2,811 citiri

Discreta imunizare a turmei

Valentin ConstantinPe la începutul lunii martie curent am aflat că există specialiști care explică cum virusul din Wuhan, ca orice virus, va dispărea atunci cînd se va forma ”imunitatea de turmă” (herd immunity). Adică atunci cînd un procent semnificativ din populație se va contamina, cu sau fără simptome, și va crea o imunitate cvasi-generală.

Într-o lume a corectitudinii politice, sintagma ”imunitate de turmă” are un sunet neplăcut. Ce politician ”responsabil” poate afirma că va dirija populația pe drumul spinos al imunizării generalizate? E mult mai plăcut auzului să declari că o să blochezi imunizarea turmei, adică o să blochezi răspîndirea virusului. Cum se face asta? Prin izolare forțată, individuală sau colectivă, prin limitarea proximității fizice și a contactului fizic. Pînă cînd blochezi virusul? Pînă apare, desigur, un vaccin. Din păcate, vaccinurile nu apar prea ușor. Atunci, pînă cînd apare un tratament infailibil. Nici tratamentele infailibile nu apar peste noapte. Dacă finalul ar fi apariția vaccinului miraculos sau al tratamentului infailibil, climatul de urgență trebuie menținut la foc mic. Nu se știe pînă cînd.

Metoda izolării este metoda de prevenție brevetată în China, cu binecuvîntarea Organizației Mondiale a Sănătății. În primele zile ale pandemiei, britanicii păreau să îmbrățișeze teoria și practica imunizării de turmă. Au întors rapid armele și a rămas o singură țară consecventă cu această strategie: Suedia.

La scurt timp, pe radarul pandemiei apare profesorul israelian Isaac Ben-Israel care explică: ”răspîndirea acestui virus intră în declin pînă aproape de zero, după 70 de zile, indiferent dacă se depun sau nu eforturi și indiferent ce măsuri adoptă guvernele în eforturile de a-l combate”[1].

Această opinie fermă, clară și pînă acum confirmată empiric intră în coliziune cu marea industrie a panicii și cu modelele matematice care o susțin. Printre cele mai lugubre previziuni despre dimensiunile și viitorul gripei sînt cele ale unor instituții care trăiesc din gloria trecută: Imperial College of London sau Harvard School of Public Health. În cor se recunoaște și inconfundabila perspicacitate profetică al lui Bill Gates: ”Normalitatea se va reîntoarce numai atunci cînd vom fi vaccinat întreaga populație globală” (Sic!)[2].

Dacă opinia profesorului Ben-Israel este corectă, așa cum cred eu, și cum confirmă trecerea majorității statelor la ”relaxarea izolării” după aproximativ 70 de zile de la confirmarea pandemiei, s-ar cuveni să tragem o concluzie: și anume, aceea că, în absența unei alte teorii rezonabile în legătură cu posibilitatea lichidării pandemiei, pînă la urmă toate guvernele și-au condus populațiile în direcția imunizării de turmă. Unii, cei mai panicați sau cei mai slabi de înger, au spus și spun în continuare că se ocupă cu ”salvarea vieților”. În realitate erau îngroziți de starea infrastructurii sanitare, de lipsa materialelor sanitare și de faptul că spitalele vor fi suprasolicitate și vor intra în colaps. Izolarea brutală a populației nu înseamnă ”salvarea vieților”, înseamnă temporizarea procesului de imunizare a turmei cu obiective strategice de tipul: ”cu cît mai tîrziu, cu atît mai bine” și ”mai vedem ce se întîmplă, mai vedem ce spun alții”.

Experții noștri s-au alimentat din statistici discutabile, uneori din propria producție de cifre discutabile și din ”expertiza” coruptei politic (după unii) Organizații Mondiale a Sănătății. Politica publică propusă de experții noștri e sintetizată în memorabilele cuvinte ale vice-președintelui Societății Române de Epidemiologie: ”Ar fi bine să purtăm masca tot timpul, dacă nu, măcar în spațiile publice”.

Individul ilustrează inflația de ”prof. univ. dr.” din medicina românească. Formula ”prof. univ. dr.” este ridicolă pentru un savant, pentru că transmite o informație reputat găunoasă: nu poți să fii profesor universitar, dacă nu ai scris sau compilat (sau mai rău) o teză de doctorat. Acești ”prof. univ. dr.” sunt iluștri necunoscuți în comunitățile epistemice internaționale. Iar dacă nu îi cunoaște nimeni, devin clienții creduli ai Organizației Mondiale a Sănătății.

Așadar, toată lumea a parcurs aceleași etape: creionarea panicii și ridicarea panicii. Și toată lumea se îndreaptă spre mîntuitoarea imunizare colectivă. Ce le-a rămas în mînă aricilor după victoria la puncte a vulpilor[3]? Le-au rămas platoul și cocoașa, pe care evoluează virusul. El se va reîntoarce la toamnă mai feroce și mai abil (în treacăt fie spus, a fost destul de abil de la bun început, nimerind din prima salvă New York-ul și centrul Europei). Ariciul știe așadar un singur lucru și îl știe bine: trebuie să fim cît mai prudenți, pînă la capăt.

Cînd scriu aceste rînduri, tocmai a expirat starea de urgență. Am fost afectat de mai multe decizii ale acestui Guvern, de cîteva în mod direct. Însă, decizia pe care o consider deplorabilă, una care nu mă afectează direct, este decizia de a suspenda grădinițele, anul școlar și anul universitar.

Unde am putea găsi ceva diferit de discursul fad al politicienilor și al experților noștri? În ce mă privește, o să vă spun că am găsit totuși două autorități. Nu în lista celor zece filozofi despre care Le Nouveau Magazine Littéraire crede că influențează lumea[4].

În statele care posedă sisteme juridice de common law, dezbaterea în legătura care se cuvine să fie împărtășite de societate este dominată de judecători. În Statele Unite, de judecătorii federali de la Curțile de Apel și de la Curtea Supremă. În Marea Britanie, pînă la un punct, de așa-numiții Law Lords, iar astăzi, după reformă, de judecătorii Curții Supreme a Regatului Unit.

Judecătorii impun în societate valorile cu o autoritate deplină. Ei posedă o autoritate deontică, și posedă, de asemenea, o autoritate epistemică pentru că deciziile lor sunt acte de cultură. Convingătoare sau, dacă doriți, persuasive.

De regulă, filozofii comentează în universități punctele de vedere ale judecătorilor, însă judecătorii nu îi citează aproape niciodată pe filozofi. Dacă se întîmplă ca într-un moment social mai dificil să nu reușești să găsești întotdeauna răspunsul potrivit și drumul care ar trebui urmat cu ajutorul unui filozof sau al unui alt intelectual public, lucrurile se schimbă cînd vorbește un mare judecător britanic și un american. Judecătorii fixează valorile importante și jalonează drumurile fie în motivările deciziilor care privesc interpretări politico-juridice a drepturilor fundamentale, fie în conferințe.

După retragere, judecători cum este Lordul Sumption, fost membru al Curții Supreme a Regatului Unit, pot fi invitați să-și expună opiniile în marile ziare, de regulă, în cele citite și în afara țării. În Daily Mail din 2 mai 2020 Lordul Sumption discută critic opțiunea guvernelor de a combate gripa din Wuhan prin izolare[5].

Întîi și întîi, el repetă faptul semnificativ că actuala gripă nu este cea mai mare criză a sănătății publice din istorie. În vremurile mai recente, au existat epidemii recurente comparabile: HIV (1980), SARS (2003), H1N1 (2009), MERS (2011) sau Ebola (2014-2016).

Însă izolarea forțată a persoanelor reprezintă cea mai amplă ingerință din istorie în sfera libertății personale. Ingerințe de asemenea dimensiuni nu au existat nici măcar pe timp de război. Pentru că în societăți cum este a noastră nu există un exercițiu serios al reflecției și pentru că răspunsurile nu apar din deliberări concludente, ratăm aproape întotdeauna prima întrebare care așteaptă un răspuns într-o situație de criză, cea fundamentală.

Noi am ales să răspundem la întrebarea ”Ce trebuie făcut ca să salvăm cît mai multe vieți?” și am lăsat deoparte întrebarea ”Ce poate face un stat în mod legitim într-o democrație liberală?”. Marele epidemiolog Johan Giesecke din Suedia, cel care a justificat refuzul de a încarcera populația și pe care îl citează Lordul Sumption, credea că această ultimă întrebare este mai importantă decît prima.

Johan Giesecke a explicat că anumite măsuri pe care le ia un stat totalitar, cum este China, ar putea funcționa. Însă o țară ca Suedia, ”cu o îndelungată tradiție liberală poate adopta aceleași măsuri doar dacă dorește să ajungă un stat comparabil cu China”.

După ce observă că nu există nicio justificare morală sau de principiu pentru adoptarea măsurilor pentru constrîngere, Lordul Sumption întreabă: ”Vrem să fim o formă de societate în care libertățile fundamentale să fie condiționate de deciziile politicienilor, sclavi ai savanților și ai statisticienilor? În care ființele umane sînt doar instrumente ale politicilor publice?”. Faceți un exercițiu de imaginație legat de răspunsurile persoanelor publice de la noi, pe care le cunoașteți.

Curtea Constituțională a României a pronunțat recent o decizie de neconstituționalitate previzibilă, la cererea Avocatului Poporului. Curtea noastră este obligată să interpreteze cîmpul de aplicare al drepturilor din Constituție în acord cu practica judecătorilor de la Strasbourg. Este obligată să analizeze proporționalitatea tuturor măsurilor ce reprezintă ingerințe în sfera drepturilor fundamentale. Amenzile brutale cu care au fost asezonate normele juridice ale stării de urgență au fost importante pentru cei care au proiectat izolarea forțată a populației.

Vehemența politicienilor puterii a fost pe măsura efectelor deciziei de neconstituționalitate. Anularea amenzilor a durut. Au existat ieșiri publice pur și simplu necontrolate la adresa Curții. Nu vreau să spun prea multe aici despre Curtea Constituțională, am făcut-o în multe ocazii. Doresc doar să remarc că la noi, critica Curții Constituționale a fost întotdeauna mai jalnică decît deciziile care au provocat-o. Deși, probabil, pare greu de crezut. Politicienii ar trebui să știe că limbajul de lemn a fost construit pentru a lăuda sau, eventual, pentru a escamota. Nu a fost inventat pentru critică. Este impropriu.

Am apelat la Lordul Sumption și la Johan Giesecke pentru că în democrațiile contemporane există o tendință de a încredința în mîinile unor oameni simpli probleme din ce în ce mai complexe și mai complicate. Un om simplu nu este un om eficient, iar simplitatea nu generează, ipso facto, autoritate. Un om simplu se poate face înțeles de alți oameni simpli, însă va fi contestat cu viteza cu care constată că s-a făcut înțeles. Am apelat la ei așadar, pentru că m-am gîndit că oamenii simpli s-au săturat deja de vocile oamenilor simpli.

După imunizarea turmei, povestea va avea un final fericit. Înainte de vacanța de toamnă, la reintrare, sau poate pe la începutul lunii iulie, vom contempla probabil cel mai vast program de decorări: vor fi decorați cîțiva ”prof. univ. dr.”, mai mulți medici și militari, membri ai Ministerului de Interne, cîțiva învingători în lupta cu virusul Wuhan din categoria ”peste 65 de ani” și, last but not least, cîțiva ziariști cu un simț al responsabilității mai ascuțit. Chiar contondent.


[1] Apud George Gilder, An Egregious Statistical Horror Story, American Journal For Economic Research, 24.04.2020.
[2] Vezi Barry Brownstein, How Fanatics Hack Our Minds (And Why We Let Them), American Journal For Economic Research, 25.04.2020.
[3] Există o formulă celebră care aparține poetului Arhiloc (sec. VII î. Hr.): ”Vulpile știu mai multe lucruri. Ariciul știe un singur lucru important”. Formula a fost repusă în circulație de Isaiah Berlin și utilizată mai tîrziu de Ronald Dworkin în ultima sa carte. Vulpile lui Isaiah Berlin sînt scriitori care nu alterează complexitatea lumii pe care o văd, aricii sînt moniști care încearcă să reducă totul la un model sau la o explicație unică în care cred cu pasiune.
[4] Lista este destul de simpatică și probabil nu ați dori să o ratați: Jürgen Habermas, Judith Butler, Bruno Latour, Slavoj Žižek, Martha Nussbaum, Charles Taylor, Alain Badiou, Gayatri Chakravorty Spivak, John Searle, Kwame Anthony Appiah.
[5] V. Locking Up the Elderly Until Coronavirus Is Defeated Is a Cruel Mockery of Basic Human Values: Former Supreme Court Judge Lord Sumption Gives a Withering Critique of the Government’s Lockdown.


Valentin Constantin

* Articolul a apărut în revista Orizont, ediția mai 2020