1,549 citiri

O versiune a urii absolute

Valentin ConstantinÎn zilele în care scriu aceste rînduri, posturile noastre de televiziune, care dezvoltă de mult timp un cult pentru partizanul canal CNN, au desfigurat cuvîntul ”protestatar”. Defularea violentă a furiei în mai multe orașe din Statele Unite este pentru redactorii români de știri echivalentul unor proteste. S-a gîndit oare cineva că a califica ca protestatari cetățenii americani ieșiți în stradă pentru a răni, a vandaliza și a fura înseamnă să-i insulți pur și simplu pe oamenii care luptă de atîtea luni pentru libertate în Hong Kong?

Două chestiuni sînt stridente. Prima este aceea că uciderea cetățeanului afro-american reprezintă o copie aproape perfectă a ceea ce au făcut recent cîțiva polițiști români, printre care s-a remarcat și o doamnă, la Vatra Dornei. Similitudinea nu a fost considerată de interes. Al doilea fapt strident este acela că  niciodată o imagine violentă, cum a fost cea a arestării din America, nu a fost reluată de atîtea ori, pînă la saturație, însoțită bineînțeles de pioasa atenționare despre iminenta apariție pe ecran a unor imagini violente. Așadar, jurnaliștii noștri sînt indiferenți la soarta compatriotului lor din Vatra Dornei. Acesta nu aparține niciunei minorități vocale, ci unei majorități tăcute.

Pentru că în America manifestațiile au devenit, totuși, monotone, presa românească s-a văzut în situația de a-și apropria retorica CNN despre Președintele Trump. Sigur, datorită CNN posturile de televiziune românești pot difuza gratuit imagini. E plăcut să te bucuri de munca altora fără să nu te preocupe nici un moment plata unor drepturi de autor.

Din păcate, imaginile marca CNN sînt însoțite de opinii și judecăți de valoare înșelătoare. Retorica despre ”supremația albilor în America” și despre faptul că minoritatea afro-americană ar fi nu doar defavorizată, ci și persecutată de poliție și justiție, nu pare să aibă totuși o acoperire convingătoare în realitate. Dacă vă amintiți, în anul 1995 un celebru sportiv afro-american, O. J. Simpson, a asasinat-o pe soția sa albă și pe prietenul acesteia. În ciuda așteptărilor opiniei publice, căreia probele acuzării i se păreau concludente, juriul îl achită pe O. J. Simpson pe motivul că probele produse de procuratură nu au atins standardul de ”probă dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

E adevărat că mai tîrziu, după achitare, O. J. Simpson a fost condamnat la plata despăgubirilor civile. Pentru că în procesul civil standardul de probă era coborît la nivelul ”preponderenței probelor”, iar acest standard a putut fi satisfăcut[1].

Așa-numita ”Americă albă” este în declin. După cum observa Christopher Caldwell, în anul 2010 cele mai comune nume din țară erau Smith, Johnson, Williams, Brown, Jones, Garcia, Miller, Davis, Rodriguez, Martines, Hernandes, Lopez, Gonzales, Wilson, Anderson. Pe lista din 1990 nu figura nici un nume hispanic. Cei șase care apar pe lista din 2010 au înlocuit numele Moore, Taylor, Thomas, Jackson, White și Harris. În fine, astăzi în America sînt mai mulți Wong, Wang și Yang, decît Davidson, Pearson, și Benson. Este, cred, destul de clar. Totuși, regula este următoarea: ”cu cît supremația albă există mai puțin, cu atît e mai mult invocată” [2].

Nu aș fi scris niciodată aceste rînduri dacă nu aș fi auzit-o cu urechile mele pe doamna Primar a orașului Chicago înjurîndu-l pe Președintele Statelor Unite. M-am întrebat: cînd a început oare în America o scindare politică care să coboare la nivelul trivialității? De cînd au devenit tolerabile în discursul public, dacă nu, chiar scuzabile, cele mai deplorabile insulte? Cred că anul acesta se împlinesc 20 de ani de la momentul cînd putem spune că politica de partid în America seamănă cu modelul propus de Carl Schmitt în 1932, în celebrul său studiu Noțiunea de Politică.

Potrivit teoriei lui Carl Schmitt, criteriul politicii este distincția prieten/dușman. Sensul distincției este să exprime ”un grad extrem de apropiere și de despărțire, de asociere sau de disociere”[3]. Totul poate degenera în politică atunci cînd adversarul este considerat ”un rău absolut” sau ”un obstacol permanent în calea fericirii națiunii”.

Atunci cînd angajamentul politic al suporterilor este prea intens, ei se transformă aproape inevitabil în partizani. Iar discursul intelectualilor publici contează, în acest caz, din ce în ce mai puțin. Așa cum observa Schmitt în prefața de la ediția din 1963, terenul angajamentului politic intens aparține mijloacelor media, iar ”totul este coborît la nivelul obiectivelor imediate, la obiectivele zilei și la consum”[4]. Sigur că evenimentele din America nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Iar ostilitatea față de Președintele Trump nu reprezintă ceva fără precedent. Poate doar intensitatea este diferită.

Vreau să vă reamintesc pe scurt ce s-a întîmplat acum 20 de ani. Alegerile prezidențiale din Statele Unite din anul 2000, în care s-au confruntat republicanul George W. Bush și democratul Albert Gore, au fost extrem de strînse. Gore a cîștigat majoritatea votului popular. În schimb, George Bush a cîștigat majoritatea în colegiul electoral în statul Florida și, prin acest rezultat, în fixarea căruia a intervenit Curtea Supremă a Statelor Unite, a devenit președintele țării. După renumărarea automată a voturilor, solicitată pentru că Bush avea un avans de aproximativ 2000 de voturi dintr-un total de 6 milioane de voturi valide, avansul lui Bush s-a redus. Gore a solicitat o nouă renumărare, vot cu vot, în patru circumscripții care votau în mod tradițional cu democrații. În data de 8 decembrie, Curtea Supremă a Statului Florida a acceptat solicitarea de renumărare a voturilor. În 9 decembrie, sesizată de George Bush, Curtea Supremă Federală a acceptat să decidă în acest diferend, iar în 12 decembrie a decis cu 5 voturi la 4 că Statul Florida trebuie să întrerupă renumărarea și că alegerile s-au încheiat[5].

Nu intru în bucătăria deciziei. În esență, judecătorii minoritari au contestat competența Curții Supreme de a decide, pe motivul că diferendul era un diferend politic, un diferend de competența Congresului și nu a Curții. Deși Al Gore le-a cerut partizanilor săi să nu conteste legitimitatea deciziei Curții Supreme, totuși, numeroși intelectuali publici americani au alternat în zilele care au urmat comentariile intemperate cu invectivele pure. La cîteva ore după adoptarea deciziei, Jeffrey Rosen, director juridic al celebrei The New Republic, un profesor de drept perceput ca intelectual public, denunța ”patru bărbați vanitoși și o femeie vanitoasă” care au blocat renumărarea voturilor. Rosen a revenit după o săptămînă și l-a numit pe George Bush, într-un articol, ”marele uzurpator” și ”idiotul satului”. Însă niciodată libertatea de expresie nu a jucat în marja, ”mult peste limită”, cum s-a întîmplat în cazul Președintelui Trump[6].

Decizia Curții Supreme din 2000 era într-adevăr o decizie problematică. Pe de-o parte, miza era considerabilă, pentru unii era chiar uriașă. Pe de altă parte, decizia era pronunțată într-un caz instrumental și nu într-o speță care să implice o alegere între valori constituționale puternice, i.e. valori politice. Dacă s-ar fi discutat în speță, de exemplu, despre legalitatea avorturilor, sau despre drepturile cetățenilor americani de a deține arme de foc, poziția unui bloc majoritar marcat de istoria numirii judecătorilor la Curte era mai ușor de acceptat. Pentru că într-un astfel de caz, se putea presupune că judecătorii erau consecvenți cu niște convingeri sau preferințe deja cunoscute la data numirii lor. Judecătorii puteau fi creditați cu un vot imparțial, deși era un vot ”compact”. Însă în speța Bush v. Gore aparența de imparțialitate a judecătorilor Curții era serios zdruncinată de faptul că doi dintre judecătorii care au semnat opinia majoritară, Anthony Kennedy și Sandra Day O’Connor, îi datorau alegerea lui George Bush.

În disputa juridică provocată de dorința de a renumăra voturile din Florida, candidatul democrat Gore avea la dispoziție o artilerie grea, formată din profesori americani de drept constituțional de la cele mai reputate universități. Vîrful de lance era Bruce Ackerman de la Harvard, autorul celebrei cărți We the People[7]. Alături de Ackerman erau alte nume grele: Ronald Dworkin, Laurence Tribe, Cass Sunstein, cu toții citați printre cei mai cunoscuți 100 de intelectuali publici ai Americii[8]. După știința mea, Posner singurul profesor de drept din lista celor 100, e cel care a încercat să justifice decizia din Bush v. Gore. El a apărat decizia ca decizie pragmatică, destinată să producă ”cele mai bune consecințe pentru societate” [9]. Așa cum era de așteptat, Posner a primit o replică destul de acidă care a demontat argumentul pragmatic[10]. Cum este și firesc, pe măsură ce devin dominate de emoții, vocile intelectualilor publici nu mai contează pe terenul unei dezbateri constituționale. Cred că anul 2000 a deschis în politica americană drumul spre ostilitatea absolută despre care vorbea Carl Schmitt.

În fine, jurnaliștii români și formatorii de opinie atașați permanenți ai posturilor TV sînt foarte preocupați în acest moment de soarta Statelor Unite și repetă cam aceleași ”idei de-a gata”. Dușmanii pluralismului politic bat moneda pe dezideratul unității. Specialiștii economici formați pe Google construiesc proiecții economice catastrofale. Probabil nu acordă importanță faptului că Statele Unite este o mare economie aflată în centrul sistemului și nu o uriașă surpriză economică apărută la periferie. Orice economie de la centru, este adevărat, poate aluneca spre semi-periferie. Dar nu dintr-o dată. Nu spun că SUA va decide ce se va produce în viitor, unde se va produce și la ce prețuri. Vreau însă să spun că a face reguli și instrumente financiare globale este cu totul și cu totul altceva decît să fii cel mai harnic producător de laptopuri sau telefoane.

Forța Statelor Unite nu stă în faptul că posedă o constituție care întreține o viață constituțională idilică sau una de o monotonie cazonă. Forța Statelor Unite constă în faptul că marile idei constituționale au fost dublate de instituții pe măsură. Constituția SUA a rezistat unor crize cu mult mai mari decît tulburările sociale de astăzi. Și, ce este mai important, a rezistat continuu și în anii în care constituțiile europene au eșuat.


[1] În treacăt fie spus, avocații lui O.J. Simpson din procesul penal au încasat onorarii cumulate de 5 milioane de dolari. S-a spus că rezultatul nu a fost decis de faptul că O.J. a fost negru, ci de faptul că a fost bogat. V. Robert A. Kagan, Adversarial Legalism. The American Way of Law, Harvard University Press, 2001, pp. 178-179, notele 39 și 40.
[2] V. Christopher Caldwell, The Age of Entitlement: America Since the Sixties, Simon & Schuster, New York, 2020, p. 239.
[3] Carl Schmitt, La notion de politique, ed. Flammarion, Paris, 1992, p. 64.
[4] Ibid. p. 51.
[5] V. Bush v. Gore, 531 U.S. 98 (2000) (per curiam).
[6] Richard A. Posner, Public Intellectuals: A Study of Decline, Harvard University Press, 2004, pp. 119 et seq.
[7] Belknap Press, Vol. 1 – 1993, Vol. 2 – 2000, Vol. 3 – 2018.
[8] Richard Posner, cit.,  p. 115. Criteriile întocmirii listelor au fost mențiunile în media și citările academice.
[9] V. Richard Posner, Bush v. Gore, A Badly Flawed Election în Debating Bush v. Gore, the Supreme Court and American Democracy, ed. Ronald Dworkin, New Press, New York 2002.
[10] V. Ronald Dworkin, Justice in Robes, Belknap Press, 2006, pp. 96 et seq.


Valentin Constantin