2,114 citiri

În ce condiții poate fi întrerupt cursul prescripției răspunderii penale potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018

Anastasiu CrișuÎntrucât a trecut o perioadă rezonabilă de la publicarea deciziei CCR 297/2018[1] prin care Curtea a decis că soluția legislativă cuprinsă în art. 155 alin. 1 cpp, care prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză este neconstituțională, cred că pot fi exprimate și alte opinii față de soluțiile instanțelor dar și de orientările doctrinare în materie.

Chiar dacă Curtea, prin această decizie cât și prin altele, anterioare, a precizat faptul că  prescripție este o instituție a dreptului penal material[2], având în vedere conotațiile procesuale penale ale soluției legislative declarată neconstituțională, discuțiile de această natură nu pot fi evitate.

Curtea a considerat că formularea actuală a art. 155 alin. 1 cp (care prevede întreruperea cursului prescripției prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză) instituie o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii la răspundere penală a persoanei pentru faptele săvârșite. Totodată, precizează în motivare faptul că soluția legislativă anterioară, cuprinsă în art. 123 cp 1968, ar corespunde condițiilor de previzibilitate neîndeplinite de actuala reglementare și impuse de Constituție, întrucât prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

Rezolvarea acestei chestiuni prin revenirea pur și simplu la accepțiunea anterioară a întreruperii cursului prescripției nu este însă lipsită de dificultăți, întrucât, contextul procesual prin care se realizează această condiție – îndeplinirea unui act care, potrivit legii trebuie comunicat suspectului sau inculpatului – este altul decât cel din reglementarea anterioară.

În cadrul procesual penal actual, nuanțat altfel decât cel anterior în ceea ce privește începerea urmăririi penale, atribuirea calității de suspect sau inculpat, aplicarea automată a deciziei CCR, contravine logicii juridice a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale. Cât timp legiuitorul nu va interveni și nu va clarifica momentele procesuale care pot determina întreruperea prescripției, aplicarea automată a vechii reglementări, la care CCR face doar face trimitere, și nu o impune, va determina o rezolvare greșită a actului de justiție.

Importanța acestei teme rezultă și din faptul că prescripția răspunderii, ca instituție procesual penală, în abordarea sa din punctul de vedere al politicii penale a înfăptuirii actului de justiție, ar trebui să fie ultimul remediu în rezolvarea raportului de drept penal, de către organele judiciare.

Câteva precizări cu privire la cele două reglementări, în care operează cauza de întrerupere, cred că ar fi lămuritoare, în ceea ce privește rezolvarea dată de CCR prin decizia 297/2018.

Reglementarea codului de procedură penală 1968, privind începerea urmăririi penale, atribuirea calității de suspect sau inculpat. Codul de procedură penală din 1968 cuprindea reglementări, diferite de cele actuale privind declanșarea procesului penal. Potrivit art. 224 din cpp 1968, organele de urmărire penală puteau efectua acte premergătoare, în vederea începerii urmăririi penale. Așadar, era permisă efectuarea de activități de natură procesuală înainte de începerea urmăririi penale, și implicit de declanșarea procesului penal, considerate acte procedurale sui generis încât, dacă se constatau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se începe urmărirea penală, aceasta era dispusă de organul de urmărire penală.

În cazul în care din actele premergătoare începerii urmăririi penale se constata un caz care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale, prev. la art. 10 cpp 1968 (actualul art. 16 cpp în vigoare) se dispunea neînceperea urmăririi penale, conform art. 228 alin. 6 cpp 1968.

În contextul procesual al actelor premergătoare, în care se clarificau împrejurările existenței sau nu a unuia din cazurile prev. de art. 10 cpp 1968 (actualul art. 16 cpp) începerea urmăririi penale nu se dispunea etapizat, precum legii procesual penale actuale, adică mai întâi începerea urmăririi penale in rem, apoi in personam, se dispunea direct, prin același act (rezoluție) fără nici o distincție, începerea urmăririi penale cu privire la cauză, adică implicit, atât cu privire la faptă cât și cu privire la persoană. Începerea urmăririi penale determina și dobândirea calității de învinuit (suspect, potrivit actualei reglementări) cu îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către organul de urmărire penală, față de învinuit, încât încă de la începutul procesului, învinuitul, în exercitarea dreptului la apărare, cel puțin teoretic avea cunoștință de actele efectuate în cauză.

De regulă, începerea urmăririi penale privea numai fapta, în cazul în care identitatea făptuitorului nu era cunoscută.

Actul a cărui îndeplinire întrerupea cursul prescripției răspunderii penale. Referitor la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prevăzută în art. 123 cp 1968, aceasta era determinată de îndeplinirea oricărui act (fără a exista o precizare cu privire la natura juridică a acestuia, dacă este act procesual, procedural, sau pur și simplu un act îndeplinit în soluționarea cauzei) înțelesul acestei noțiuni primind diverse interpretări. S-a considerat că actele de cercetare, chiar prealabile începerii urmăririi penale și oricât de sumare, efectuate de organele de cercetare penală în vederea descoperirii faptei, întrerup cursul prescripției răspunderii penale, întrucât învederează că aceste organe s-au preocupat de aflarea adevărului[3]. Notele explicative luate de la persoanele trimise ulterior în judecată de către organele de cercetare penală în perioada actelor premergătoare, s-a considerat că întrerup cursul prescripției răspunderii penale[4]. Constituiau de asemenea situații care determină întreruperea, comunicarea diferitelor acte procedurale, citarea și prezentarea la instanță în vederea audierii[5].

Rezultă faptul că întreruperea prescripției nu era legată de îndeplinirea unui anumit act,  determinant fiind scopul acestuia, să fie efectuat în vederea aflării adevărului și a angajării răspunderii penale, fără a fi condiționată întotdeauna de existența învinuitului sau inculpatului în cauză.

Reglementarea actuală a începerii urmăririi penale. În codul de procedură penală în vigoare, începerea urmăririi penale este reglementată etapizat, mai întâi începerea urmăririi în rem, apoi, dacă este cazul, în personam, în condițiile art. 305 cpp. Atribuirea calității de suspect trebuie motivată de existența unor probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că persoana respectivă a săvârșit fapta pentru care s-a dispus deja începerea urmăririi penale in rem, cumulat cu îndeplinirea condiției negative, constând în inexistența unuia din cazurile prev. de art. 16 alin. 1 cpp.

Așadar, după începerea urmăriri penale in rem, organele de urmărire penală vor continua activitățile procesuale în vederea realizării obiectului urmăririi penale, constând în identificarea și administrarea probelor necesare stabilirii existenței faptei, identității făptuitorului, dacă nu este cunoscut, pentru a se decide în final dacă va fi sesizată instanța de judecată.

Până la continuarea urmăririi penale în personam, pot fi dispuse acte care sunt comunicate persoanei vătămate sau persoanelor indicate în sesizare ca autor al faptei penale (pot fi ridicate obiecte și înscrisuri potrivit procedurii prev. la art. 169-171 cpp, pot fi efectuate percheziții, dispuse expertize, audiate persoane etc.)

În acest stadiu procesual al efectuării cercetărilor în rem, pot fi efectuate așadar acte de natura celor care, în reglementarea anterioară determinau întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, chiar dacă în cauză nu era învinuit.

Aplicarea automată a deciziei CCR 297/2018 prin care s-ar condiționa întreruperea cursului prescripției numai de comunicării actelor suspectului sau inculpatului, ar constitui o deturnare a sensului real al reglementării acestei instituții.

Posibilitatea îndeplinirea condiției pentru întreruperea cursului prescripției din art. 123 cp 1968, și anume ca actul să fie comunicat suspectului, trebuie evaluată în actualul cadru procesual. Potrivit actualei reglementări se dispune continuarea urmăririi penale in personam, după ce organul de urmărire penală efectuează deja acte de urmărire penală, administrează probe din care rezultă bănuiala rezonabilă cu privire la săvârșirea faptei. În efectuarea acestor activități procesuale sunt implicate persoane care în mod direct iau cunoștință de aceste acte sau cărora le sunt comunicate, și care ulterior pot deveni suspecți în cauză.

De altfel, comunicare actelor nu presupune numai transmiterea lor potrivit procedurii prevăzută la art. 264 cpp, ca act procedural poate interveni și sub forma luării la cunoștință în mod direct, ca urmarea participării la activități procesule penale necesare soluționării cauze (audieri, confruntări, chiar consultarea dosarului, etc).

De exemplu, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale pentru stabilirea vinovăției făptuitorului indicat în plângere, fără ca în cauză să existe încă suspect.

Tot cadrul procesual al Expertizelor din codul de procedură penală, impune implicarea și comunicarea efectuării acesteia către părți sau ceilalți subiecți procesuali principali, expertiza fiind un demers procesual de natura actelor care trebuie comunicate părților, sau subiecților procesuali principali, și care în reglementarea anterioară constituia motiv de întreruperea cursului prescripției. Astfel, potrivit art. 177 alin. 1, 2 organul judiciar cpp, când dispune efectuarea expertizei, fixează termen la care cheamă părțile, subiecții procesuali principali precum și expertul, dacă a fost desemnat, și le aduce la cunoștință obiectivele expertizei, iar aceștia pot formula observații și, dacă consideră necesar, pot desemna experți care să-i reprezinte la efectuarea acesteia. Toate aceste dispoziții impun așadar, constituirea unor acte care, potrivit legii, trebuie comunicate părților și subiecților procesuali.

Chiar dacă nu există suspect în cauză, dar din actele efectuate și comunicate rezultă o acuzație penală la adresa persoanei, aceste acte pot avea relevanța unora care întrerup cursul prescripției răspunderii penale.

În concluzie, lipsa calității de suspect, dobândită în urma unei aprecieri subiective a organului judiciar cu privire la evaluarea probelor din care rezultă temeiurile începerii urmăririi penale in personam și implicit prezența suspectului în cauză, nu trebuie să influențeze decisiv posibilitatea angajării răspunderii penale.

Clasarea cauzei sau încetarea procesului penal, având ca temei prescripția răspunderii penale, ar trebui să fie, potrivit politicii penale promovate, soluția ultimă a rezolvării raportului de drept penal.


[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 518/2018.
[2] Paragraf. 25 din dec 297/2018. A se vedea, referitor la această problemă, CEDO, Coeme și alții v. Belgia, hot. din 22 iune/2000
[3] Trib. Supr. , secț. pen. Dec. nr. 1816/1978 , Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, editura Științifică și Enciclopedică, Bucirești, 1982, p. 320.
[4] Tm. București, secț. II a penală, dec. 1060/1981, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 231.
[5] C. Apel Ploiești, dec. pen. 451/20002, Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Edit. All Beck, 2003, p. 446.


Prof. univ. dr. Anastasiu Crişu