6,931 citiri

…Et unam scientiam! – Două legislaţii statale, o ştiinţă a dreptului!

ESSENTIALS-Mircea-DutuIniţiativa semnării primului Acord de conlucrare între institutele de cercetări juridice ale academiilor naţionale de la București şi Chişinău, însoţită de lansarea unei lucrări privind Constituţiile statelor lumii, datorate unui distins jurist basarabean, în contextul în care spiritualitatea românească de pretutindeni aniversează 150 de ani de la formarea, la 1 aprilie 1866 a Societăţii Literare Române, devenită în 1867 Societatea Academică Română şi transformată la 1879 în „institut naţional” sub denumirea de Academia Română, reprezintă semnele cardinale care ne conduc aproape ineluctabil spre ridicarea problemei unei ştiinţe şi culturi juridice româneşti ca una singură şi indivizibilă. Într-adevăr, afirmarea unui atare postulat devine cu atât mai necesară şi mai importantă în condiţiile integrării europene, inclusiv în planul dreptului şi al realităţii unei mondializării, inclusiv juridice, tot mai accentuate şi mai agresive, ceea ce presupune totodată păstrarea şi consolidarea identităţii juridico-culturale, ca imperativ al manifestării unităţii prin diversitate.

Temeiurile pentru unam iuris scientiam sunt din ce în ce mai evidente şi mai provocatoare şi pornesc atât de la Bucureşti, cât şi de la Chişinău.

„În lume există un număr semnificativ de state naţionale, care au la bază o naţiune (o asociaţie de oameni având aceeași limbă, aceeași origine, aceleași obiceiuri, aceleași idei și sentimente, dezvoltate printr-o lungă convieţuire), a cărei denumire o poartă, de regulă. În Europa, majoritatea absolută a statelor sunt naţionale. Unele naţiuni stau la baza a două state. … Același lucru îl putem spune și despre naţiunea română, organizată în două state românești: România și Republica Moldova.” Aceste teze din Comentariul editat de Curtea Constituţională a Republicii Moldova şi publicat în anul 2012 privesc textul art. 13 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, potrivit căruia „limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească” şi a cărui formulare, potrivit aceluiaşi Comentariu, face parte dintre „roadele unei ideologii perfide, diseminate pe parcursul a zeci de ani, care se bazează pe conceptul «existenţei a două naţiuni, a două limbi, a două istorii diferite»”. Prin această opoziţie lipsită de echivoc între textul legislativ şi comentariul doctrinar, ştiinţa juridică din Republica Moldova oferă o lecţie cu atât mai semnificativă cu cât textul în discuţie aparţine chiar legii fundamentale, iar semnificaţiile şi implicaţiile sale nu se opresc aici: pe 5 decembrie 2013 aceeaşi Curte Constituţională conferă Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991 statutul de „text constituţional primar şi imuabil”, cu consecinţa preeminenţei prevederilor sale faţă de cele ale Constituţiei. Trimiterea din cuprinsul Declaraţiei la „legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă oficială în stat” nu ar fi putut oferi însă ele singure temeiul ultim pentru restaurarea limbii române ca limbă oficială în stat, ci numai în virtutea instituirii statalităţii independente a Republicii Moldova „AVÂND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale şi CONSIDERÂND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei”. De aici rezultă cum nu se poate mai limpede că populaţia Basarabiei şi Bucovinei face parte din acelaşi popor Român căruia îi aparţine şi populaţia Banatului ori a Olteniei, că teritoriile tuturor acestor regiuni, chiar aparţinând unor state diferite, fac parte din spaţiul devenirii aceluiaşi popor, iar acest popor nu exclude, ci alături şi împreună cu el trăiesc şi alte etnii şi, în sfârşit, că legătura indisolubilă între popor şi spaţiul devenirii sale se exprimă plenar în dreptul istoric şi de neam, un drept care – aici rezidă substanţa mesajului pe care Curtea Constituţională a Republicii Moldova îl transmite nu doar cetăţenilor acestui stat, ci întregului popor român de pretutindeni – nu se confundă cu legile unui stat, fie ele chiar de rang constituţional. În virtutea unei istorii care nu poate fi nici modificată şi nici oprită din desfăşurarea ei, poporul român se găseşte astăzi organizat politic în două state, cărora le corespund tot atâtea teritorii şi sisteme legislative, însă care acoperă acelaşi spaţiu şi exprimă acelaşi drept.

Astfel stând lucrurile, terenul colaborării între Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române de la Bucureşti şi Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei de la Chişinău nu este altul decât ştiinţa juridică românească înţeleasă ca ştiinţă a dreptului românesc, iar rostul acestei colaborări nu este nici el greu de identificat: cristalizarea expresiei doctrinare a dreptului românesc ca drept unitar al întregului popor român, aşadar, a unei expresii juridice unitare care să servească drept reper teoretico-conceptual deopotrivă pentru legile ambelor state româneşti.

Aşa cum orice jurist poate observa cu uşurinţă, un asemenea program nu este unul singular în istoria Europei, ci cunoaşte experienţe similare în condiţii istorice asemănătoare. Aşa, de pildă, prăbuşit în 1806 sub loviturile lui Napoleon, Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane nu a mai putut fi restaurat ca atare după prăbuşirea Împăratului francez însuşi, pe drept cuvânt caracterizat de marele istoric al dreptului Harold J. Berman „un Stalin al Revoluţiei Franceze”. Unirea politică a tuturor germanilor într-un singur stat nefiind atunci pentru moment realizabilă, s-a propus totuşi unificarea lor legislativă sub imperiul unui singur cod general (allgemeines Gesetzbuch), aşa cum şi în vremurile noastre nu ar fi trebuit neapărat exclusă de plano post-1991 ideea unor coduri civile sau penale comune pentru România şi Republica Moldova. Dincolo de dificultăţile inerente punerii în practică a acestui program, ideea a fost respinsă la nemţi pe considerente teoretice. „Precum limba, dreptul trăieşte în conştiinţa poporului” şi se dezvoltă în mod organic „prin forţe interioare care lucrează în tăcere şi nu prin voinţa arbitrară a unui legiuitor” care să impună prin decizie politică rezultatul unor speculaţii raţionale despre natura umană şi drepturile naturale inalienabile ale individului considerat in abstracto (mai precis, fără a fi luată în considerare încadrarea lui într-un anumit popor): iată punctul de plecare al binecunoscutei doctrine istorice a dreptului în formularea lui Friedrich Carl von Savigny, fondatorul ştiinţei juridice moderne în propriul şi adevăratul sens al acestui termen. Nu în primul rând politicienii reuniţi în adunări legislative, ci juriştii sunt adevăraţii reprezentanţi ai poporului în tot ce ţine de dreptul acestuia din urmă, iar aceştia pot fi fie practicienii căliţi în pretoriul instanţelor, fie, acolo unde lipsesc „obişnuinţele specifice unor state libere”, teoreticienii formaţi în universităţi.

Ca şi în Germania din timpul lui Savigny, istoria a făcut ca atât în România, cât şi în Republica Moldova să nu putem vorbi despre asemenea obişnuinţe specifice Angliei, însă nu mai puţin să fim confruntaţi cu o nesfârşită serie de reforme şi inovaţii legislative al căror substrat ideologic păstrează vie moştenirea Revoluţiei franceze şi al unui drept de sorginte iacobină al nenumăratelor declaraţii, constituţii, convenţii şi carte edictate de atunci şi până astăzi. Aşa cum Edmund Burke, părintele conservatorismului politic, opunea programului (politic) revoluţionar tradiţia drepturilor istorice, Savigny le opunea codificatorilor raţionalişti marea tradiţie a dreptului roman, pe atunci încă în vigoare ca drept comun al statelor germane, şi o ştiinţă juridică a cărei sarcină consta în identificarea instituţiilor juridice reale aflate în spatele fiecărei norme. În calitate de organe proprii ale poporului, juriştii înşişi pot crea noi instituţii şi modifica sau chiar elimina pe cele existente, „dacă au devenit străine sensului şi nevoilor timpului”, dar nu unui timp imaginat de ideologii imperiilor şi uniunilor mai vechi sau mai noi, ci acelui timp al cărui spirit este dat de evoluţia conştiinţei poporului, care singur rămâne titularul propriului său drept.

Cu două secole în urmă, Savigny a fost cel care a avut câştig de cauză, iar ştiinţa juridică germană formată pornind de la ideile sale şi dezvoltată timp de jumătate de secol în condiţii de fărâmiţare politică a atins un nivel rămas impunător şi pentru juriştii de astăzi. Dimpotrivă, acolo unde accentul a căzut nu pe dreptul poporului, ci pe legile statului, ştiinţa juridică nu a putut depăşi decât cu multă greutate consecinţele separaţiei politice îndelungate, aşa cum s-a putut observa după Primul Război Mondial într-un stat român al cărui teritoriu acoperea spaţiul istoric românesc, însă care nu a putut rezolva decât cu multă greutate marea problemă a unificării legislative şi când vremurile în care concepţia istorică a dreptului era folosită în mod explicit de Simion Bărnuţiu în cuprinsul Proclamaţiei de la Blaj, ori de un Mihail Kogălniceanu în realizarea marilor reforme sociale ale modernităţii din Vechiul Regat păreau de mult uitate. Parcă neînvăţând prea multe din asemenea experienţe istorice, astăzi ştiinţa juridică românească pare a se mulţumi cu sarcina de a însoţi prin exegeze şi comentarii o activitate de legiferare ale cărei singure repere par a consta, pe de o parte, în exigenţe punctuale mai ales de factură economică şi ideologică, iar, pe de alta, a ignora orice tradiţie sau perspectivă de cristalizare sistematică. În plus, la nivelul dreptului pozitiv, codificările din ultimele decenii au urmat orientări divergente, la Bucureşti avându-se cu prioritate în vederea modelul hibrid, iar la Chişinău cel german.

În abordarea pe care ne permitem să o propunem şi exprimăm aici şi acum trebuie să se pornească de la faptul că dincolo de noua corectitudine imperială ridicată în Apus pe ruinele vechilor glose şi comentarii ale unui drept roman receptat după un mileniu de absenţă ca drept al unei societăţi de mult dispărute, juriştii români trebuie să se înţeleagă pe ei înşişi ca jurişti ai unui spaţiu în care dreptul roman a continuat ca drept bizantin să fie un drept viu pe toată durata Imperiului Roman de Răsărit ca drept al unui Commonwealth bizantin (D. Obolensky) şi mai apoi al unui Bizanţ de după Bizanţ (N. Iorga). În acest context, lucrarea marelui jurist basarabean Leon Casso despre dreptul bizantin din Basarabia (1907), reevaluată în adevăratele sale semnificaţii se poate dovedi folositoare pentru înţelegerea nu atât a unor norme şi instituţii de mult apuse, cât mai ales a gândirii juridice înseşi din acest spaţiu. După cum analiza, rămasă, din păcate singulară, din 1943 a Dreptului românesc din Basarabia, a acad. Andrei Rădulescu personalitate tutelară (patronimică) a Institutului nostru ne oferă viziunea unitară, întregitoare de la care se cuvine a porni. Nomos-ul spaţiului românesc ca sigiliu al Romei mai vechi şi mai noi: iată dreptul istoric şi de neam invocat printr-o Declaraţie de Independenţă şi la a cărui deplină restaurare sunt chemate să contribuie de azi înainte două Institute unite pe fond de şi într-o singură ştiinţă juridică, iar formal hotărâte să conlucreze în acest sens în baza Acordului pe care l-am semnat astăzi.

Ca orice semn major al timpului, el presupune nu numai recunoaşterea şi înţelegerea adevărului, dar mai ales efort neobosit de a-i exprima şi împlini semnificaţiile.

Prof. univ. dr., dr. h. c. Mircea Duţu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române


* Alocuţiune rostită la Chişinău, joi, 17 martie 2016, cu ocazia semnării Acordului de cooperare între Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române şi Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM), precum şi al lansării volumului Constituţiile statelor lumii, semnat de prof. dr. Ion Guceac, vicepreşedinte al AŞM.