreptului anglo-saxon de factură preponderent nord-americană. Şi la scara mai redusă a istoriei României, putem, de asemenea, constata acelaşi raport, urmărind nu numai tendinţa de creştere inaugurată prin codurile din 1864 şi ajunsă la apogeu în perioada interbelică, ci şi avântul luat de ştiinţa juridică românească în perioada anilor 1964-1970, o perioadă caracterizată nu numai de o relativă liberalizare socială, ci mai ales de reafirmarea unui rol politic specific, prin aşa-numita „declaraţie de independenţă” faţă de Uniunea Sovietică şi asumarea complicatelor iniţiative de mediere şi poziţionare în context internaţional. La fel, prăbuşirea politică a României în primul şi în ultimul deceniu de „democraţie populară”, respectiv de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, este corelată la rândul ei cu un recul sever şi nu mai puţin manifest al (ştiinţei) dreptului. Astăzi, în anul 2016, România numără 27 de ani de la prăbuşirea regimului politic comunist, 25 de ani de la adoptarea Constituţiei care o proclamă „stat de drept, democratic şi social”, 12 ani de la integrarea în NATO şi 9 ani de la dobândirea calităţii de stat membru al Uniunii Europene. Cu toate acestea, dinamica pozitivă a ştiinţei juridice româneşti ni se pare că se lasă încă aşteptată. Pe ansamblu, în pofida unor acumulări cantitative, precum numărul de cursuri, manuale, tratate şi comentari (pentru a nu mai vorbi despre cel al publicaţiilor juridice), saltul calitativ, constând în şcoli şi direcţii de cercetare originale, în sinteze teoretice, deopotrivă recapitulative şi prospective, ori – last but not least – în dezbateri contradictorii care să facă posibil un progres real, se lasă încă aşteptat.

Acumulări cantitative şi salt calitativ, contradicţii (neantagoniste!) ca motor al progresului: asemenea formulări pot retrezi celor mai în vârstă amintirea marxism-leninismului, odinioară atât de omniprezent, iar ele au fost anume în acest scop alese! După o jumătate de secol în care ştiinţa dreptului a fost aşezată pe anumite baze ideologice, acestea au dispărut pur şi simplu din cadrul preocupărilor juriştilor, fără a fi supuse unei analize riguroase care să separe şi să justifice ceea ce rămâne viabil (dacă mai persistă ceva!), de ceea ce trebuie încredinţat exclusiv studiului istoricilor şi tratat ca atare. O asemenea analiză ar fi trebuit să trateze ”Operele complete” ale lui Marx, Engels, şi chiar Lenin şi sechelele lor, cu aceeaşi seriozitate cu care sunt studiate în Germania scrierile lui Kant şi Hegel, nu numai de către neo-kantieni sau neo-hegelieni, ci şi de toţi savanţii conştienţi de influenţa obiectivă exercitată de aceste scrieri asupra ştiinţei juridice germane, chiar dacă ei înşişi preferă să se raporteze, mai degrabă, la Aristotel sau Dworkin. Mai mult, nici măcar „scrierile” unui Stalin ori Vâşinski nu ar putea fi omise dintr-o asemenea analiză, fără îndoială, cu măsura şi din perspectiva cuvenite, aşa cum o arată, tot în Germania, avalanşa de monografii şi articole care urmăresc identificarea urmelor lăsate de ideologii naţional-socialismului în gândirea juridică germană (şi spre a nu uita trecutul, din grija de a nu-l repeta!). Lista ar putea continua, iar comparaţia dintre România şi Germania, sub acest aspect, ar putea fi dezvoltată până la indicarea faptului, deloc nesemnificativ, că publicaţiile respective au început şi ele să apară abia după mai bine de două decenii postbelice. Dincolo de locurile şi raţiunile acestei întârzieri, efectul devastator pe care ea îl are asupra unei ştiinţe juridice, împiedicate să se confrunte cu propria sa istorie recentă, constă în eliminarea posibilităţii ca ştiinţa juridică să dobândească acea conştiinţă de sine care să-i permită, la rândul ei, conştientizarea sarcinilor care îi stau înainte.

Refuzând confruntarea cu istoria recentă, ştiinţa juridică românească din ultimul sfert de secol a recurs, aşa cum se ştie prea bine, pe de o parte la recuperarea marilor clasici interbelici, pe de altă parte la acumularea de idei şi concepţii teoretice din spaţiul juridic occidental, multe dintre ele de mult depăşite, iar altele diametral opuse celor tocmai recuperate din tradiţia pre-comunistă. Faptul că fundamentele ideologice ale construcţiilor juridice receptate au fost, de regulă, fie neglijate, fie tratate cu aceeaşi superficialitate rezervată în trecut materialismului dialectic şi istoric, nu trebuie să stârnească prea multă mirare dacă ţinem seama de faptul că, în ambele cazuri, din cauza depărtării temporale, respectiv spaţiale, receptarea avea ca obiect construcţii devenite (deja), respectiv rămase (încă), străine timpului şi locului nostru. Lipsa legăturii imediate a acestor construcţii cu identitatea reală a societăţii româneşti contemporane, identitate a cărei expresie juridică trebuia găsită tocmai de ştiinţa românească a dreptului, ar fi putut fi totuşi acoperită prin realizarea unei corelaţii între această identitate socială şi o misiunea politică a naţiunii române, misiune a cărei conştientizare poate, pe de o parte să lege trecutul românesc de viitor prin prezent, iar, pe de altă parte, să particularizeze spaţiul românesc în raport cu „mentalitatea juridică” (Mircea Djuvara) a celorlalte spaţii. Înţeleasă ca nomos, ordinea de drept este inseparabilă de localizarea în spaţiu, în aceeaşi măsură în care trebuie înţeleasă ca produs al evoluţiei istorice neîntrerupte. Lipsa conştientizării unei asemenea misiuni politice de către majoritatea românilor, preocupaţi mai degrabă de aspectele economice ale socialului, explică nu doar decadenţa politică a României de astăzi, ci şi dezagregarea identităţii sociale însăşi; altfel decât marxist-leniniştii de altădată, şi deopotrivă cei din zilele noastre, nu credem că economicul poate explica în mod integral o societate şi, cu atât mai puţin, o naţiune.

Nu le vom face, prin urmare, juriştilor un reproş mai aspru decât ar merita, mai mult, vom observa şi că această decadenţă politică nu este câtuşi de puţin specifică României. Reîntorcându-ne la aprecierile de la început, vom înţelege, însă, nu doar starea prezentă a ştiinţei juridice româneşti, ci şi sarcina vitală pe care această ştiinţă o are nu doar faţă de societatea românească, ci şi faţă de naţiunea română. Altfel decât popoarele decadente politic, cele aflate la apogeu, din acest punct de vedere, ”determină modul de a vorbi şi chiar de a gândi al altor popoare, aşadar vocabularul, terminologia şi conceptele”, însă nu mai puţin, ”un popor este învins abia atunci când ajunge să se supună unei reprezentări străine despre drept”. Ut hoc non sit dixi et salvavi animam meam!

Prof. univ. dr. Mircea Duţu