11,511 citiri

Pentru o Enciclopedie juridică a României

ESSENTIALS-Mircea-DutuElaborarea şi publicarea unei enciclopedii, în cazul de faţă cea juridică, reprezintă unul din semnele cele mai elocvente ale maturizării şi dezvoltării superioare a domeniului de cunoaştere vizat şi, totodată, a importanţei sale excepţionale pentru întreaga societate. Pentru drept o asemenea apreciere este şi mai valabilă cu atât mai mult cu cât, prin definiţie, acesta reprezintă fibra esenţială a unei societăţi. Din această perspectivă, preocuparea de a culege şi sistematiza în vederea transmiterii a cunoştinţelor juridice are propria sa istorie şi justificare.

Cristalizarea doctrinei juridice şi dezvoltarea jurisprudenţei au presupus ceva mai mult decât cunoaşterea legii şi a interpretării brute a acesteia şi au făcut ca, în Evul Mediu occidental european, să apară sub denumirea de speculum iuris, culegeri de drept roman şi de drept canonic în vigoare. În acest context, cea mai cunoscută expunere de ansamblu a dreptului a timpului respectiv este Speculator (Speculum iudiciale) întocmită de G. Durantis la sfârşitul veacului al XIII-lea (1271).

După aceste începuturi relativ modeste, noţiunea şi concepţia de enciclopedie juridică au cunoscut evoluţii şi experienţe diferite, fără a se ajunge totuşi la decantări clare, precise asupra conţinutului conceptului şi a exprimărilor sale practice, astfel că şi astăzi îl prezintă contururi semantice relativ imprecise. Într-adevăr, asamblarea cunoştinţelor juridice existente într-o singură lucrare s-a manifestat sub diferite forme de-a lungul timpului şi în diversele culturi. Titlurile uzitate iniţial – dicţionar juridic, Thesaurus iuris, culegere de jurisprudenţă – exprimau conţinuturi mai degrabă identice, respectiv de prospectare a dreptului în ansamblul său. În acest mod concepută şi practicată enciclopedia juridică reprezintă o parte integrantă a Enciclopediei universale, ca operă de adunare și sistematizare a totalităţii cunoştinţelor umane existente la un moment dat.

În planul experienţelor practice, preocupările de a întocmi lucrări care să prezinte ansamblul cunoştinţelor juridice ajung la rezultate semnificative abia în secolul al XVIII-lea, sub forma „alfabetarelor dreptului”. Desigur, cultura franceză cu operele sale este cea mai reprezentativă în această privinţă. Aici apar o serie de lucrări cuprinzând materii ordonate alfabetic, de dimensiuni şi purtând titluri diferite: Hotărâri, Dicţionar de poliţie, Decizii de drept civil, Dicţionar de Drept şi de Practică, Repertoriu universal şi raţional de jurisprudenţă, Enciclopedie metodică (jurisprudenţă).

La nivel european, se foloseau două căi de expunere tehnică şi explicare teoretică a unei materii textuale atât de vaste: sistemul şi alfabetul.

Sistemul era domeniul predilect al enciclopediştilor. El a fost abordat mai întâi în Germania, începând cu a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cu Pütter, decanul facultăţii juridice a Universităţii din Gottingen, iar până la sfârşitul secolului următor, vor apărea peste 100 de enciclopedii juridice. Concepute cel mai adesea ca introducere în studiul juridic universitar, ele serveau la structurarea ansamblului dreptului în percepţia studenţilor. În mod relativ scurt şi concis, acestea transmiteau dreptul ca un material comprehensibil, pe care îl puteau învăţa şi deprinde. În alt sens, ele se apropiau de manuale şi făceau din Institutele lui Iustinian partea pedagogică a conceptelor dreptului. Astfel, ordinea apărea în prim plan şi trebuia să domine masa textelor.

În Franţa nu s-a recurs la o asemenea metodă, ci s-a optat pentru un alt fel de enciclopedism: alfabetul, domeniul dicţionarului. Hazardul (sub forma unui vechi sistem de numărare) devine aici principiul ordinii, una care nu poate să fie înţeleasă decât prin intermediul unui sistem complex de transmitere care transformă ansamblul într-o ordine ordonată.

În perspectiva americană, mai utilitaristă, enciclopedia juridică reprezintă o colecţie cvasiexhaustivă de articole sumare ce tratează tematici juridice. Este structurată similar unei enciclopedii generaliste, articolele fiind ordonate alfabetic şi expuse într-un index. Cea mai renumită enciclopedie a dreptului american o constituie Corpus Juris Secundum, care cuprindea în anul 2010, 164 de volume.

De asemenea, termenul poate desemna şi o culegere de jurisprudenţă, precum American Jurisprudence, în cuprinsul căreia hotărârile sunt expuse atât tematic, cât şi alfabetic. În paralel, sunt publicate constant enciclopedii ce conţin jurisprudenţa unui stat anume, sau dedicate exclusiv unei singure tematici (law.georgetown.edu).

După Primul Război Mondial, întreprinderile de gen devin un instrument de transmitere a „culturii tehnice juridice” şi de sporire a influenţei sale asupra practicilor judiciare. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă Vocabulaire juridique, publicat de Henri Capitant pentru prima dată in 1936, refondat în 1972 sub direcţia lui G. Cornu şi ajuns astăzi la a 9-a ediţie.

Nevoia de informare rapidă şi în termeni sintetici a omului contemporan, într-o lume tot mai invadată de măsuri juridice şi guvernată de lege, aflată în permanentă căutare a justiţiei şi preocupată de promovarea valorilor ei a readus în actualitate dicţionarul (glosarul) juridic. Gama oferită este diversă; de la dicţionarele care continuă o tradiţie, cu ambiţia declarată şi dovedită de autentic vector cultural, la lucrări complexe, impuse de evoluţia cunoaşterii, menite să ofere un corpus comun de cunoştinţe şi referinţe asupra unor domenii majore, de interferenţă, precum justiţia, dar cu un evident contur cultural, informaţii sistematizate pe domenii de activitate şi până la simple întreprinderi utilitariste, de prezentare tehnică a termenilor juridici cei mai uzitaţi.

La noi, sub puternica influenţă a culturii şi legislaţiei franceze, la mijlocul veacului al XIX-lea s-a optat pentru metoda “alfabetului” şi formula dicţionarului, astfel că în 1865 se publica la Iaşi primul Vocabulariu de jurisprudenţă pentru uzul magistraţilor şi al avocaţilor, alcătuit de Iancu M. Codrescu, ex-substitut de procuror.

„Necesitatea unui vocabular de cuvinte ce se întrebuinţează în jurisprudenţă era simţită de toţi…”, arăta autorul lucrării, adăugând că „Mişcat de o aşa necesitate, simţită chiar de cea mai mare parte a magistraţilor ţării…” şi-a propus „să completeze un mic vocabular de jurisprudenţă care să conţină pe cât se poate mai mult cuvintele cele mai uzitate de legislaţiune”, luând ca model o întreprindere de acest gen a francezului Dupin (din 1846). Desigur, termenul de jurisprudenţă era folosit în sensul larg, specific perioadei, de ansamblu al cunoștințelor juridice, doctrină, ştiinţă şi jurisprudenţă propriu-zisă. Acest prim vocabular juridic în limba română cuprindea peste 1400 de termeni (cuvinte), începând cu „abandonare” şi terminând cu „volu” (furt), aleşi fie din textele codurilor lui Al. I. Cuza, fie din expresii uzuale în mediul profesional, la care se adăugau câteva adagii latine folosite în activitatea judiciară. Apărut ca un ecou târziu al preocupărilor culturii franceze de referinţă, când aceasta abandonase practica dicţionarelor juridice. „Enciclopedia Română”, iniţiată de C. Diaconevich în 1896 sub auspiciile ASTREI transilvane acorda un loc şi dreptului în paginile sale, dar departe de dimensiunile cuvenite. Un reper istoric în această privinţă îl reprezintă şi Enciclopedia juridică, în patru volume, publicată de F. Corpaciu, în anii 1905-1906, o expunere, în ordine alfabetică, de termeni în trei părţi: jurisprudenţă română, jurisprudenţă străină şi doctrină.

Întâia noastră Enciclopedie generală, avea să fie concepută, realizată şi publicată (parţial) în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, sub egida Institutului Social Român, ca „Enciclopedie a noii Românii unite”, o manifestare de cultură a unui popor reunit politico-juridic pentru prima dată în graniţele sale naturale şi care putea, astfel, manifesta plenar toate virtuţile sale creatoare. Este vorba nu de un dicţionar general alfabetic, ci de „o colecţie de probleme fundamentale, înmănuncheate organic”, formulă adoptată înainte chiar de experienţa lui A. Monzie în Franţa. Mai precis, „o sinteză a naţiunii şi a momentului istoric, pusă la îndemâna tuturor”.

Premergător acestei formule, în 1929 Institutul Social Român, sub egida căruia s-a realizat şi proiectul Enciclopediei României iniţiase un „Dicţionar social, economic şi politic al României”, care urma să aibă, printre capitolele sale, şi Enciclopedia juridică, cu secţiunile: Drept constituţional, Drept administrativ, Drept public internaţional, Istoria dreptului român; alături de aceasta, la alte capitole urmau să se prezinte şi elemente ale legislaţiei aferente, precum: Legislaţia industrială, Legislaţia şcolară, Legislaţia bisericească, Legislaţia militară.

În condiţiile formulei adoptate de Enciclopedie, problemele juridice au făcut obiectul vol. I „Statul” după cum urmează: capitolului III: Constituţia României (de Paul Negulescu), Contribuţia provinciilor la formarea dreptului public românesc (de Iulian Peter), Persoanele juridice de drept public (de Paul Negulescu), Statutul funcţionarilor publici (de George Alexianu), Contenciosul administrativ român (de Alex. Silvan), Contenciosul fiscal (de I. Merlescu, I. M. Rădulescu, Gh. Badea), Dreptul poliţienesc al României (de E. Bianu), capitolul IV: Organizarea judecătorească în România (de I.C. Filitti, Eug. Decusară, Alex. Costin), Baroul românesc (de I.V. Gruia), Regimul penitenciar (de dr. N. Iorgulescu); capitolul VII: Legislaţia civilă (de A. Rădulescu şi I. Rosetti-Bălănescu), Legislaţia penală (de I.C. Filitti şi G. Vrăbiescu), Procedura judiciară (de E. Herovanu). Secţiuni din alte capitole vizau aspecte juridice importante: Asigurările sociale în România, Regimul general al pensiilor (cap. VIII), Regimul agrar în România, Legislaţia muncii (cap. IX), Legislaţia fiscală, Regimul vamal, Organizarea financiară a statului, Curtea de conturi (cap. X).

În perioada 1947-1989, în condiţiile „masizării” cunoştinţelor legislative, asistăm la o „explozie” a dicţionarelor şi micilor enciclopedii juridice pe ramuri de drept, considerate ca instrumente de popularizare a reglementărilor în vigoare. În primii ani după Decembrie 1989 are loc o resurecţie a fenomenului, dar din motive diferite, legate mai ales de interesul extraordinar pentru profesiile juridice şi studiul dreptului.

La 25 de ani de la revenirea ţării la un sistem de guvernare democratică şi la dezvoltarea socio-economică liberă, România se află la o nouă răscruce  a culturii şi civilizaţiei sale juridice. După o tranziţie legislativă marcată de evenimente cu un impact major asupra sistemului juridic, precum intrarea ţării în Consiliul Europei (1993) sau aderarea la UE (2007) şi care a presupus ruperea de trecutul juridic imediat şi adoptarea noii legislaţii, în frunte cu Constituţia din 8 decembrie 1991 şi noile coduri: civil şi de procedură civilă, penal şi de procedură penală, s-a format un nou drept pozitiv, de factură occidentală aflat acum în afirmarea profilului propriu. Spre a deveni dintr-un simplu conglomerat de reguli juridice, mai mult sau mai puţin bine structurat tehnic şi adaptat societăţii pe care este chemat să o guverneze, mai exact noul Drept românesc, mai are nevoie de ceva mult mai important: de unitate şi expresie teoretică adecvate şi, mai ales, de o spiritualitate proprie. Prima rămâne responsabilitatea doctrinei şi ştiinţei juridice, desfăşurată de cercetarea ştiinţifică şi efortul didactic creator. Cea de-a doua este, mai degrabă, opera timpului şi a unui complex de factori care contribuie la cristalizarea şi afirmare noii culturi juridice româneşti. Aceasta presupune participarea activă, alături de specialişti – implicaţi profesional – a publicului cât mai larg – implicat social – astfel încât regulile de drept să fie cunoscute şi, pe cât posibil, conştient asumate.

Dintotdeauna şi mai ales acum, rolul de far al construirii unităţii, teoriei şi spiritualităţii dreptului, cu atât mai mult cu cât este unul cu totul nou, revine înainte de toate enciclopediei, concepută ca o „oglindă” teoretico-spirituală a dreptului în vigoare, surprins în dinamica sa. Ea are misiunea de a facilita accesul individului la substanţa dreptului şi, ca o parte inseparabilă a orizontului de cunoaştere al omului contemporan, condiţie de participare la viaţa socială şi afirmare a propriilor interese şi nu în cele din urmă, ca aspiraţie culturală într-o lume tot mai juridicizată, în ciuda mondializării sale ori tocmai din aceea.

Din această perspectivă, considerăm că a venit momentul elaborării şi publicării Enciclopediei Juridice a României, ca un amplu şi profund instrument de expunere sistematică a dreptului românesc post-modern, transmiterii cunoştinţelor aferente, în vederea cunoaşterii elementelor sale componente dintr-o perspectivă teoretică sintetică, dar relevantă, cu un dublu obiectiv: de iniţiere în materia dreptului şi de cunoaştere generalistă a unei materii de maximă expunere socială.

Desigur, în realizarea proiectului, importantă rămâne şi alegerea formulei celei mai potrivite: lexicon, vocabular sau enciclopedie? Una intermediară care să combine dimensiunile pozitive a mai multora pare a fi cea mai potrivită. Într-o schiţă generală, un prim volum – de introducere sau teorie generală – ar putea fi expuse ideile, conceptele şi instituţiile fundamentale care irigă substanţial întregul drept şi îi definesc contururile speciale, urmate apoi de prezentarea sistemică a termenilor reprezentativi, în ordine alfabetică, din toate cele 40 de ramuri ale dreptului contemporan, cu corelările şi trimiterile impuse de o asemenea întreprindere.

O atenție deosebită se cuvine acordată expunerii permanenţelor juridice, a „dreptului pur”, după expresia clasică a lui E. Picard, ca expresie a ceea ce este mereu persistent, în orice relaţie juridică. Într-o perspectivă sistemică, de ansamblu ar urma să fie prezentate cu precădere constantele fenomenului juridic şi care definesc structura sa de corpus normativ. Evoluţia istorică va explica prezentul şi ar permite sesizarea şi prefigurarea viitorului, iar surprinderea şi exprimarea corelaţiilor dintre elementele componente ar asigura o viziune asupra unităţii dreptului. Fără îndoială, toate acestea se cuvin privite, analizate şi prezentate într-o dublă ecuaţie: una dimpotrivă unional-europeană şi mondială.

Este un proiect naţional cultural major de interes naţional, care va trebui să reunească pentru realizarea sa toate energiile creatoare ale lumii juridice româneşti pe care, prin aceste rânduri, îl aducem în atenţia opiniei publice.

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.