Motto: ”… adevărul este lucrul cel mai dureros de ascultat şi cel mai dureros de rostit” (Oscar Wilde, De profundis)
Sfârşitul secolului trecut şi primele două decenii din actualul, prin rapiditatea nemaiîntâlnită, substanţială şi greu de anticipat şi controlat a schimbărilor din toate domeniiile activităţii umane, au generat o criză existenţială fără precedent. Trăim acum o acutizare a acesteia la care contribuie din plin un virus necunoscut care a venit pe neaşteptate în vieţile noastre, în căutare de gazde – condiţie indispensabilă a propriei supravieţuiri; moment de grea încercare pentru umanitate urmat de un nou mod de a trăi în cadrul comunităţilor locale, regionale, precum şi în comunitatea globală, mult mai digitalizat decât până acum. “Este clar că asistăm la o digitalizare masivă a relaţiilor umane odată cu criza şi aceasta va avea un impact inevitabil (…) Viitorul va fi mult mai digital decât trecutul. Aceasta va da un impuls enorm inteligenţei artificiale, dezvoltării tuturor activităţilor din spaţiul cibernetic”[1], releva recent Antonio Guterres, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Este vorba despre o criză cu posibile urmări indezirabile asupra viitorului speciei noastre pe această planetă, dacă nu vom da dovadă de o solidaritate reală la nivelul întregii societăţii omeneşti, precum şi de un efort comun pentru combaterea pandemiei declarate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Astfel, ne confruntăm cu o criză complexă, cu multiple verigi, precum: o criză de încredere a societăţii, cu deosebire la nivel decizional (de pildă, estomparea deliberării publice în guvernare şi, pe cale de consecinţă, creşterea rolului executivului în sensul luării unor decizii adoptate şi aplicate cu celeritate potrivit cu statutul excepţional al stării de urgenţă sau de alertă, după caz, cu precizarea că luarea unor asemenea măsuri trebuie să se facă într-un cadru constituţional şi legal strict; atrage atenţia faptul că atât statutul stării de urgență, cât şi cel al stării de alertă, ca ipostaze derogatorii de la regimul constituțional general, nu au beneficiat de foarte multă atenție în doctrina noastră constituțională, considerându-se, cu prea multă uşurinţă, că asemenea situaţii excepţionale ar prezenta imediat un interes practic[2]) şi la nivel informaţional, caracterizat prin informaţii contradictorii, propagandistice şi adesea false; o criză referitoare la leadership şi calitatea clasei politice[3]; o criză economică generală, care ar avea, printre altele, şi consecinţe dintre cele mai grave asupra securităţii alimentare a populaţiei; o alta financiar-bancară ori una socială, aceasta din urmă marcată de şomaj, creşterea ratei infracţionale, violenţă extremă (elocvente sunt noile manifestări antirasiste de stradă ce au cuprins aproape întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, care s-au caracterizat printr-o violenţă extremă şi care, în plus, au fost exportate şi peste Atlantic, în ţări din Uniunea Europeană cu o democraţie consolidată) şi, nu în ultimul rând, o criză judiciară [de exemplu, în perioada stării de urgenţă, justiţia din România s-a confruntat cu unele probleme, cum ar fi numeroase procese amânate, o activitate de judecată mult diminuată şi desfăşurată în condiţii speciale, prin folosirea cu pecădere a tehnologiilor digitate, instanţe închise accesului publicului, cu aplicarea unor acte normative cu caracter excepţional, precum ordonanţele militare, marcate, în privinţa anumitor componente – de pildă, absenţa descrierii conţinutului anumitor contravenţii şi stabilirea unor amenzi contravenţionale oneroase fără a ţine cont de nivelul relativ scăzut al veniturilor majorităţii cetăţenilor români –, de constatarea neconstituţionalităţii acestora, telemunca la nivelul Ministerului Justiţiei ş.a., ceea ce ne-a îndepărtat de exigenţele procesului echitabil prevăzute în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană)][4].
Toate acestea constituie în final vulnerabilităţi reale la adresa securităţii naţionale şi internaţionale care, urmând crizei şi reaşezării unui sistem medical-sanitar nemulţumitor, aflat astăzi sub asediu şi cu pierderi mari în ”războiul” cu pandemia, ar putea face mai multe victime în raport cu orice virus din această lume.
COVID-19, ne spun epidemiologii, este un virus insidios, fără graniţe, grăbit în a-şi lărgi aria de răspândire pentru a curma cât mai multe vieţi omeneşti fără deosebire de rasă, vârstă, cultură, statut social, avere, influenţă, sex, culoare a pielii; un virus care a declarat “război” unei societăţi omeneşti debusolate, birocratică, nepregătită suficient şi lipsită în mare parte – la momentul debutului pandemiei, precum şi o perioadă de timp însemnată după aceea – de echipamentul medical necesar pentru a-i face faţă, aflată în plin proces de globalizare şi globalitate tot mai superficial condus şi care pare că se derulează împotriva adevăratului sens al vieţii – mai binele umanităţii.
“Este cea mai gravă criză cu care ne-am confruntat de la cel de-al Doilea Război Mondial”, declara acelaşi Antonio Guterres, într-o conferinţă de presă virtuală. În plus, acesta a arătat că societatea omenească în ansamblul ei planetar nu reuşeşte să lupte coordonat împotriva coronavirusului, înfăţişând, totodată, argumente în sensul că boala declanşată de COVID-19 reprezintă o ameninţare pentru fiecare om şi că va aduce cu ea o recesiune economică cum nu a mai existat în trecutul apropiat[5].
Nu este pentru prima dată şi, evident, nici pentru ultima oară când umanitatea se confruntă cu o pandemie, însă istoria ne arată că în asemenea momente de maximă periculozitate pentru însăşi esenţa fiinţei umane trebuie evitate pe cât posibil panica, prostia, paranoia unora sau a altora – oameni obişnuiţi ori conducători –, precum şi absurditatea unor măsuri luate de autorităţi sau omisiunea acestora de a adopta măsurile adecvate unei crize severe, având drept urmări, exempli gratia, o escaladare nejustificată a prețurilor la materiale, produse, servicii, medicamente, într-un cuvânt a speculei pe faţă şi a corupţiei fără frontiere. La fel, să nu se exagereze cu limitarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi, în consecinţă, să se evite abuzurile din partea autorităţilor care ar putea să încalce demnitatea umană. Se ştie că noţiunea de demnitate (dignitas) umană este de sorginte stoică şi creştină. Immanuel Kant a plasat-o în centrul doctrinei sale morale şi sociale, elaborând-o în cea mai riguroasă şi completă manieră. Iar marele filosof ne spune că a fi om este o demnitate[6]. În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta) care prevăd că: ”Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.” La fel, în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, republicată, se prevede că: “România este stat de drept… în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor… reprezintă valori supreme… şi sunt garantate”. După cum rezultă şi din aceste documente, demnitatea umană este plasată înaintea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a dreptului la viaţă.
Prin urmare, principala preocupare a statului – mai ales a unui stat de drept – o constituie respectul datorat cetăţenilor săi deţinători de drepturi şi libertăţi fundamentale înscrise în constituţii naţionale şi în diverse documente regionale şi internaţionale în materie. Cu atât mai mult, acest lucru se impune în cazul unor situaţii excepţionale care implică o anumită limitare a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, fără a-l expune pe om la umilinţe de natură a-i leza demnitatea (spre exemplu, aberanta cerinţă de a întocmi o declaraţie pe proprie răspundere pentru a justifica ieşirea din casă sau deplasarea într-o altă localitate).
S-ar cuveni ca aşa-zisa distanţare socială – o formă de izolare impusă, care putea fi denumită corect distanţare fizică – menită să prevină ori să estompeze răspândirea virusului, să nu blocheze prea mult timp viaţa socială directă dintre oameni, comunicarea doar virtuală dintre aceştia nefiind încă suficientă pentru garantarea echilibrului psihic al omului – fiinţă eminamente socială. Potrivit doctorului în psihologie Andrew Solomon, distanţarea socială ne separă artificial unul de celălalt, iar când vom ieşi din aceasta “va trebui să învăţăm să avem încredere unul în celălalt din nou”[7]. În acelaşi timp, depinde şi de cât de rezilienţi psihic suntem, de a nu face din autoizolare o tragedie, de a avea capacitatea de a distinge ştirile corecte de cele false de natură a ne induce teamă şi nesiguranţă, precum şi de a ne păstra un status somatico-fiziologic echilibrat prin somn suficient şi regim alimentar corespunzător noului stil de viaţă impus de criza virusului. Aceasta dacă ne referim doar la cei consideraţi sănătoşi, normali. Probleme, cu siguranţă, vor avea cei care se îngrijorează mai mult decât ar fi necesar, aceştia având nevoie de un ajutor psihologic minim. Adevăratele probleme le vor avea cei cu vulnerabilităţi genetice care favorizează apariţia depresiei şi anxietăţii în asemenea circumstanţe excepţionale, dar, în special, cei care suferă deja de o tulburare depresivă şi, prin urmare, sunt predispuşi la exacerbarea stării respective[8]. Pe deasupra, fostul şef al Institutului de Igienă şi Microbiologie Medicală din Germania, profesorul Sucharit Bhakdi, sublinia că persoanele în vârstă sunt primele victime ale izolării: ”Contactele sociale şi evenimentele sociale, teatrul, muzica, călătoriile, vacanţele, sportul, toate acestea îi ajută să-şi prelungească viaţa pe pământ. (Prin izolare forţată) speranţa de viaţă a milioane de oameni e scurtată”[9].
Deopotrivă, se impune asigurarea unui cadru economico-social propriu democraţiei şi statului de drept, prin adoptarea unor măsuri economice şi financiar-bancare benefice atât persoanelor fizice rămase fără venituri ori cu ele diminuate, cât şi întreprinderilor pentru a-şi putea desfăşura în continuare activităţile productive.
Aşa fiind, este nevoie, poate mai mult ca oricând, ca autorităţile publice să aibă în vedere că orice restrângere a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului trebuie să se facă numai într-un cadru constituţional şi legal, precum şi în conformitate cu convenţiile internaţionale pentru consacrarea şi garantarea acestor drepturi şi libertăţi, care pentru noi românii, europeni şi, totodată, cetăţeni europeni în cadrul Uniunii Europene sunt: Convenţia europeană şi Carta. Ne referim aici, cu titlu de exemplu, la limitarea exercitării libertăţii de circulaţie şi de şedere (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană şi art. 45 din Cartă), a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţia europeană şi art. 7 din Cartă), a libertăţii de exprimare şi de informare (art. 10 din Convenţia europeană şi art. 11 din Cartă), a libertăţii de întrunire şi de asociere (art. 11 din Convenţie şi art. 12 din Cartă), a dreptului la educaţie (art. 2 din Primul Protocol adiţional la Conveţia europeană şi art. 14 din Cartă). Aşadar, aceste restrângeri trebuie să fie clar prevăzute în lege şi să constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în cazul de faţă pentru protejarea sănătăţii. Altfel, evoluţia acestei pandemii ar putea crea mecanisme de control perfide de natură a favoriza posibile dictaturi, susţinute de curente politice populiste iliberale şi extremiste, tot mai vocale şi prezente în ultimii ani chiar în cele mai puternice democraţii de pe pământ – S.U.A. şi Marea Britanie. Scăpate de sub control, acestea au capacitatea de a pune în pericol democraţiile de tip liberal “care au adus omenirii cel mai impresionant pachet de drepturi şi libertăţi individuale, de prosperitate şi securitate, de care au beneficiat vreodată naţiunile moderne.”[10]. Un exemplu grăitor în acest sens a fost Ungaria, stat membru al Uniunii Europene, al cărei parlament, pe 30 martie a.c., profitând de pandemia cu pricina, a decis ca prim-ministrul Orban, pe termen nedeterminat, să deţină întreaga putere politică. În consecinţă, prin decret şi ordonanţă de urgenţă, acesta “poate pedepsi jurnalişti dacă se va considera că răspândesc ştiri neconforme cu realitatea…, poate pedepsi cetăţenii care nu se supun şi a încercat (şi parţial a reuşit) să închidă graniţele ţării cu toate statele Uniunii Europene şi cu Ucraina”[11].
Totodată, apreciem că este momentul reflecţiunilor, dar şi al comportamentelor corespunzătoare în asemenea situaţii la limită în legătură cu ceea ce suntem şi, mai ales, asupra a ceea ce vrem să devenim noi şi urmaşii noştri într-o lume extrem de instabilă şi de imprevizibilă.
Oscar Wilde în al său monolog dramatic De profundis[12] scris în închisoarea Maiestăţii Sale, din Reading, Marea Britanie, acum 123 de ani, arăta că viciul suprem este superficialitatea[13]. Raportat la prezent, aceasta implică abordarea cu uşurinţă a lucrurilor şi problemelor esenţiale ale vieţii, neputinţa de a le înţelege cu adevărat; a nesocoti experienţele negative fără a învăţa mai nimic din ele, oprind astfel apariţia şi dezvoltarea unor metode şi mijloace care ne-ar feri de repetarea lor la un nivel şi mai primejdios. Şi tot Oscar Wilde ne mai spune că marele secret al vieţii este suferinţa, ea fiind ascunsă în toate[14]. De asemenea, pentru cunoscutul dramaturg şi promotor al estetismului, voinţa este fundamentul caracterului individului care se remarcă mai ales în momentele importante ale vieţii omului[15].
Mutatis mutandis o spunem aici răspicat: deşi au fost avertizaţi în repetate rânduri, oamenii în frunte cu mai marii lor au dat dovadă de prea multă superficialitate şi lipsă de voinţă în gestionarea corespunzătoare a aspectelor importante ale vieţii, alegând aproape de fiecare dată cu uşurinţă calea neasumării răspunderilor reale ce le reveneau. Ne referim la cei care au guvernat şi care guvernează în prezent ţările şi popoarele acestora, dar şi la oamenii obişnuiţi care au nesocotit obligaţia pe care o aveau mai întâi faţă de ei înşişi, dar şi faţă de societate în ansamblu, aceea de a sancţiona la timp derapajele politice, economice şi sociale ale decidenţilor de ieri şi de azi. Aşa şi numai aşa, o mare parte a omenirii îndură şi azi, în plin avânt al erei digitale şi al inteligenţei artificiale, povara sărăciei. Un exemplu nefericit l-a oferit de curând a opta economie a lumii – Italia – crunt lovită de COVID-19, unde familii întregi au suferit de foame şi au fost obligate să cerşească în faţa magazinelor alimentare asemenea cetăţenilor din state cu un potenţial economic scăzut[16]; aşa şi numai aşa mor în continuare prea mulţi oameni de boli incurabile, de epidemii de tot felul, precum şi din cauza poluării mediului, “a înrăutăţirii dezastrelor asociate climei, de la incendii de vegetaţie la secetă”[17]. În loc să se investească masiv în promovarea cercetării ştiinţifice pentru descoperirea de noi tratamente, vaccinuri şi medicamente, în loc să se doteze serviciile sanitare cu echipamentele medicale necesare pentru a putea lupta de la egal la egal cu epidemiile şi chiar cu pandemiile, sistemele sanitare fiind în prezent insuficient finanţate şi pregătite să facă faţă unor epidemii de mare amploare, precum COVID-19, în loc să se ia urgent măsuri pentru estomparea degradării rapide a mediului şi a schimbărilor climatice neobişnuite, bunăoară prin accentuarea distrugerii pădurilor ori prin poluarea aerului provocată de utilizarea combustibililor fosili, clasa politică de oriunde a adoptat măsuri superficiale, ineficiente care, în situaţii cum este pandemia actuală, atentează grav la siguranţa sanitară a societăţii omeneşti.
Aşa şi numai aşa s-a ajuns azi ca multe ţări, unele cunoscute ca fiind foarte dezvoltate şi cu un nivel de trai ridicat, să-şi închidă practic cetăţenii în case de teama răspândirii coronavirusului, să interzică în totalitate adunările publice de la cele cu caracter sportiv la cele culturale, să estompeze activităţile economice şi să falimenteze multe firme mici şi mijlocii, precum şi să pericliteze locurile de muncă ale multor oameni. Dar, mai ales, să-şi reveleze, în toată tristeţea ei, neputinţa în faţa morţii oamenilor infectaţi cu coronavirus. Şi nici nu vrem să ne gândim la numărul jertfelor umane când se va atinge maximul pandemiei. Şi, în special, la ce va urma după aceea.
De-a dreptul dramatică a fost criza de echipamente medicale de protecţie şi de urgenţă (măşti şi combinezoane de protecţie, precum şi alte echipamente individuale de protecţie, ventilatoare, materiale de laborator, teste etc.). Mai mult, numărul medicilor, spitalelor şi al paturilor pentru tratarea bolnavilor de coronavirus s-a dovedit a fi insuficeint, iar medicii aflaţi în prima linie a ‘’războiului’’ pe care sistemul medical-sanitar îl poartă împotriva virusului ucigaş, de la care normal aşteptăm să fim vindecaţi, au fost ei înşişi infectaţi într-un număr important. Astfel, tot din Italia aflăm că mii de oameni bolnavi din cauza noului coronavirus erau pur şi simplu lăsaţi să moară “pentru că spitalele nu erau capabile să-i mai interneze”[18].
În concluzie, superficialitatea acţiunilor umane în soluţionarea problemelor semnificative ale societăţii omeneşti, egoismul, lipsa de voinţă şi faptul că nu se doreşte de conducătorii acestei lumi – din cauza unor interese personale şi de grup – să se ajungă la miezul, la esenţa lucrurilor care contează cu adevărat în ecuaţia vieţii au generat şi generează durere în sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri.
Credem că, în sfârşit, a venit vremea ca profesionalismul, meritocraţia şi elitele calificate să decidă, să conducă societatea în vederea dezvoltării ei sustenabile şi durabile. Aceasta ar însemna un lucru bun şi un punct de pornire pentru a înţelege locul şi rostul nostru într-o societate care face faţă tot mai greu provocărilor şi ameninţărilor de toate felurile – de la catastrofe naturale până la cele care pun în pericol major sănătatea publică la nivel mondial, viaţa însăşi şi miracolul din aura ei.
În mod egal, apreciem că din această criză trebuie să ieşim cu lecţiile învăţate, şi anume, că numai printr-un efort uman comun, deci printr-o soluţie globală, putem preveni şi combate atât criza pandemică, cât şi criza economică. La fel, “criza ne învaţă şi că trebuie să avem planuri pentru a putea valorifica ceea ce avem la nivel naţional, să dotăm tot timpul rezervele naţionale cu produsele absolut necesare în caz de criză, nu numai în timp de război”[19].
În ceea ce priveşte România considerăm că a venit momentul să-şi reconstruiască măcar o parte din capacităţile de producţie, distruse cu prea multă uşurinţă în ultimii 30 de ani, pentru a-şi asigura o bună parte din bunurile necesare existenţei şi dezvoltării societăţii româneşti, după cum vedem atât de necesare în timpul crizelor majore.
La fel, mai sperăm că din acest ”război” cu noul coronavirus, Uniunea Europeană ar trebui să devină mai unită şi mai rezilientă ca niciodată în pofida slăbiciunilor evidente de care a dat dovadă – asupra cărora nu vom insista aici – pe perioada pandemiei.
Încheiem prin a releva că mai avem încă timp, nu prea mult însă, pentru a da dovadă, în sfârşit, de responsabilitate, solidaritate, înţelegere şi voinţă în luarea deciziilor necesare şi benefice pentru soarta omenirii. Pentru existenţa şi viitorul nostru, al tuturor pe Terra, într-un stat de drept ale cărui instituţii democratice să-i slujească cu adevărat pe cetăţenii săi.
[1] Cât de diferită va fi lumea post-COVID? Secretarul ONU avertizează că noile măsuri de control pot fi favorabile dictaturilor, articol disponibil la adresa www.digi24.ro, accesată la 2 aprilie 2020.
[2] Pentru mai multe detalii referitoare la acest subiect a se vedea L. Bojin, Puterea în vremea pandemiei. “Paradoxul” stării de urbenţă în democraţia liberală, disponibil pe www.juridice.ro, acesat la 12 mai 2020.
[3] Cu referire la subiect, a se vedea pe larg, I. Chifu, Efectele Covid-19: Naţionalizarea globalizării versus accelerarea integrării globale. Locul UE, disponibil la adresa www.adevarul.ro, accesată la 30 martie 2020.
[4] A se vedea pe larg, M. Duţu, Justiţia digitală: progres tehnic şi riscurile regresului juridic – Pe marginea unui experiment procedural –, disponibil la adresa https://www.juridice.ro…, accesată la 13 mai 2020.
[5] În acest sens, a se vedea pe larg, Secretarul general al ONU: “Suntem încă prea departe în lupta împotriva COVID-19”, disponibil la adresa www.digi24.ro, accesată la 2 aprilie 2020.
[6] Ov. Predescu, Drepturile omului şi ordinea mondială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 116, inclusiv nota de subsol nr. 61.
[7] M. Jitareanu, Ce urmează după pandemie nu va fi uşor. Oamenii vulnerabili şi înspăimântaţi tind să aleagă tirani. Interviu cu Andrew Solomon, disponibil la adresa www.ziare.com, accesată la 31 martie 2020.
[8] Ibidem.
[9] A. Pătruşcă, COVID-19: Bomba care distruge civilizaţia pentru ca pe ruinele ei să se construiască Raiul Comunist pe pământ, disponibil la adresa https://evz.ro, accesată la 29 martie 2020.
[10] V. Naumescu, Intrarea în lumea postliberală. Războaiele generaţiei noastre, articol disponibil la adresa www.ziare.com, accesată la 9 mai 2020.
[11] A. Ţăranu, Cum sună schimbarea?, articol disponibil la adresa www.ziare.com, accesată la 4 aprilie 2020.
[12] Oscar Wilde, De profundis, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017.
[13] Idem, op. cit., p. 75.
[14] Ibidem, p. 82.
[15] Ibidem, p. 13 şi 15.
[16] A. Ţăranu, cit. supra.
[17] Pentru mai multe detalii a se vedea M. Stan, Pandemia de coronavirus e o FEREASTRĂ către AMENINŢĂRILE climatice viitoare, apreciază experţi în domeniul medical, articol disponibil la adresa www.stiripesurse.ro, accesată la 1 aprilie 2020.
[18] A. Ţăranu, cit .supra.
[19] I. Chifu, cit. supra.
Prof. univ. dr. Ovidiu Predescu
Prim-vicepreşedinte al Uniunii Juriştilor din România
Director fondator al publicaţiilor Dreptul
* Acest articol reprezintă discursul prof. univ. dr. Ovidiu Predescu în cadrul conferinței „Ziua Justiţiei: Statul de drept, instituțiile sale și profesiile juridice în contextul situațiilor excepționale de urgență și de alertă“, organizată la data de 2 iulie 2020.
