22,469 citiri

Analiza OUG nr. 1/2016 în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC

* A se vedea și dezbaterea Punct și de la capăt: încuviințarea executării (iar) la instanță [DEZBATERI JURIDICE 88]


Autori: prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU, conf. univ. dr. Traian Cornel BRICIU


ESSENTIALS-Viorel-Mihai-CiobanuI. Scurte aspecte de ordin istoric

Problema care a determinat adoptarea O.U.G. nr. 1/2016 este, fără nicio îndoială, pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 895/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC [1].

Particularitatea situaţiei ce a condus la acest demers normativ constă în faptul că suntem în prezenţa confirmării unei jurisprudenţe mai vechi a Curţii Constituţionale care s-a întâlnit în mod nefericit cu credinţa legiuitorului într-o renunţare de către instanţa de contencios constituţional la propria jurisprudenţă.

Pentru a înţelege pe deplin mecanismul care a condus la recenta soluţie a Curţii Constituţionale, un recurs la istorie apare ca fiind necesar. Disputa s-a dat pe tărâmul controlului a priori sau a posteriori pe care instanţele judecătoreşti ar trebui să îl exercite în ceea ce priveşte începerea executării silite. Prin Legea nr. 459/2006 s-a modificat art. 373 indice 1 C. pr. civ. de la 1865. S-a renunţat la procedura încuviinţării executării silite de către instanţa de executare. Verificarea de către executorul judecătoresc a condiţiilor prevăzute de lege pentru începerea executării silite apărea ca suficientă. Desigur, partea nemulţumită avea posibilitatea, ca pe calea contestaţiei la executare, să invoce nelegalităţile ce ar fi decurs din neîndeplinirea condiţiilor legale pentru începerea executării. De reţinut că, la acea epocă, se menţinea încă procedura învestirii cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a altor titluri executorii care permitea instanţelor competente pentru învestire să verifice sub aspect formal regularitatea acestora. Este drept, legislaţia prevedea o serie de excepţii de la regula învestirii cu formulă executorie.
Prin decizia nr. 458/2009, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 373 indice 1 C. pr. civ. de la 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct.13 din Legea nr. 459/2006, sunt neconstituţionale [2]. În considerentele deciziei s-a arătat că prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite, s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituie atributul instanţei de judecată. Curtea a apreciat că în absenţa unui control a priori al instanţelor judecătoreşti asupra începerii executării silite, controlul a posteriori exercitat de acestea, pe calea contestaţiei la executare, nu este suficient. Trebuie amintit de la început faptul că nu am considerat ca fiind corectă decizia Curţii, am criticat-o atât sub aspectul fondului, cât şi sub aspectul tehnicii de redactare, dar aceasta nu înseamnă că am nesocotit-o în vreun fel [3]. Nici astăzi nu ne-am schimbat opinia, dar nu este aici momentul să reiterăm argumentele deja prezentate. Ceea ce ne interesează, însă, în acest moment, din punct de vedere istoric, sunt implicaţiile practice ale deciziei nr. 458/2009 şi, mai ales, cum a fost receptată de instanţe sub aspectul aplicării acesteia executărilor deja începute la data publicării. Sub acest aspect, am observat că, după publicarea deciziei Curţii, instanţele judecătoreşti au respins contestaţiile la executare în care s-a invocat faptul că executarea silită nu a fost încuviinţată de o instanţă judecătorească în acele cazuri în care cererea de executare fusese depusă anterior publicării deciziei. S-a apreciat că efectul deciziei Curţii produce efecte numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pe viitor începerea executării silite se va face numai după încuviinţarea dată de instanţa de executare. Legalitatea măsurii se raportează la prevederile legale din momentul formulării cererii, independent de modificările ulterioare, potrivit principiului tempus regit actum. Aceste argumente au impus concluzia că executarea începută fără încuviinţarea unei instanţe, dar anterior publicării deciziei nr. 458/2009, este legală[4].

Comisia de elaborare a NCPC a avut în vedere, în redactarea finală, decizia Curţii Constituţionale nr. 458/2009, astfel că a reglementat procedura de încuviinţare a executării prealabile începerii acesteia, pe care a dat-o în competenţa instanţei de executare. Exigenţa celerităţii procedurii în faza de executare a fost totuşi salvată de renunţarea la învestirea cu formulă executorie ca procedură separată şi prealabilă încuviinţării executării, punându-se astfel capăt unui inutil şi cronofag paralelism al modalităţilor de control.

Prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe [5], s-a renunţat la soluţia ca instanţa de executare să încuviinţeze executarea silită, această atribuţie revenind executorului judecătoresc (art. 666), deşi aceeaşi soluţie care a existat şi în vechiul Cod a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 458/2009. Intervenţia legislativă a fost determinată de solicitările venite din partea unor instanţe judecătoreşti, prin Consiliul Superior al Magistraturii, acestea reclamând o creştere a volumului de activitate la instanţele de executare [6]. Este drept că, legiuitorul a încercat să prevină o eventuală declarare a neconstituţionalităţii prin reintroducerea procedurii distincte a învestirii cu formulă executorie, cu excepţia hotărârilor judecătoreşti (art. 641) [7]. Aceasta garanta un control a priori în legătură cu aspectele formale ale înscrisului ce urma a fi pus în executare. În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti, s-a apreciat că, faţă de împrejurarea că executarea silită reprezintă o continuare a procesului finalizată în faza judiciară prin pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de judecată, apare ca inutilă învestirea executării hotărârii cu formulă executorie, eventual de către o altă instanţă. Soluţia legiuitorului pentru satisfacerea nevoilor unor instanţe, în principal cele în raza teritorială a cărora se aflau sediile multor executori judecătoreşti, s-a dovedit a fi improvizată şi incapabilă să schimbe orientarea Curţii Constituţionale, astfel că un aer de déjà – vu faţă de decizia nr. 458/2009 se putea simţi pentru mulţi dintre jurişti [8].

Inevitabilul s-a produs şi prin decizia nr. 895/2015 Curtea Constituţională şi-a reconfirmat vechea jurisprudenţă, declarând neconstituţionale dispoziţiile art. 666 NCPC.

II. Premisele OUG nr. 1/2016
Motivarea deciziei nr. 895/2015 era previzibilă, ţinând cont de decizia anterioară a instanţei de control constituţional, astfel că legiuitorul a intervenit mult mai prompt decât a făcut-o în cazul deciziei nr. 458/2009.
Aşa cum rezultă din expunerea de motive, rolul O.U.G. nr. 1/2016 a fost punerea în acord a legislaţiei cu decizia nr. 895/2015, în scopul instituirii controlului judecătoresc preventiv asupra declanşării executării silite propriu-zise, asigurându-se astfel garanţiile de imparţialitate şi independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti, dar şi pentru a nu accentua vidul legislativ generat de constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 NCPC, cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare în materie, fiind necesară conferirea unui efect imediat normelor privind competenţa şi procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţele judecătoreşti.

III. Efectele O.U.G. nr. 1/2016 şi ale deciziei Curţii Constituţionale asupra executărilor în curs la data publicării acestora

1) SEMNIFICAŢIA FAPTULUI CĂ O.U.G. NR. 1/2016 NU CUPRINDE O NORMĂ TRANZITORIE

Cu toate că în expunerea de motive a acesteia este cuprinsă o referire expresă la împrejurarea că ”… decizia amintită cuprinde, în considerente, efectele pe care le va produce de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, în sensul că:
– decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale;
– decizia se va aplica în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării acesteia, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată;
– din ziua publicării deciziei, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează…”

Legiuitorul nu a introdus o normă cu caracter tranzitoriu. Totuşi, ordonanţa a fost publicată în aceeaşi zi în care a fost publicată şi decizia de neconstituţionalitate. În acest fel, legiuitorul s-a asigurat că nu va exista nicio zi în care să se producă efectul de suspendare a dispoziţiilor declarate neconstituţionale, nelăsând ca decizia Curţii să ”umple” golul intervenit în ceea ce priveşte procedura de urmat pentru începerea executării silite. Este greu de crezut că legiuitorul nu a observat că decizia Curţii cuprinde menţiuni cu privire la efectele acesteia asupra proceselor în curs de judecată, din moment ce în expunerea de motive a ordonanţei de urgenţă se face referire expresă la acest paragraf din considerentele deciziei amintite ca fiind posibil generator de practică neunitară. Răspunsul legiuitorului a fost prompt: a abrogat dispoziţia legală declarată neconstituţională înainte ca efectul deciziei de neconstituţionalitate să se producă. Practic, textele legale declarate neconstituţionale nu au fost suspendate şi nici nu şi-au încetat valabilitatea, în sensul art. 147 alin. (1) din Constituţie, ci au fost abrogate [9].

2) ANALIZA EFECTELOR DECIZIEI CURȚII CONSTITUȚIONALE NR. 895/2015 ASUPRA EXECUTĂRILOR ÎN CURS LA DATA PUBLICĂRII ACESTEIA ÎN MONITORUL OFICIAL
Spre deosebire de decizia nr. 458/2009, care nu cuprindea nicio indicaţie cu privire la modul în care îşi produce efectele asupra proceselor în curs, decizia nr. 895/2015 cuprinde, în considerentele sale, un paragraf (28) cu următorul conţinut: ”Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată”.

Rămâne de văzut, în continuare, dacă aceste indicaţii date de instanţa de contencios constituţional, legate de aplicarea în timp a propriei hotărâri, sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, dacă pot fi aplicate ca atare, fără circumstanţieri şi dacă sunt de natură să satisfacă cerinţele echităţii, care se pare că au stat la baza lor.

a) Prezentarea dispoziţiilor constituţionale şi legale în materia efectelor pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate,[10] sunt sisteme în care deciziile date în privinţa neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale produc efecte ex tunc, acest aspect regăsindu-se în natura jurisdicţională a controlului de constituţionalitate, hotărârea având caracter declarativ, de constatare a unei situaţii (neconstituţionalitatea) preexistentă momentului pronunţării ori publicării. De asemenea, există sisteme în care efectele deciziei date în controlul de constituţionalitate îşi produc efectele numai ex nunc. Acestea din urmă îşi justifică opţiunea pe ideea siguranţei circuitului juridic şi evitării complicaţiilor de ordin judiciar pe care le-ar produce aplicarea retroactivă a hotărârii de constatare a neconstituţionalităţii. Între acestea, există şi sisteme care prevăd posibilitatea pentru judecătorul constituţional de a stabili cu privire la efectele propriei hotărâri: fie păstrarea unor acte efectuate în baza textului declarat neconstituţional, fie acordarea unui termen pentru aplicarea deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, fie un alt mod de aplicare care să satisfacă şi nevoia de remediu pentru încălcarea legii fundamentale, dar şi cea de siguranţă a circuitului juridic. Cu titlu de exemplu, nu întâmplător, având în vedere compatibilitatea sistemelor juridice, observăm că în Constituţia Franţei se prevede în mod expres că revine Consiliului Constituţional dreptul de a stabili condiţiile şi limitele de contestare a efectelor cauzate de dispoziţia respectivă [11].

Constituţia noastră nu prevede nimic din toate acestea, afirmând clar şi fără echivoc faptul că deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În doctrină a fost, însă, avansată ideea că nu se încalcă cu nimic principiul neretroactivităţii în cazul în care decizia de constatare a neconstituţionalităţii s-ar aplica proceselor în curs, adică acelora care nu au fost finalizate printr-o hotărâre definitivă [12]. Aceasta pentru că efectul declarării neconstituţionalităţii este cel al neaplicabilităţii textului legal în discuţie, iar acest aspect nu poate fi ignorat de o instanţă judecătorească care este învestită cu soluţionarea litigiului, fie chiar şi într-o cale de atac (de reformare). Conform acestor opinii, existenţa unui litigiu reprezintă o facta pendentia, ceea ce justifică aplicarea deciziei de neconstituţionalitate, fără a afecta regula potrivit căreia aceasta din urmă nu retroactivează. Jurisprudenţa a preluat această teză [13], iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consacrat-o chiar în cadrul unui recurs în interesul legii [14].

Decizia nr. 895/2015 se înscrie în teza potrivit căreia aplicarea deciziei de neconstituţionalitate litigiilor în curs nu reprezintă o afectare a principiului neretroactivităţii, acestea neconstituind facta praeterita.

În principiu, nu suntem împotriva acestei teze juridice. Totuşi, nu trebuie omis faptul că efectul pe care îl produce publicarea deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, fără a se identifica cu abrogarea, este unul asemănător acesteia. În orice caz, efectele deciziei de neconstituţionalitate nu pot fi mai energice sub aspectul întinderii lor în timp decât cele ale abrogării textelor de lege [15]. Desigur, în multe situaţii, în raport cu natura normelor în discuţie şi a raporturilor juridice deduse judecăţii, abrogarea în cursul unui proces a unui text legal ce servea drept temei al pretenţiilor ar conduce la în mod necesar la neaplicarea acestuia în soluţionarea cauzei, cu efecte negative pentru partea care îşi întemeia cererile pe acesta. Aceasta a fost situaţia ce a stat la baza deciziei date în cadrul recursului în interesul legii citate anterior, unde se punea problema unui text legal care conferea un drept la obţinerea unor despăgubiri unor persoane declarate de lege ca fiind îndreptăţite. Dacă legiuitorul ar fi abrogat sau modificat textele de lege în discuţie soluţia ar fi fost aceeaşi, respectiv neaplicarea la litigiile aflate în curs. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul în care în discuţie este o normă atributivă de competenţă. În acest caz, este clar că o abrogare a acesteia nu ar afecta în niciun fel actele deja efectuate cu respectarea regulilor de competenţă stabilite de vechea lege. Legalitatea acestora se raportează la data efectuării lor (tempus regit actum), iar o eventuală abrogare a normei nu ar putea să le influenţeze soarta indiferent de împrejurarea că în legătură cu legalitatea acestora este un proces în curs. Or, dacă o eventuală abrogare a art. 666 NCPC nu ar fi putut conduce la efecte erga omnes de invalidare a actelor efectuate cu respectarea normelor de competenţă sub vechea lege, cum ar putea avea acest efect o decizie de neconstituţionalitate a respectivului text legal? Am putea recunoaşte legiuitorului negativ, drepturi mai mari decât cele recunoscute legiuitorului pozitiv?

b) Problema obligativităţii considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale

S-a statuat pe bună dreptate în doctrină, iar practica judiciară a acceptat că în ceea ce priveşte considerentele deciziilor prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, acestea sunt obligatorii, având aceeaşi forţă ca şi dispozitivul [16]. Raţiunile ce au stat la baza acestei teze, astăzi unanim acceptată, au fost identice cu cele care au condus la concluzii similare şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti [17]: dispozitivul nu ar putea fi explicat decât prin considerentele pe care se sprijină. De aici şi nevoia ca, fără a avea intenţia de a nega în totalitate această doctrină şi jurisprudenţa consolidată, să înaintăm o binevenită precizare: nu orice considerente sunt obligatorii, ci numai acelea pe care se sprijină dispozitivul [18] şi numai în limita în care, prin aceste considerente, instanţa nu ar depăşi puterile conferite de către Constituţie [19].

Se ridică întrebarea în ce măsura are Curtea Constituţională dreptul de a stabili cu caracter obligatoriu şi erga omnes nu numai asupra compatibilităţii unui text legal sau dintr-o ordonanţă în vigoare cu dispoziţiile Constituţiei, ci şi asupra modului în care hotărârea de constatare a neconstituţionalităţii îşi va produce efectele în timp, asupra cauzelor aflate în curs. Adică, mai reprezintă o problemă de analiză a compatibilităţii cu textele constituţionale şi modul în care se aplică art. 147 alin. (4) din Constituţie în privinţa deciziei prin care s-a constatat neconstituţionalitatea textului legal sau acest drept revine exclusiv instanţelor judecătoreşti?

Trebuie menţionat că decizia nr. 895/2015 nu reprezintă nicidecum un caz unic şi că există în practica Curţii Constituţionale includerea în cuprinsul considerentelor a unor indicaţii cu privire la modul în care hotărârea urmează a se aplica asupra cauzelor în curs [20]. Problema nu o constituie caracterul inedit al acesteia, ci obligativitatea acestui gen de considerente pentru instanţele judecătoreşti.

Curtea Constituţională are o competenţă excepţională şi, pe cale de consecinţă, de strictă interpretare. Ea se limitează la verificarea compatibilităţii dintre un text legal sau dintr-o ordonanţă şi Constituţia României – sesizarea fiind făcută pe calea excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate de părţi sau din oficiu, în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj sau direct de către Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) Constituţia României]. Mai mult, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede că aceasta asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului [art. 2 alin. (1)] şi că se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului [art. 2 alin. (3)].
Este de observat că legiuitorul constituant nu a preluat modelul mai flexibil, practicat în alte sisteme constituţionale, de a permite autorităţii care face verificarea de constituţionalitate să decidă şi cu privire la modul de în care urmează să fie aplicată hotărârea prin care constată neconstituţionalitatea sub aspectul efectelor pe care le-a produs textul legal în discuţie [21]. Nu spunem că o astfel de prerogativă nu ar fi fost utilă sau că nu ar fi contribuit la un mai bun ”dialog” între judecătorul constituţional şi instanţele judecătoreşti, dar aceste aspecte pot forma obiectul discuţiei privind o eventuală revizuire a Constituţiei. În absenţa unui text care să confere Curţii Constituţionale dreptul de a se pronunţa cu caracter general obligatoriu şi asupra modului în care pot fi contestate efectele produse de dispoziţiile legale neconstituţionale, faţă de natura de excepţie a competenţei Curţii Constituţionale, nu se poate ajunge decât la concluzia că ceea ce nu este prevăzut în competenţa de atribuţie a acesteia intră în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti [22].

Considerentele prin care Curtea Constituţională stabileşte întinderea în timp a efectelor propriei hotărâri nu explică în mod necesar dispozitivul, care prin ipoteză, se referă numai la neconstituţionalitatea unui dispoziţii legale sau dintr-o ordonanţă, adică la compatibilitatea textului incriminat cu normele sau principiile constituţionale. În realitate, aceste considerente explică modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie în diferite cauze concrete. Or, obiectul sesizării l-a format compatibilitatea art. 666 NCPC cu dispoziţiile constituţionale. Considerentele cuprinse în paragraful (28) nu explicitează şi nu sprijină problema compatibilităţii textelor incriminate cu normele şi principiile Constituţiei. Ele trec în câmpul de competenţă rezervat instanţelor judecătoreşti, singurele în măsură să aprecieze asupra efectelor pe care o decizie de neconstituţionalitate o produce în legătură cu cauzele în curs sau asupra modului în care efectele produse de textele constatate neconstituţionale sunt păstrate sau înlăturate. Desigur, nimic nu împiedică pe judecătorul de drept comun să achieseze la considerentele prin care Curtea Constituţională, ieşind din limita de competenţă rezervată ei, a statuat şi sub aspectul modului de aplicare în timp al efectelor propriei hotărâri, dar nu este obligat să o facă, având deplină libertate de analiză şi decizie în această privinţă şi nu poate sub nicio formă să fie acuzat că, procedând în acest fel, ar fi săvârşit abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt suverane în a stabili modul în care hotărârile Curţii Constituţionale prin care se constatată neconstituţionalitatea unui text legal sau dintr-o ordonanţă se aplică în cadrul litigiilor aflate în curs, făcând propria şi directa analiză a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României. Faptul că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că ”în exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale” nu poate avea semnificaţia că pasajele cuprinse în considerentele deciziilor Curţii sunt general obligatorii pentru instanţele judecătoreşti indiferent de împrejurarea că acestea sunt sau nu necesare (decisive) pentru argumentarea soluţiei din dispozitiv. Semnificaţia este aceea că, în ceea ce priveşte dreptul de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate sau în privinţa exercitării altor atribuţii prevăzute la art. 146 din Constituţia României, nu există un organism superior care să stabilească asupra unei eventuale obiecţii de necompetenţă. Acest aspect care se poate desprinde din coroborarea art. 3 alin. (2) cu prevederile existente art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

c) Caracterul contradictoriu al considerentelor cuprinse în paragraful nr. 28 din decizia nr. 895/2015 a Curţii Constituţionale

Aşa cum am arătat anterior, considerentele cuprinse în paragraful nr. 28 din decizia amintită sunt în spiritul tezei potrivit căreia hotărârea de constatare a neconstituţionalităţii nu retroactivează în măsura în care se aplică proceselor aflate în curs de soluţionare.

Formulări similare se regăsesc şi în alte decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate [23].

Am analizat în paragraful anterior natura acestor considerente şi dacă ele au caracter obligatoriu. Ceea ce este, însă, şi mai complicat şi posibil generator de practică neunitară este faptul că menţiunile cuprinse în paragraful nr. 28 din considerentele deciziei nu pot fi aplicate ca atare, fiind contradictorii şi neclare în ceea ce priveşte limitele în timp ale efectelor hotărârii de neconstituţionalitate. Chiar şi cei care vor îmbrăţişa teza obligativităţii acestor considerente vor avea dificultăţi în aplicarea întocmai a celor statuate acolo.
Considerentele sunt contradictorii deoarece:

pe de o parte Curtea menţionează că:
… pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale”, sens în care ”din ziua publicării prezentei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează.

iar pe de altă parte afirmă că se aplică:
… în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată”.

În speţă este vorba de un text legal (art. 666) care atribuia în competenţa executorului judecătoresc procedura de încuviinţare a executării silite. Afirmaţia conform căreia decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, unită cu cea conform căreia ”din ziua publicării prezentei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează”, prin raportare la natura normei în discuţie – norma atributivă de competenţă – conduce, în mod firesc, la concluzia conform căreia în raport cu legea aplicabilă la data emiterii sale, încheierea de începere a executării dată de executorul judecătoresc este legală, deoarece acesta s-a încadrat în limitele de competenţă prevăzute de legea de la acel moment [24].

Considerentele sunt neclare. Din logica acestora transpare ideea de a asigura o egalitate de tratament tuturor celor care au contestat legalitatea încheierii de încuviinţare a executării. Totuşi, inexistenţa unei circumstanţieri cu privire la temeiul contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc face ca această hotărâre să profite în mod nemeritat din punct de vedere juridic, chiar şi acelora care nu au formulat contestaţii cu privire la dreptul executorului judecătoresc de a se pronunţa cu privire la începerea executării silite. În ceea ce priveşte formularea ”precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată”, nu este clar dacă se referă la excepţii de neconstituţionalitate invocate şi în legătură cu care instanţa a dispus prin încheiere sesizarea Curţii Constituţionale ori la ipoteza în care partea a depus numai la dosar o cerere prin care înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate, fără ca aceasta să se fi discutat până la data publicării deciziei de neconstituţionalitate.

În mod bizar, deşi doreşte extinderea efectelor deciziei sale asupra executărilor silite începute anterior publicării deciziei, cu suficienta condiţie ca în legătură cu acestea să existe o contestaţie la executare care are ca obiect anularea încheierii de încuviinţare a executării, Curtea Constituţională lasă în afara ariei de aplicare a deciziei executările silite începute în temeiul unor încheieri date de executorul judecătoresc anterior publicării deciziei, dar în legătură cu care nu exista la acea dată o contestaţie la executare pe rolul unei instanţe. Desigur, se poate spune că în legătură cu aceste executări este posibilă formularea unui contestaţii la executare în care cel interesat poate solicita anularea încheierii de încuviinţare a executării, invocând că art. 666 NCPC a fost declarant neconstituţional. Totuşi, se poate replica că, potrivit aceluiaşi paragraf (28), din considerente numai „din ziua publicării prezentei decizii, competenţa executorilor judecătoreşti de a încuviinţa executarea silită încetează”. Astfel, „haina” croită de Curtea Constituţională prin paragraful 28 din considerente îşi dovedeşte limitele şi pentru a aplica decizia şi în privinţa acestor situaţii este necesar să apelăm la interpretarea considerentelor, reţinând ubi eadem ratio, ibi eadem lex sau chiar a fortiori, în raport cu ipotezele expres enumerate de Curte ca fiind cele în care ar trebui să se aplice decizia.

d) Aplicarea deciziei în litera ei. Circumstanţieri în aplicare

Aplicarea deciziei în litera acesteia presupune invalidarea tuturor executărilor silite în care s-au formulat contestaţii la executare împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării deciziei, precum şi a celor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, indiferent de stadiul acesteia. Aceasta ar însemna să nu se ţină seama de temeiul cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării, să nu se aibă în vedere admisibilitatea contestaţiei la executare [art. 713 alin. (3) NCPC], să nu conteze încadrarea în termenul de contestaţie la executare (art. 715 pct. 3 NCPC).
Apreciem că acest lucru trebuie evitat.

Este contrar art. 147 alin. (4) din Constituţie anularea executărilor începute în baza unor încheieri de încuviinţare a executării emise anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 895/2015 pentru simplul motiv că pe rolul instanţelor judecătoreşti există o contestaţie la executare care are ca obiect încheierea de încuviinţare, fără alte circumstanţieri.

Este total nejustificat, chiar şi faţă de filosofia ce pare a fi îmbrăţişată de Curtea Constituţională în privinţa efectelor propriei hotărâri, ca aceasta să fie incidentă în acele cazuri în care contestaţia împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite s-a bazat pe temeiuri diferite de cele reţinute ca fiind cauzele neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 NCPC. Astfel, dacă debitorul a invocat nulitatea încheierii de începere a executării pentru motivul că executorul judecătoresc nu era competent din punct de vedere teritorial sau că cererea de executare a fost formulată printr-o persoană fără calitate de reprezentant, pentru că nu a fost semnată de creditor ori pentru faptul că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, nu există nicio identitate de raţiune pentru a asimila aceste situaţii cu cea a persoanei care a formulat contestaţie şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC, ulterior admisă de instanţa de contencios constituţional.

Dacă logica internă a deciziei Curţii este aceea de a se aplica aşa-numitelor dispute aflate în curs (facta pendentia), atunci trebuie ca disputa (situaţia juridică litigioasă) să fie încadrabilă nu numai prin obiect (anularea încheierii de încuviinţare a executării), ci şi prin cauză (temeiul cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării). Pentru a susţine că există o situaţie litigioasă neclarificată în legătură cu care decizia de neconstituţionalitate s-ar aplica fără a înfrânge principiul neretroactivităţii nu este suficientă o contestare la încheierii de încuviinţarea a executării, ci este nevoie ca cel puţin disputa să poarte asupra competenţei de atribuţie a acestuia. O contestare pe motiv că executorul nu era competent teritorial, creanţa nu era lichidă, înscrisul nu constituia titlu executoriu ori faptul că intervenise prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (care de altfel, nici nu reprezintă cauză de respingere a cererii de încuviinţare a executării), nu ne indică nicio situaţie neclarificată (în curs de clarificare) în ceea ce priveşte problema ce a făcut obiectul verificării de neconstituţionalitate, care să justifice din perspectiva arătată anterior aplicarea deciziei de constatare a neconstituţionalităţii.
Considerentele cuprinse în decizia Curţii ar putea fi aplicate în cadrul proceselor în curs numai cu următoarele circumstanţieri:
– să fie vorba de o contestaţie la executare care are ca obiect (şi) nulitatea încheierii de încuviinţare a executării;
– temeiul cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării silite îl constituie necompetenţa de atribuţie a executorului judecătoresc de a încuviinţa executarea silită ori absenţa unui control a priori din partea unei instanţe judecătoreşti sau altă formulare care să pună în discuţie problema de neconstituţionalitate dezlegată de Curtea Constituţională;
– contestaţia la executare să fie formulată în termenul prevăzut de lege;
– contestaţia la executare să nu fie nulă pentru motive prevăzute de Codul de procedură civilă sau de alte legi speciale, precum O.U.G. nr. 80/2013;
– contestaţia la executare să fie admisibilă în raport cu art. 713 alin. (3) NCPC;
– să fie întrunite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile;
– dacă se află în calea de atac a apelului, în cadrul acestuia să se critice soluţia cu privire la nulitatea încheierii de încuviinţare, deoarece în caz contrar problema ar intra în autoritatea de lucru judecat ca urmare al principiului tantum devolutum quantum appellatum.

Aceste condiţii reunite, ar impune logic, ca cel care a formulat contestaţia la executare să fi invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC.

Chiar şi în privinţa celor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate, dar fără a exista încă o încheiere de sesizare a Curţii Constituţionale, credem că instanţa trebuie să verifice condiţiile anterior menţionate.

e) Aplicarea întocmai a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României

Aplicarea întocmai a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României ar conduce la incidenţa deciziei Curţii Constituţionale numai în privinţa celor care au formulat contestaţii la executare, obiectul acestora cuprinde şi cererea de anulare a încheierii de încuviinţare a executării emise de executorul judecătoresc şi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 NCPC, pronunţându-se o încheiere de sesizare a Curţii Constituţionale în această privinţă.

Curtea, în considerentele amintite, operează cu conceptul de situaţie juridică în curs, referindu-se la valabilitatea încheierii de încuviinţarea a executării emise de executorul judecătoresc anterior publicării deciziei de neconstituţionalitate. Or, prin situaţia juridică în curs se socoteşte cea care presupune o stare permanentă sau cel puţin durabilă (precum raporturile de rudenie, cele conjugale, raporturile de proprietate etc.) sau stările care nu se crează sau se sting unico momento, ci în cadrul unei perioade de timp (precum prescripţiile) [25]. În ceea ce priveşte procedurile judiciare (lites pendentes), deşi acestea pot fi calificate drept situaţii în curs, legea procesual civilă este clară în sensul că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare şi ca procesele şi executările începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Aşa cum am arătat, în opinia noastră decizia de neconstituţionalitate nu poate produce erga omnes efecte mai energice decât abrogarea normei.

Cum nici legiuitorul pozitiv nu poate încălca principiul neretroactivităţii legii, tot aşa nici legiuitorul negativ nu o poate face. Or, faţă de regula tempus regit actum, precum şi faţa de natura normei de la art. 666 (normă atributivă de competenţă), încheierile de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc anterior publicării deciziei de neconstituţionalitate sunt legale sub aspectul competenţei acestuia (ne referim la competenţa de atribuţie), iar invalidarea lor nu poate fi justificată de simpla existenţă pe rolul instanţelor a contestaţiilor la executare indiferent de obiectul şi cauza acestora.

Invalidarea încheierilor de încuviinţare a executării emise de executorul judecătoresc cu respectarea legii de la acea dată, reprezintă o aplicare retroactivă a deciziei Curţii Constituţionale. Indiferent de gravitatea viciului de neconstituţionalitate, constatarea neconstituţionalităţii se produce decât efecte ex nunc.

În forma iniţială a Legii nr. 47/1992, art. 26 alin. (1) prevedea că “Decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil”. În prezent, textul legal nu mai există. Dispariţia acestuia a coincis şi probabil este în strânsă legătură cu faptul că din anul 1997 sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate implica suspendarea de drept a procesului până la publicarea hotărârii asupra excepţiei de neconstituţionalitate. În anul 2010 legiuitorul a decis că sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate să nu mai implice suspendarea de drept a judecăţii. Remediul pentru cel care a invocat excepţia de neconstituţionalitate, care a fost ulterior admisă, dar care între timp a suferit aplicarea textului legal declarat neconstituţional în urma finalizarea procesului, a fost calea de atac de retractare a revizuirii. Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC reprezintă caz de revizuire dacă după ce hotărârea a fost definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii [26].

Numai cei care ar putea obţine, potrivit legii, rejudecarea cauzelor soluţionate definitiv, sunt singurii faţă de care legea (iar nu Constituţia) permite aplicarea cu efecte retroactive a deciziei de neconstituţionalitate. În privinţa acestora, deşi Constituţia nu face nicio precizare, se apreciază că este de natura excepţiei de neconstituţionalitate, ca mijloc de apărare, să poată conduce la valorificarea rezultatului – admiterea excepţiei de neconstituţionalitate – trecând peste principiul neretroactivităţii. Pentru aceştia hotărârea Curţii are un veritabil caracter declarativ. Avem în vedere, în primul rând, pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate admise. În al doilea rând, avem în vedere pe cei care se află într-o situaţie juridică identică, adică cei care au invocat excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa de judecată a dispus, prin încheiere, sesizarea Curţii Constituţionale.

Apreciem că o justă aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborată şi cu dispoziţiile legale anterior citate impune ca decizia Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 666 NCPC să conducă la invalidarea executărilor începute înainte de data publicării deciziei numai în măsura în care ne aflăm în prezenţa unei contestaţii de executare formulate în termen şi admisibilă, ce are ca obiect (şi) anularea încheierii de încuviinţare a executării, iar partea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 666 NCPC, aceasta fiind declarată admisibilă, prin încheiere, de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare.

Nu se pot prevala de decizia de neconstituţionalitate cei care au invocat nulitatea încheierii de încuviinţare a executării pentru alte temeiuri, care nu au legătură cu neconstituţionalitatea art. 666 NCPC, şi nici cei care au invocat excepţia de neconstituţionalitate, dar Curtea Constituţională nu a fost sesizată până la data publicării deciziei de neconstituţionalitate. În privinţa acestora, decizia Curţii produce efecte numai pentru viitor.

IV. Concluzii

Considerentele cuprinse în paragraful nr. 28 din decizia nr. 895/2015 a Curţii Constituţionale nu sunt decisive în explicarea dispozitivului [27], care vizează numai aspectul de compatibilitate al art. 666 NCPC cu dispoziţiile constituţionale. Aceste considerente se referă la aplicarea în timp a efectelor deciziei Curţii Constituţionale, iar nu la problema compatibilităţii dintre textelor legale şi Constituţia României.

Considerentele cuprinse în paragraful nr. 28 din decizia nr. 895/2015 sunt contradictorii, lipsite de claritate, iar aplicarea lor presupune interpretări suplimentare din partea instanţelor de executare.

Instanţele pot aplica direct art. 147 alin. (4) din Constituţia României. O justă aplicare a acestora impune ca decizia Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 666 NCPC, să conducă la invalidarea executărilor începute înainte de data publicării deciziei numai în următoarele condiţii cumulative:
– împotriva executării s-a formulat contestaţie la executare, iar obiectul acesteia îl formează (şi) anularea încheierii de încuviinţare a executării;
– contestaţia la executare să fie formulată în termen şi să fie admisibilă în raport cu dispoziţiile art. 713 alin. (3) NCPC ;
– temeiul juridic al cererii de anulare a încheierii de încuviinţare a executării îl constituie caracterul neconstituţional al dispoziţiilor art. 666 NCPC ;
– excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare, prin încheiere.


[1] Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016.
[2] Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în M. Of. nr. 256, din 17 aprilie 2009.
[3] V. M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RRDP nr. 3/2009, p. 84-95.
[4] A se vedea T. Bucureşti sec. a V-a civ., dec. civ. nr. 1288/2010 (rezumat de E. Panaite-Jitianu), în RRES nr. 2/2011, p. 211. Despre implicaţiile practice ale deciziei nr. 458/2009 a se vedea şi, C.C. Dinu, Implicaţiile practice ca urmare a admiterii, de către Curtea Constituţională, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373 indice 1 C. pr. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, în RRDP nr. 3/2009, p. 124-133.
[5] Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014.
[6] Pentru argumentarea soluţiei adoptate prin Legea nr. 138/2014, a se vedea E. Oprina, I. Gârbuleţ, Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 146-147.
[7] V. M. Ciobanu, prefaţă la Codul de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p.XII.
[8] A se vedea V. M. Ciobanu, O întrebare retorică: cine răspunde în cazul declarării ca neconstituţională a unei dispoziţii legale modificată cu încălcarea unei decizii a Curţii Constituţionale.
[9] Pentru distincţia între încetarea aplicabilităţii textului legal ca urmare a declarării neconstituţionalităţii pe calea excepţiei de neconstituţionalitate şi abrogare a se vedea I. Muraru, Câteva consideraţii teoretice privind efectele juridice ale unor decizii date în contencios constituţional, în RRDP nr. 2/2011, p.171-193.
[10] A se vedea, B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 221-225.
[11] ”Une disposition déclarée inconstitutionnelle sur le fondement de l’article 61-1 est abrogée à compter de la publication de la décision du Conseil constitutionnel ou d’une date ultérieure fixée par cette décision. Le Conseil constitutionnel détermine les conditions et limites dans lesquelles les effets que la disposition a produits sont susceptibles d’être remis en cause” (art.62).
[12] T. Drăganu, Fluctuaţii în practica şi în legislaţia privitoare la efectele juridice ale deciziile pronunţate de Curtea Constituţionale asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, în Revista Română de Drept Comercial nr. 7-8/2002, p. 136-139; M. Constantinescu, R. Mareş, Principiul neretroactivităţii legii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 11/1999, p. 94; D. Cimpoeru, Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 171; S.M. Costinescu, K. Benke, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale [pronunţate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României] în dinamica aplicării lor, în Dreptul nr.10/2012, p. 107-114.
[13] ICCJ, sec. I civ., dec. nr. 477/2012 (disponibilă pe scj.ro).
[14] ICCJ, Secţiile Unite, dec. nr. 12/2011, publicat în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Instanţa supremă a decis că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit.a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi¬-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitive la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”. Pentru comentariul acestei decizii, a se vedea I. Rîciu, Efectele controlului constituţional asupra contenciosului administrative. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în contenciosul administrativ, în Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în Franţa (coord. E.S. Tănăsescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 104-110.
[15] În doctrină se explică că argumentele ce fundamentează neretroactivitatea legii sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte efectele neretroactive ale deciziilor Curţii Constituţionale. Curtea, îndeplinind funcţia de judecător negativ, nu se justifică ca decizia de neconstituţionalitate să producă alte efecte decât cele acceptate potrivit principiului retroactivităţii şi în planul unei eventuale legi de abrogare a normei. A se vedea, I. Muraru, M.N. Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu, Contencios constituţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 260.
[16] Plenul CCR dec. nr. 1/1995, publicată în M.Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; CCR, dec. 169/1999, publicată în M. Of. nr.151 din 12 aprilie 2000. În sensul obligativităţii considerentelor deciziei Curţii Constituţionale, a se vedea ICCJ, dec. nr. 3/2011, publicată în M.Of. nr. 350 din 19 mai 2011. în sensul obligativităţii considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, a se vedea M. Safta, K. Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul nr. 9/2010, p. 28-55.
[17] A se vedea Plenul CCR dec. nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, vol. I, p. 149.
[18] De altfel, aceasta rezulta şi din decizia nr. 1/1995 a Plenului Curţii Constituţionale, anterior citată.
[19] A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 72-89.
[20] CCR, dec. 223/2012, publicată în M.Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012.
[21] A se vedea supra., notele. nr. 10 şi 11.
[22] De altfel, chiar şi în literatura care susţine dreptul Curţii Constituţionale de a determina efectele şi aplicarea acesteia asupra cauzelor în curs, se recunoaşte inexistenţa unei competenţa a Curţii în punerea în aplicare al acestora, argumentele fiind întemeiate în bună parte pe ideea coerenţei aplicării deciziei. A se vedea, S. M. Costinescu, K. Benke, op. cit., p. 127-128.
[23] Decizia nr. 223/2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012.
[24] Un raţionament apropiat a fost utilizat şi în cazul aplicării în timp a efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) NCPC (în numerotarea de la acea dată). Apreciam atunci că Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/17.06.2014 nu poate avea niciun efect asupra executărilor silite aflate în curs şi pentru care s-a depus cererea de încuviinţare a executării la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, întrucât ea produce efecte „numai pentru viitor” [art. 147 alin. (4) din Constituţie], nu şi cu privire la situaţiile juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare; în cazul executărilor silite în curs, competenţa organului de executare şi, implicit şi mediat, competenţa instanţei de executare a fost fixată la data sesizării acesteia din urmă cu cererea de încuviinţare a executării silite şi – cu singura excepţie a cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate – competenţa instanţei de executare prevăzute de art. 650 alin. (1) NCPC, legal dobândită la data sesizării sale cu cererea de încuviinţare a executării silite, rămâne aplicabilă pentru întreaga durată a executării silite, indiferent de data sesizării instanţei de executare cu incidente ulterioare de competenţa sa, precum contestaţia la executare sau cererea de întoarcere a executării silite. Astfel, noile reguli de drept tranzitoriu, statornicite de legiuitor în cuprinsul art. 24 şi următoarele NCPC au ca scop asigurarea unei judecăţi sau executări silite unitare, prin aplicarea aceloraşi norme juridice, în vigoare, după caz, la data începerii procesului sau la data începerii executării silite, garantând astfel stabilitatea şi previzibilitatea raporturilor juridice procesuale. A fost aşadar abandonat vechiul sistem, al izolării actelor de procedură, legea aplicabilă fiind stabilită în raport de fiecare act de procedură în parte (tempus regit actum), fiind preferat sistemul aplicării unitare a legii noi prin raportare la fazele procesului civil (judecata, respectiv executarea silită). După cum s-a arătat în doctrina recentă, dispoziţiile categorice ale art. 24 NCPC, în sensul aplicării legii noi doar judecăţilor şi executărilor silite începute după intrarea ei în vigoare, sunt aplicabile deopotrivă normelor de organizare judecătorească, de competenţă şi de procedură propriu-zisă, întrucât legea nu distinge şi, ca atare, nici interpretul nu trebuie să distingă. În ce priveşte normele de competenţă, s-a arătat că aplicarea imediată a acestora implică şi un efect retroactiv al acestora, „întrucât are ca efect dezînvestirea instanţei legal şi valabil sesizate şi revenirea ex post facto asupra efectelor juridice ale cererii introductive de instanţă, chiar dacă numai pentru viitor, deoarece, prin ipoteză, nu sunt puse în discuţie valabilitatea sau efectele actelor de procedură deja făcute”. Aceste consideraţii trebuie adaptate specificului executării silite: competenţa instanţei de executare este fixată la momentul sesizării acesteia pentru prima oară cu cererea de încuviinţare a executării silite. Până la data acestei cereri, executarea silită se află într-un stadiu incipient, potenţial, iar competenţa instanţei nu este încă angajată. Dimpotrivă, odată sesizată instanţa cu cererea de încuviinţare a executării silite, calitatea sa de instanţă de executare este legal dobândită pentru tot cursul executării silite, evenimentele legislative survenite nefiind de natură să o influenţeze. (V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, L. Gh. Zidaru, Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 650 alin. (1) din NCPC). Practica judiciară a acceptat acest raţionament, iar raţiunile sunt identice, deoarece ne aflăm tot în prezenţa unui text atributiv de competenţă în privinţa procedurii de încuviinţare a executării silite.
[25] A se vedea, M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 387.
[26] A se vedea şi CCR dec. nr. 866/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) NCPC, publicată în M. Of. nr. 69 din 1.02.2016.
[27] Pentru noţiunea de considerente decisive, a se vedea A. Nicolae, în Noul Cod de procedură civilă (coord.V.M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, p. 952.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu
Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti


* Autorii intenționează să dezvolte problematica abordată aici în cadrul unui studiu ce va fi publicat în Revista Română de Executare Silită