Uneori, nu întotdeauna, dar destul de des în ultima lună, mă gândesc așa:
Liberalii noștri (mă refer la intelectualii publici, nu la politicieni) iubesc în mod sincer libertatea și demnitatea individuală. Apără public, în mod deschis și convins, valorile liberalismului. Dar într-un punct devin șovăielnici. Atunci când se nimeresc „în aceeași oală” cu „stângiștii” (nici nu mai știu cum să le spun, „socialiști” pare prăfuit, am mai auzit „progresiști” și, varianta răutăcioasă, „lefțoi”). Dacă se întamplă ca într-o discuție pe o anumită chestiune să se nimerească în aceeași oală cu stângiștii, liberalii noștri sar ca arși. Repede în altă oală, nici nu se uită bine unde. Probabil în prima disponibilă.
Descriu precis simptomul ăsta pentru că am trecut prin el de multe ori. Nu le mai număr, dar în vreo 25 de ani de când mă consider liberal, am trecut prin panica lui „băi, dacă stângiștii zic asta, sigur e ceva în neregulă acolo”. Acum încep să cred că greșeam. Nu neapărat chestionând cine mai susține poziția respectivă, ci panicându-mă îndată de temporara apropiere a stângiștilor.
Nu zic că liberalii noștri n-au niciun motiv întemeiat să fie rezervați față de stângiști. Deși am remarcat în ultimul timp câțiva autori de stânga care se raportează foarte pertinent la fapte (în particular, Vasile Ernu, dar și ultimele intervenții ale lui Costi Rogozanu), problema e la interpretare și reperele analitice. Acolo treaba e mult prea simplă: capitalismul, antichristul stângii, e sursa tuturor relelor. Dacă, cumva, n-ai piață să o blamezi, intră în joc „capitalismul de stat”. În lumea relativității post-moderne, singurul lucru absolut rămâne diavolul capitalismului. N-am cum să evit senzația pe care mi-o dădeau întâlnirile cu amicul meu care făcea prozelitism religios. De fiecare dată când îl vedeam, dorind să-i ocolesc discursul de convertire, încercam sa îi dau câte un șah. Așa că i-o luam înainte cu o remarcă de gen „ce zici ce bine a jucat Messi aseară”? Îmi luam mat de fiecare dată cu ceva de tipul „Dumnezeu l-a făcut pe Messi să joace bine”. Poate data viitoare să încerc cu Mohamed Salah, dar ceva îmi zice că va avea și atunci „ac de cojocul meu”…
Însă nici conservatorii, în a căror oală sar prietenii liberali la panică, nu stau mai bine la capitolul ăsta. Mai nou, au găsit și ei sursa tututor relelor: treimea antichristă Marx-Gramsci-Foucault, care a declanșat „războiul cultural” împotriva civilizației occidentale a libertății. Cum? Ziceți că ceva nu se potrivește? Ce face? Ce nu se potrivește: un evreu, un comunist și un homosexual? Haida-de! Cum? Ziceți că e doar un argument de marketing politic în S.U.A. și că la noi nu are public? Stați numai să înaintăm cu discuțiile despre corectitudinea politică.
Dar să revenim la noi, liberalii. Eu mă consider liberal de un sfert de secol pentru că valorile în care cred sunt libertatea și demnitatea individuală. Știu că sună foarte abstract, este ceea ce ni se reproșează și dinspre stânga și dinspre dreapta. Dar cred că este ceea ce ne ține împreună ca liberali. Avem abordări diferite în multe chestiuni mai puțin abstracte, dar se presupune că suntem ghidați de aceste două valori, așa că abordările ar trebui să fie compatibile cu o discuție onestă.
Ne panichează discursul „stângist” despre egalitate? Dar egalitatea intră în conflict cu libertatea și demnitatea individuală doar dacă o definești astfel încât să intre în conflict. Ați uitat că stângiștii au preluat egalitatea de la noi? Că egalitatea e inerent legată de demnitatea individuală, în care credem toți? Că egalitatea face posibilă libertatea fiecărui individ (chiar dacă libertățile nu sunt perfect egale) și că, în lipsa ei, libertatea e doar puterea celor puternici, adică tirania? Sau Popper nu era liberal? E cazul să nu-mi mai zic liberal dacă nu mă apucă vertijul când aud de „egalitate”?
Vă sperie revendicările grupurilor din care nu faceți parte, întărite de „steroizii” activismului? E mult de discutat despre activism, sunt de acord, dar să știți că și pe ăla tot noi l-am inventat. E o formă mai coordonată a libertății de exprimare. Nu ne plac prea mult grupurile, de acord. Dar ați uitat cum le combatem? Amintindu-ne de indivizii care le compun. Sau n-am înțeles eu bine și prima victimă a aversiunii noastre față de grupuri e chiar grupul nostru liberal? Pe care-l dizolvăm și fugim către alte grupuri care par „mai bune la bătaie”?
Cât de greu e să facem un exercițiu de empatie cu indivizi din grupurile ale căror revendicări poate ne surpind? Dacă e greu, avem un bun prilej aici, și nici măcar nu e vorba de lumea, destul de abstractă pentru noi, de peste Ocean. Dacă facem câteva astfel de exerciții, poate ne mai gândim dacă mai „cumpărăm” așa de ieftin povestea „războiului cultural neo-marxist”. Mă încumet să o parafrazez pe d-na Thatcher: dacă ceva e prea ieftin, înseamnă că altul a plătit restul de preț. Iar dacă l-a plătit, ca liberali care avem relativă încredere în piață, știm că a avut și un interes.
Ce vreau să spun, pe scurt, este că dacă valorile noastre fundamentale sunt libertatea și demnitatea individuală, și dacă ne luptăm pentru ele în spațiul public, nu prea avem cum să nu ne intersectăm și cu stângiștii. Nu e nicio rușine. Inevitabil, în anumite chestiuni, s-ar putea să ne întâlnim pe aceleași poziții, chiar dacă din motive diferite. Vă aduceți aminte că tot noi, liberalii, am inventat și compromisul politic? Bine, poate nu l-am inventat noi, dar l-am promovat ca pe o valoare proprie.
Pe de altă parte, dacă gândești pe aceste baze, nu prea ai cum să te întâlnești tot timpul ba cu conservatorii religioși, ba cu naționaliștii, ba cu cei care clamează legile pieței ca să-și apere privilegiile. Sau, și mai rău, cu toți deodată.
Sunt destul de dezamăgit. Dacă nu poți să-ți aperi propriile valori de frica stângiștilor care s-ar putea să combată temporar cu tine, oare cam cât de tare crezi în ele? Să fie cam vlăguiți liberalii noștri? Să fie, vorba lui Vlahuță[1], „melancolia secolului care moare” (cu o mică desincronizare de două decenii)?
[1] Alexandru Vlahuță, Unde ni sunt visătorii?, http://poetii-nostri.ro/alexandru-vlahuta-unde-ni-sunt-visatorii-poezie-id-7441/
Avocat dr. Lucian Bojin
VALENTIN & ASOCIAȚII
