1,269 citiri

Jurisprudență selectivă a CEDO privind sănătatea

Marin Voicu
Marin Voicu

SUMAR
1. Accesul la tratamente și medicamente experimentale
2. Accesul la dosarul medical personal
3. Pretinsa neacordare de îngrijiri medicale adecvate
4. Vaccinarea obligatorie
5. Confidenţialitatea informaţiilor cu caracter personal privind sănătatea
6. Proceduri disciplinare împotriva personalului medical
7. Discriminarea pe motive de sănătate
8. Expulzarea persoanelor bolnave
9. Expunerea la pericolele de mediu
10. Intervenţii sau tratamente medicale forţate
11. Neglijenţa medicală şi răspunderea personalului medical
12. Transplantul de organe
13. Furnizarea de informaţii medicale publicului
14. Rambursarea cheltuielilor medicale

1. Accesul la tratamente sau medicamente experimentale

1.1. Hristozov si alţii împotriva Bulgariei
13 noiembrie 2012

Cei zece reclamanţi, care sufereau de cancer, s-au plâns că li s-a refuzat accesul la un medicament experimental anti-cancer care nu era autorizat. Dreptul bulgar prevedea că o astfel de autorizaţie putea fi acordată numai în cazul în care medicamentul în cauză fusese autorizat anterior în altă ţară. Deşi era permisă „utilizarea compasională” a medicamentului într-o serie de ţări, acesta nu fusese autorizat nicăieri în mod oficial. În consecinţă, autorităţile bulgare au refuzat să acorde autorizaţia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Considerând că restricţia în cauză privea dreptul pacienţilor la respectarea vieţii private, protejat de art. 8 din Convenţie, aceasta a observat o tendinţă în rândul ţărilor europene de a permite, în condiţii excepţionale, folosirea unor medicamente neautorizate. Cu toate acestea, Curtea a constatat că acest consens care se contura nu avea la bază principii consacrate în dreptul ţărilor respective şi nici nu includea modalitatea precisă în care ar trebui să fie reglementată utilizarea unor astfel de produse. În continuare, Curtea a constatat că art. 2 (dreptul la viaţă) şi art. 3 (interzicerea torturii şi tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie nu au fost încălcate în această cauză.

1.2. Durisotto împotriva Italiei
6 mai 2014 (decizie privind admisibilitatea)

Cauza privea refuzul instanţelor italiene de a autoriza ca fiica reclamantului să facă obiectul unei terapii compasionale (tratament experimental cunoscut drept metoda „Stamina”) pentru a-şi trata boala cerebrală degenerativă. Terapia presupunea teste clinice şi, conform unui decret legislativ, făcea obiectul unor criterii restrictive de acces. Reclamantul susţinea în special că decretul legislativ în cauză a introdus discriminarea în ceea ce priveşte accesul la îngrijiri medicale între persoanele care începuseră tratamentul înainte de intrarea în vigoare a decretului şi cele care – precum fiica acestuia – nu se aflau în această situaţie.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată) în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi în temeiul art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 8 din Convenţie. Pe de o parte, observând în special că un comitet ştiinţific, înfiinţat de Ministerul Sănătăţii din Italia, a emis un aviz negativ privind metoda terapeutică în cauză şi că valoarea ştiinţifică a terapiei nu fusese aşadar stabilită, a constatat că ingerinţa în exercitarea dreptului fiicei reclamantului la respectarea vieţii private, pe care a reprezentat-o refuzul de a aproba cererea de a beneficia de terapia medicală, putea fi considerată necesară într-o societate democratică. Pe de altă parte, chiar presupunând că fiica reclamantului se afla într-o situaţie comparabilă cu aceea a persoanelor care primiseră autorizaţia judiciară excepţională de a fi supuse tratamentului, Curtea nu putea concluziona că refuzul sistemului de justiţie de a-i acorda acesteia autorizaţia fusese discriminatoriu. Astfel, în special, interzicerea accesului la terapia în cauză urmărea scopul legitim de a proteja sănătatea şi era proporţională cu acest scop. În plus, decizia instanţelor italiene a fost motivată suficient şi nu a fost arbitrară. În cele din urmă, valoarea terapeutică a metodei „Stamina” nu fusese dovedită ştiinţific până la acel moment.

2. Accesul la dosarul medical personal

2.1. K.H. si alţii împotriva Slovaciei (cererea nr. 32881/04)
28 aprilie 2009

Reclamantele, opt femei de etnie romă, nu au mai putut procrea după ce au fost tratate la secţiile de ginecologie din două spitale diferite, acestea suspectând că fuseseră sterilizate în perioada spitalizării lor. Acestea s-au plâns că nu au putut obţine fotocopii ale dosarelor lor medicale.

Curtea a constatat că a fost încălcat art. 8 (dreptul la viaţa privată şi de familie) din Convenţie, în măsura în care reclamantelor nu li s-a permis să îşi fotocopieze dosarele lor medicale. A constatat că, deşi ulterior au fost introduse modificări legislative compatibile cu Convenţia, acestea au fost tardive pentru reclamante.

3. Pretinsa neacordare de îngrijiri medicale adecvate

3.1. Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României
17 iulie 2014 (Marea Cameră)

Cererea a fost introdusă de o organizaţie neguvernamentală (ONG), în numele lui Valentin Câmpeanu, care a decedat în 2004, la vârsta de 18 ani, într-un spital de psihiatrie. Abandonat la naştere şi plasat într-un orfelinat, acesta a fost diagnosticat la o vârstă fragedă cu HIV şi cu un retard psihic sever.

Curtea a constatat că, în circumstanţele excepţionale ale cauzei şi având în vedere gravitatea acuzaţiilor, trebuia să i se permită ONG-ului să acţioneze ca reprezentant al lui Valentin Câmpeanu, chiar dacă organizaţia însăşi nu era victima pretinselor încălcări ale Convenţiei.

În această cauză, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, atât pe fond, cât şi sub aspect procedural.

Aceasta a constatat în special că: Valentin Câmpeanu a fost plasat în instituţii medicale care nu erau dotate pentru a-i asigura tratamentul adecvat pentru starea sa de sănătate; că a fost transferat de la o unitate la alta, fără să se stabilească un diagnostic corect; şi că autorităţile nu i-au asigurat tratamentul adecvat cu medicaţie antiretrovirală. Având în vedere că autorităţile erau conştiente de situaţia dificilă – lipsa de personal, hrana insuficientă şi lipsa încălzirii – din spitalul de psihiatrie unde fusese plasat, acestea i-au pus în mod nejustificat viaţa în pericol. În plus, nu a existat o anchetă eficientă cu privire la circumstanţele decesului acestuia. Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a art. 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) din Convenţie, coroborat cu art. 2, considerând că statul român nu a asigurat un mecanism adecvat pentru a despăgubi persoanele cu handicap mintal, care susţin că sunt victime în temeiul art. 2.

În cele din urmă, în temeiul art. 46 (forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) din Convenţie, constatând că încălcările Convenţiei în cauza Valentin Câmpeanu reflectau o problemă mai amplă, Curtea a recomandat României să adopte măsurile generale necesare pentru a garanta că persoanele cu handicap mintal, aflate într-o situaţie similară, beneficiază de o reprezentare independentă, care să le permită examinarea de către un organism independent a plângerilor legate de sănătatea lor şi de tratamentul care li se aplică.

A se vedea, de asemenea: Centrul de Resurse Juridice în numele Mioriţei Malacu si alţii împotriva României, decizie (de scoatere de pe rol) din 27 septembrie 2016.

Plângere cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubire in caz de vătămare a sănătăţii unei persoane

3.2. Otgon împotriva Republicii Moldova
octombrie 2016

Această cauză privea plângerea reclamantei cu privire la valoarea despăgubirii (echivalentul a 648 EUR) acordate de către instanţe, după ce aceasta a băut apă infestată de la robinet. Ca urmare, aceasta a fost internată două săptămâni în spital, cu dizenterie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că, deşi instanţele interne au stabilit răspunderea şi au acordat despăgubiri în procedura iniţiată împotriva furnizorului local de utilităţi publice, suma acordată a fost insuficientă pentru gravitatea prejudiciului care a fost cauzat sănătăţii reclamantei.

4. Vaccinarea obligatorie

Cereri pendinte
Vavricka împotriva Republicii Cehe (nr. 47621/13), Novotna împotriva Republicii Cehe (nr. 3867/14), Hornvch împotriva Republicii Cehe (nr. 73094/14), Brozik împotriva Republicii Cehe (nr. 19306/15) si Dubskv împotriva Republicii Cehe (nr. 19298/15)

Cereri comunicate guvernului ceh la 7 şi la 9 septembrie 2015
Skerlevska împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” (nr. 54372/15)
Cerere comunicată Guvernului „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei” la 12 iunie 2017

5. Confidenţialitatea informaţiilor cu caracter personal privind sănătatea

5.1. Pantelevenko împotriva Ucrainei
29 iunie 2006

Reclamantul s-a plâns în special de faptul că, în cadrul unei şedinţe de judecată, au fost dezvăluite informaţii confidenţiale privind starea psihică a acestuia şi tratamentul psihiatric urmat.

Curtea a constatat că obţinerea de la un spital de psihiatrie a unor informaţii confidenţiale privind starea psihică a reclamantului şi tratamentul medical relevant, precum şi dezvăluirea acestora într-o şedinţă publică, au constituit o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii sale private. Aceasta a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, subliniind în special că detaliile în cauză nu puteau să influenţeze rezultatul litigiului, că nu a fost necesară solicitarea informaţiilor respective de către instanţa de prim grad, deoarece informaţiile nu erau „importante pentru o anchetă, o cercetare precontencioasă sau un proces” şi a fost, aşadar, nelegală în sensul Legii privind asistenţa medicală psihiatrică din 2000.

5.2. L.L. împotriva Franţei (nr. 7508/02)
10 octombrie 2006

Reclamantul s-a plâns în special de prezentarea în faţa instanţelor şi utilizarea de către acestea a unor documente din dosarul său medical, în contextul unei proceduri de divorţ, fără consimţământul său şi fără desemnarea unui expert medical în acest sens.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că ingerinţa în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private nu a fost justificată, având în vedere importanţa fundamentală a protejării datelor cu caracter personal. Aceasta a observat în special că instanţele franceze au făcut referire doar cu titlu subsidiar la raportul medical incriminat pentru a-şi fundamenta deciziile şi, prin urmare, a reieşit că acestea ar fi putut să ajungă la aceeaşi concluzie fără să utilizeze informaţiile din raport. În continuare, Curtea a remarcat că dreptul intern nu prevedea suficiente garanţii în ceea ce priveşte utilizarea în cadrul acestui tip de proceduri a unor date referitoare la viaţa privată a părţilor, justificând astfel a fortiori exigenţa unui control strict privind necesitatea unor astfel de măsuri.

5.3. Armonas împotriva Lituaniei şi Biriuk împotriva Lituaniei
25 noiembrie 2008

În ianuarie 2001, cel mai mare cotidian din Lituania a publicat pe prima pagină un articol referitor la pericolul reprezentat de SIDA într-o zonă îndepărtată a Lituaniei. În special, au fost citaţi membri ai personalului medical al unui centru pentru tratarea SIDA şi al unui spital, aceştia confirmând faptul că reclamanţii erau seropozitivi. Cu privire la a doua reclamantă, descrisă ca fiind „foarte cunoscută pentru promiscuitate”, s-a afirmat şi faptul că ar fi avut doi copii nelegitimi cu primul reclamant. Reclamanţii s-au plâns în special că, deşi instanţele interne au hotărât că dreptul lor la respectarea vieţii private a fost grav încălcat, li s-au acordat despăgubiri derizorii.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, din cauza plafonului scăzut aplicat despăgubirilor acordate reclamanţilor. Preocupată în special de faptul că, potrivit ziarului, informaţiile referitoare la boala reclamanţilor fuseseră confirmate de membri ai personalul medical, Curtea a observat că era crucial ca dreptul intern să garanteze confidenţialitatea pacienţilor şi să descurajeze orice dezvăluire a datelor cu caracter personal, în special ţinând seama de impactul negativ al unor astfel de dezvăluiri asupra disponibilităţii altor persoane de a face voluntar testul HIV şi de a solicita un tratament adecvat.

5.4. Avilkina şi alţii împotriva Rusiei
6 iunie 2013

Reclamanţii erau o organizaţie religioasă, Centrul Administrativ al Martorilor lui Iehova din Rusia, şi trei martori ai lui Iehova. Aceştia s-au plâns în special de dezvăluirea dosarelor lor medicale organelor de urmărire penală din Rusia, în urma refuzului acestora de a face transfuzii de sânge în cursul spitalizării. În legătură cu o anchetă privind legalitatea activităţilor desfăşurate de organizaţia reclamantă, organele de urmărire penală au dispus ca toate spitalele din Sankt Petersburg să raporteze refuzul Martorilor lui Iehova de a face transfuzii de sânge.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione personae) în ceea ce priveşte organizaţia religioasă reclamantă şi în privinţa unei reclamante din ceilalţi trei reclamanţi, având în vedere că nu a avut loc efectiv nicio dezvăluire a dosarului medical al acesteia, fapt necontestat de părţi. În continuare, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, în privinţa celorlalţi doi reclamanţi. În special, aceasta a constatat că nu existase nicio nevoie socială imperioasă de a dezvălui informaţii confidenţiale referitoare la aceştia. În plus, nu a fost necesar ca metodele utilizate de procuror în desfăşurarea anchetei, implicând dezvăluirea de informaţii confidenţiale fără nicio avertizare în prealabil şi fără să li se ofere ocazia de a se opune, să fie atât de opresive pentru reclamanţi. Prin urmare, autorităţile nu au făcut niciun efort pentru a realiza un echilibru just între, pe de o parte, dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi, pe de altă parte, obiectivul procurorului de a proteja sănătatea publică.

5.5. L.H. împotriva Letoniei (nr. 52019/07)
29 aprilie 2014

Reclamanta a susţinut că, prin colectarea datelor sale medicale personale de către o agenţie a statului fără consimţământul său, a fost încălcat dreptul acesteia la respectarea vieţii private.

Curtea a reamintit importanta protejării datelor medicale pentru ca o persoană să se bucure de exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private. A hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în cazul reclamantei, constatând că legea aplicabilă nu preciza suficient de clar marja de libertate conferită autorităţilor competente şi modalitatea de exercitare a acesteia.

A se vedea, de asemenea: Radu împotriva Republicii Moldova, hotărârea din 15 aprilie 2014, Y.Y. împotriva Rusiei (nr. 40378/06), hotărârea din 23 februarie 2016.

5.6. Konovalova împotriva Rusiei
octombrie 2014

Reclamanta s-a plâns de prezenţa neautorizată a unor studenţi la medicină în timpul naşterii copilului său, susţinând că nu şi-a dat acordul în scris pentru a fi observată şi că era aproape inconştientă atunci când i s-au comunicat aceste aranjamente.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a constatat în special că legislaţia naţională relevantă la momentul naşterii copilului reclamantei – 1999 – nu conţinea garanţii pentru protecţia dreptului pacienţilor la respectarea vieţii private. Această deficienţă gravă a fost accentuată de procedura folosită de spital pentru a obţine consimţământul pacienţilor de a face parte din programul de practică clinică în timpul tratamentului lor. În special, broşura de prezentare a spitalului, prin care reclamanta era notificată cu privire la posibila implicare a acesteia în programul de practică, avea informaţii vagi şi acest aspect îi fusese expus, în general, într-o asemenea manieră încât să i se sugereze că nu avea de ales.

6. Proceduri disciplinare împotriva personalului medical

6.1. Diennet împotriva Franţei
septembrie 1995

Reclamantul, un medic francez, a fost eliminat din registrul regional al medicilor pentru abateri profesionale, după ce a admis că oferise consultaţii la distanţă pacienţilor săi care doreau să slăbească. Nu îşi întâlnea niciodată pacienţii, nu monitoriza sau adapta tratamentele prescrise şi, în perioadele sale frecvente de absenţă, aceştia primeau sfaturi de la personalul administrativ al acestuia. Reclamantul s-a plâns că organismele disciplinare care au soluţionat dosarul său nu au fost imparţiale şi că şedinţele desfăşurate în faţa acestora nu au fost publice.

Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, din cauza faptului că şedinţele nu au fost publice, şi că nu a fost încălcat art. 6 § 1 în privinţa capătului de cerere conform căruia organismele disciplinare nu au fost imparţiale.

6.2. Defalque împotriva Belgiei
20 aprilie 2006

Medic de profesie, reclamantul a fost acuzat de un coleg medic de efectuarea unor proceduri care nu erau necesare. În 1996, s-a dispus rambursarea de către acesta a sumelor plătite de Institutul Naţional pentru Sănătate şi Asigurări de Invaliditate şi i s-a interzis să aplice sistemul de plăţi directe timp de cinci ani. Reclamantul s-a plâns în special de durata şi caracterul inechitabil al procedurii iniţiate împotriva sa.

Curtea a declarat inadmisibile capetele de cerere formulate de reclamant cu privire la pretinsul caracter inechitabil al procedurii în cauză. De asemenea, aceasta a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii.

6.3. Gubler împotriva Franţei
iulie 2006

Cauza privea o procedură disciplinară desfăşurată de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor (Ordre des médecins) împotriva reclamantului, care era medicul personal al Preşedintelui François Mitterrand, pentru că a dezvăluit informaţii protejate de secretul profesional, a eliberat certificate medicale false şi a adus atingere reputaţiei profesiei de medic. Ulterior, reclamantul a fost eliminat din registrul medicilor.

Acesta a susţinut în special că Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor nu a fost independent şi imparţial. Reclamantul a pretins că respectivul consiliu a fost atât judecător, cât şi parte în cauza sa, având în vedere că acesta a fost reclamant în primă instanţă şi ulterior a acţionat în calitate de organism de apel, ceea ce însemna că a trebuit să se pronunţe, în calitate de organism disciplinar, cu privire la propria plângere. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie. Curtea a subliniat în special că membrii titulari ai secţiei disciplinare s-au retras de la şedinţa la care Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor a hotărât să depună o plângere împotriva reclamantului, înainte ca respectivul consiliu să fi analizat caracterul oportun al iniţierii unei astfel de proceduri. Acest lucru demonstra că membrii secţiei disciplinare, în special cei care făcuseră parte din completul care se pronunţase asupra plângerii formulate împotriva reclamantului, nu au fost implicaţi în decizia Consiliului Naţional de a formula cererea în cauză.

7. Discriminarea din motive de sănătate

7.1. Kiyutin impotriva Rusiei
10 martie 2011

Această cauză privea refuzul autorităților din Rusia de a-i acorda reclamantului, resortisant uzbec, un permis de ședere, din cauza faptului că fusese testat pozitiv cu HIV. Reclamantul s-a plâns că această decizie a fost disproporționată în raport cu scopul legitim de protejare a sănătății publice și a adus atingere dreptului său de a trăi împreună cu familia sa.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție. Deși a admis că măsura incriminată urmărea scopul legitim de protejare a sănătății publice, Curtea a subliniat în special că experți medicali și organisme internaționale au convenit că restricțiile de călătorie impuse persoanelor infectate cu HIV nu puteau fi justificate făcându-se referire la probleme legate de sănătatea publică. În prezenta cauză, ținând seama de apartenența reclamantului la un grup deosebit de vulnerabil, absența unei justificări rezonabile și obiective, precum și lipsa unei evaluări individualizate, Curtea a constatat că guvernul rus și-a depășit marja limitată de apreciere, iar reclamantul a fost victima unei discriminări pe motivul stării sale de sănătate.

7.2. Novruk și alții împotriva Rusiei
16 martie 2016

Toți cei cinci reclamanți doreau să obțină permise de ședere în Rusia. Pentru ca cererea să fie completă, li s-a solicitat să se supună unui examen medical, care a inclus un test obligatoriu pentru infecția cu HIV. Rezultatele testului pentru HIV fiind pozitive, autoritățile pentru migrație au respins cererile, făcând trimitere la Legea privind resortisanții străini, care împiedica resortisanții străini seropozitivi să obțină permise de ședere. Reclamanții au susținut în special că au fost discriminați deoarece erau seropozitivi.

Curtea a constatat că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție. În special, aceasta a observat că actul legislativ destinat să prevină transmiterea HIV, care a fost utilizat în speţă pentru a le interzice reclamanţilor intrarea sau şederea, s-a bazat pe ipoteza nejustificată potrivit căreia aceştia urmau să adopte un comportament nesigur, fără a efectua un exerciţiu de punere în balanţă, care să implice o evaluare individualizată a fiecărui caz. Având în vedere consensul larg existent la nivel european şi internaţional, orientat către eliminarea oricăror restricţii impuse cu privire la intrarea, şederea şi stabilirea persoanelor seropozitive, care constituie un grup deosebit de vulnerabil, Curtea a constatat că Rusia nu a invocat motive imperioase sau vreo justificare obiectivă pentru diferenţa de tratament aplicată reclamanţilor din motive de sănătate. Prin urmare, reclamanţii au fost victime ale unei discriminări bazate pe starea lor de sănătate.

8. Expulzarea persoanelor bolnave

8.1. Paposhvili împotriva Belgiei
13 decembrie 2016 (Marea Cameră)

Cauza privea o decizie de expulzare a reclamantului în Georgia, emisă împreună cu interdicţia de a reintra pe teritoriul Belgiei. Reclamantul, diagnosticat cu o serie de boli grave, inclusiv leucemie limfocitară cronică şi tuberculoză, a susţinut în special că se dovedise faptul că existau motive întemeiate pentru a crede că, dacă ar fi expulzat în Georgia, s-ar confrunta acolo cu un risc real de a fi supus la tratamente inumane şi degradante şi de a fi expus unui deces prematur. De asemenea, acesta s-a plâns că măsura expulzării sale în Georgia, dispusă împreună cu o interdicţie de a reintra în Belgia timp de zece ani, ar fi condus la separarea acestuia de membrii familiei, cărora li s-a permis să rămână în Belgia şi care constituiau singura lui sursă de sprijin moral. Reclamantul a murit în iunie 2016. Soţia şi cei trei copii ai acestuia au continuat ulterior procedura în faţa Curţii.

Curtea a hotărât că ar fi existat o încălcare a art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, dacă reclamantul ar fi fost expulzat în Georgia, fără ca autorităţile belgiene să fi apreciat riscul cu care se confrunta acesta, în lumina informaţiilor referitoare la starea lui de sănătate şi la existenţa unui tratament adecvat în Georgia, precum şi o încălcare a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, dacă acesta ar fi fost expulzat în Georgia, fără ca autorităţile belgiene să fi evaluat impactul expulzării asupra dreptului său la respectarea vieţii de familie, având în vedere starea lui de sănătate. Curtea a observat, în special, că situaţia medicală a reclamantului, care suferea de o boală foarte gravă şi a cărui stare de sănătate îi punea în pericol viaţa, nu a fost examinată de autorităţile belgiene în cadrul cererilor acestuia de reglementare a statutului său de rezident. De asemenea, autorităţile nu au examinat gradul de dependenţă a reclamantului de familia sa, ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate. Curtea a constatat că, având în vedere că autorităţile interne nu au efectuat nicio evaluare a riscului cu care se confrunta reclamantul, în lumina informaţiilor referitoare la starea lui de sănătate şi la existenţa unui tratament adecvat în Georgia, informaţiile de care dispuneau autorităţile în cauză au fost insuficiente pentru ca acestea să concluzioneze că, dacă reclamantul ar fi fost expulzat în Georgia, nu ar fi existat un risc real şi concret ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3 din Convenţie. Curtea a constatat, de asemenea, că autorităţile naţionale aveau obligaţia să efectueze o evaluare a impactului expulzării asupra vieţii de familie a reclamantului, în lumina stării sale de sănătate. Pentru a respecta dispoziţiile art. 8 din Convenţie, autorităţile ar fi trebuit să examineze dacă, având în vedere situaţia specifică a reclamantului la momentul expulzării, s-ar fi putut aştepta în mod rezonabil ca familia să îl urmeze în Georgia sau, în caz contrar, dacă conformarea cu dreptul reclamantului la respectarea vieţii de familie impunea ca acestuia să i se acorde încuviinţarea de a rămâne în Belgia pentru tot restul vieţii sale.

8.2. D. împotriva Regatului Unit (nr. 30240/96)
2 mai 1997

Reclamantul, originar din Saint Kitts (Caraibe), a fost arestat pentru posesie de cocaină, la sosirea acestuia în Regatul Unit, şi a fost condamnat la şase ani de închisoare. S-a descoperit că acesta suferea de SIDA. Înainte de a fi pus în libertate, a fost emis un ordin de expulzare a acestuia în Saint Kitts. Acesta a susţinut că expulzarea sa îi va reduce speranţa de viaţă, deoarece în Saint Kitts nu era disponibil niciun tratament de tipul celui de care beneficiase în Regatul Unit.

Curtea a subliniat că străinii care au executat pedeapsa cu închisoarea şi făceau obiectul expulzării nu puteau, în principiu, să pretindă niciun drept de a rămâne pe teritoriul unui stat contractant, pentru a continua să beneficieze de asistenţa medicală, socială sau de alt tip oferită, pe durata detenţiei, de statul care a dispus măsura de expulzare. Cu toate acestea, circumstanţele cauzei reclamantului erau excepţionale într-o anumită măsură. Întrucât boala acestuia era într-un stadiu foarte avansat şi acesta era dependent de tratamentul pe care îl primise, exista un pericol grav ca, din cauza condiţiilor de trai dificile din Saint Kitts, speranţa de viaţă a acestuia să scadă şi să fie supus unor suferinţe acute. Prin urmare, expulzarea acestuia ar încălca art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

8.3. N. împotriva Regatului Unit (nr. 26565/05)
27 mai 2008 (Marea Cameră)

Reclamanta, resortisant ugandez, a beneficiat de spitalizare la scurt timp după ce a sosit în Regatul Unit, deoarece era grav bolnavă şi suferea de boli legate de SIDA. Cererea de azil formulată de aceasta a fost respinsă. Aceasta a pretins că va fi supusă unui tratament inuman sau degradant, dacă era obligată să se întoarcă în Uganda, deoarece acolo nu va putea primi tratamentul medical necesar.

Curtea a observat că autorităţile Regatului Unit i-au asigurat reclamantei un tratament medical în cursul perioadei de nouă ani cât a durat soluţionarea de către instanţele interne şi de către Curte a cererii de azil şi a plângerilor acesteia. Convenţia nu a impus statelor părţi obligaţia de a-şi asuma răspunderea pentru diferenţele în ceea ce priveşte tratamentul medical furnizat în statele care nu sunt părţi la Convenţie, prin asigurarea unui tratament medical gratuit şi nelimitat tuturor cetăţenilor străini care nu au dreptul să rămână pe teritoriul lor. Prin urmare, Regatul Unit nu avea obligaţia de a continua să asigure tratamentul reclamantei. Dacă aceasta era expulzată în Uganda, nu ar fi încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

9. Expunerea la pericolele de mediu

9.1. Roche împotriva Regatului Unit
19 octombrie 2005 (Marea Cameră)

Reclamantul, născut în 1938 şi înregistrat ca persoană cu dizabilităţi în 1992, avea probleme de sănătate ca urmare a expunerii acestuia la substanţe chimice toxice, în cursul unor teste la care a fost supus la începutul anilor ’60, când efectua serviciul militar în Armata Britanică. Acesta s-a plâns că nu a avut acces la toate informaţiile relevante şi adecvate, care i-ar fi permis să evalueze riscul la care a fost expus în cursul participării sale la testele în cauză.

Curtea a constatat o încălcare a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, deoarece reclamantului nu i-a fost pusă la dispoziţie o procedură prin care să obţină informaţii cu privire la riscurile conexe participării sale la testele organizate de armată.

9.2. Vilnes si alţii împotriva Norvegiei
5 decembrie 2013

Cauza privea plângeri vechi ale unor scafandri, conform cărora aceştia aveau dizabilităţi cauzate de scufundările în Marea Nordului, efectuate pentru companiile petroliere în cursul perioadei de pionierat a explorării petroliere (1965-1990). Toţi reclamanţii s-au plâns că Norvegia nu a adoptat măsurile adecvate pentru a proteja sănătatea şi viaţa scafandrilor de mare adâncime, atunci când aceştia au desfăşurat activităţi în Marea Nordului şi în laboratoarele de testare, situaţie în care se aflau trei dintre reclamanţi. Toţi reclamanţii au susţinut, de asemenea, că statul nu le-a oferit informaţii corespunzătoare cu privire la riscurile implicate de scufundările la mare adâncime şi testele de scufundare. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, din cauza faptului că autorităţile norvegiene nu s-au asigurat că reclamanţii primesc informaţii esenţiale care să le permită să aprecieze riscurile pentru sănătatea şi viaţa acestora, rezultate din folosirea tabelului de decompresie rapidă. De asemenea, a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) sau art. 8 din Convenţie în privinţa celorlalte capete de cerere ale reclamanţilor, conform cărora autorităţile nu s-au asigurat că sănătatea şi viaţa lor nu sunt puse în pericol, şi că nu a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

Această cauză completează jurisprudenţa Curţii privind accesul la informaţii, în temeiul art. 2 şi 8 din Convenţie, în special în măsura în care stabileşte obligaţia autorităţilor de a se asigura că angajaţii primesc informaţii esenţiale, care să le permită să aprecieze riscurile profesionale pentru sănătatea şi siguranţa lor.

9.3. Brincat si alţii împotriva Maltei
24 iulie 2014

Această cauză privea lucrători în domeniul reparaţiilor navale, care au fost expuşi la azbest timp de mai multe decenii, începând cu anii ’50 şi până la începutul anului 2000, ceea ce a condus la apariţia unor afecţiuni cauzate de azbest. Reclamanţii s-au plâns în special de expunerea la azbest a acestora sau a rudelor decedate ale acestora şi de faptul că guvernul maltez nu i-a protejat de consecinţele fatale ale acestei expuneri.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie în privinţa reclamanţilor ale căror rude au decedat şi că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în privinţa celorlalţi reclamanţi. Aceasta a constatat în special că, având în vedere gravitatea pericolului reprezentat de azbest şi în pofida libertăţii de acţiune („marjei de apreciere”) oferite statelor pentru a decide cum să gestioneze astfel de riscuri, guvernul maltez nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul Convenţiei, de a legifera sau de a lua alte măsuri practice pentru a se asigura că reclamanţii erau protejaţi în mod corespunzător şi informaţi cu privire la riscul pentru sănătatea şi viaţa lor. Într-adevăr, cel puţin de la începutul anilor 70, guvernul maltez a fost sau ar fi trebui sa fie constient ca lucratorii navali ar putea avea de suferit de pe urma consecintelor cauzate de expunerea la azbest si totusi, abia in 2003, a adoptat masuri pozitive pentru a contracara acest risc.

10. Intervenţii sau tratamente medicale forţate

10.1. Jalloh împotriva Germaniei
iulie 2006 (Marea Cameră)

Această cauză privea administrarea forţată de emetice unui traficant de droguri, cu scopul de a recupera un pliculeţ de plastic ce conţinea droguri, pe care acesta îl înghiţise. Drogurile au fost utilizate ulterior ca probă în procesul penal împotriva lui. Reclamantul a susţinut în special că fusese supus unui tratament inuman şi degradant ca urmare a administrării forţate a emeticelor în cauză.

Curtea a reiterat faptul că, în principiu, Convenţia nu interzice recurgerea la o intervenţie medicală forţată care ar contribui la cercetarea unei infracţiuni. Cu toate acestea, orice atingere adusă integrităţii fizice a unei persoane, realizată cu scopul obţinerii unor probe, trebuia să facă obiectul unui control riguros. În prezenta cauză, Curtea a hotărât că reclamantul a fost supus unui tratament inuman şi degradant, contrar art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. A observat în special că autorităţile germane l-au forţat pe acesta să regurgiteze, nu din motive terapeutice, ci pentru a extrage probe pe care le-ar fi putut obţine şi prin metode mai puţin intruzive. Maniera în care a fost pusă în aplicare măsura incriminată nu numai că era susceptibilă să îi provoace reclamantului sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, care îl puteau umili şi înjosi, dar, în plus, procedura a implicat riscuri pentru sănătatea reclamantului, mai ales din cauza faptului că nu se obţinuse în prealabil o anamneză corespunzătoare. În plus, deşi nu aceasta fusese intenţia, maniera în care a fost pusă în aplicare măsura respectivă i-a cauzat reclamantului atât durere fizică, cât şi suferinţă psihică.

10.2. Bogumil împotriva Portugaliei
7 octombrie 2008

La sosirea pe aeroportul din Lisabona, reclamantul a fost percheziţionat de ofiţeri vamali, care au găsit mai multe pliculeţe de cocaină, ascunse în încălţăminte. Reclamantul i-a informat că înghiţise un pliculeţ. Acesta a fost dus la spital şi supus unei intervenţii chirurgicale pentru extragerea pliculeţului. Acesta s-a plâns, în special, că a îndurat o constrângere fizică gravă, din cauza intervenţiei chirurgicale la care a fost supus.

Curtea a considerat că operaţia nu a fost de natură să constituie un tratament inuman sau degradant şi a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. În special, nu existau suficiente probe pentru a stabili dacă reclamantul şi-a dat consimţământul sau dacă a refuzat operaţia şi dacă a fost obligat să se supună acesteia. În plus, operaţia s-a impus ca o necesitate medicală, deoarece reclamantul risca să moară intoxicat, şi aceasta nu a fost realizată cu scopul de a obţine probe. În ceea ce priveşte efectele operaţiei asupra sănătăţii reclamantului, probele prezentate Curţii nu au dovedit că durerile pe care acesta a pretins că le-a avut de atunci aveau legătură cu operaţia.

10.3. Dvoracek împotriva Republicii Cehe
6 noiembrie 2014

Această cauză privea condiţiile internării nevoluntare a reclamantului într-un spital de psihiatrie pentru a fi supus unui tratament de protecţie legat de sexualitate. Reclamantul s-a plâns în special că spitalul nu i-a oferit o psihoterapie adecvată şi că a fost supus unui tratament medicamentos forţat şi unei presiuni psihologice.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie în privinţa detenţiei reclamantului într-un spital de psihiatrie şi a tratamentului medicamentos administrat. Aceasta a subliniat în special că tratamentul anti-androgen a fost o necesitate terapeutică şi că nu s-a stabilit faptul că reclamantul a fost constrâns să îl facă. Deşi nu mai exista niciun motiv pentru a pune la îndoială declaraţiile spitalului, conform cărora reclamantul a fost informat cu privire la efectele secundare ale tratamentului în cauză, Curtea a considerat totuşi că situaţia ar fi fost clarificată dacă ar fi existat un formular special, în care să se menţioneze acordul acestuia şi care să îl informeze cu privire la beneficiile şi efectele secundare ale tratamentului, precum şi dreptul acestuia de a-şi retrage consimţământul iniţial în orice etapă. Cu toate acestea, deşi o astfel de procedură ar fi consolidat certitudinea juridică pentru toate părţile interesate, neutilizarea unui astfel de formular nu era suficientă pentru a constitui o încălcare a art. 3. Prin urmare, Curtea nu a putut stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unui tratament medicamentos forţat. Curtea a hotărât, de asemenea, că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte ancheta referitoare la acuzaţiile de rele tratamente formulate de reclamant.

11. Neglijenţa medicală şi răspunderea personalului medical

Obligaţiile pozitive în temeiul art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie „le impun statelor să prevadă reglementări care să oblige spitalele […] să adopte măsuri adecvate pentru protejarea vieţii pacienţilor lor” şi „să instituie un sistem judiciar independent eficient, astfel încât să fie stabilită cauza decesului pacienţilor aflaţi în grija personalului medical, din sectorul public sau privat, şi să fie trase la răspundere persoanele responsabile […]” rCalvelli si Ciglio împotriva Italiei, , hotărârea (Marea Cameră) din 17 ianuarie 2002, pct. 49].

11.1. Silih împotriva Sloveniei
9 aprilie 2009 (Marea Cameră)

Fiul reclamanţilor, în vârstă de 20 de ani, care a solicitat asistenta medicală pentru stări de greaţă şi mâncărime a pielii, a decedat la spital în 1993, după ce i s-au injectat medicamente la care era alergic. Reclamanţii s-au plâns că fiul lor a murit din cauza neglijenţei medicale şi că nu a fost realizată nicio anchetă efectivă cu privire la decesul său.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, din cauza ineficienţei sistemului judiciar sloven în ceea ce priveşte stabilirea cauzei decesului fiului reclamantului şi a răspunderii pentru acesta. Curtea a observat în special că procedura penală, îndeosebi ancheta, a durat prea mult, că au fost schimbaţi şase judecători în cadrul unui singur set de proceduri, în primă instanţă în faţa unei instanţe civile, procedură care era încă pendinte la 13 ani de la începerea acesteia. A se vedea, de asemenea: Zafer Ozturk alţii împotriva Turciei, hotărârea din 21 iulie 2015.

11.2. G.N. si alţii împotriva Italiei
1 decembrie 2009[2]

Această cauză privea infectarea reclamanţilor sau a rudelor acestora cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) sau cu hepatita C. Persoanele în cauză sufereau de o boală ereditară (talasemie) şi au fost infectate în urma unor transfuzii efectuate de serviciul medical de stat. Reclamanţii s-au plâns în special că autorităţile nu au efectuat verificările necesare pentru prevenirea infectării. De asemenea, aceştia s-au plâns de deficienţe în cadrul procedurii civile desfăşurate ulterior şi de refuzul de a li se acorda despăgubiri. În plus, aceştia au susţinut că au fost discriminaţi în comparaţie cu alte grupuri de persoane infectate.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie în ceea ce priveşte obligaţia de a proteja viaţa reclamanţilor şi a rudelor acestora, observând în special că nu s-a stabilit că, la momentul faptelor, Ministerul Sănătăţii ştia sau ar fi trebuit să ştie de riscul de transmitere a HIV sau a hepatitei C prin intermediul transfuziilor de sânge şi că nu a putut stabili data începând de la care ministerul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie de acest risc. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii civile, considerând că autorităţile judiciare italiene, în cadrul procesului de soluţionare a unei plângeri credibile întemeiate pe art. 2, nu au oferit un răspuns adecvat şi prompt în conformitate cu obligaţiile procedurale pe care le are statul în temeiul acestei dispoziţii. În cele din urmă, a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 2 din Convenţie, constatând că reclamanţii, în calitate de persoane care sufereau de talasemie, sau moştenitorii acestora au fost discriminaţi în comparaţie cu persoanele care sufereau de hemofilie, care au putut beneficia de soluţionări extrajudiciare oferite de minister.

11.3. Eugenia Lazăr împotriva României
16 februarie 2010

Reclamanta s-a plâns de decesul fiului ei de 22 de ani, cauzat, în opinia acesteia, de deficienţele din cadrul secţiilor spitalului în care a fost internat acesta şi de maniera în care autorităţile au desfăşurat cercetarea cu privire la plângerea penală introdusă de aceasta împotriva medicilor care i-au tratat fiul.

Având în vedere imposibilitatea instanţelor române de a adopta o decizie pe deplin informată cu privire la motivele decesului fiului reclamantei şi privind posibilitatea de angajare a răspunderii medicilor, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural. Aceasta a observat în special că ancheta privind decesul fiului reclamantei a fost subminată de normele neadecvate privind rapoartele de expertiză medico-legală.

11.4. Oyal împotriva Turciei
23 martie 2010

Această cauză privea incapacitatea de a-i furniza unui pacient, infectat cu virusul HIV prin intermediul unor transfuzii efectuate la naştere, o asigurare medicală completă şi gratuită pe întreaga durată a vieţii. Acesta şi părinţii lui au susţinut în special că autorităţile naţionale erau responsabile pentru starea de sănătate care îi punea viaţa în pericol, deoarece acestea nu au instruit, nu au supravegheat şi nu au verificat suficient activitatea personalului medical implicat în transfuziile de sânge.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. Deşi a recunoscut abordarea sensibilă şi pozitivă adoptată de instanţele naţionale, Curtea a considerat că, în aceste circumstanţe, cel mai adecvat remediu ar fi fost să se dispună ca pârâţii să plătească, în afară de suma aferentă despăgubirilor pentru prejudiciul moral, cheltuielile aferente tratamentului şi medicaţiei primului reclamant, pe întreaga durată a vieţii sale. Prin urmare, reparaţiile oferite reclamanţilor au fost departe de a fi satisfăcătoare, în sensul obligaţiei pozitive prevăzute la art. 2. În plus, având în vedere că procedura internă a durat mai mult de nouă ani, nu se poate considera că instanţele administrative au respectat cerinţele privind promptitudinea şi un termen rezonabil, implicite în acest context. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, din cauza duratei procedurii administrative, şi că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

11.5. Reynolds împotriva Regatului Unit
13 martie 2012

Această cauză privea decesul fiului reclamantei, pacient al secţiei de psihiatrie, diagnosticat cu schizofrenie, în 2005, ca urmare a căderii acestuia de la etajul 6 al unui spital public. Reclamanta s-a plâns că nu a avut la dispoziţie niciun mecanism eficient prin care putea fi stabilită răspunderea civilă pentru pretinsa îngrijire neglijentă a fiului său şi prin care aceasta ar fi putut obţine despăgubiri pentru pierderea suferită.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 13 (dreptul la o cale de atac eficientă), coroborat cu art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. Aceasta a subliniat în special că, abia în februarie 2012, Curtea Supremă a Regatului Unit a confirmat, într-o altă cauză, că obligaţia efectivă de protejare a pacienţilor cu risc de suicid ar putea lua naştere în ceea ce priveşte pacienţii internaţi voluntar la secţia de psihiatrie, precum fiul reclamantei, şi că părinţii ar avea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de pierderea unui copil aflat într-o astfel de situaţie. Totuşi, anterior acestei date, reclamanta nu a avut la dispoziţie nicio cale de atac în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de aceasta.

11.6. Mehmet Senturk si Bekir Senturk împotriva Turciei
9 aprilie 2013

Această cauză privea decesul unei femei însărcinate, în urma unei serii de erori comise de membri ai personalului medical din diferite spitale, şi neacordarea ulterioară de către aceştia a unui tratament medical de urgenţă, atunci când se ştia că situaţia sa era critică. Reclamanţii, soţul şi fiul acesteia, au susţinut în special că a fost încălcat dreptul la viaţă al soţiei şi mamei, precum şi al copilului pe care aceasta îl purta, ca urmare a neglijenţei personalului medical implicat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. Aceasta a constatat în special că persoana decedată a fost victima unor deficienţe grave din partea conducerii spitalelor şi că acesteia i s-a negat posibilitatea de a avea acces la tratamentul de urgenţă corespunzător, încălcându-se astfel pe fond art. 2. Având în vedere constatările sale referitoare la deficienţele procedurii penale, Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare sub aspect procedural a art. 2.11.6.

A se vedea, de asemenea: Elena Cojocaru împotriva României, hotărârea din 22 martie 2016.

11.7. Grav împotriva Germaniei
22 mai 2014

Această cauză privea decesul unui pacient la domiciliul său din Regatul Unit, ca urmare a malpraxisului medical săvârşit de un medic german, care fusese recrutat de o agenţie privată pentru a lucra la Serviciul Naţional de Sănătate (NHS) din Marea Britanie. Fiii pacientului s-au plâns că autorităţile din Germania, unde medicul a fost judecat şi condamnat pentru cauzarea decesului prin neglijenţă, nu au desfăşurat o anchetă eficientă privind decesul tatălui lor.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, constatând că procedura penală desfăşurată în Germania împotriva medicului responsabil pentru decesul tatălui reclamanţilor a fost adecvată. Aceasta a admis în special că instanţa de judecată germană a avut la dispoziţie suficiente probe pentru condamnarea medicului prin ordonanţă penală, fără organizarea unei şedinţe. În plus, reclamanţii au fost informaţi suficient cu privire la procedura desfăşurată în Germania, iar decizia autorităţilor germane, de a nu îl extrăda pe medic în Regatul Unit, a fost justificată în lumina procedurii în faţa instanţelor germane.

11.8. Asiye Genc împotriva Turciei
27 ianuarie 2015

Această cauză privea decesul într-o ambulanţă al unui copil născut prematur, la câteva ore de la naştere, în urma transferării bebeluşului între spitale, fără spitalizarea acestuia pentru tratare. Reclamanta s-a plâns în special de pretinsele deficienţe ale anchetei referitoare la decesul fiului său.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. Aceasta a considerat, în primul rând, că statul turc nu a asigurat suficient organizarea şi funcţionarea adecvate ale serviciilor medicale oferite în spitalele publice sau ale sistemului său de protecţie a sănătăţii. Copilul a murit din cauză că nu i s-a administrat niciun tratament. Curtea a observat că o astfel de situaţie constituia un refuz de a acorda asistenţă medicală de natură să pună în pericol viaţa unei persoane. În al doilea rând, Curtea a considerat că răspunsul sistemului judiciar turc la tragedie nu a fost corespunzător, în sensul clarificării circumstanţelor exacte ale decesului copilului. Prin urmare, Curtea a constatat că se putea considera că Turcia nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte copilul, care a murit la câteva ore după naştere.

11.9. Altug si alţii împotriva Turciei
30 iunie 2015

Această cauză se referea la decesul unei rude a reclamanţilor, la vârsta de 74 de ani, ca urmare a unei reacţii alergice violente la un derivat al penicilinei, administrat prin injectare intravenoasă, într-un spital privat. Reclamanţii au susţinut în special faptul că membrii echipei medicale nu şi-au respectat obligaţiile legale de a efectua o anamneză (adresarea unor întrebări pacienţilor sau rudelor acestora privind istoricul lor medical şi posibilele alergii), de a informa pacientul cu privire la posibilitatea unei reacţii alergice şi de a obţine consimţământul acestuia pentru administrarea medicamentului în cauză. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. Aceasta a subliniat în special că nu are sarcina de a face speculaţii cu privire la posibila răspundere a echipei medicale în cauză pentru decesul mamei/bunicii reclamanţilor. Totuşi, aceasta a considerat că autorităţile nu au asigurat punerea în aplicare adecvată a cadrului legislativ şi de reglementare relevant, menit să protejeze dreptul pacienţilor la viaţă. Într-adevăr, nici experţii medicali, care au considerat că decesul a fost o consecinţă neprevăzută a tratamentului administrat, nici instanţele turce nu au examinat posibilitatea ca echipa medicală să fi încălcat dispoziţiile legale în vigoare (obligaţia de a adresa întrebări pacienţilor sau membrilor familiei acestora cu privire la dosarul lor medical, de a-i informa cu privire la posibilitatea unei reacţii alergice şi de a obţine consimţământul acestora pentru administrarea medicamentului în cauză).

11.10. Vasileva împotriva Bulgariei
17 martie 2016

Această cauză privea o acţiune în despăgubiri introdusă de o pacientă împotriva unui chirurg şi a unui spital, ulterior unei operaţii. În cadrul procedurii, au fost întocmite diverse rapoarte de expertiză medicală. După examinarea rapoartelor, instanţele naţionale nu au identificat nicio dovadă a existenţei unei neglijenţe din partea chirurgului. Reclamanta s-a plâns, în special, de o lipsă de imparţialitate din partea experţilor medicali desemnaţi în procedura privind cazul de malpraxis.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că nu se putea afirma că autorităţile nu i-au pus la dispoziţie reclamantei o procedură eficientă, care să îi permită obţinerea unor despăgubiri pentru malpraxisul medical a cărui victimă susţinea că a fost.

11.11. Avdogdu împotriva Turciei
30 august 2016

Reclamanţii, a căror fiică se născuse prematur şi decedase, două zile mai târziu, în spitalul la care fusese transferată pentru a primi tratament de urgenţă, au susţinut că decesul fiicei lor fusese cauzat de neglijenţa profesională a personalului din spitalul în care a fost tratată. De asemenea, ei s-au plâns că procesul penal a fost inechitabil.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, atât pe fond, cât şi sub aspect procedural. Aceasta a constatat, în special, că bebeluşul a fost victima unei lipse de coordonare între membrii personalului medical, combinată cu deficienţe structurale din sistemul spitalicesc şi că acestuia i s-a refuzat accesul la un tratament de urgenţă adecvat, fiind astfel încălcat dreptul acestuia la protejarea vieţii sale. Curtea a constatat, de asemenea, că procesul penal a fost lipsit de eficienţa necesară şi că răspunsul sistemului de justiţie turc la decesul bebeluşului nu a asigurat garanţiile inerente dreptului la viaţă, luând act de faptul că, din cauza unor opinii ale experţilor neadecvate, autorităţile nu au fost în măsură să furnizeze un răspuns coerent şi întemeiat din punct de vedere ştiinţific problemelor ridicate şi să stabilească eventuala răspundere pentru acestea. În cele din urmă, în temeiul art. 46 (forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) din Convenţie, Curtea a solicitat Turciei să ia măsuri pentru a impune realizarea unor anchete administrative şi disciplinare independente şi imparţiale, în cadrul sistemului său juridic, oferind victimelor posibilitatea efectivă de a participa la acestea; pentru a se asigura că organismele şi/sau specialiştii cărora li s-ar putea solicita să realizeze expertize dispun de calificări şi competenţe care să corespundă pe deplin particularităţilor fiecărui caz în parte; şi pentru a le impune experţilor medico-legali să îşi motiveze în mod corespunzător avizele ştiinţifice.

11.12. Ioniță împotriva României
10 ianuarie 2017

Această cauză se referea la decesul fiului reclamanţilor, în vârstă de patru ani, în urma unei operaţii. Reclamanţii s-au plâns de faptul că autorităţile nu au efectuat o anchetă eficientă cu privire la incident, în pofida faptului că au susţinut în repetate rânduri că acesta fusese cauzat de neglijenţa personalului medical.

Curtea a constatat că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, sub aspect procedural, constatând că nu a fost efectuată o anchetă corespunzătoare cu privire la decesul fiului reclamanţilor, în special din motivele expuse în continuare. În primul rând, autorităţile medicale nu au furnizat un raport suplimentar de expertiză medico-legală cu privire la incident, deşi această măsură se impunea. În plus, autorităţile nu au stabilit niciodată dacă asistenta responsabilă cu supravegherea îşi îndeplinise în mod corespunzător atribuţiile, deşi acestea erau deosebit de relevante pentru pretinsa cauză a decesului. În plus, instanţele naţionale au constatat că nu existase nicio neglijenţă medicală din partea medicilor — deşi instanţele disciplinare au constatat că medicii în cauză nu obţinuseră consimţământul prealabil în cunoştinţă de cauză al reclamanţilor pentru efectuarea procedurii, iar acest consimţământ era obligatoriu în temeiul legislaţiei române. În cele din urmă, procedura a avut o durată nejustificat de lungă, având în vedere că trecuseră şase ani şi jumătate de la decesul fiului reclamanţilor până la data pronunţării hotărârii definitive în această cauză.

11.13. Erdinc Kurt împotriva Turciei
6 iunie 2017

Această cauză privea două intervenţii chirurgicale cu risc ridicat, efectuate la o pacientă — fiica reclamanţilor —, în urma cărora aceasta a rămas cu sechele neurologice grave (handicap de 92 %). Reclamanţii au susţinut că autorităţile erau responsabile pentru sechelele în cauză şi s-au plâns de lipsa unei căi de atac efective, prin care să îşi valorifice drepturile în cadrul unei proceduri civile. Aceştia au susţinut că au contestat, fără succes, caracterul relevant şi suficient al raportului de expertiză pe care se bazaseră instanţele naţionale pentru a respinge cererea de despăgubire a reclamanţilor.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că reclamanţii nu au primit un răspuns judiciar adecvat, care să îndeplinească cerinţele inerente protejării dreptului pacientei la integritate fizică. Aceasta a subliniat, în special, că raportul de expertiză, pe care s-au bazat instanţele naţionale pentru a respinge cererile de despăgubire ale reclamanţilor şi care a concluzionat că medicii nu erau vinovaţi, a furnizat explicaţii insuficiente privind problema referitor la care ar fi trebuit să furnizeze o expertiză tehnică (aspectul dacă medicii au contribuit la producerea vătămării). Curtea a considerat că vătămarea în cauză ar putea fi considerată o consecinţă neprevăzută a tratamentului numai în cazul în care s-a stabilit că medicii au realizat operaţia în conformitate cu regulile ştiinţei medicale, ţinând seama în mod corespunzător de riscurile implicate de aceasta; în caz contrar, chirurgii nu ar fi niciodată traşi la răspundere pentru acţiunile lor, având în vedere că orice intervenţie chirurgicală implică un anumit grad de risc.

11.14. Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei
decembrie 2017 (Marea Cameră)

Această cauză privea decesul soţului reclamantei, în urma unei intervenţii chirurgicale de îndepărtare a polipilor nazali şi procedurile ulterioare deschise pentru diverse neglijenţe medicale. Reclamanta a susţinut că decesul soţului ei a fost cauzat de neglijenţa şi imprudenţa personalului medical, şi că autorităţile nu au elucidat cauza exactă a deteriorării sănătăţii soţului său.

Marea Cameră a hotărât că, pe fond, nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie în ceea ce priveşte decesul soţului reclamantei. Aceasta a considerat, în special, că prezenta cauză avea ca obiect mai degrabă acuzaţii de neglijenţă medicală decât refuzul tratamentului. În aceste condiţii, obligaţiile Portugaliei se limitau la instituirea unui cadru de reglementare adecvat, care să oblige spitalele, private sau publice, să adopte măsuri adecvate pentru protejarea vieţii pacienţilor. Având în vedere normele detaliate şi standardele prevăzute de dreptul şi practica interne ale statului portughez în domeniul în cauză, Marea Cameră a constatat că, în ceea ce priveşte obligaţia statului de a proteja dreptul la viaţă al soţului reclamantei, cadrul de reglementare relevant nu prezenta deficienţe. Cu toate acestea, Marea Cameră a hotărât că, sub aspect procedural, a fost încălcat art. 2, constatând că sistemul juridic intern în ansamblul său, atunci când a fost sesizat cu o plângere întemeiată, în cadrul căreia reclamanta susţinea existenţa unei neglijenţe medicale care a condus la decesul soţului său, nu a oferit un răspuns adecvat şi în timp util cu privire la împrejurările decesului acestuia din urmă.

11.15. S.A. împotriva Turciei (nr. 62299/09)
16 ianuarie 2018 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea plângerea reclamantului potrivit căreia fiul său suferise o vătămarea fizică ca urmare a unei operaţii de circumcizie pretins nereuşite. Reclamantul s-a plâns că fiul său a suferit vătămări fizice din cauza unor complicaţii postoperatorii. Curtea a declarat cererea ca fiind în mod vădit inadmisibilă, constatând că, având în vedere dosarul cauzei, decizia instanţelor turce nu a fost nici arbitrară, nici vădit nerezonabilă. Aceasta a luat act, în special, de faptul că autorităţile naţionale au deschis din oficiu o anchetă administrativă internă de natură disciplinară şi că, atunci când au respins cererile reclamantului, autorităţile naţionale s-au bazat pe rapoarte de expertiză medicală. Nu este de competenţa Curţii să pună sub semnul îndoielii constatările medicilor sau să facă speculaţii cu privire la natura concluziilor experţilor. Considerând că nu era adecvat să pună în discuţie faptele, astfel cum au fost stabilite de autorităţile naţionale, sau concluziile la care au ajuns acestea, Curtea a constatat, de asemenea, că decizia instanţelor interne de a respinge cererile reclamantului nu a fost nici arbitrară, nici nejustificată. În cele din urmă, Curtea a subliniat că reclamantul nu a făcut niciun demers pentru a obţine o evaluare medicală în sprijinul afirmaţiilor sale. În plus, acesta nu a acceptat efectuarea unei a doua operaţii corective, astfel cum au recomandat medicii.

11.16. Mehmet Gunay si Gullu Gunay împotriva Turciei
februarie 2018[3]

Această cauză privea acuzaţii de neglijenţă medicală în ceea ce priveşte decesul fiicei reclamanţilor, la zece zile de la o operaţie efectuată în spital. Reclamanţii au pretins că procedura internă nu a permis identificarea persoanelor responsabile pentru moartea fiicei lor şi s-au plâns cu privire la durata procesului.

Curtea a declarat inadmisibil, ca fiind vădit nefondat, capătul de cerere formulat de reclamanţi în temeiul art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. Aceasta a subliniat în special că expertizele medicale şi concluziile instanţelor naţionale, care au fost motivate în mod corespunzător, au exclus posibilitatea existenţei vreunei erori sau neglijenţe medicale. De asemenea, a reiterat că nu are sarcina de a pune sub semnul îndoielii concluziile expertizelor. Cu toate acestea, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil) din Convenţie, constatând că o perioadă de aproximativ şapte ani şi patru luni, pentru a se pronunţa asupra cererii de despăgubire a reclamanţilor, nu îndeplinea cerinţa unui „termen rezonabil”.

A se vedea, de asemenea, mai recent:
Eryigit împotriva Turciei
10 aprilie 2018[4]

12.Transplantul de organe

12.1. Petrova împotriva Letoniei
24 iunie 2014

După ce, într-un accident rutier, a suferit răni care i-au pus viaţa în pericol, fiul reclamantei a fost dus la spital, unde a decedat. La scurt timp, a fost realizată o laparotomie pe trupul acestuia, în cursul căreia i-au fost prelevate rinichii şi splina, în scopul transplantului de organe. Reclamanta a susţinut că prelevarea organelor fiului său a fost realizată fără consimţământul prealabil al acesteia sau al fiului ei şi că, în orice caz, nu i s-a cerut opinia cu privire la acest lucru.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. A constatat că dreptul leton în domeniul transplantului de organe, aplicat la momentul decesului fiului reclamantei, nu era suficient de clar şi a generat circumstanţele în care reclamanta, în calitate de cea mai apropiată rudă a fiului ei, deşi avea anumite drepturi legate de prelevarea organelor acestuia, nu a fost informată – cu atât mai puţin nu i s-a oferit o explicaţie – cu privire la modul şi momentul în care ar fi putut fi exercitate aceste drepturi.

12.2. Elberte împotriva Letoniei
13 ianuarie 2015

Această cauză privea prelevarea de ţesut biologic de la soţul decedat al reclamantei, de către medici legişti, după decesul acestuia, fără ca reclamanta să fie informată sau să i se ceară acordul. Fără să i se aducă la cunoştinţă reclamantei, în temeiul unui acord aprobat de stat, a fost prelevat ţesut biologic de pe corpul soţului acesteia, după efectuarea autopsiei lui, şi a fost trimis unei companii farmaceutice din Germania pentru crearea unor bio-implanturi. Aceasta a aflat de evenimente abia după doi ani de la decesul soţului ei, atunci când în Letonia a fost iniţiată o anchetă penală privind acuzaţii de prelevare ilegală, pe scară largă, de organe şi ţesturi de la cadavre. Cu toate acestea, autorităţile interne nu au stabilit ulterior întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni. Reclamanta s-a plâns în special că prelevarea de ţesut de la soţul acesteia a fost realizată fără acordul ei prealabil. De asemenea, s-a plâns de suferinţa emoţională cauzată de faptul că a fost lăsată într-o stare de incertitudine în ceea ce priveşte circumstanţele prelevării de ţesut de la soţul ei, având în vedere că trupul soţului i-a fost înapoiat după autopsie cu picioarele legate între ele.

Curtea a hotărât că au fost încălcate art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. A hotărât în special că legislaţia letonă referitoare la obligativitatea consimţământului privind prelevarea de ţesut nu era suficient de clară şi nu prevedea garanţii juridice adecvate împotriva arbitrarului: deşi prevedea cadrul legal care le permitea celor mai apropiate rude să îşi exprime acordul sau refuzul în ceea ce priveşte prelevarea de ţesut, aceasta nu definea clar obligaţia experţilor sau libertatea lor de a decide obţinerea consimţământului. Într-adevăr, modul în care trebuia să fie exercitat dreptul rudelor de a-şi exprima dorinţa în acest sens şi sfera de aplicare a obligaţiei de a obţine consimţământul făceau obiectul unui dezacord între autorităţile interne. Curtea a concluzionat, de asemenea, că reclamanta a trebuit să se confrunte cu o perioadă lungă de incertitudine şi suferinţă în ceea ce priveşte natura, modul şi scopul prelevării de ţesut biologic de la soţul său, subliniind că, în domeniul special al transplantului de organe şi ţesut, corpul uman trebuie să fie tratat cu respect chiar şi după deces.

13.Furnizarea de informaţii medicale publicului

13.1. Open Door si Dublin Well Woman împotriva Irlandei
29 octombrie 1992

Reclamantele erau două societăţi irlandeze, care s-au plâns că au fost împiedicate, prin ordonanţă preşedinţială, să furnizeze unor femei gravide informaţii privind avortul efectuat în străinătate.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat că restricţia impusă societăţilor reclamante a generat un risc pentru sănătatea femeilor care nu aveau resursele sau educaţia necesare pentru a solicita şi utiliza mijloace alternative de obţinere a informaţiilor despre avort. În plus, având în vedere că astfel de informaţii erau disponibile în altă parte şi femeile din Irlanda puteau, în principiu, să călătorească în Marea Britanie pentru a efectua avorturi, restricţia a fost în mare măsură ineficientă.

13.2. Women on Waves si alţii împotriva Portugaliei
3 februarie 2009

Această cauză privea decizia autorităţilor portugheze de a interzice intrarea în apele teritoriale portugheze a navei Borndiep, care fusese închiriată pentru organizarea de evenimente pentru promovarea dezincriminării avortului. Asociaţiile reclamante s-au plâns că această interdicţie privind desfăşurarea activităţilor acestora le-a încălcat dreptul de a comunica informaţii fără imixtiuni.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că imixtiunea autorităţilor portugheze a fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit. A observat în special că, pentru apărarea ordinii şi protejarea sănătăţii, autorităţile portugheze ar fi putut recurge la alte mijloace, care ar fi limitat mai puţin drepturile asociaţiilor reclamante, precum confiscarea medicamentelor de la bordul navei. De asemenea, a subliniat efectul disuasiv, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare în general, al unui astfel de act radical precum trimiterea unei nave de război (pentru a împiedica nava în cauză să intre în apele sale teritoriale).

14. Rambursarea cheltuielilor medicale

14.1. Nitecki împotriva Poloniei
21 martie 2002 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul, care avea o boală foarte rară şi fatală, a susţinut că nu dispunea de mijloacele necesare pentru a plăti tratamentul său medical. Acesta s-a plâns în faţa Curţii de refuzul autorităţilor de a rambursa costul total al tratamentului său (în temeiul sistemului general de asigurări de sănătate erau acoperite doar 70% din costuri).

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (în mod vădit nefondată). Deşi ar putea fi ridicată o problemă în temeiul art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, în cazul în care se demonstra că autorităţile unui stat contractant au pus în pericol viaţa unei persoane prin refuzul de a-i furniza asistenţa medicală pe care acestea s-au angajat să o asigure întregii populaţii, Curtea a constatat că acest lucru nu era valabil în cazul reclamantului.

14.2. Panaitescu împotriva României
10 aprilie 2012

Reclamantul a susţinut în special că autorităţile au refuzat cu cinism şi în mod abuziv să pună în executare hotărâri judecătoreşti definitive, prin care tatălui acestuia i s-a recunoscut dreptul de a beneficia gratuit de un tratament medical adecvat şi că acest lucru i-a pus viaţa în pericol.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, sub aspect procedural, din cauza faptului că autorităţile române nu au furnizat gratuit tatălui reclamantului medicamentele anti-cancer specifice, de care acesta avea nevoie, în conformitate cu hotărârile instanţelor interne.

Lecturi suplimentare

A se vedea, în special:
– Aspecte referitoare la sănătate în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, Raport tematic, Departamentul pentru Jurisconsulţi al Curţii Europene a Drepturilor Omului


[1] Fisa de sinteza elaborata de Serviciile media ale CEDO in aprilie 2018-www.echr.coe.int
A se vedea, de asemenea, fişele tematice privind „Detenţia şi sănătatea mintală”, „Persoanele vârstnice şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, „Sfârşitul vieţii şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, „Refuz de hrană în detenţie”, „Persoanele cu dizabilităti şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, „Drepturile în materie de sănătate ale persoanelor private de libertate” şi „Drepturi de reproducere”.
[2] A se vedea, de asemenea, hotărârea privind reparaţia echitabilă din 15 martie 2011.
[3] Hotărârea va rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 dinConvenţie.
[4] Hotărârea va rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO