”Pentru a prevedea viitorul trebuie să cunoşti trecutul, pentru că evenimentele acestei lumi au mereu legături cu timpurile care le-au precedat. Create de oameni animaţi de aceleaşi pasiuni, aceste evenimente trebuie în mod necesar să aibă aceleaşi rezultate.”[1]
Niccolo Machiavelli
Într-o perioadă în care auzim că doar unele vieți contează – negre sau contaminate de SARS- CoV-2–, o hotărâre CEDO ne atrage atenția că și viața unui copil alb contează, și ne aduce aminte că și viața unei femei albe contează[2], chiar și viața a unui copil de etnie romă, infectat cu HIV și cu handicap mintal[3]. Într-o perioadă în care zilnic citim sau auzim lamentațiile unora și altora cu privire la rasism, ar trebui să nu uităm că sunt albi care suferă cumplit din cauza abuzurilor de tot felul. Sunt copii albi neiubiți sau urâți de părinți, oameni albi neiubiți sau urâți de toți ceilalți, femei sau bărbați albi neiubiți sau urâți de soții/soțiile lor. Suferința nu are preferințe, nu cunoaște bariere, nu discriminează.
Într-o perioadă marcată de puternice violențe fizice și psihice, CEDO ne amintește că violența face victime din cei vulnerabili, în familie și în afara ei. Statul face victime din cei lipsiți de apărare. Cel ce are puterea – în familie sau în stat – o poate exercita în mod abuziv. Statul poate fi complice la violența din familie sau din stradă.
I. Copilul și statul
Marina Sabatier: mai întâi abuzul, apoi moartea
Marina Sabatier, în vârstă de opt ani, a murit în august 2009, ca urmare a torturii și a relelor tratamente aplicate de părinții săi, care au început în jurul vârstei de doi ani și jumătate. În iunie 2012, părinții au fost condamnați fiecare la 30 de ani de închisoare. Dar cazul nu s-a oprit la acest proces penal, deoarece s-a pus problema responsabilității statului pentru că nu a reușit să o protejeze de abuzurile gravel ale părinților, care au dus la moartea micuței Marina.
Copilărie furată, viață curmată
De la data înscrierii la prima școală, în 2007, până la ultima pe care a frecventat-o, din cauza instabilității familiei mai degrabă decât a mobilității, micuța Marina a lipsit în mod repetat de la cursuri. În anii 2007-2008, cadrele didactice au observat în mod repetat leziuni pe corpul fetei, consemnate în diferite rapoarte. În anul 2008, directoarea școlii a trimis Procurorului din Mans și Președintelui Consiliului General ”un raport cu titlu de protecție a copilului”. În urma acestui raport, Parchetul a dispus efectuarea unei anchete. În iulie 2008, serviciile sociale au informat organele de urmărire penală despre constatarea unor vânătăi recente. Un cadru medical a fost numit pentru efectarea examenului medico-legal. Câteva zile mai târziu, micuța a fost examinată în prezența tatălui ei. Doctorul a raportat numeroase leziuni mai vechi și a indicat că nu poate exclude actele de violență sau tratamente rele. Săptămâna următoare, Marina a fost audiată la sediul brigăzii de prevenire a delincvenței juvenile. Audierea a fost filmată. În septembrie 2008, ofițerul de urmărire penală a întocmit un raport în care a concluzionat că, potrivit anchetei, nu a existat nicio dovadă care să sugereze că minora a fost victima vreunui abuz. La începutul lunii octombrie a anului 2008, urmărirea penală s-a închis, constatându-se că fapta nu era sufiecint de caracterizată pentru a fi calificată drept infracțiune. Pentru că, nu-i așa?, doar moartea o caracterizează… suficient. La sfârșitul lunii aprilie 2009, directorul și medicul școlii au ordonat tatălui să o ducă pe Marina la camera de urgență, pentru a rămâne spitalizată timp de o lună. În acest context, serviciul de pediatrie a trimis o notă informativă serviciilor sociale pentru a raporta spitalizarea minorei. Simultan, directorul a trimis „informații îngrijorătoare” președintelui consiliului general, precizând că Marina a avut 33 de zile de absență de la începutul anului școlar și că ea venea adesea la școală cu răni minore pentru care era dificil să ai o o anumită explicație. La nivel administrativ, directorul școlii a transmis „informații îngrijorătoare” serviciilor de ajutor pentru copii Sarthe. După o vizită în familie, în iunie 2009, agenții acestor servicii nu au observat nimic suspect. Au ajuns la concluzia că nu există elemente susceptibile să alimenteze a îngrijorarea că este victima abuzurilor părinților, iar rapoartele au fost depuse, în așteptarea altor vizite programate pentru începutul anului școlar 2009. Din păcate, Marina a murit înainte de aceste noi vizite, în urma abuzurilor părinților.
În septembrie 2009, după ce tatăl a declarat dispariția copilei, trupul neînsuflețit al micuței a fost descoperit de anchetatori în locul unde fuseseră conduși chiar de către tată. În iunie 2012, părinții au fost condamnați la 30 de ani de închisoare de către Curtea din Assize Sarthe pentru fapte de tortură și barbarie asupra unei minor de 15 ani de către un ascendant de gradul întâi s-a soldat cu moartea.
Abuzat de părinți, neglijat de stat
Cele două asociații – Innocence en Danger și Association Enfance et Partage – au devenit părți civile la procesul penal. Ulterior, la data de 5 octombrie 2012, acestea au formulat împotriva statului francez o acțiune în răspundere civilă pentru funcționarea defectuoasă a justiției, reclamând că organele de urmărire penală au comis o serie de neglijențe și încălcări caracterizând o neglijență gravă (art. L-141-1 din Codul organizării judiciare).
Prima instanță le-a respins cererea, motivând că organele de urmărire penală au răspuns prompt, că audierea cadrelor didactice nu s-a dispus pentru că acestea nu au fost martori la violențe; audierea înregistrată video nu este viciată dacă nu s-a realizat în prezența unui psiholog de vreme ce anchetatorul care a audita-o pe minoră era specializat în audierea minorilor.
Cele două asociații au formulat apel la 6 iunie 2013, iar în cadrul apelului, Asociația Innocence en Danger a invocat o chestiune prioritară de constituționalitate (excepție de neconstituționalitate): conformitatea regimului legal al răspunderii civile a statului pentru neglijență gravă cu principiul dreptului la o cale de atac efectivă. În motivare a arătat că cerința unei ”neglijențe grave” era o condiție prea gravă pentru victimele infracțiunilor comise de actorii serviciului de justiție cu privire la copiii pentru care s-a raportat un act de maltratare. La 12 februarie 2014, Curtea de Casație a respins cererea de sesizare a Consiliului Constituțional cu excepția ridicată, considerând că nu este nouă și că nu este de natură serioasă.
Curtea de Casație a respins apelurile celor două asociații, considerând legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
II. Copilul și Curtea
Bazându-se pe articolele 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea torturii, tratament inuman sau degradant) și 6 (dreptul la un proces echitabil) din convenție, asociațiile solicitante au formulat cereri în fața CEDO, criticând autoritățile franceze pentru că nu au protejat-o pe minoră de abuzul părinților săi. Cu toate acestea, Curtea decide să examineze plângerile în temeiul articolului 3, considerând că subiectul litigiului se referă la următorul aspect: dacă autoritățile interne ar fi trebuit să descopere relele tratamente aplicate copilului, care au condus la moartea sa, și să-l protejeze de aceștia. Bazându-se pe articolul 13 (dreptul la un remediu efectiv) din Convenție, asociația Innocence en Danger a denunțat necesitatea caracterizării unei neglijențe grave pentru a putea iniția răspunderea statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție. Cererile au fost înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la 26 martie 2015 și 7 aprilie 2015.
O problemă de procedură, dar mai întâi una de… limbă: locus standi și…”vulnerabilitatea”
În fața Curții s-a ridicat mai întâi o problemă de procedură: cele două asociații au sau nu calitatea de a acționa în numele minorei și de a introduce cereri în fața Curții? Curtea arată că cele două asociații nu sunt victime directe ale presupuselor încălcări, victima fiind însăși minora decedată, nici victime indirecte, în absența ”legăturilor suficient de strânse cu victima directă” sau a unui ”interes personal”.
Cu toate acestea, Curtea a aplicat în speță raționamentul din cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c/România[4]. În această cauză, Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a acționat în numele lui Valentin Câmpeanu, un tânăr de etnie romă, abandonat de mamă la naștere, cu tată necunoscut, plasat în orfelinat, diagnosticat cu ”dizabilitate intelectuală profundă ” și HIV, internat în mai multe clinici de neuropsihiatrie, lipsit de un reprezentant legal din omisiunea gravă a autorităților competente care nu au solicitat instituirea tutelei. Transferul acestuia între diverse centre și clinici, bazat pe refuzul internării într-o clinică de specialitate, refuzul de a-i acorda un tratament adecvat patologiilor care-l afectau, în afară de vitamine și glucoză, s-a soldat cu moartea lui într-o încăpere de spital izolată, încuiată, neîncălzită, nemobilată, într-un pat fără așternuturi. Cauza imediată a morții, menționată în certificatul de deces, era insuficiența cardiorespiratorie – încă nu se născuse Covid-19! Totodată, în certificat se menţiona că infecţia cu HIV a fost factorul cel mai important la originea morţii și „dizabilitatea mintală” ca factor care a contribuit la moarte. Deci, comorbidități. Exact ca acum, în cazul celor infectați cu SARS-CoV-2! Deși Ordinul comun nr. 1134/255/2000 al Ministrului Justiţiei şi al Ministrului Sănătăţii, în vigoare la acea dată, prevedea obligativitatea efectuării autopsiei la momentul decesului într-un spital de psihiatrie, nu a fost efectuată autopsia asupra corpului, cu motivarea că „nu s-a considerat a fi o moarte suspectă, luând în considerare cele două boli grave ale pacientului” (anume infecţia cu HIV şi dizabilitatea mintală). Stranie coincidență cu cei decedați în spitale în timpul pandemiei! CRJ a demarat o serie de demersuri pe lângă autoritățile competente aducându-le în atenție starea critică în care se afla Valentin Câmpeanu, modul în care acesta era tratat la secția de neuropsihiatrie, solicitând intervenția de urgență în sprijinul său. Desigur, dacă nu aș fi aflat cum se pot construi cazuri la CEDO, m-aș fi întrebat de ce organizația non-guvernamentală s-o fi implicat doar în acest caz, nu și în altele, multe altele. În urma decesului, CRJ a formulat plângeri penale pentru neglijență în serviciu din partea angajaților Direcției pentru protecția copilului și ai centrului de Plasament care l-a eliberat la împlinirea vârstei de 18 ani, abuz în serviciu, neglijenţă împotriva intereselor unei persoane şi punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, de către angajaţi ai Centrul de Medicină şi Asistenţă Socială Cetate Dolj („CMASC”), unde Valentin Câmpeanu putea fi admis, uciderea din culpă și punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, de către angajaţi ai Spitalului de Neuropsihiatrie Poiana Mare. Totodată, a formulat și reclamații administrative care au declanșat anchete din care a rezultat că alți 17 pacienți muriseră la același spital. Exact ca în timpul pandemiei, în cazul unor spitale de boli infecțioase din România. Raționamentul aplicat în această speță – al circumstanțelor excepționale care au justificat admisibilitatea cererii formulate de un ONG în numele victimei directe, între care, vulnerabilitatea victimei determinată de vârstă, sex sau dizabilități – a fost criticat de judecătorul Pinto de Albuquerque în opinia sa concordantă. Pornind mai întâi de la principiul fundamental al egalității în fața justiției, evocând apoi teoria de interpretare a tratatelor privind drepturile omului într-un mod care nu numai că le asigură acel effect util (ut res magis valeat quam pereat) dar şi protejează drepturile şi libertăţile pe care le încapsulează ”, judecătorul arată: ”Când Curtea se confruntă cu un caz în care autorităţile naţionale ignoră soarta unei presupuse victime ale încălcării drepturilor omului, şi el/ea se află în imposibilitatea de accede la Curte prin mijloace proprii sau printr-o rudă, reprezentant legal sau tutore, Curtea trebuie să analizeze condiţiile de admisibilitate ale cererii în sensul cel mai larg, pentru a se asigura că victima se bucură de dreptul liberului acces la justiţie în sistemul european de protecţie a drepturilor omului. Numai o astfel de interpretare a articolului 34 din Convenţie poate cuprinde diferitele situaţii ale persoanelor extrem de vulnerabile care sunt sau au fost victime ale încălcării drepturilor omului şi sunt lipsite de reprezentare juridică. Orice altă interpretare care ar echivala situaţia persoanelor extrem de vulnerabile cu cea a altor victime ale încălcării drepturilor omului, ar rezulta în aplicarea unui tratament discriminatoriu a acestora din urmă. Situaţiile diferite trebuie tratate diferit. Aşadar, dreptul liberului acces la justiţie al persoanelor extrem de vulnerabile garantează discriminarea pozitivă în favoarea lor atunci când li se evaluează cerinţele de reprezentare în faţa Curţii ” (par. 8). Totodată, acesta susține că: „Persoanele extrem de vulnerabile care au fost împiedicate în orice fel, de acţiuni sau inacţiuni din partea Statului pârât, în exerciţiul drepturilor lor trebuie să dispună de mijloace alternative de acces la Curte. Cauza prezentă este de fapt exemplul perfect de omisiune continuată a statului pârât, care, prin faptul că nu i-a furnizat un reprezentant legal, sau nu a instituit tutela asupra dlui Câmpeanu cât timp acesta era încă în viaţă şi cât timp a existat o plângere discutabilă împotriva statului în ceea ce privește îngrijirea medicală şi educaţională primită, statul l-a împiedicat cu adevărat pe dl. Câmpeanu să-şi exercite drepturile prevăzute de Convenţie şi de legislaţia internă. Bazându-ne pe această propunere de interpretare principială a Convenţiei, Curtea ar fi trebuit să stabilească un concept de reprezentare de facto pentru cauzele care implică persoane extrem de vulnerabile care nu au rude, reprezentanţi legali sau tutori. Aceste două condiţii îndeplinite cumulativ, şi anume extrema vulnerabilitate a presupusei victime şi absenţa rudelor, reprezentanţilor legali şi tutorilor, ar fi trebuit să fie explicit stabilite de către Curte.” De asemenea, judecătorul apreciază că: ”Vulnerabilitatea extremă a unei persoane este un concept larg care ar trebui să includă pentru scopurile sus-menţionate, persoane de vârstă fragedă sau foarte bătrâne, persoane grav bolnave sau cu dizabilităţi, persoane care aparţin minorităţilor, sau grupurilor care fac obiectul discriminărilor întemeiate pe considerente de rasă, etnie, sex, orientare sexuală, etc.”
Curtea a reiterat „circumstanțele excepționale” pe care le-a identificat în cauza Câmpeanu c/România pentru a justifica statutul asociațiilor de reprezentanți de facto, și anume: vulnerabilitatea victimei directe, punând-o pe acesta din urmă în incapacitatea de a se plânge în fața instanțelor în timpul vieții sale; gravitatea acuzațiilor formulate în fața Curții (violența tatălui și incapacitatea ori omisiunea serviciilor de protecție a copilului de a identifica relele tratamente aplicate monorei); absența moștenitorilor sau a reprezentanților legali care ar putea sesiza Curtea (pe de o parte, cei trei frați și sora victimei erau minori, la rândul lor, la data formulării cererilor în fața CEDO iar pe de altă parte, aceștia fuseseră martori la violențele comise de părintele lor asupra Marinei; mătușa paternă nu avusese nicio legătură specială cu minora); intervenția asociațiilor în cadrul procesului penal intern în urma decesului minorei, formularea de către acestea a unei acțiuni în răspunderea civilă a statului, precum și recunoașterea capacității procesuale a acestora de de către autoritățile interne. Prin urmare, considerând că în speță există ”circumstanțe excepționale” al căror obiect este tocmai protecția copiilor, care permit recunoașterea celor două asociații de reclamanți, care au participat activ la procedurile naționale cu un statut procedural real în conformitate cu dreptul intern, Curtea a recunoscut celor două asociații calitatea de reprezentanți de facto ai victimei.
Pe fond: neglijența statului sau… eșecul sistemului judiciar și administrativ
Pe fondul cauzei, CEDO a stabilit că ”sistemul nu a reușit să o protejeze pe minoră de abuzurile grave pe care le-a suferit din partea părinților și care, de altfel, au dus la moartea sa”.
Pornind de la premisa că articolul 1 solicită părților contractante să garanteze tuturor celor din jurisdicția lor drepturile și libertățile consacrate în Convenție și le obligă, în combinație cu articolul 3, să ia măsurile adecvate pentru a împiedica astfel de persoane să fie supuse torturii sau tratamentelor inumane ori degradante, Curtea a apreciat că aceste dispoziții trebuie să ofere o protecție eficientă, inclusiv pentru copii și alte persoane vulnerabile, care includ măsuri rezonabile pentru a preveni maltratarea despre care autoritățile au fost sau ar fi trebuit să fie conștiente. Totodată, Curtea arată că trebuie să examineze dacă, la momentul respectiv, statul pârât ar fi trebuit să fie conștient de riscul ca minora să fie victima unor rele tratamente și dacă a oferit o protecție suficientă împotriva lor. În urma examenului efectuat, Curtea a constatat:
1) Disfuncționalitățile sistemului judiciar: a) deși procurorul a recaționat rapid la primul raport făcut de directorul școlii în iunie 2008, care a declanșat obligația autorităților de a efectua investigații pentru a evalua existența unor acte de maltratare, succesiunea evenimentelor a fost marcată de o succesiune de disfuncții: ancheta a început foarte târziu; profesorii care au alertat autoritățile cu privire la suspiciunea de rele tratamente applicate minorei nu au fost audiați; chiar dacă profesorii nu au fost martori la faptele de maltratatare a minorei, ar fi fost totuși util să fie audiați, pentru a aduna informații despre context și reacția copilului; în prezența semnelor de abuz asupra copiilor, profesorii pot juca un rol esențial în sistemul de prevenire a violenței (de fapt, suține Curtea, ”profesorii, care sunt uneori singura persoană de încredere a copilului și care au responsabilitatea de a observa copilul îndeaproape zilnic, fiind în măsură să aibă o viziune globală asupra dezvoltării lor”); minora a fost audiată în lipsa unui psiholog; examenul medico-legal al minorei s-a efectuat în prezența tatălui; mama a fost audiată la domiciliu, nu la secția de poliție; lipsa efectuării unei anchete sociale privind mediul familial.
2) Disfuncționalitățile serviciului de protecție a copilului: s-au limitat să facă o vizită la familie, în timp ce copilul era internat în spital, fără să fie vigilenți și să urmărească îndeaproape situația copilului și conduita părinților; lipsa de comunicare între parchet și serviciul de protecție a copilului; desi acestea au aflat în cele din urmă despre decizia de clasare a plângerii penale, serviciile de protecție a copilului nu s-au angajat în acțiuni serioase care ar fi făcut posibilă detectarea stării reale în care se afla copilul.
Așadar, micuța Marina a fost victima părinților și a sistemului, deopotrivă, un sistem surd și orb la abuzurile părinților.
În opinia lor concordantă, judecătorii Yudkivska și Huseynov au criticat Curtea pentru că, atunci când a decis să nu examineze cauza din perspectiva art. 2 din Convenție, a neglijat ”pe de o parte, specificitatea violenței domestice ca fenomen social și, pe de altă parte, vulnerabilitatea particulară a copiilor afectați de astfel de violențe.” De asemenea, aceștia au criticat Curtea că nu a aplicat în cauză ”criteriul Osman”. Potrivit acestui criteriu, trebuie să se stabilească dacă „autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe la vremea respectivă că viața unei anumite persoană a fost amenințat într-un mod real și imediat” pentru a da naștere obligațiilor pozitive ale statului. Totodată, cei doi judecători au făcut trimitere la un studiu realizat de Inspectoratul General pentru Afaceri Sociale, potrivit căruia un copil este ucis de unul dintre părinți la fiecare cinci zile. Din acest studiu rezultă că „mai mult de jumătate dintre copiii în cauză au suferit violență gravă și repetată înainte de moartea lor […] adesea observată de profesioniști. Semnele de avertizare existau și fuseseră semnalate. Totuși, acest lucru nu i-a protejat pe copii. “Cei doi judecători arată că ”un părinte care își bate în mod regulat copilul va continua să facă acest lucru, cu excepția cazului în care ceilalți vor fi împiedicați să facă acest lucru. După cum ne spune Nicolas Machiavelli, „[pentru a prevedea] viitorul, trebuie să cunoști trecutul […]. Create de oameni cu aceleași pasiuni, aceste evenimente trebuie să aibă neapărat aceleași rezultate.”. La finalul opiniei lor, își exprimă regretul că, fără a fi examinată din perspectiva art. 2, ”hotărârea nu reușește să transmită un mesaj cheie: fără măsuri prompte și adecvate din partea autorităților publice, violența gravă suferită de un copil în contextul familial riscă să fie fatală.”
În loc de concluzii, câteva observații și întrebări
1. Alături de hotărârile pronunțate în cauza Câmpeanu împotriva României, Bălșan împotriva România și D.M.D. împotriva României[5], M.C. și A.C. împotriva României[6] – spre rușinea noastră, primele trei hotărâri de condamnare a României sunt menționate în hotărârea din cauza analizată, iar ultima este menționată în hotărârea din cauza DMD împotriva României – , prezenta hotărâre se înscrie în seria celor care responsabilizează statul în angajamentele sale de a asigura măsuri adecvate pentru o protecție eficientă a persoanelor vulnerabile împotriva violenței domestic. Multitudinea hotărârilor împotriva statului roman demonstrează că România este la fel ca Franța un stat neglijent față de abuzurile comise în mediul domestic, violența conjugală și maltratarea copiilor.
2. Însă statul român pare să fie neglijent și față de agresiunile sexuale asupra minorilor. În acest context este salutar demersul decis în plenul CSM la data de 11.06.2020 de a analiza necesitatea efectuării unui control tematic la instanțe și parchete referitor la modul de investigare și soluționare a cauzelor privind infracțiuni la viața sexuală cu victime minore. Plenul a hotărât sesizarea Inspecţiei Judiciare în vederea efectuării unui control tematic la instanţe şi parchete referitor la modul de investigare şi soluţionare a cauzelor privind infracţiuni la viaţa sexuală cu victime minore, aflate pe rolul acestora în perioada 01.02.2014 la zi, obiectivele controlului având în vedere practica instanţelor şi parchetelor (soluţii definitive) în aspecte precum: aprecierea consimţământului ca fiind valabil sau nevalabil prin raportare la vârsta victimei, standardele de probaţiune care conduc la dispunerea unei soluţii de trimitere în judecată sau de tragere la răspundere penală ori, dimpotrivă, de netrimitere în judecată sau de achitare în aceste cauze etc. (soluția a fost adoptată în plen cu 10 voturi DA, 8 voturi NU), respectarea dispoziţiilor legale cu privire la modalitatea de audiere a părţilor vătămate minore ( pentru acest obiectiv, 10 voturi DA, 7 voturi NU, 1 vot NUL)[7]. Este interesantă opoziția față de această propunere a unui număr considerabil din membrii săi într-o problemă atât de sensibilă. Poate că ar fi util ca opinia publică să afle numele celor care s-au opus acestui demers care are ca scop identificarea procedurilor viciate în cauzele cu minori, a disfuncționalităților sistemului judiciar. Așteptăm cu mare interes rezultatul controlului ce se va efectua ca urmare a soluției adoptate de CSM.
3. În jurisprudența CEDO, conceptul de ”vulnerabilitate” nu se limitează la vârstă, sex sau dizabilități, ci este într-o continuă dinamică sau evoluție. Deși nu ne-am propus aici să-l analizăm, căci ar fi fost necesar un studiu amplu, evoluția conceptului de vulnerabilitate are de-a face cu minorități, cu grupuri identitare. Este interesant azi, mai mult decât oricând, a se observa atent cât de înșelătoare a fost sau este prezumția de vulnerabilitate și la ce rezultate uimitoare, neașteptate – sau așteptate? – a condus. Se poate vedea cum, uneori, cel prezumat vulnerabil a devenit puternic. Alteori, cel prezumat vulnerabil a devenit agresor în numele vulnerabilității iar pe cei care nu îi recunosc vulnerabilitatea îi transformă în victime.
4. Oare va lupta vreo organizație non-guvernamentală să obțină la CEDO condamnarea statului român pentru încălcarea art. 2 din Convenție în cazurile celor bolnavi, suferinzi de alte boli decât Covid-19 – mai ales a celor fără rude – care au decedat în timpul pandemiei în absența unui tratamant adecvat, din cauza închiderii spitalelor, pardon din cauza instituirii obligației de a-i salva și trata doar pe cei infectați cu SARS-Cov-2? Oare viețile lor erau mai puțin importante decât ale celor infectați cu noul coronavirus?
5. Oare va lupta vreo organizație non-guvernamentală să obțină condamnarea României la CEDO pentru încălcarea art. 3 din Convenție, într-un caz concret de violență domestică și rele tratamente applicate minorului, în condițiile în care s-a raportat creșterea violenței în familie în timpul pandemiei, mai ales asupra minorilor?
6. Hotărârea CEDO care constată eșecul sistemului judiciar și administrativ francez decredibilizează Casația franceză, care a apărat același sistem, de vreme ce a respins apelurile celor două asociații în acțiunea în răspunderea civilă a statului? Care va fi efectul hotărârii CEDO asupra hotărârii Casației franceze? Urmează să vedem.
All lives matter!
[1] Citatul se regăsește în opinia concordantă a judecătorilor Yudkivska et Hüseynov în hotărârea pronunțată de CEDO la data de 4 .06.2020 în cauza Association Innocence en Danger et Association Enfance et Partage c. France, nr. 15343/15 et 16806/15, disponibilă aici.
[2] A se vedea hotărârea CEDO pronunțată la data de 23.05.2017 în cauza Bălșan c/ România, nr. 49645/09, disponibilă aici.
[3] A se vedea hotărârea CEDO pronunțată de CEDO la 17.07. 2014 în cauza Valentin Câmpeanu c/ România, nr. 47848/08, disponibilă aici.
[4] În această speță, Curtea a condamnat România pentru încălcarea art. 3 din Convenție, motivând că, în circumstanţele din speță, ”este evident că prin decizia de a-l plasa pe dl Câmpeanu la Spitalul de Neuopsihiatrie, şi neluând în calcul starea lui de vulnerabilitate ridicată, autorităţile locale i-au pus viaţa în pericol în mod nejustificat. Eşecul personalului medical, în repetate rânduri, în a-i asigura dlui. Câmpeanu îngrijirea şi tratamentul corespunzător a fost un alt factor decisiv care a contribuit la moartea sa prematură” ( par. 133). Totodată, Curtea a apreciat : ”consideraţiile precedente sunt suficiente pentru a permite Curţii să ajungă la concluzia că autorităţile locale nu s-au conformat cerinţelelor de fond ale articolului 2 din Convenţie prin neasigurarea unui standard de protecţie necesar pentru viaţa dlui. Câmpeanu.” ( par. 133).
[5] A se vedea hotărârea CEDO pronunțată la data de 03.01.2018 în cauza nr. 23022/13, disponibilă aici: https://lege5.ro/Gratuit/gmztimbwgeyq/hotararea-in-cauza-dmd-impotriva-romaniei-din-03102017.
[6] A se vedea hoărârea CEDO pronunțată la data de 12.04.2016 în cauza nr. 12 060/12.
[7] https://www.csm1909.ro/ViewFile.ashx?guid=c413c37d-5c7a-4a27-93be-d19ef4782061|InfoCSM.
Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara
