8,754 citiri

Drept şi Politică în timpuri post-moderne. O perspectivă de abordare pur ştiinţifică

ESSENTIALS-Mircea-DutuModul în care s-a transat problema de principiu a aplicării legii penale mai favorabile, apărută în urma intrării în vigoare, la 1 februarie 2014, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009), în sensul determinării operării sistemului aplicării globale ori a celei pe instituţii autonome, prin decizie (interpretativă) a Curţii Constituţionale (nr. 265 din 6 mai 2014), aferent temei care face obiectul dezbaterii ştiinţifice de faţă[1] îmi oferă prilejul de a formula câteva observaţii asupra unui subiect mai larg, dar nici el străin, cu totul ci dimpotrivă deosebit de actual în anumite privinţe în relaţia cu cele discutate aici: raportul dintre Drept şi Politică în timpuri post-moderne.

Printr-o fericită coincidenţă, aspectele fundamentale ale discuţiei sunt legate de ideile şi opera lui Hans Kelsen (1881-1973) unul dintre marii gânditori jurişti ai epocii moderne şi ne permit astfel exprimarea unei poziţii aferente mai ales tradiţiei teoretice şi mai puţin contextului dat. Asumându-şi la rangul de credo separarea strictă a activităţii ştiinţifice de cea politică, savantul austriac s-a preocupat în permanenţă de a distinge ştiinţa dreptului de dreptul însuşi. În prefaţa din 1934 a lucrării sale capitale Théorie pure du droit el îşi propunea deschis să promoveze „o teorie a dreptului epurată de orice ideologie politică”. Tradiţia kelseniană a separării stricte a ştiinţei juridice de politică prezintă şi astăzi interes, cel puţin sub două aspecte fundamentale. Mai întâi, din punct de vedere teoretico-metodologic, distincţia dintre drept şi ştiinţa sa rămâne decisivă. În privinţa dreptului, ca ansamblu normativ este vorba prin excelenţă de politică legislativă, adică de drept pus în serviciul promovării intereselor sociale, mai mult sau mai puţin partizane. Referitor la ştiinţă, miza sa trebuie să fie aceea de a asigura surprinderea şi descrierea cât mai obiectiv posibil a fenomenului juridic şi a formelor de exprimare a lui. Şi aceasta în condiţiile în care, în concepţia „normativistă” a lui Kelsen obiectul ştiinţei dreptului se reduce la analiza normelor juridice. Din această perspectivă, caracterul prescriptiv al normei intervine deopotrivă la nivelul obiectului studiat (dreptul însuşi) şi cel epistemologic (metoda ştiinţei dreptului), singura, în această ecuaţie, ştiinţa fiind descriptivă.

Invocarea operei lui Kelsen în contextul dezbaterilor noastre revine şi din perspectiva faptului că modelul european de justiţie constituţională, căruia îi aparţine şi Curtea Constituţională a României este denumit şi „kelsenian”, din cauza faptului că, filosoful dreptului a argumentat teoretic teza şi înscris în Constituţia Austriei din 1920 pentru prima dată instituţia unei curţi constituţionale, menită, pe de o parte să soluţioneze conflictele de competenţă care apăreau între statul federal şi statele federate, iar pe de alta să facă din Constituţie cu adevărat legea supremă în stat. Această competenţă nu putea să fie încredinţată, în concepţia sa, tribunalelor ordinare, precum în SUA, pentru că, pe de o parte judecătorii din ţările de tradiţie romano-germanică nu beneficiau de acelaşi prestigiu prcum cei din statele de common law şi pentru că, pe de alta pluralitatea ordinilor de jurisdicţie ar fi antrenat divergenţe asupra interpretării Constituţiei. Cea mai bună soluţie devenea astfel instituirea unei „curţi constituţionale”, a cărei legitimitate să decurgă indirect din votul universal, dar cu natură politică, membrii săi urmând să fie aleşi de Parlament, cu condiţia majorităţii calificate. Primele curţi constituţionale stabilite în Austria şi în Cehoslovacia în perioada interbelică au fost înlăturate de hitlerism, dar în anii care au urmat celui De-ai Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a ţărilor din Europa occidentală s-au dotat cu o instanţă asemănătoare, iar în statele central şi est europene foste comuniste şi revenite la democraţie post-1989, după 1990.

Rolul cel mai frecvent invocat pentru instanţa constituţională este acela de a evita dominaţia excesivă a unei majorităţi parlamentare şi de a garanta drepturile omului. Dar garanţiile de independenţă rămân încă reduse la statutul juridic al judecătorilor, iar competenţele, uneori difuze, dar asumate cu temeritate favorizează neprevăzutul, dacă nu chiar arbitrariul: o consecinţă implacabilă a naturii mixte politico-jurisdicţionale a curţii constituţionale înseşi. Parafrazându-l pe Montesquieu, am fi tentaţi să considerăm că Hans Kelsen, cel care de-a lungul întregii sale vieţi a refuzat cu hotărâre dreptul natural, în orice formă ar fi fost el promovat de-a lungul istoriei, a făcut în mod paradoxal tocmai din judecătorul curţii constituţionale la bouche qui prononce le droit naturel, astfel că o lege declarată neconstituţională este prin aceasta exclusă din ordinea juridică: lex injusta non est lex.

Faptul că de-a lungul vremii, inclusiv în statele cu tradiţie democratică îndelungată, curţile constituţionale şi-au asumat de facto rolul de decident ultim în toate marile probleme de drept ţinând de identitatea (constituţională) societăţii este greu de contestat, mai mult: ca şi în cazul aşa-numitei „norme fundamentale” (Grundnorm), natura de drept natural a deciziei înseşi nu poate fi exclusă din nici un sistem de drept, însă ea poate şi trebuie redusă la nivelul care să poată asigura coeziunea necesară păstrării unităţii politice a unui popor. Din această perspectivă, separaţia dintre politică şi ştiinţa dreptului la care chema şi marele jurist german Friedrich Karl von Savigny într-o faimoasă scriere de la a cărei apariţie se împlinesc chiar în aceste zile 200 de ani[2] dobândeşte şi ea o actualitate particulară, deşi de-a lungul deceniilor, scurse de la structurarea sa, o asemenea viziune a cunoscut modulări şi nuanţări importante. Politica şi-a dorit şi revendicat permanent un surplus de abordare ştiinţifică, iar dreptul şi-a accentuat caracterul de tehnică şi artă a aranjării modului de desfăşurare a raporturilor sociale; în plus, nu putem ignora nici faptul că, avizi de recunoaştere oficială şi de autoritate socială o serie de specialişti au impus unele transgresiuni între cele două domenii, acreditând deja legitimitatea lor. Chiar şi în aceste condiţii însă poziţiile tradiţionale rămân posibile, cu unele amendamente. Prima perspectivă, şi în care cred, o reprezintă continuarea poziţiei ferme a respectării exigenţelor unei epistemologii a separării ştiinţei (dreptului) de politica (legislativă), cel puţin în cadrul cercetării ştiinţifice fundamentale, la nivelul atitudinii fiecărui autor, aceasta rămânând o opţiune personală. Cea de-a doua, la care asist, într-un fel inevitabil, aici, presupune denunţarea amestecului de genuri, dar acceptarea intersectării parţiale, sub condiţia relevării explicite a părţii politice exprimate în evaluarea teoretică. Desigur, această din urmă orientare s-a dezvoltat mai ales după momentul în care a devenit evidentă importanţa ştiinţei şi a tehnologiilor în luarea deciziei politice şi rămâne mai ales apanajul doctrinei juridice.

În concluzie: chiar dacă organizarea politică a societăţii noastre nu mai permite considerarea juriştilor – implicit şi a magistraţilor – ca reprezentanţi direcţi ai poporului în materie de drept, lor trebuie să le fie lăsată în continuare competenţa exclusivă a interpretării legilor pe care curtea constituţională nu le socoteşte injusta din perspectiva concordanţei lor cu Constituţia, iar cele două tipuri fundamentale de jurisdicţie – judiciară şi constituţională – să se respecte şi sa se completeze reciproc ca o garanţie a integrităţii certe şi a refuzului de a proiecta concepţiile politice în numele ştiinţei dreptului. Cu asemenea preliminarii teoretice, mi se pare că discuţia problematicii legii penale mai favorabile reprezintă ocazia, iar modul cum a fost ea tranşată poate constitui cauza iniţierii unei dezbateri mai largi, dar mult mai importante pentru viitor: cea a rolului ştiinţei, doctrinei şi jurisprudenţei, judiciare şi constituţionale în analiza şi interpretarea, după caz, şi/sau aplicarea legii într-un veritabil stat de drept.

[1] Alocuţiune ţinută în deschiderea dezbaterii ştiinţifice cu tema: Implicaţii teoretice şi practice în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, organizată joi, 14 oct. 2014, la Palatul Parlamentului, de Uniunea Juriştilor din România, Senatul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ICJ.

[2] Despre chemarea timpului nostru pentru legiferare şi ştiinţă a dreptului, 1814.

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Directorul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române