965 citiri

Spre o valorificare superioară a concluziilor jurisprudenței. De la comentariu la sinteza exhaustivă

Mircea Duțu
Mircea Duțu

Câteva lecturi precum un recent și reprezentativ număr special al Revistei române de jurisprudență (nr. 1/2020), cuprinzând „spețe comentate din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și articole ale judecătorilor acestei instanțe” (cu atât mai bine-venit cu cât istoricul „Buletin al Casației” și-a încetat apariția cu ceva timp în urmă), ori incitantul articol Pour un droit plus systématique: vers la fin des notes de jurisprudence? (apărut în „Recueil Dalloz” din 13 februarie 2020, sub semnătura lui Bruno Dondero, profesor la Școala de Drept a Sorbonei), la care s-a adăugat observația situației „din teren”, m-au determinat să abordez în rândurile de față problema „jurisprudenței comentate” în aria publicistică românească de profil. Cu trei precizări prealabile aferente reperelor iniţiale anunțate. Demersul colectivului instanței supreme este unul mai degrabă insolit, nefiind prea uzitat, înscriindu-se în zona excepționalului din moment ce jurisprudențele relevante sunt prezentate tot de judecători, poate chiar de „autorii lor primi”, oficiali, așa încât comentariile nu fac altceva decât să expliciteze, aprofundeze și eventual să dezvolte intențiile și semnificațiile acordate „dezlegărilor de drept” în cauză. În comparare cu practica franceză recentă am putea vorbi în cazul dat de o metodă sui generis de „motivare îmbogățită”, dar nu atât pentru a depăși caracterul concis al deciziilor, ci din dorința sublinierii autoratului și accentuării profilului distinct. Am putea spune că operând o selecție proprie a deciziilor, și în plus oferindu-ne comentariile lor asupra acestora, judecătorii fac o anumită „ierarhizare” și valorizare a hotărârilor pe care le-au pronunțat și înțeleg să le încredințeze spre publicare. O atare clasificare și prezentare ne pot oferi o orientare problematică generală care, provenind de la instanța supremă, conferă o autoritate sporită tezelor acreditate, inclusiv prin mecanismele posibile de control judiciar. Lipsește însă ecuația clasică a dialogului între „producătorii” deciziilor și doctrinarii, autorii extranei ai comentariilor, așa încât se accentuează amprenta jurisprudenței relevante, așteptându-se „nota” (critică, aprobativă sau parţial aprobativă) potrivită, pe măsură.

Referitor la studiul invocat ca pretext, autorul francez, pornind de la constatarea că notele de jurisprudență sunt un gen de succes practicat cu asiduitate în revistele juridice ale Hexagonului și încurajat de sistemul universitar, își pune întrebarea dacă nu cumva, totuși, exercițiul acesta nu ar fi astăzi depășit și nu ar fi devenit oarecum inutil, impunându-se astfel să se reflecteze asupra altor modalități de analiză și de restituire a acquis-ului jurisprudențial, care ar permite o abordare mai sistematică, mai apropiată de era digitalului și mai adecvată unui răspuns juridic în orizont globalizat.

În fine, în cea mai curată tradiție a modelului francez și în pofida invaziei din ultimele decenii sub impulsul globalizării conceptelor, instituțiilor juridice, limbajului și chiar practicilor de common law, notele (comentariile), și mai rar sintezele de practică judiciară, persistă, se înmulțesc și își diversifică formele de manifestare și la noi, dominând publicațiile românești de profil. Culegeri, pe suport material ori digital, rubrici permanente și consistente și chiar reviste specializate marchează fenomenul. Desigur, pe lângă avantajul satisfacerii „foamei” crescânde de a găsi soluții practice, cât mai explicite și rapide la probleme concrete, într-o lume juridică dominată tot mai mult de utilitarism și mai indiferentă reflecției aprofundate, nu lipsesc nici criticile. Unii regretă multiplicarea notelor de jurisprudență, pe care le denunță pentru precaritatea lor științifică, ca simple „mici lucrări, repede întocmite și bine primite” de consumatori, iar în plan mai general și în orice caz se deplânge faptul că astfel „cantitatea e mult mai prezentă decât calitatea”.

Să încheiem aceste considerații preliminare cu precizarea că juridico-civilizațional, ținând de model juridic fundamental, comentariul de jurisprudență reprezintă o trăsătură caracteristică stilului juridic francez, în timp ce în Marea Britanie și S.U.A., de pildă, el reprezintă un „gen academic minor, practicat cel mai adesea de juriștii începători”.

În ce ar consta noul demers științifico-publicistic de sistematizare și eficientizare a comentariului jurisprudențial? Propunerea prof. B. Dondero din articolul anterior citat, publicat în „Recueil Dalloz”, pornește de la premisa orientării doctrinei spre două preocupări în această privință: pe de o parte, a tinde să pună în evidență mișcările ansamblului jurisprudenței pe o problemă și pentru o perioadă date, într-o abordare pe cât posibil exhaustivă, iar, pe de alta, a proceda apoi în caz de identificare de noi hotărâri judecătorești la o simplă indicare punctuală a lor – operând un semnal, și nu o notă – în edificiul pe care astfel l-am aduce la zi. Așadar, dacă exhaustivitatea devine obiectivul, comentariul unei decizii va fi uitat, trecut la arhivă, urmând ca deciziile anterioare să se citeze sau nu, în tot sau în parte. Doctrinei îi va reveni un exercițiu diferit, dar la fel de interesant prin concluziile sale, pentru practicieni și editori. Va fi vorba astfel mai degrabă de o consultație doctrinară asupra unui subiect precis, vizând exhaustivitatea.

După o cercetare completă a jurisprudenței aferente, autorul ar efectua o sinteză a acquis-ului jurisprudențial, ceea ce i-ar permite de a nu se mai referi la o masă mare de hotărâri judecătorești, ci de a afirma cu certitudine una sau mai multe soluții jurisprudențiale. Prin urmare, mijlocul de a tinde spre și a obține exhaustivitatea și beneficiile sale îl reprezintă stabilirea unui cadru deopotrivă la nivelul perioadei acoperite și al jurisdicțiilor vizate. Important este de a nu se lua ca referință pe o problemă cercetată decât hotărârile unei jurisdicții ori la un nivel jurisdicțional date și totul pe o anumită perioadă. S-ar putea studia și evalua astfel jurisprudența uneia sau mai multor curți de apel confruntate cu un contencios dat, examina jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție pe ultimii 10 ani ori cea a curților de apel în ultimul deceniu ș.a. Din această perspectivă, vor fi relevate și comentate în mod corespunzător numai soluțiile rezultate dintr-o jurisprudență constantă, iar cele mai puțin certe, întrucât sunt mai puțin constante, ar putea fi identificate și menționate, dar cu indicarea autorității lor relative.

O atare nouă abordare, mai sistematică și mai bine adecvată deopotrivă cerințelor și evoluțiilor spre uniformizare și dominației mediului on-line și rezultatele oferite, permite, înainte de toate, o apropiere de ceea ce s-a denumit „justiția predictivă”. Ideea constă în aceea că s-ar putea identifica soluțiile pe care jurisprudența ar fi susceptibilă să le stabilească, plecând în special de la hotărârile judecătorești pronunțate anterior. Este vorba de ceea ce marele J. Carbonnier anunța deja în 1970, respectiv apariția justiției predictive algoritmice atunci când arăta „aportul de inovare care va veni din informatică, precum instrument de informare, chiar de predicție jurisprudențială”. Un alt aspect de conexiuni parțiale în același registru ține de relantizarea motorului jurisprudențial, în sensul că am accede la soluții identificate, sintetizatoare și relevante, și nu la o multitudine de decizii utilizate. S-ar oferi deci acces la hotărârile judecătorești pe care ele se bazează și s-ar permite mai ușor de verificat dacă informația pertinentă e completă și actualizată. Desigur, consecințele adoptării unei asemenea abordări și la noi vor fi multiple. Așa, de exemplu, din punct de vedere redacțional, ar dispărea citările individuale ale hotărârilor, jurisprudența nemaifiind indicată în mod direct, ci cu referire expresă la una sau alta dintre soluțiile avute în vedere și identificate. De asemenea, scrierile judiciare și consultațiile de specialitate ar câștiga în claritate și eficiență.

Indiscutabil, promovarea unei abordări sistematice a jurisprudenței ar permite, înainte de toate, de a înțelege acest tot mai semnificativ izvor de drept într-un mod exhaustiv; însă, cum se poate ajunge la acesta mai rapid și mai efectiv? Fără îndoială, prin recurgerea la concursul doctrinei, surprinzând esențialul și comunul, depășind amănuntul nesemnificativ, în detrimentul comentariului redus la individual și înaintea circumstanţialului. Ca atare, rolul decisiv în revoluționarea astfel propusă a relevării modului de valorificare a rolului jurisprudenței, deopotrivă în identificarea și exprimarea sensului dreptului pozitiv și surprindere a posibilelor sale evoluții, revine, în ultimă instanță, tot doctrinei.

Deși calificate ca aparținătoare unui registru mai facil și superficial ca demers și rezultate, promovat și care proliferează mai ales sub presiunea interesului practic și influența actualității imediate, doctrinarii, mulți reputați specialiști în materia abordată, recurg la comentariul (sub forma notei sau sintezei) de jurisprudență spre a o critica/aproba, total/parțial, spre a sublinia ori, dimpotrivă, a-i contesta „valoarea normativă”, purtătoare de progres juridic a unei soluții sau argumentații de speță. Cel mai adesea se stabilește și are loc pe această cale un dialog fertil, insolit și indirect, dar reciproc benefic între pretoriu și catedră, judecător și teoretician cu riscuri și consecințe diferite. În mod evident, pentru universitari speța rezumată și comentată devine un instrument didactic redutabil, eficient formativ, iar, în același timp și astfel, instanța emitentă a pretextului jurisprudențial primește o confirmare a corectitudinii acțiunii sale de surprindere a dreptului concret și exprimare a sa creatoare, de interpretare și aplicare a textului legal.

Dintr-o altă perspectivă, această interacțiune este necesară într-o societate democratică și pentru îndeplinirea exigențelor statului de drept, cu atât mai mult cu cât reprezintă una din puținele pârghii de relevare a calității actului de justiție și percepere socială corespunzătoare a rezonanțelor și dimensiunilor sale.

Spre a fi conformă menirii cuvenite, funcția critică a doctrinei în această privinţă presupune desigur exercitarea sa cu competență și bună-credință, precum și conform rolului ce revine fiecărui participant la dialogul judiciaro-doctrinar. Desigur, în sens larg, dreptul de a critica o decizie a justiției stă sub semnul întrebării, deși unii consideră că și în această privință se cuvine aplicată parafrazarea celebrei butade a lui Clemenceau (vizând militarii în raport cu purtarea războiului) în sensul că „justiția este o problemă prea serioasă pentru a fi încredințată (numai) magistraților”. Ca idee generală, declarată oficial și superficial acceptată, ea este considerată „inadmisibilă într-un stat de drept”; ca răspuns specializat, competent și acceptabil într-o societate democratică, critica e posibilă, numai discreditarea este interzisă și chiar sancționată. La o primă vedere distincția nu e ușor perceptibilă, însă invocarea principiului că ceea ce nu e oprit e permis, în afara faptelor incriminate ca ultraj judiciar și discreditare a justiției, și cu atât mai mult observațiile de ordin științifico-doctrinar sunt bine-venite, cel puțin din dublă perspectivă: cea a evaluării calității actului și, respectiv, a unui feed-back social absolut necesar.

Cu aceste precizări prealabile, analiza notelor și sintezelor de jurisprudență ca gen editorial se ipmune în condițiile în care asistăm la un veritabil fenomen de proliferare a comentariilor de acest tip în peisajul juridic românesc, ajungându-se să ocupe un loc preponderent în producția doctrinară publicată. În raport cu editorialul, articolul de fond ori analiza aprofundată tip studiu, consumatorul de producții doctrinare juridice preferă în mod evident evaluările cu pronunțat caracter practic, de scurtă întindere, în stil clar, cu argumente expuse schematic, dar convingătoare publicate cât mai aproape de pronunțarea unei hotărâri reprezentative.

Deși s-a mai temperat în ultima perioadă, se menține tendința reproșată doctrinei de a manifesta „o exaltare naivă a celei mai înguste jurisprudențe”. Desigur, explicațiile pentru această apetență crescândă pentru comentariul jurisprudențial inclusiv din partea doctrinarilor universitari sunt multiple și diverse, țin de caracterul mai facil al demersului și mai lucrativ al produsului rezultat, dar și de faptul că, în acest mod, se oferă juristului teoretician închis în bibliotecă o pasionantă cronică îndreptată spre lumea exterioară, viața practică. Cu precizarea că dacă o hotărâre judecătorească nu este decât un răspuns posibil la o problemă pe care un cercetător ar putea opta să-l ignore, din moment ce îi acordă importanță și o analizează prin concluziile astfel rezultate o acreditează într-o anumită măsură și impune soluția aleasă.

1. După cum este cunoscut în sistemul de drept continental european, căruia îi aparține și cel românesc, se manifestă o oarecare contradicție între caracterul limitat al autorității de lucru judecat atașată la un litigiu dat și autoritatea îndeobște recunoscută jurisprudenței ca izvor de drept auxiliar. Este vorba de a „plasa jurisprudența deasupra legii lăsându-i, totuși, în mod larg grija de a o completa” (Ph. Jestaz). În raport cu un asemenea loc și rol oferite jurisprudenței, comentariul aferent acesteia contribuie în mod evident la accentuarea ambiguității respectivului sistem. Influența jurisprudenței nu este, fără îndoială, aceeași când o hotărâre judecătorească dată nu e decât accesibilă pe internet ca atare ori atunci când face parte din obiectul unor comentarii publicate în revistele de specialitate. Astfel, dobândește o importanță pe care nu întotdeauna o merită. Prin efortul său de analiză și de relevare a conținutului deciziei și publicarea ei, autorul notei o face mult mai cunoscută decât dispozițiile legale pe care aceasta se întemeiază și le pune în aplicare. Pentru că, așa cum releva cu o oarecare dezinvoltură clasicul J. Carbonnier, „doctrina împinge hotărârea la un rang cvasilegislativ printre izvoarele dreptului”, chiar și atunci când îi aplică o ușoară critică din dorința de a o face mai eficace pentru că „un cenzor prea radical nu va fi ascultat”.

2. Pornind de la asemenea constatări, se vorbește de posibilitatea unei noi abordări a fenomenului jurisprudențial urmând exemplul situației din doctrină atunci când ajunge să interpreteze în mod constant și renovant textele. Observând în cadrul analizei că anumite soluții au fost reținute în mod repetat de aceeași sau de mai multe jurisdicții, comentatorul ar putea să se limiteze la a indica datele de referință, corelările teoretice și implicațiile practice care rezultă și prefigurările ce se degajă, cu consecințele de redactare subînțelese. Altfel spus, jurisprudența ar avea o autoritate apropiată celei recunoscute practicii judiciare în înțelesul conferit în mod tradițional în limbajul juridic occidental. Adică, spre deosebire de percepția consacrată în literatura românească anterioară anului 1989, când sintagma înlocuia termenul de jurisprudență, aceasta se referă la o atitudine procedurală, poziția constantă a jurisdicțiilor. În acest mod, după cum practica contractuală (cum întreprinderile și clienții lor redactează contractele) operează în planul dreptului privat, tot așa și cea a jurisdicțiilor (după cum judecătorii înțeleg contractele încheiate între întreprinderi și clienții lor) s-ar impune prin forța modelului și ar putea fi extrapolată în privința efectelor asupra situației raporturilor dintre diferite jurisprudențe succesive.

3. Comentariul hotărârilor judecătorești publicat în reviste tinde să confere o importanță proprie deciziei analizate și prezentate pentru că exercițiul editorial presupune un minimum de conținut propriu. Într-un context potrivit, notele respective ar trebui să se mulțumească să menționeze numai curentul jurisprudențial în cadrul căruia se înscrie jurisprudența în cauză și să indice dacă există sau nu confirmarea soluției deja cunoscute. Adesea însă, într-un avânt publicistic, se tinde să se recureze mai tot dreptul pertinent pornind de la hotărârea comentată și a face din aceasta centrul unei lumi redesenate în jurul noului element. Diferitele comentarii cuprind caracterizările unui edificiu, dar ale unuia care nu e încă construit. Sau altfel spus, cum remarca un specialist francez, autorul notei dă indicații asupra locului unde trebuie să se insereze clădirea, dar nu și își construiește edificiul!

4. În altă ordine de idei, de cele mai multe ori comentariile autonome ale hotărârilor judecătorești luate separat au tendința și exprimă tentația de a „magnifica” întotdeauna importanța reală a deciziei de speță, ceea ce face să se vadă și reflecte mai mult prevederile acesteia decât curentul jurisprudențial la care acesta se atașează eventual. În acest fel, prin defect de analiză și indulgență de atitudine, autorul ajunge să vadă întotdeauna mai ales hotărârea și să ignore în mare parte cadrul mai larg de manifestare a sa și conexiunile aferente, care i-ar putea nuanța și circumscrie mai bine semnificațiile. Sau, mai plastic formulat, arborele hotărârii comentate acoperă pădurea jurisprudenței existente!

O problemă cheie în dezlegarea situației și a viitorului comentariilor de jurisprudență în doctrina de specialitate este cea a obiectivelor urmărite printr-o atare întreprindere intelectuală. Teza afirmată în reflecția franceză pe această temă este aceea că am fi în prezența unui exercițiu cu ținte prea limitate. Mai întâi, se ridică întrebarea cu mai multe răspunsuri posibile: pentru ce să faci un comentariu? De exemplu, un atare demers s-ar impune din dorința de a sublinia adevărata valoare a deciziei adnotate; pentru aceasta se vrea să se limiteze semnificația pe care practica e susceptibilă de a o da hotărârii de speță și a explica în mod clar pentru ce aceasta ar fi, după el, limitată; dimpotrivă, autorul ar putea să explice că dezlegarea judiciară a unei chestiuni e foarte importantă și a purces astfel la a o comenta. Desigur, insuficiența unui atare exercițiu apare deja evidentă, întrucât adnotatorul nu ar face decât să reflecteze în umbra deciziei, estompându-se propria-i reflecție: mai degrabă de a scrie propria-i operă, el nu ar face decât să o critice (sumar) pe cea a altuia. Fără îndoială însă, ca și în acest caz, doctrina și-ar îndeplini, într-o anumită măsură, rolul conferit în materie, acela de a orienta, chiar dacă l-ar exercita în mod voluntar. Dar, marea majoritate a notelor de jurisprudență nu sunt făcute cu un obiectiv prestabilit, ci doar din dorința de a face cunoscută o soluție a justiției și a prezenta punctul de vedere al unui doctrinar asupra sa. Pentru aceasta el estimează a fi înțeles pe deplin hotărârea judecătorească dincolo de textul său propriu-zis, înțelege să stabilească o apropiere cu dreptul pozitiv și alte jurisprudențe pertinente și gândește că are de formulat observații relevante în această privință. Iar „avântul creator” este întreținut și de faptul că nu există o metodă de abordare care să se fi impus în acest context; J. Carbonnier aprecia, de exemplu, că ar trebui ca, pe lângă un stil „briliant”, nota să adauge exegezei juridice un fel de sociologie de înțelegere aplicabilă la faptele speței. Exercițiul terminat și astfel prezentată, hotărârea judecătorească ar îmbogăți fondul și așa gigantesc al deciziilor care vor fi dificil de ignorat, întrucât comunitatea juriștilor le percepe ca pe unele demne de comentarii în revistele de specialitate. Decizia în cauză face parte din miile, poate zecile de mii, de hotărâri judecătorești pronunțate într-un an, dar ea se numără printre cele mult mai puține ca număr ce a primit o consacrare dintr-o dublă sursă: un autor a înțeles și optat să-i consacre un comentariu și o publicație de autoritate a acceptat să-i ofere spațiu în acest sens. Iar întrucât autorul comentariului este o persoană calificată și opinia lui a fost făcută publică din aceeași perspectivă, acesta și obiectul reflecției date dobândesc nu numai o anumită notorietate ci și un nivel sporit de credibilitate.

În acord cu situația din Franța, reperul nostru științifico-practic tradițional în materie de drept și întrebările specialiștilor de acolo asupra subiectului, am putea și noi să reflectăm dacă s-ar impune câteva schimbări în materie. Bineînţeles, cu acomodările impuse de constrângerile social-politice ale diferitelor perioade istorice sistemul funcționează de mult timp, mai bine de un secol și pare-se spre satisfacția generală. Încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, revistele noastre, precum „Dreptul” și „Curierul Judiciar”, au fost inundate de textele – pe larg sau extrase – din hotărârile judecătorești, în primul rând, cele ale Casației, care, pe măsura dezvoltării capacității doctrinare a inteligenței juridice românești au început a fi însoțite, mai întâi răzleț, apoi tot mai sistematic de note reprezentative. Pe calea unor inițiative de succes, precum proiectul „Pandectele Române” al lui Constantin Hamangiu din perioada interbelică, genul a proliferat vertiginos și a devenit chiar dominant în publicistica de profil. După o perioadă de oarecare marginalizare ca vizibilitate și preponderență, dar cultivate în mod judicios sub forma extraselor, notelor și sintezelor de practică judiciară, dar aparent paradoxal cu o autoritate de orientare în câmpul judiciar sporită, în condițiile concrete date, post-1989, asistăm la un reviriment extraordinar al fenomenului jurisprudențial în toate sensurile sintagmei. Adăugarea la dezvoltarea explozivă a jurisprudenței interne, a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a  Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a amplificat în mod considerabil câmpul material de analiză. În același timp, dorința de vizibilitate și posibilitățile tehnice oferite de internet au condus la accesul la o cantitate enormă de hotărâri judecătorești, publicate în afara unor criterii ferme și cât de cât selective și inhibitorii, care s-au întâlnit cu o cerere imensă de exprimări doctrinare, venită din partea unei mase majore de catedre didactice dornice de afirmare profesională și de dezvoltarea fără limite a unui învățământ juridic prea grăbit pentru a se impune spre a mai permite tihna elaborării și pretenția publicării studiilor aprofundate, creative și originale.

În fine, apusul presei tradiționale scrise și refugiul pe internet a favorizat asemenea evoluții, în sensul primatului notei concise, sintetizatoare, dar deopotrivă și inevitabil simplificatoare, de jurisprudență sau ca gen de doctrină în general. Indiscutabil, sunt progrese ținând și de fond; impactul și prestanța comentariilor a sporit atât în sfera universitar-academică a teoreticienilor, cât și în cea judiciară a practicienilor dreptului; concluziile lor sunt reluate, reproduse și citate atât în lucrările și publicațiile academice, cât și în cele adresate profesioniștilor, în plus constituind, poate, baza de susținere pe piață a instrumentelor de publicare. Atunci se ridică în mod legitim întrebarea: de ce să schimbăm sistemul dacă funcționează?

Din perspectiva unui răspuns pertinent și consolidat se impun mai multe constatări. Dacă se mențin actualele tendințe, nota va domina absolut în curând publicațiile juridice românești, corespunzând primatului utilitarismului și specificului de exprimare on-line și nevoilor și așteptărilor cititorului pe internet. Aceasta va însemna accelerarea procesului de „descientifizare” a dreptului și alunecare a sa definitivă și totală spre o simplă tehnică de citire și interpretare contextuală a izvoarelor juridice și a învățării lui într-o școală de deprindere și know-how. Cercetarea științifică, știința dreptului și cultura juridică vor deveni astfel preocupări marginale, care cu greu își vor mai putea găsi locul și justifica rostul într-o țară prea și (pre)dispusă să-și piardă orice specific național în favoarea unor iluzorii integrări europene și globalizări fără de nuanțări. Ne-am întoarce cu 90 de ani în istorie, în deceniul 1930, când se ajunsese a se vorbi de existența unei „literaturi juridice românești” de sine stătătoare și vom patina chiar spre situația veacului al 19-lea când totul era surogat și imitativ, dar atunci luptam cu speranța că vom ajunge spre decantări proprii.

În căutarea unui echilibru menit să asigure menținerea unei doctrine juridice naționale, dominate de note și comentarii de jurisprudențe și alte demersuri pozitiviste, dar nu sufocată de ele, s-ar putea opta pentru o abordare mai sistematică în care s-ar mai reduce utilizarea notelor propriu-zise în favoarea sintezelor de acquis jurisprudențial, care presupune o anumită metodă de urmat, dar oferă și un impact superior în plan teoretic și jurisprudențial propriu-zis.

Indiscutabil, în acest context general, de mare ajutor ar fi fost experiența întocmirii și publicării colecțiilor de „mari hotărâri judecătorești” pe materii, tot după modelul francez, ce putea asigura tranziția necesară. Cum timpul pare a nu mai avea răbdare, mai ales sub impulsul ultimelor realități sociale care accelerează impunerea digitalului și luând în calcul avantajele oferite de acesta, dar și limitele inerente, suntem condamnați să facem brusc și acum saltul spre noua abordare de analiză și exprimare a indicatorului și progresului jurisprudențial.

Așadar, și în concluzie, dragi colegi vă propun să trecem la lucru!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române