1,694 citiri

Eu am de cosât d-aci pân-aci, nici mai mult, nici mai puțân. Despre domeniul regulii (juridice)

Radu Rizoiu

Într-un banc dintre cele considerate „seci”, un om (eu am ales varianta „rurală” a cosașului, dar există și o variantă mai „urbană” având ca personaj pe un săpător de șanțuri) care este întrebat de ceva ce nu se afla în sfera sa de preocupări refuză să iasă din propria sa paradigmă și nu dă răspuns unei întrebări despre animalul pierdut de către cel care întreabă. În loc că spună „nu știu”, adică să intre în logica întrebării și în sfera preocupărilor persoanei care a pornit dialogul, respondentul nostru neagă orice dialog prin repetarea la infinit a propriei sale preocupări – el are doar de făcut o treabă. În perioada comunistă, bancul avea o conotație subversivă (ca majoritatea bancurilor seci). Era vorba despre alienarea individului care prefera să inhibe orice dialog real cu „străinul” de teama de a nu spune ceva împotriva regimului.

Recentul articol[1] al domnului Florentin Țuca mi-a produs o plăcere similară cu cea pe care o aveam când savuram în adolescență aceste bancuri seci. Textul este spumos (așa cum autorul ne-a obișnuit încă din seria eseurilor din Dilema reunite în Gâlceava cu juristul din mine[2]) și ridică multe probleme reale. Cum din texte metaforice fiecare înțelege ce vrea (sau, mai bine spus, ele constituie simple catalizatoare ale propriilor gânduri), eu aș vrea să dezvolt două idei din acest text într-o direcție diferită (nu neapărat opusă[3]) celei propuse de domnul Țuca.

Dar, pentru început, vreau să precizez că plec de la o premisă (avocatul de consultanță din mine i-ar spune în mod răutăcios un „disclaimer”): virusul SARS-Cov2 există, iar afecțiunea COVID-19 este reală. Cealaltă premisă este dată de lipsa de pregătire (în termeni de tratamente și infrastructură spitalicească) a omenirii pentru o asemenea boală. Nu cred că întregul mapamond s-a lăsat cuprins de o iluzie colectivă și că adevărata maladie este una psihică din clasa paranoiei. Nu cred că (toți) politicienii sunt mici dictatori care au văzut oportunitatea să abolească drepturile civile pentru a-și mări puterea[4]. Așa cum spunea Abraham Lincoln, „You can fool all the people some of the time, and some of the people all the time, but you cannot fool all the people all the time”.

1. Regula (sublunară) în lume sau despre lume

De la penitența lui Theodosiu și până la autoîncoronarea lui Napoleon, trecând prin implicarea lui Constantin cel Mare în sinoadele formative ale secolului al IV-lea, alianța dintre Împărat și Papă pecetluită cu încoronarea lui Carol cel Mare, cearta pentru învestitură și penitența lui Frederic cel Mare, relația dintre Stat și Biserică este o componentă greu de omis din istoria Europei. Și pentru a nu ne uita numai la paiul din ochiul Occidentului decadent, convertirea lui Vladislav Vlaicu sau răzvrătirea lui Bogdan I pot fi citite în chei similare. La fel raporturile dintre Ștefan cel Mare și Biserică (personificată prin personajul legendar al lui Daniil Sihastrul) relevă o complementaritate între Stat și Biserică. Puternicii zilei care donează (din fonduri publice) bani pentru (re)construcția de biserici își găsesc în acest model inspirația. Nici discuțiile periodice despre posibilitatea preoților de a candida pentru funcții politice nu sunt (atât de noi), Mitropolitul fiind o figură proeminentă în politica Țărilor Române și un „formator de opinie” sau un „promotor al culturii” cum am spune astăzi cu noul limbaj de lemn.

Că ne place sau nu, Biserica este o prezență constantă în peisajul social-politic european. Pornind de la modelul Areopagitic sau Augustinian, Biserica își propune o ordonare a vieții lumești după modelul divin. Biserica are așadar o organizare internă demnă de invidiat. Ea este o organizație. (De altfel, mulți dintre criticii teismului îi reproșează tocmai această organizare. Atunci când Napoleon a înscris în Codul său civil teoria ficțiunii persoanei juridice se spune că a avut în vedere tocmai dorința de a permite Statului să controleze forma de organizare a Bisericii, ceea ce celebra autoîncoronare nu face decât să o confirme.) Tot Biserica are o avere impresionantă, strânsă de-a lungul veacurilor. Secularizarea averilor mânăstirești pentru care Cuza este privit și astăzi cu reținere de către Biserică a avut ca obiectiv tocmai exproprierea acestor „bunuri de mână moartă” și introducerea lor în circuitul civil (la bază, pentru finanțarea cheltuielilor Statului). Dincolo de orice considerații etice, este evident că Biserica are un scop și că acesta este în acord cu interesul general, câtă vreme libertatea religioasă este o dispoziție menită să asigure tocmai coeziunea socială a grupurilor[5].

Cititorii mai suspicioși probabil că deja au întrezărit unde vreau să ajung. Aplicând teoria realității consacrată de art. 188 teza II NCC, rezultă că Biserica este o persoană juridică (în accepțiunea legii civile), îndeplinind toate cele trei elemente esențiale din art. 187 NCC. În calitate de persoană, Biserica este, așadar, subiect de drept (civil) [art. 25 alin. (1) NCC]. Ea este deci nu numai titulară de drepturi civile, ci și supusă unor obligații [art. 25 alin. (3) NCC]. Iată cum dreptul a înconjurat Biserica în plasa sa de norme juridice. Biserica nu (mai) poate pretinde că este în afara dreptului (etatic).

Domnul Țuca, încearcă să ne spună că este înjositor pentru misiunea (înaltă a) Bisericii ca ea să se supună ordinelor (mirene ale) Statului. Că Biserica are propriile sale reguli care țin de rolul său de intermediar între Cer și Pământ. Într-adevăr, art. 8 din Legea cultelor stabilește în teza sa finală că organizarea Bisericii se face „în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice”, dar această precizare vine după fixarea în preambulul textului a subordonării Bisericii față de Stat din perspectiva „lumească” a respectării legii: „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi”. De altfel, art. 5 din lege precizează de la început că Biserica are „obligația să respecte Constituția și legile țării și să nu aducă atingere securității publice, ordinii, sănătății și moralei publice, precum și drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”. Așadar, în ceea ce privește chestiunile reglementate de lege, Biserica este un (simplu) subiect de drept care trebuie să se supună legii Cezarului.

De altfel, Biserica însăși este mulțumită cu rolul său lumesc. Nu este aici cazul să menționăm epopeea revendicării pădurilor mânăstirești din Bucovina. Mult mai interesantă mi se pare însă povestea sfințirii unei biserici „private”. Un grup de credincioși a construit din fonduri proprii o biserică pe un teren care le aparținea. Apoi, când construcția a fost gata, au chemat preotul să o sfințească. Din acel moment au început problemele juridice, pentru că în Statutul Bisericii Ortodoxe Române apare un text (art. 181) care menționează că „O biserică, imediat după sfințirea ei, trece în proprietatea și în folosința unităților de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei și stă sub dispozițiile prezentului statut”. În mod logic, eparhia în cauză a revendicat clădirea și terenul lăcașului de cult. După un parcurs juridic sinuos, Înalta Curte a decis că „anterior etapei sacralizării, bunul trebuie să fie dobândit cu titlu, conform legilor în vigoare la acest moment”[6]. Argumentul mi-a adus aminte de celebra dispută[7] cu privire la modul în care Statul poate să-și constituie domeniul său public prin la fel de celebrele hotărâri de Guvern privind atestarea domeniului public. Cert este că ambele persoane juridice (Statul și Biserica) folosesc aceleași mijloace – legea pământeană. Biserica încearcă să iasă din acest cerc strâmt argumentând că sfințirea este un act divin (extra-mundan), dar nu cred că dobândirea proprietății este o „faptă” a „trupului lui Hristos”, ci un simplu act juridic al unei persoane (juridice)[8].

Prin urmare, ori de câte ori Biserica se coboară în lume, ea trebuie să respecte regulile acesteia. Așa cum avertiza și Sfântul Pavel în Epistola către romani, „cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” (Rom. 13.2). Pentru toate lucrurile lumești trebuie să respectăm regulile dreptului obiectiv, căci (pe Pământ) „Nimeni nu este mai presus de lege” așa cum anunță ritos articolul 16 alin. (2) din Constituție. Dar cum știm să facem diferența dintre lucrurile lumești și cele sfinte[9]? Cum poate Statul să-i impună Bisericii să-și schimbe ritualul de Paști? Sau să refuze credincioșilor deschiderea ușilor bisericii[10]? Sau, așa cum ne spune domnul Țuca[11], să refuze mamei îndurerate accesul la mormântul copilului ei?

Este evident că Statul nu are niciun drept să se amestece în chestiunile care țin de rit. Și atunci de ce își permite Statul să-i spună Bisericii că preotul nu are voie să folosească aceeași linguriță de împărtășanie pentru mai multe persoane[12]? Pentru că art. 2 alin. (2) din Legea cultelor spune că „Libertatea de a-și manifesta credința religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”. Așadar, (nici) libertatea religioasă nu reprezintă un drept absolut. Statul poate interveni atunci când ritualul însuși este de natură să intre în conflict cu normele de protecție sanitară[13]. Să ne amintim cum a reacționat populația atunci când printre primele măsuri de relaxare s-a permis mersul la pescuit (sportiv). O mulțime de oameni au descoperit brusc că sunt pescari. Dacă de la (auto)izolare se permitea cu caracter excepțional mersul la cimitir, sunt convins că multe persoane ar fi descoperit că trebuie urgent să aprindă o candelă la un mormânt pe care nu-l mai vizitaseră de ani de zile… Este evident că o asemenea restricție i-a afectat emoțional pe mulți dintre cei care mergeau în mod frecvent la cimitir, dar restricția a fost una generală[14].

De altfel, sunt convins că nici Biserica nu își dorește să fie „scutită” de aplicarea legii. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple… Dacă Biserica ar fi în afara Statului, atunci nu ar mai fi nevoie de o Lege a cultelor și nici de implicarea Statului în sprijinirea activității de cult. Oare când se va fura o cădelniță din biserică vom asista la un furt? Sau este doar un păcat sancționat în viața de apoi? Oare icoanele sunt bunuri sau simple simboluri meta-fizice? De ce au existat atâtea litigii cu privire la restituirea lăcașurilor de cult? De ce marele regret al Înalt Prea Sfințitului Pimen a fost că nu a obținut (în justiție!) retrocedarea întregului fond forestier al Bisericii?

De aceea cred că Biserica nu poate spune că este „dincolo” sau „deasupra” Statului și legilor sale. Ea nu poate să-și limiteze sfera de acțiune doar la lumea „de dincolo” și să pretindă că Statul „are de cosât doar d-aci pân-aci”.

2. Regula ca nivel de detaliu (Despre granularitatea regulii)

O critică mult mai argumentată are domnul Țuca în privința gradului de detaliere la care trebuie să recurgă legea. Poate oare legea să (își propună să) reglementeze orice aspect al vieții omului? Și eu cred că o astfel de pretenție nu este numai nerealistă, dar poate deveni periculoasă. Să ne amintim cât haz s-a făcut acum câțiva ani despre textul de lege care stabilea dimensiunile jujeului… Nu mai puțin criticată (chiar dacă mai puțin mediatizată) este dispoziția din Codul civil care limitează înălțimea gardului la doi metri.

Un răspuns simplu ar fi că legea are (și) un rol educativ. Prin urmare, simplul fapt că adresantul legii se duce la DEX și află cum să realizeze un strănut „igienic”, este deja un plus. Poate că acum 50 de ani aceeași normă ar fi spus: „întotdeauna se va folosi batista (curată) pentru strănut”… Este drept că multe dintre aceste reguli sunt simple norme de bună-cuviință și nu ar trebui să aibă forță normativă, dar atunci când nerespectarea lor poate pune în pericol alți (muți) oameni, deja Statul începe să fie preocupat de genul acesta de reguli. Și normele bunei-cuviințe devin norme juridice.

Gradul de detaliu al legii ar trebui să nu constituie o problemă într-un sistem juridic (și administrativ) bine organizat. Legea este suficient să prevadă direcțiile generale de comportament, urmând ca punerea sa în aplicare să rămână la nivelul administrației[15]. Aici mie mi se pare că România se află azi între Scylla drepturilor omului și Caribda birocrației. Astfel, pe de o parte, Curtea Constituțională se tot străduiește să reducă rolul puterii executive (Administrației) în numele protejării drepturilor omului. O serie de decizii par a gravita în jurul acestei idei-forță. Atunci când Curtea a dispus că procurorul nu are voie să investigheze elaborarea unui act normativ de către legiuitor, ea a invocat supremația puterii legiuitoare[16]. Atunci când a constatat că abuzul în serviciu (ca infracțiune) trebuie să sancționeze doar încălcarea unui act normativ de un anumit nivel (lege sau ordonanță de guvern)[17], Curtea a explicat faptul că actele normative inferioare nu au un pedigree corespunzător, pentru că nu sunt suficient de caracterizate pentru a „beneficia” de o protecție prin mijloacele dreptului penal. În sfârșit (pentru a nu prelungi prea mult seria de exemple), atunci când recent a scos de sub incidența răspunderii contravenționale faptele săvârșite în timpul stării de urgență[18], Curtea a considerat că legea trebuie să explice în mod punctual ce comportamente antisociale au relevanță contravențională, precum și nivelul exact al răspunderii.

De cealaltă parte, există o percepție publică (inclusiv la nivelul Administrației) că un act normativ de nivelul legii nu poate produce efecte în lipsa existenței unor „norme de aplicare” adoptate prin legislația de nivel secundar. Această veritabilă „credință” (lipsită de altfel de orice fundament de tehnică legislativă) face ca o serie de legi să rămână „literă moartă” pe perioada în care Administrația nu reușește să elaboreze celebrele „norme”. Așadar, Administrația pare la noi incapabilă să aplice direct o lege (din cauză că este prea generală?) și așteaptă instrucțiuni mult mai detaliate (eventual un formular tipizat) pentru a putea aplica legea.

Cred că ieșirea din această încercare odiseică constă în acceptarea faptului că Administrația trebuie să dea dovadă de o anumită libertate în a aplica legea generală la situația de fapt concretă. În acest caz, putem să avem legi care să evoce doar reguli generale și să nu mai avem nevoie de norme de aplicare extrem de detaliate. Dar acest gen de încredere în competența Administrației necesită, evident, o Administrație profesionistă și o aplicare unitară a legii. Relatările din media despre modul de aplicare a amenzilor (neconstituționale) din timpul stării de urgență nu justifică un asemenea optimism… Până când vom învăța să aplicăm legea, vom fi blestemați să o detaliem până la ilizibilitate.

Mulți microbiști au zis că în momentul în care FIFA a decis detaliile cu privire la poziția de offside, fotbalul ca spectacol a fost ucis. Iar viața este un spectacol… Totuși, lumea a mers mai departe și am avut un Cristiano Ronaldo sau un Lionel Messi care să facă spectacol și cu noile reguli detaliate.

*

Sper că aceste (mici) detalieri nu fac decât să ofere mai multă profunzime peisajului idilic (apocaliptic?) pictat de domnul Țuca. Poate ca (pen)umbrele flamanzilor și nu ca detaliile excesive ale lui Bruegel. Și sper să nu creadă cititorul că am ajuns precum în bancul evocat la început să-l conving că „mă, eu bag seama că voi vreți să-mi furați calul”…


[1] A se vedea Fl. Țuca, În plica cotului, scuzați cacofonia, 2+2=5, disponibil aici.
[2] A se vedea Fl. Țuca, Gâlceava cu juristul din mine, editura Humanitas, București, 2014.
[3] Și eu pot menționa legi care modifică fizica (vă mai amintiți de „lapinii de pe lângă casă și porumbii din columbărie” care erau imobile în regimul Codului civil Cuza?), matematica (atunci când suma obligațiilor fiscale se rotunjește la primul întreg sau atunci când 2+2<3, în cazul în care membrii aceleiași familii respectă regula de distanțare de a nu sta împreună mai mult de trei persoane) sau biologia (obligația de vaccinare nu este oare un atentat la biologia liberă a virusului?; abia aștept să văd protestele când va apărea în sfârșit vaccinul împotriva coronavirusului). Dar, în general, dreptul pretinde să respecte logica (elementară): atunci când stabilească anumite categorii, încearcă să le dea un regim unitar.
[4] Cred însă că politicienii noștri suferă de sindromul „Colectiv”, o tragedie (limitată local) care a condus la căderea unui Guvern pentru că a arătat radiografia unui sistem bolnav. Iar sistemul nu a avut timp să se însănătoșească…
[5] A se vedea M. Bălan, Libertatea religioasă – un pericol? – Ipostaze ale secularizării, în Șt. Deaconu, E.S. Tănăsescu (coord.), In honorem Ioan Muraru. Despre Constituție în mileniul III, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 38-50.
[6] Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, decizia nr. 949/2017, disponibilă aici.
[7] Pentru o sinteză extrem de interesantă, a se vedea dipticul din „Revista română de drept privat” nr. 1/2012: V. Stoica, Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul civil; V. Vedinaș, Reglementarea proprietății publice potrivit Noului Cod civil,.
[8] Pentru o discuție similară în cadrul Bisericii Catolice, a se vedea bula Ad conditorem canonum a Papei Ioan al XXII-lea, disponibilă aici.
[9] Sau, în termenii celebrei Rugăciuni a serenității imaginate de teologul american Reinhold Niebuhr, „Dă-mi, Doamne, harul de-a accepta cu seninătate/Lucrurile pe care nu le pot schimba,/Curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba/Și înțelepciunea de a le deosebi pe unele de celelalte”.
[10] Ne amintim de oroarea cu care protestatarii din Timișoara lui decembrie 1989 au descoperit că li se închid ușile bisericii unde încercau să se ascundă de gloanțe…
[11] A se vedea Fl. Țuca, La poartă de cimitir. Canon vs. Cazon, disponibil aici.
[12] Pentru o discuție din perspectivă religioasă (extrem de pertinentă, dar irelevantă în plan juridic, în ciuda terminologiei folosite), a se vedea C. Raiu, Autoinserarea statului în Potir. O genealogie culturală a statului de drept în context românesc, disponibil aici. Adde (pentru a înțelege miza teologică a discuției) E. Constantinou, Mai periculos decât Covid-19, disponibil la adresa https://www.teologie.net/2020/06/02/dr-eugenia-constantinou-mai-periculos-decat-covid-19/.
[13] O fabulă ar putea fi construită chiar în jurul arhiepiscopului Pimen al Sucevei și Rădăuților care a căzut victimă nevăzutului virus ca urmare a slujirii Bisericii în ciuda ordinelor vremelnice ale Statului.
[14] Nu discut aici dacă a fost justificată sau nu. Sper ca după ce dispare pericolul epidemiologic să fie făcute statistici cu privire la eficiența măsurilor adoptate de Guvern în această perioadă.
[15] Pentru o argumentare (mai) detaliată, a se vedea R. Rizoiu, Standardele: între dorința de flexibilizare a dreptului și rigorile statului de drept, în „Revista română de drept privat” nr. 3/2019, p. 19-56.
[16] A se vedea Curtea Constituțională, decizia nr. 68/2017. Deși, formal, „Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, pe de o parte, și Guvernul României, pe de altă parte”, în fapt Guvernul este privit aici ca „legiuitor delegat”.
[17] A se vedea Curtea Constituțională, decizia nr. 392/2017.
[18] A se vedea Curtea Constituțională, decizia nr. 152/2020.


Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM