4,009 citiri

CEDO. Jurisprudență selectivă privind protecția reputației, dreptul la propria imagine și identitatea de gen

Marin Voicu
Marin Voicu

A. DREPTUL LA PROTECȚIA REPUTAȚIEI[1]      

SUMAR 

I. Protecția reputației ca o limită pentru libertatea de exprimare
1. Asociații, organizații neguvernamentale s.a.
2. Autori și editori de carte
3. Medici și alți lucrători din sănătate
4. Angajați
5. Istorici
6. Jurnaliști și editori
7. Avocați
8. Notari
9. Personalități politice
10. Persoane particulare
11. Funcționari publici
12. Profesori și conferențiari universitari
13. Sindicaliști

II. Dreptul la protecția reputației legată de respectarea vieții private
1. Personalități istorice
2. Persoane arestate sau urmărite penal
3. Persoane particulare
4. Profesioniști
4.1. Oameni de afaceri
4.2. Medici și alții din sănătate
4.3. Jurnaliști
4.4.Judecători
4.5. Avocați
4.6. Polițiști
4.7. Profesori și conferențiari universitari
5. Personalități publice sau politice

                                                                             ***

I. Protecţia reputaţiei ca o limită pentru libertatea de exprimare

1. Asociaţii, organizaţii neguvernamentale ş.a.

1.1. Cicad împotriva Elveţiei
7 iunie 2016

Această cauză privea o hotărâre din procesul civil împotriva asociaţiei reclamante, CICAD (Coordonare Intercomunitară contra Antisemitismului şi Defăimării), pentru că a descris afirmaţiile unui profesor universitar drept antisemite pe pagina sa de internet.

Nu s-a contestat în această cauză că o condamnare a asociaţiei reclamante a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a acesteia, astfel cum este prevăzut de lege, şi în scopul protejării reputaţiei sau a drepturilor altora. Observând, în special, că instanţele elveţiene au cântărit cu atenţie interesele concurente aflate în joc în speţă şi că motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantei au fost relevante şi suficiente, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

1.2. Medzlis Islamske Zaiednice Brcko si alţii împotriva Bosniei si Hertegovinei
iunie 2017 (Marea Cameră)

Această cauză privea latura civilă în cadrul unui proces penal soluţionat cu condamnarea pentru calomnie a patru organizaţii în urma publicării unei scrisori pe care acestea o adresaseră celei mai înalte autorităţi din districtul lor pentru a se plânge de candidatura unei persoane pentru postul de director al staţiei de radio şi televiziune multietnice a Districtului Brcko. Invocând dreptul la libertatea de exprimare, reclamantele s-au plâns de faptul că au fost obligate la plata unor despăgubiri care le-au fost impuse în cadrul contextului unei acţiuni civile pentru calomnie.

Marea Cameră a hotărât, cu unsprezece voturi la şase, că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Marea Cameră a constatat, în special, că patru declaraţii din scrisoare conţineau afirmaţii care îl prezentau pe candidatul în cauză ca fiind o persoană lipsită de respect şi dispreţuitoare în opiniile şi sentimentele sale faţă de musulmani şi etnicii bosniaci. Acuzaţiile erau de natură să pună în discuţie capacitatea persoanei de a ocupa postul de director al radioului şi rolul acesteia de redactor al programului de divertisment al unui post de radio public multietnic. Cu toate acestea, reclamantele nu au făcut în faţa instanţelor interne proba verităţii acestor declaraţii, despre care cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască faptul că erau false, în ciuda faptului că aveau obligaţia să verifice veridicitatea declaraţiilor, chiar dacă le aduseseră la cunoştinţa autorităţilor prin intermediul corespondenţei private. Prin urmare, Marea Cameră a hotărât că reclamantele nu dispuneau de o bază faptică suficientă pentru a-şi susţine alegaţiile şi că ingerinţa în libertatea de exprimare a acestora a fost susţinută de motive relevante şi suficiente şi a fost proporţională cu obiectivul legitim urmărit (protecţia reputaţiei candidatului în cauză). Curtea a hotărât, de asemenea, că autorităţile interne au păstrat un echilibru just între libertatea de exprimare a reclamantelor şi interesul candidatului la protecţia reputaţiei sale, acţionând astfel în cadrul marjei lor de apreciere.

1.3. GRA Stiftung Gegen Rassismus und Antisemitismus împotriva Elveţiei
9 ianuarie 2018

Cauza avea ca obiect plângerea unei organizaţii neguvernamentale asupra faptului că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat deoarece instanţele interne au concluzionat că l-a calomniat pe un politician clasificându-i afirmaţiile, făcute la un discurs ţinut în perioada campaniei pentru referendumul din 2009 pentru interzicerea construcţiei de minarete, ca fiind „rasism verbal”.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, reţinând că, per ansamblu, examinând circumstanţele prezentate în speţă, instanţele elveţiene nu au acordat atenţia cuvenită principiilor şi criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii pentru echilibrarea dreptului la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare, depăşind, prin urmare, marja de manevră („marja de apreciere”). Curtea a reţinut, în special, că în contextul la momentul referendumului – inclusiv alte critici la adresa chiar a referendumului formulate de organisme pentru drepturile omului – folosirea de către organizaţie a sintagmei „rasism verbal” nu era făcută o bază faptică. Sancţiunea impusă reclamantei ar fi putut avea un efect descurajator asupra libertăţii acesteia de exprimare.

2. Autori şi editori de cărţi

2.1. Lindon, Otchakovskv-Laurens si July împotriva Franţei
22 octombrie 2007 (Marea Cameră)

Această cauză privea condamnarea penală a autorului şi a editorului unui roman, primii doi reclamanţi, pentru calomnierea unui partid politic de extremă dreapta şi a preşedintelui partidului, precum şi condamnarea pentru calomnie a celui de-al treilea reclamant, directorul unui cotidian naţional important, care a publicat o petiţie ce reproducea pasajele ofensatoare ale romanului şi protesta faţă de condamnarea autorului şi a editorului. Cartea a ridicat în mod deschis problema responsabilităţii partidului şi a preşedintelui acestuia în dezvoltarea rasismului în Franţa şi a dificultăţii de a lupta împotriva acestui flagel. Reclamanţii au susţinut că condamnarea lor a constituit o încălcare a libertăţii lor de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în ceea ce priveşte condamnarea celui de-al doilea şi a celui de-al treilea reclamant. A observat, în special, că sancţiunile impuse autorului şi editorului nu priveau teza dezvoltată în opera contestată, ci trei pasaje specifice din roman. Condamnările s-au bazat aşadar pe motive suficiente şi relevante, iar sancţiunile nu au fost disproporţionate. În privinţa celui de-al treilea reclamant, acesta a depăşit limitele admisibile ale „provocării” prin reproducerea pasajelor ofensatoare într-un cotidian naţional citit pe scară largă, luând totodată în considerare necesitatea de a proteja reputaţia unei persoanei şi drepturile altora. Amenda care i-a fost impusă şi despăgubirile pe care a trebuit să le plătească au fost moderate.

2.2. Ileana Constantinescu împotriva României
11 decembrie 2012

Această cauză privea condamnarea reclamantei pentru calomnie, în urma publicării unei cărţi despre viaţa tatălui său (cunoscut economist român), în care punea sub semnul întrebării anumite fapte care aduseseră atingere intereselor tatălui său şi celor ale „Casei economiştilor”, precum şi pe cele ale unuia dintre foştii colegi ai tatălui său, care devenise vicepreşedinte al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că motivele invocate de instanţele din România nu puteau fi considerate relevante şi suficiente pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantei, care a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei altora. Curtea a observat, în special, că cel puţin o parte dintre afirmaţiile în litigiu fuseseră formulate în contextul unei dezbateri de interes general pentru comunitatea economiştilor din România. În plus, afirmaţiile nu se refereau la aspecte legate de viaţa privată a persoanei în cauză, ci la comportamentul legat de activităţile sale profesionale şi implicarea într-o asociaţie. În sfârşit, deşi reclamanta nu a putut proba în faţa instanţelor interne că afirmaţiile sale aveau o bază faptică suficientă, comportamentul său analizat în ansamblu a arătat că a acţionat cu bună-credinţă, aceasta fiind convinsă că exista o problemă de etică profesională.

2.3. Ojala si Etukeno Ov împotriva Finlandei și Ruusunen împotriva Finlandei
14 ianuarie 2014

În aceste cauze, editorul şi autoarea unei autobiografii despre relaţia dintre autoare şi fostul prim-ministru finlandez fuseseră condamnaţi de instanţele penale. Reclamanţii au susţinut că aceste condamnări le-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

În ambele cauze, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că instanţele finlandeze au păstrat un echilibru just între interesele concurente aflate în joc. Curtea a notat, în special, că prim-ministrul era în mod cert o personalitate publică şi că acea carte conţinea elemente de interes public, dar că numai pasajele referitoare la viaţa intimă au fost luate în considerare în evaluarea prejudiciului cauzat reputaţiei acestuia.

2.4. Almeida Leitao Bento Fernandes împotriva Portugaliei
12 martie 2015

Această cauză privea condamnarea penală a reclamantei pentru descrierea făcută unora dintre membrii familiei soţului, în urma publicării unui roman care relata drame familiale în contextul diasporei portugheze din Statele Unite şi al războiului colonial. Reclamanta s-a plâns de faptul că condamnarea sa pentru descrierea familiei soţului său şi atingerea adusă onoarei sale i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că ingerinţa în exercitarea de către reclamantă a dreptului la libertatea de exprimare al acesteia nu a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora. Curtea a fost de acord cu instanţele portugheze că reclamanta şi-a depăşit limitele libertăţii de creativitate artistică încălcând drepturile familiei soţului la respectarea vieţii private, având în vedere anumite evenimente narate şi judecăţile de valoare făcute. A considerat, în special, că spaţiul de manevră (marja de apreciere) care s-a acordat autorităţilor în evaluarea necesităţii pedepsei aplicate reclamantei a fost unul larg, pentru că persoanele în cauză nu erau personalităţi publice.

3. Medici şi lucrători din domeniul sănătăţii

3.1. Frankowicz împotriva Poloniei
16 decembrie 2008

Reclamantul era ginecolog şi preşedintele Asociaţiei pentru Protecţia Drepturilor Pacienţilor în Polonia. Acesta s-a plâns de acţiunea disciplinară iniţiată împotriva sa pentru raportul pe care l-a redactat privind tratarea unui pacient, în care acesta critica un alt medic, text în urma căruia a fost sancţionat de Curtea medicală şi a primit o mustrare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare nu a fost proporţională în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei altora. A observat, în special, că, în cazul reclamantului, autorităţile poloneze au concluzionat, fără să fi încercat să se verifice veridicitatea constatărilor din avizul medical, că reclamantul a discreditat un alt medic. Această decizie a fost pronunţată în temeiul interdicţiei absolute în Polonia cu privire la orice critică între medici. Curtea a considerat că această interdicţie absolută era de natură să-i descurajeze pe medici să le ofere pacienţilor o opinie obiectivă despre sănătatea lor şi orice tratament primit, fapt care ar putea compromite însuşi scopul profesiei medicale, şi anume protecţia sănătăţii şi a vieţii pacienţilor.

3.2. Heinisch împotriva Germaniei
21 iulie 2011

Această cauză privea concedierea unei asistente dintr-o secţie de geriatrie după ce aceasta a formulat o plângere penală împotriva angajatorului ei, prin care susţinea că existau deficienţe în serviciile de îngrijire oferite. Reclamanta s-a plâns de faptul că disponibilizarea sa şi refuzul instanţelor de a dispune reîncadrarea sa pe post i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că a fost disproporţionată concedierea reclamantei fără preaviz şi că instanţele interne nu au păstrat un echilibru just între necesitatea de a proteja reputaţia angajatorului şi necesitatea de a proteja dreptul la libertatea de exprimare al reclamantei. Curtea a observat, în special, că, având în vedere deosebita vulnerabilitate a pacienţilor în vârstă şi necesitatea de a preveni abuzurile, informaţiile dezvăluite erau incontestabil de interes public. În plus, interesul publicului de a fi informat cu privire la carenţele serviciilor de îngrijire instituţionalizată a persoanelor în vârstă oferite de o societate deţinută de stat era atât de important încât prima în faţa interesului de a proteja reputaţia şi interesele comerciale ale societăţii.

3.3. Ärztekammer Für Wien si Dorner împotriva Austriei
16 februarie 2016

Reclamanţii din această cauză, respectiv Camera Medicilor din Viena şi preşedintele acesteia la data producerii evenimentelor, s-au plâns de deciziile instanţelor austriece de a le interzice să facă anumite declaraţii negative cu privire la o companie privată care intenţiona să ofere servicii de radiologie. Aceste decizii au fost rezultatul unei plângeri înaintate de societate cu privire la o scrisoare publicată de al doilea reclamant pe site-ul Camerei, care afirma, în special, că ar fi o societate sau un fond de tip „lăcustă”.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în privinţa celui de-al doilea reclamant, constatând că ingerinţa în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al acestuia a fost necesară într-o societate democratică pentru a proteja reputaţia şi drepturile societăţii respective. În continuare, Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione personae) în privinţa primului reclamant.

4. Angajaţi

4.1. Marunic împotriva Croaţiei
martie 2017

Reclamanta, director la o societate municipală de furnizare servicii de interes public, a fost concediată în mod sumar în urma unor declaraţii publice prin care s-a apărat, declaraţii făcute la o săptămână după ce preşedintele companiei i-a criticat activitatea într-un articol de presă. Decizia de concediere a fost motivată de faptul că declaraţiile acesteia către presă prejudiciază reputaţia societăţii. Reclamanta s-a plâns că declaraţiile sale către presă au fost făcute doar cu scopul de a respinge falsele acuzaţii ce i s-au adus, iar concedierea sa i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantei sub forma concedierii în mod sumar nu era necesară într-o societate democratică pentru protejarea reputaţiei şi drepturile societăţii. Curtea a reţinut, în special, că deşi obligaţia de loialitate, rezervă şi discreţie previne în mod normal angajaţii să critice public activitatea angajatorilor, în speţa prezentă elementul esenţial îl constituie ieşirea în presă a celuilalt membru din conducerea societăţii şi criticarea în mod public a activităţii reclamantei. În aceste condiţii, ea nu putea rămâne tăcută şi să nu-şi apere reputaţia în acelaşi mod. Ar însemna o extindere a obligaţiei de loialitate să ceri altceva.

5. Istorici

5.1. Karsai împotriva Ungariei
1 ianuarie 2009

În 2004, a existat o dezbatere publică în Ungaria cu privire la faptul dacă ar trebui ridicată o statuie care să-l comemoreze pe fostul prim-ministru Pál Teleki, care colaborase cu Germania nazistă şi fusese implicat în adoptarea de legislaţie antisemită. Reclamantul, care era istoric şi profesor universitar maghiar, a publicat un articol în care critica presa de dreapta şi, în special, un jurnalist care făcea apologia rolului lui Pál Teleki şi făcea declaraţii antisemite. Acesta s-a plâns, în special, că a fost obligat să publice o rectificare pe propria cheltuială şi să suporte cheltuieli de judecată considerabile.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că instanţele maghiare nu au stabilit în mod convingător existenţa unei nevoi sociale presante de a pune drepturile personalităţii unui participant la o dezbatere publică în raport cu dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului. A observat, în special, că articolul reclamantului fusese publicat în cursul unei dezbateri publice de foarte mare interes public. În plus, jurnalistul respectiv se expusese voluntar criticii publicului publicând articole în presa zilnică pentru publicul larg, în cadrul acestei dezbateri. In sfârşit, sancţiunea aplicată reclamantului, şi anume obligaţia de a face o rectificare într-o chestiune care i-a afectat credibilitatea profesională ca istoric, putea avea un efect disuasiv.

5.2. Braun împotriva Poloniei
4 noiembrie 2014

Această cauză privea plângerea unui regizor de film şi istoric de a fi fost obligat să plătească o amendă şi să ceară scuze publice pentru că a adus atingere reputaţiei unui binecunoscut profesor despre care a afirmat, în cadrul unei dezbateri radio, că a fost informator al poliţiei secrete politice în perioada comunistă. Reclamanta s-a plâns că deciziile instanţelor poloneze i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare, susţinând, în special, că fusese mulţi ani jurnalist activ şi că dezbaterea radio respectivă la care a participat privea un aspect important legat de o personalitate publică.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A luat notă, în special, de faptul că reclamantul i-a adus grave acuzaţii profesorului, care constituiau un atac la adresa reputaţiei acestuia. Totuşi, atunci când au fost confruntate cu sarcina de a realiza un echilibru între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare şi dreptul profesorului la respectarea reputaţiei sale, instanţele poloneze au făcut o distincţie între normele aplicabile jurnaliştilor şi cele aplicabile altor participanţi la dezbaterea publică. Potrivit jurisprudenţei Curţii Supreme poloneze, norma de diligenţă şi de bună-credinţă se aplica doar jurnaliştilor, în timp ce celorlalte^ persoane, în mod similar reclamantului, li se cerea să probeze veridicitatea alegaţiilor. Întrucât nu a putut proba veridicitatea afirmaţiei, instanţa a concluzionat că acesta i-a încălcat drepturile personale ale profesorului. Curtea nu a putut însă accepta abordarea instanţelor poloneze, care i-au cerut reclamantului să probeze veridicitatea alegaţiilor sale şi astfel să respecte o normă mai ridicată decât cea impusă jurnaliştilor.

5.3. Pinto Pinheiro Maraues împotriva Portugaliei
22 ianuarie 2015

Acest caz privea condamnarea reclamantului, istoric şi preşedinte al unei asociaţii culturale, pentru că a adus atingere reputaţiei unui consiliu local cu care semnase un acord privind publicarea lucrărilor unui poet din regiune. Un prim volum a fost publicat în 2003. În 2005, consiliul a publicat o altă carte despre operele poetului. Reclamantul, care a considerat că respectivul consiliu a acţionat cu rea-credinţă editând cartea din proprie iniţiativă, a publicat un articol într-un ziar regional pentru care a fost ulterior condamnat pentru insultarea unei entităţi juridice aflate în exercitarea autorităţii publice. Recursul său împotriva deciziei a fost respins. În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost condamnat pentru calomnie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că, deşi erau relevante, motivele invocate de guvernul portughez nu erau suficiente pentru a stabili că ingerinţa în litigiu era necesară într-o societate democratică şi că nu exista un raport rezonabil de proporţionalitate între restricţionarea dreptului la libertatea de exprimare al reclamantului drept efect al condamnării sale şi scopul legitim urmărit, şi anume protecţia credibilităţii şi onoarei consiliului municipal şi încrederea cetăţenilor în acea instituţie. Curtea a constatat, în special, că observaţiile reclamantului nu au depăşit limitele unei critici admisibile în sensul art. 10 din Convenţie. Limitele unei critici admisibile erau mai mari în ceea ce priveşte o instituţie publică decât cele impuse unei persoane particulare, sau chiar unui politician, mai ales în condiţiile în care instituţia avea autoritate executivă, precum în speţă. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile acesteia trebuie să facă obiectul unui control atent nu doar din partea autorităţilor legislative şi judiciare, ci şi din partea presei şi opiniei publice.

6. Jurnalişti şi edituri

6.1. Radio France si alţii împotriva Franţei
30 martie 2004

Această cauză privea condamnarea unor jurnalişti radio în urma difuzării la radio timp de 24 de ore a unei serii de buletine de ştiri care atribuiau unui fost subprefect un rol activ personal în deportarea a mii de evrei în 1942. Reclamanţii s-au plâns, în special, de o încălcare a dreptului lor de a comunica informaţii drept urmare a sancţiunilor şi măsurilor impuse împotriva lor de instanţele franceze.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că măsurile luate împotriva reclamanţilor nu au fost disproporţionate în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, şi puteau aşadar să fie considerate ca fiind necesare într-o societate democratică. În ceea ce priveşte, în special, buletinele de ştiri în litigiu, acestea citau un articol detaliat şi bine documentat şi un interviu publicat într-o revistă săptămânală respectată. Cu toate acestea, în buletinele de ştiri se susţinea că fostul subprefect a recunoscut că „a organizat plecarea unui convoi de deportaţi către Drancy”. Potrivit Curţii, această afirmaţie nu reflecta în mod corect articolul sau interviul publicat. În plus, cu toate că ulterior buletinele de ştiri au fost uşor modificate şi menţionau că persoana în cauză a negat alegaţiile, buletinul de ştiri iniţial a fost totuşi difuzat de mai multe ori.

6.2. Chauvy si alţii împotriva Franţei
iunie 2004

Reclamanţii din această cauză erau un jurnalist şi scriitor, o editură şi preşedintele respectivei edituri. În 1997, editura a publicat cartea primului reclamant intitulată Aubrac-Lyons 1943, care relatează arestarea de către Klaus Barbie a principalilor lideri ai Rezistenţei din Caluire, între care Jean Moulin şi Raymond Aubrac. În urma unei plângeri formulate de Raymond şi Lucie Aubrac, reclamanţii au fost condamnaţi pentru calomnie şi obligaţi, printre altele, la plata unei amenzi şi a unor despăgubiri. Reclamanţii au susţinut că această condamnare le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor nu a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia împotriva prejudiciilor aduse reputaţiei familiei Aubrac. Observând, în special, că a căuta adevărul istoric este parte integrantă a libertăţii de exprimare, Curtea a considerat că nu era sarcina sa să soluţioneze problema istorică de fond, care se înscria în cadrul unei dezbateri în desfăşurare între istorici şi chiar opinia publică cu privire la evenimente şi interpretarea acestora. Cu toate acestea, pentru a stabili dacă măsura în cauză fusese necesară într-o societate democratică, Curtea a trebuit să pună în balanţă interesul publicului de a cunoaşte circumstanţele arestării lui Jean Moulin şi cerinţa de a proteja reputaţia domnului şi a doamnei Aubrac, care fuseseră ei înşişi personalităţi importante ale Rezistenţei.

6.3. Cumpănă si Mazăre împotriva României
17 decembrie 2004 (Marea Cameră)

Reclamanţii, un ziarist şi editorul unui ziar local, au scris un articol despre modul în care consiliul municipal local gestiona finanţele, acuzând un funcţionar al consiliului şi pe viceprimarul oraşului de săvârşirea mai multor infracţiuni şi prezentându-i sub forma unei caricaturi în care aceştia se bucurau pentru fărădelegile comise. Funcţionarul în cauză a formulat o plângere penală pentru insultă şi calomnie. Reclamanţii s-au plâns că libertatea lor de exprimare a fost încălcată drept urmare a condamnării lor, în urma publicării articolului.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie constatând că, deşi ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor ar fi putut să fie justificată de preocuparea de a restabili echilibrul între diferite interese concurente aflate în joc (dreptul de a comunica idei şi fapte şi protejarea reputaţiei reprezentanţilor autorităţilor publice), sancţiunea penală şi interdicţiile aferente impuse acestora au fost în mod vădit disproporţionate în ceea ce priveşte natura şi severitatea lor în raport cu scopul legitim urmărit. In această cauză, Curtea a subliniat, în special, că, deşi presa are obligaţia de a informa publicul despre presupuse deturnări de fonduri de către reprezentanţii aleşi şi funcţionarii publici locali, fapta de a acuza direct anumite persoane menţionând numele şi funcţiile acestora dă naştere obligaţiei de a oferi o bază faptică suficientă. În plus, atunci când îşi exercită libertatea de exprimare, jurnaliştilor li se cere să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii exacte şi credibile respectând etica jurnalismului. Nu s-a întâmplat astfel în această situaţie. Cu toate acestea, atunci când reglementează exercitarea libertăţii de exprimare astfel încât să asigure o protecţie adecvată prin lege reputaţiei persoanelor fizice, statele ar trebui să evite luarea de măsuri care ar putea descuraja media să-şi îndeplinească rolul de a avertiza publicul despre o posibilă sau suspectată utilizare necorespunzătoare a puterii publice. In plus, jurnaliştii de investigaţie ar putea fi inhibaţi să mai relateze aspecte de interes public dacă există riscul, drept una dintre sancţiunile standard impuse pentru atacurile nejustificate asupra reputaţiei unor persoane particulare, să fie condamnaţi la închisoare sau să primească interdicţia de a-şi exercita profesia.

6.4. Katamadze împotriva Georgiei
14 februarie 2006 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea condamnarea reclamantei, o jurnalistă, în urma publicării unui editorial în care îi critica pe fondatorul, editorul şi trei jurnalişti de la un alt ziar local. Aceştia s-au plâns că reclamanta a răspândit zvonuri prin intermediul presei şi că expresiile folosite în cuprinsul articolului în litigiu au adus atingere demnităţii şi reputaţiei lor.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată. Întrucât reclamanţii au dovedit în mod obiectiv că afirmaţiile în litigiu puteau constitui o ingerinţă în drepturile lor, faptul că legislaţia naţională impunea ca reclamanta să probeze veridicitatea declaraţiilor sale nu pare în special, în sine, să contravină art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Cu toate acestea, reclamanta nu a putut să demonstreze că nu a fost un atac personal gratuit, cu comentarii vătămătoare inutile. Hotărârea pronunţată împotriva sa a fost, prin urmare, o măsură necesară într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei şi a drepturilor celorlalţi. In plus, având în vedere insultele publice la adresa respectivelor persoane, fără nicio justificare valabilă, sancţiunea impusă nu pare excesiv de dură.

6.5. Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei
9 noiembrie 2006

Reclamanţii erau o editură şi editorul acesteia. Cauza privea retragerea de la vânzare şi interdicţia privind vânzarea şi distribuirea de reviste Ciné Télé Revue, care publicase note întocmite de un judecător de instrucţie pentru o audiere în faţa comisiei parlamentare de anchetă în cauza Dutroux[2]. Reclamanţii au susţinut că condamnarea lor le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că articolul în cauză şi circularea sa în presă nu putea fi considerat ca având contribuţie la vreo dezbatere de interes general pentru societate şi că motivele invocate de instanţele belgiene pentru a justifica condamnarea reclamanţilor au fost relevante şi suficiente. Ingerinţa în litigiu a fost aşadar proporţională cu scopul urmărit, şi anume protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, şi era necesară într-o societate democratică. In respectiva cauză, Curtea a observat, în special, că, deşi exista un drept al publicului de a fi informat – un drept esenţial într-o societate democratică care, în anumite circumstanţe, ar putea chiar privi aspecte legate de viaţa privată a personalităţilor – publicaţiile care au ca singur scop să satisfacă curiozitatea anumitor cititori despre detaliile vieţii private ale unei persoane, indiferent cât de celebră ar fi acea persoană, nu pot fi considerate ca având o contribuţie la o dezbatere de interes general pentru societate.

6.6. Tonsbergs Blad AS si Haukom împotriva Norvegiei
martie 2007

Această cauză privea deciziile pronunţate împotriva reclamanţilor – editorul şi redactorul- şef al unui ziar – de a plăti despăgubiri şi cheltuielile de judecată ca urmare a apariţiei unui articol în ziar care îl identifica pe un important om de afaceri ca apărând pe o listă cu proprietari de imobile suspectaţi că ar încălca reglementările locale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că motivele invocate de autorităţile norvegiene, deşi relevante, nu au fost suficiente pentru a demonstra că ingerinţa reclamată era necesară într-o societate democratică. Nu a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între restricţiile aduse dreptului la libertatea de exprimare al reclamanţilor şi scopul legitim urmărit, şi anume protecţia drepturilor şi reputaţiei omului de afaceri. În această privinţă, Curtea a observat, în special, că articolul nu avea drept scop să prejudicieze reputaţia omului de afaceri, ci să ilustreze o problemă despre care publicul avea interesul de a fi informat. În plus, articolul nu se referea exclusiv la viaţa privată a acestuia, întrucât privea eventuala nerespectare de către o persoană publică a unor acte cu putere de lege al căror scop era acela de a proteja interese publice majore, chiar şi în sfera privată.

6.7. Colaco Mestre si SIC – Sociedade Independente de Comunicacao S.A. împotriva Portugaliei
26 aprilie 2007

Această cauză privea condamnarea pentru calomnie a reclamanţilor – un jurnalist şi societatea al cărei angajat era şi de care aparţinea canalul naţional de televiziune SIC – ca urmare a afirmaţiilor făcute de jurnalist în cursul unui interviu cu secretarul general al UEFA la acea vreme, difuzat de SIC în cadrul unei emisiuni televizate. Interviu se axa pe afirmaţiile privind mita dată unor arbitri în Portugalia şi acţiunile preşedintelui Ligii Profesioniste de Fotbal din Portugalia la acel moment şi preşedinte al clubului de fotbal FC Porto.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Ţinând seama, în special, de toate aspectele cauzei, a constatat, în special, că în cauză a fost păstrat un echilibru just între necesitatea de a proteja drepturile la libertatea de exprimare ale reclamanţilor şi cea de a proteja drepturile şi reputaţia părţii vătămate. A constatat, printre altele, că acesta din urmă era binecunoscut publicului larg şi juca un rol major în viaţa publică portugheză. În plus, interviul nu se referea la viaţa privată a acestuia, ci doar la activităţile sale publice în calitate de preşedinte al unui club de fotbal important şi de preşedinte al Ligii. În sfârşit, Curtea a constatat că sancţionarea unui jurnalist prin condamnarea acestuia la plata unei amenzi, precum şi obligarea sa şi a canalului de televiziune angajator la plata de despăgubiri, puteau afecta semnificativ contribuţia presei la discutarea de chestiuni de interes public, iar o asemenea situaţie nu putea fi acceptată decât dacă existau motive extrem de puternice pentru a proceda astfel. În aceste condiţii, chiar dacă motivele invocate de instanţele portugheze pentru a justifica condamnarea reclamanţilor puteau fi considerate relevante, acestea nu erau, însă, suficiente şi, prin urmare, nu răspundeau unei necesităţi sociale imperative.

6.8. Mihaiu împotriva României
4 noiembrie 2008

Reclamantul, jurnalist, a fost condamnat la plata unei amenzi penale pentru calomnie şi a fost obligat să plătească despăgubiri pentru că a publicat un articol în care susţinea că un alt jurnalist a acceptat un ceas de lux din partea unui grup industrial în timpul unei conferinţe de presă organizate de acel grup, care – potrivit articolului în cauză – a dus la insolvenţa uneia dintre cele mai mari întreprinderi din România. Reclamantul a susţinut, în special, că această condamnare pentru calomnie s-a făcut prin încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că condamnarea reclamantului nu a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei altora, şi că ingerinţa în litigiu putea aşadar să fie considerată necesară într-o societate democratică. Curtea a considerat, în special, că aducând acuzaţii directe unei anumite persoane, precizându-i numele şi profesia, reclamantul avea obligaţia să ofere o bază faptică suficientă în procedura iniţiată împotriva sa. Cu toate acestea, în speţă, Curtea nu a fost convinsă de pretinsa bună- credinţă a reclamantului. Dimpotrivă, a considerat că atunci când a repetat declaraţii atribuite unor părţi terţe, reclamantul ar fi trebuit să dea dovadă de rigoare maximă şi o prudenţă deosebită înainte de publicarea articolului. Prin urmare, în absenţa bunei- credinţe şi a unei baze faptice, şi deşi articolul în cauză fusese publicat în contextul unei dezbateri mai largi şi de mare actualitate în România, şi anume independenţa presei, Curtea nu a văzut în comentariile reclamantului expresia unei doze de exagerare sau de provocare care să fie permisă de libertatea jurnalistică.

6.9. Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2)
4 iunie 2009

Această cauză privea condamnarea pentru calomnie a editurii reclamante în urma publicării unui articol, într-un ziar deţinut de reclamantă, care comenta zvonul că soţia preşedintelui austriac intenţionează să divorţeze şi că avea relaţii apropiate cu doi bărbaţi, un politician austriac şi un ambasador străin.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în această cauză. Având în vedere că şi persoanele publice pot avea speranţa legitimă de a fi protejate împotriva propagării de zvonuri referitoare la aspecte intime ale vieţii lor private, Curtea a constatat că ingerinţa în cauză fusese necesară într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora. În plus, măsurile instituite asupra societăţii reclamante nu fuseseră disproporţionate.

6.10. Kulis si Rozvcki împotriva Poloniei
6 octombrie 2009

Primul reclamant din această cauză deţinea o editură care publica o revistă săptămânală şi un supliment pentru copii. Al doilea reclamant era redactorul-şef al revistei. Cazul privea publicarea în supliment a unui articol ce conţinea benzi desenate umoristice care făceau aluzie la o campanie publicitară pentru chipsuri comercializate de un producător de alimente şi care erau destinate copiilor. Reclamanţii s-au plâns că sancţiunea impusă pentru publicarea benzilor desenate nu a fost justificată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că motivele invocate de instanţele poloneze nu puteau fi considerate relevante şi suficiente pentru a justifica ingerinţa, care a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei sau drepturilor altora. A observat, în special, că scopul principal al reclamanţilor nu fusese de a denigra calitatea chipsurilor, ci de a sensibiliza cu privire la tipul sloganurilor folosite de producător şi caracterul inacceptabil al unor astfel de tactici pentru a genera vânzări. În plus, în îndeplinirea obligaţiei sale de a comunica informaţii şi idei privind aspecte de interes public, presa era îndreptăţită să recurgă la o anumită doză de exagerare sau chiar provocare. Chiar dacă formularea utilizată de reclamanţi a fost exagerată, aceasta s-a întâmplat doar ca reacţie la o campanie publicitară care demonstrase lipsă de sensibilitate şi înţelegere pentru vârsta şi vulnerabilitatea copiilor. Stilul de exprimare al reclamanţilor a fost aşadar motivat de tipul de sloganuri la care au reacţionat şi, în acest context, nu au depăşit limitele permise pentru o presă liberă.

6.11. Ruokanen si alţii împotriva Finlandei
6 aprilie 2010

Reclamanţii erau un redactor-şef şi jurnalist şi o editură. Ei s-au plâns de condamnarea pentru calomnie în urma publicării unui articol care afirma că o studentă fusese violată în septembrie 2000 de membrii unei echipe de baseball în timpul unei petreceri prin care se celebra victoria echipei în campionatul finlandez. Reclamanţii au fost obligaţi la plata a peste 80 000 de euro cu titlu de despăgubiri pentru fiecare membru al echipei de baseball.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că instanţele interne au păstrat un echilibru just între interesele concurente implicate, şi anume între dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor şi dreptul la reputaţie al presupuşilor autori ai unei infracţiuni. A observat, în special, că cerinţe imperative altele decât aspectele de interes public ar fi trebuit să fie cântărite înainte ca un incident să fie prezentat publicului de către media ca fiind un fapt. Dreptul la prezumţia de nevinovăţie şi reputaţie al părţilor terţe era la fel de important, mai ales dacă era vorba despre acuzaţii grave de infracţiuni privitoare la viaţa sexuală.

6.12. Brunet Lecomte si Lvon Mag’ împotriva Franţei
mai 2010

Reclamanţii erau o editură şi editorul unei reviste de ştiri. Ei s-au plâns de condamnarea pentru calomnie în urma publicării, într-un articol despre reţelele islamiste din Lyon, a unor alegaţii care insinuau că un profesor musulman a participat la activităţi teroriste. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că o astfel de sancţiune a fost disproporţionată şi că ingerinţa în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor la libertatea de exprimare nu fusese aşadar necesară într-o societate democratică. Curtea a observat, în special, că afirmaţiile ofensatoare nu erau lipsite de temei faptic şi că, ţinând seama de numărul şi seriozitatea surselor consultate, ancheta desfăşurată, precum şi de moderaţia şi prudenţa dovedite în cadrul articolului, reclamanţii acţionaseră cu bună-credinţă. În plus, articolele ofensatoare, publicate la scurt timp după atacurile din 11 septembrie 2001, au contribuit la o dezbatere politică de interes imediat, resituând-o în contextul local. Prin urmare, interesul reclamanţilor de a comunica şi interesul public de a primi informaţii despre un subiect de interes general şi repercusiunile sale pentru întreaga zonă lioneză prevalau faţă de dreptul profesorului în cauză la protecţia reputaţiei sale.

6.13. Uj împotriva Ungariei
19 iulie 2011

Jurnalist, reclamantul s-a plâns de condamnarea sa pentru calomnie pentru că a criticat dur, într-un cotidian naţional, calitatea unui renumit soi de vin din Ungaria, produs de o întreprindere deţinută de stat. Instanţele maghiare au constatat că, deşi reclamantul avea dreptul să-şi exprime opinia cu privire la vin, caracterizarea acestuia drept „porcărie” reprezenta o insultă nejustificată şi încălca dreptul la bună reputaţie al producătorului vinului.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului nu a fost motivată în mod convingător. A observat, în special, că există o diferenţă între a aduce atingere reputaţiei unei persoane în ceea ce priveşte statutul său social, cu repercusiunile pe care le-ar putea avea asupra demnităţii sale, şi reputaţia comercială a unei companii, care nu are o dimensiune morală. În plus, articolul a exprimat o judecată de valoare sau o opinie al cărei scop principal era mai degrabă de a sensibiliza populaţia cu privire la dezavantajele deţinerii societăţii de către stat decât cel de a denigra calitatea produselor societăţii. În sfârşit, ridicând, în modul în care a făcut- o, problema politicilor guvernamentale privind protecţia valorilor naţionale şi rolul întreprinderilor private şi al investiţiilor străine, articolul privea o chestiune de interes public despre care presa avea obligaţia de a comunica informaţii şi idei, fie şi exagerate sau provocatoare. Având în vedere că instanţele interne nu au avut în vedere aceste consideraţii, Ungaria nu a putut demonstra că restricţia a fost proporţională.

6.14. Axel Springer AG împotriva Germaniei
februarie 2012 (Marea Cameră)

Compania reclamantă este editoarea unui cotidian naţional de mare circulaţie care, în septembrie 2004, a publicat un articol de primă pagină despre starul unui serial de televiziune popular, care fusese arestat în timpul Festivalului berii din München pentru posesie de cocaină. Articolul era completat de un articol mai detaliat la o altă pagină. Imediat după ce a apărut respectivul articol, actorul a obţinut o interdicţie care nu permitea o viitoare publicare a articolului. Compania reclamantă s-a plâns împotriva interdicţiei impuse de a relata despre arestarea şi condamnarea actorului în cauză.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că restricţiile impuse societăţii reclamante nu au fost rezonabil proporţionale în raport cu scopul legitim urmărit de a proteja reputaţia sau drepturile altora. Curtea a observat, în special, că articolele în cauză priveau fapte juridice publice care puteau fi considerate ca prezentând o doză de interes general. În plus, actorul era suficient de bine cunoscut pentru a fi considerat personalitate publică, iar faptul că fusese arestat în public şi a încercat în mod activ să iasă în prim-plan dezvăluind informaţii despre viaţa sa privată într-o serie de interviuri însemna că încrederea sa legitimă că viaţa sa privată va fi protejată în mod efectiv era limitată. În plus, nu a existat niciun element care să sugereze despre societatea reclamantă că nu a efectuat o punere în balanţă între interesul său de a publica informaţiile şi dreptul actorului la respectarea vieţii sale private. În ceea ce priveşte conţinutul, forma şi consecinţele publicaţiilor, articolele nu dezvăluiseră detalii despre viaţa privată a actorului, ci vizaseră în principal circumstanţele arestării sale şi soluţionarea procesului penal.

6.15. Tănăsoaica împotriva României
19 iunie 2012

Reclamantul, care era de profesie jurnalist, s-a plâns de condamnarea sa pentru insultă în urma publicării unui articol privind poluarea mediului de către o societate comercială.

În această cauză Curtea a reamintit că libertatea presei joacă un rol esenţial într-o societate democratică şi că, deşi nu poate depăşi anumite limite, în special, în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor celorlalţi, aceasta este totuşi îndreptăţită să comunice, respectând îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes general. Prin urmare a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, în special, având în vedere existenţa unei dezbateri de interes general, lipsa de rea-credinţă a publicaţiei şi o bază faptică suficientă.

6.16. Smolorz împotriva Poloniei
octombrie 2012

Această cauză privea condamnarea reclamantului, de profesie jurnalist, pentru atingerea adusă bunei reputaţii a unuia dintre arhitecţii pe care îi menţiona într-un articol extrem de critic pe care l-a publicat pe tema arhitecturii din era comunistă a oraşului Katowice, Polonia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Deşi ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului era prevăzută de lege şi urmărea scopul legitim de a proteja reputaţia altora, Curtea a considerat că instanţele poloneze au demonstrat rigiditate şi că nu au luat suficient în considerare contextul şi caracterul articolului în litigiu. A-l obliga pe reclamant să probeze veridicitatea afirmaţiilor sale constituia o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă. Curtea a reiterat că o anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare este permisă presei, care are datoria de a face observaţii asupra unor chestiuni de interes public. În sfârşit, deşi sancţiunea aplicată reclamantului fusese una minoră, aspectul important a fost acela că a fost obligat să-şi ceară scuze publice pentru comentariile sale.

6.17. Mladina D.D. Liubliana împotriva Sloveniei
aprilie 2014

Această cauză privea plângerea editurii reclamante despre faptul că a fost obligată de instanţele naţionale să plătească despăgubiri unui parlamentar pentru insultele aduse acestuia într-un articol despre organizarea unei dezbateri parlamentare privind recunoaşterea legală a relaţiilor între persoane de acelaşi sex. Articolul a fost publicat într-o revistă a editurii în iunie 2005. Reclamanta s-a plâns, în special, că instanţele interne nu au fost dispuse să dezvăluie stereotipii dăunătoare, homofobe şi nu au luat în considerare faptul că stilul exagerat, satiric al acestui articol era o reacţie la propriul comportament controversat al parlamentarului.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A subliniat că limitele unei critici acceptabile sunt mai mari în ceea ce priveşte un politician, în special, întrucât el însuşi făcuse declaraţii publice controversate, decât în ceea ce priveşte o persoană privată. Atât contextul în care a fost redactat articolul editorului (o dezbatere politică intensă), cât şi stilul folosit (similar comportamentului şi comentariilor provocatoare ale parlamentarului) nu au fost luate suficient în considerare de instanţele naţionale. Prin urmare, articolul nu a fost un atac personal gratuit la adresa parlamentarului, ci o replică la propriile remarci publice ale parlamentarului şi, în special, la un comportament care ar putea fi consideraba ridiculizând persoanele cu orientare homosexuală şi promovând stereotipii negative. În consecinţă, instanţele naţionale nu au păstrat un echilibru just între interesele concurente de a proteja reputaţia sau drepturile parlamentarului şi dreptul la libertatea de exprimare al editorului.

6.18. Axel Springer AG împotriva Germaniei
iulie 2014

Această cauză privea publicarea unui articol în cotidianul Bild care reproducea suspiciunile şi îndoielile legate de vicepreşedintele grupului parlamentar al Partidului Liberal Democrat (FDP) în ceea ce priveşte condiţiile şi circumstanţele care au precedat numirea fostului cancelar Schröder în funcţia de preşedinte al consiliului de supraveghere al unui consorţiu germano-rus. Compania reclamantă s-a plâns de o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că Bild nu a depăşit limitele libertăţii editoriale a jurnaliştilor prin publicarea pasajului în litigiu şi că instanţele germane nu au reuşit să probeze că exista o necesitate socială presantă de a pune protecţia reputaţiei fostului cancelar federal Gerhard Schröder mai presus de dreptul presei de la libertatea de exprimare. Curtea a observat, în special, că speţa privea aspecte de interes public şi că fostul cancelar, în măsura în care ocupase una din cele mai înalte poziţii politice din Republica Federală Germania, avea îndatorirea să dovedească un grad mult mai mare de toleranţă decât o persoană particulară.

6.19. Stankiewicz si alţii împotriva Poloniei
14 octombrie 2014

Reclamanţii erau doi jurnalişti şi editorul cotidianului naţional la care erau ambii angajaţi. Cauza privea un articol pe care l-au publicat în acest ziar, în care au afirmat că un înalt funcţionar din Ministerul Sănătăţii a fost implicat în practici de corupţie. Reclamanţii s-au plâns că deciziile instanţelor poloneze le-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând, în special, că autorităţile judiciare poloneze nu au păstrat un echilibru just între dreptul de a comunica informaţii şi protecţia reputaţiei sau drepturilor altora. Motivele invocate de Polonia pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor, deşi relevante, nu au fost suficiente pentru a demonstra că această ingerinţă era necesară într-o societate democratică.

6.20. Erla Hlvnsdottir împotriva Islandei
21 octombrie 2014

Această cauză privea plângerea unei jurnaliste despre faptul că fost găsită vinovată de calomnie în urma publicării, în 2007, a unui articol privind o cauză penală care îl implica pe directorul unui centru de reabilitare şi pe soţia acestuia, suspectaţi de abuz sexual. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat, în special, că instanţele islandeze nu şi-au întemeiat hotărârea pe motive relevante şi suficiente care să^ demonstreze că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă sau fără obligaţia de diligenţă. În plus, instanţele nu păstrat un echilibru între dreptul acesteia la libertatea de exprimare ca jurnalistă şi dreptul la reputaţie al soţiei directorului.

6.21. Haldimann si alţii împotriva Elveţiei
24 februarie 2015

Această cauză privea condamnarea a patru jurnalişti pentru că au înregistrat şi difuzat un interviu cu un broker de asigurări private folosind o cameră de filmat ascunsă, ca parte a unui documentar de televiziune care avea drept scop să denunţe consilierea înşelătoare oferită de brokerii de asigurări. Reclamanţii s-au plâns că obligarea lor la plata de amenzi a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor la libertatea de exprimare.

În această cauză, Curţii i s-a solicitat pentru prima dată să examineze o cerere privind folosirea de către jurnalişti a camerelor de filmat ascunse pentru a oferi informaţii publice despre un subiect de interes general, în care persoana filmată nu era vizată personal, ci în calitate de reprezentantă a unei anumite categorii profesionale. Curtea a hotărât, în cazul reclamanţilor, că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, având în vedere, în special, faptul că ingerinţa în viaţa privată a brokerului, care a refuzat posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere asupra interviului în cauză, nu a fost suficient de gravă încât să prevaleze asupra interesului public în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la practicile incorecte în domeniul serviciilor de brokeraj în asigurări. De asemenea, Curtea a afirmat că reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie în ceea ce priveşte dorinţa lor de a respecta etica jurnalismului, astfel cum este definită de legislaţia elveţiană, citând exemplul utilizării limitate de către aceştia a camerei de filmat ascunse.

6.22. Hlynsdottir împotriva Islandei
iunie 2015

Această cauză privea procesul de calomnie împotriva reclamantei, jurnalistă, în urma publicării unui articol despre procesul penal aflat în desfăşurare împotriva unui bărbat suspectat că a importat o cantitate mare de cocaină în Islanda. După ce prima instanţa s-a pronunţat iniţial în favoarea reclamantei, Curtea Supremă a infirmat hotărârea. De asemenea, a obligat-o pe aceasta şi pe editor să plătească despăgubiri părţii vătămate. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A admis că motivarea Curţii Supreme islandeze a fost relevantă pentru scopul legitim de a proteja drepturile şi reputaţia bărbatului suspectat de săvârşirea infracţiunii, dar ulterior achitat de acuzaţia de a fi importat droguri. Cu toate acestea, a constatat că motivele invocate de Curtea Supremă nu au fost suficiente pentru a demonstra că ingerinţa în drepturile reclamantei era necesară într-o societate democratică. În special, din articol reieşea în^ mod clar că procesul era în curs de desfăşurare şi nu se încheiase la acel moment. În plus, afirmaţia în litigiu utiliza formularea exactă din rechizitoriu şi nu exista niciun motiv pentru ca reclamanta să creadă că rechizitoriul nu reprezenta o sursă pe care să se bazeze.

6.23. Morar împotriva României
7 iulie 2015

Această cauză privea condamnarea penală şi răspunderea civilă a unui jurnalist care lucra pentru un săptămânal de satiră pentru calomnie împotriva unui candidat în campania electorală. Reclamantul a susţinut că i-a fost încălcată libertatea de exprimare. În această cauză, Curtea a reamintit, în special, că, deşi statele contractante au posibilitatea sau chiar îndatorirea de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare astfel încât să fie asigurată prin lege o protecţie corespunzătoare a reputaţiei indivizilor, acestea trebuie să evite să adopte măsuri care pot descuraja media şi formatorii de opinie să-şi îndeplinească rolul de atenţionare a publicului cu privire la chestiuni de interes general – precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv românesc de dinainte de 1989. Ţinând seama mai presus de toate de importanţa dezbaterii unei chestiuni de interes general în contextul căreia au fost făcute comentarii în litigiu şi de valoarea despăgubirilor acordate împotriva reclamantului, Curtea a constatat că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost justificată de motive relevante şi suficiente. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, întrucât ingerinţa nu putea fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică în sensul art. 10.

6.24. De Carolis si France Télévisions împotriva Franţei
ianuarie 2016

Această cauză privea o acuzaţie de calomnie formulată de prinţul saudit Turki Al Faisal pentru un reportaj de pe canalul de televiziune France 3 referitor la plângerile depuse de familiile victimelor atentatelor din 11 septembrie 2001. Primul reclamant şi jurnalista care a realizat reportajul au fost condamnaţi pentru calomnie la adresa unei persoane particulare, prinţul Turki Al Faisal, care se constituise ca „parte civilă” la procedură. Canalul de televiziune France 3 a fost declarat răspunzător civil pentru prejudiciile cauzate. Reclamanţii s-au plâns de o încălcare a dreptului acestora la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând, după o examinare detaliată, că modul în care a fost tratat subiectul nu contravenea standardelor unui jurnalism responsabil. În ceea ce priveşte sancţiunile, amenda aplicată primului reclamant şi constatarea răspunderii civile împotriva France 3 au reprezentat o ingerinţă disproporţionată în dreptul acestora la libertatea de exprimare, ingerinţă care nu era necesară într-o societate democratică. În această cauză, Curtea a observat, în special, că faptele relatate vizaseră un subiect de interes general. A notat totodată că prinţul Turki Al Faisal ocupa o poziţie importantă în Regatul Arabiei Saudite şi a reamintit că limitele criticii admisibile devin mai mari atunci când este vorba despre funcţionarii publici care acţionează în calitate de autoritate publică în exerciţiul funcţiei decât în cazul persoanelor particulare obişnuite.

6.25. Bédat împotriva Elveţiei
29 martie 2016 (Marea Cameră)

Această cauză privea condamnarea la plata unei amenzi a unui jurnalist întrucât a publicat documente încălcând confidenţialitatea anchetei judiciare în procesul penal împotriva unui conducător auto care fusese arestat preventiv pentru că a intrat într-un grup de pietoni, ucigând trei şi rănind opt, înainte de a cădea de pe un pod.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că necesitatea amenzii impuse reclamantului era justificată. A considerat, în special, că publicarea unui articol cu o opinie unilaterală la un moment în care ancheta era încă în curs implica riscul inerent de a influenţa desfăşurarea procedurii, ceea ce justifica în sine adoptarea de către autorităţile interne a unor măsuri disuasive, cum ar fi interzicerea de a dezvălui informaţii confidenţiale. Deşi a admis că inculpatul putea recurge la măsura unei acţiuni în justiţie în materie civilă pentru a se plânge de ingerinţa în viaţa sa privată, Curtea a hotărât totuşi că existenţa în dreptul intern a unor căi de atac pe care acuzatul le-ar fi putut utiliza nu exonera statul de obligaţia sa pozitivă de a proteja viaţa privată a tuturor persoanelor inculpate în cadrul procesului penal. În sfârşit, Curtea a constatat că sancţiunea aplicată jurnalistului pentru încălcarea confidenţialităţii, care avea drept scop protejarea unei bune funcţionări a justiţiei şi drepturile acuzatului la un proces echitabil şi la respectarea vieţii sale private, nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în exercitarea dreptului acestuia la libertatea de exprimare

6.26. Nadtoka împotriva Rusiei
31 mai 2016

Această cauză privea condamnarea pentru insultă a unei jurnaliste şi redactor-şef (reclamanta) la un ziar în care articolul în litigiu – care conţinea expresia „un hoţoman din Altay care avea o funcţie importantă confortabilă” pentru a face referire la primarul oraşului Novocherkassk la momentul respectiv – fusese publicat.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat, în special, că articolul reclamantei urmărea să denunţe corupţia primarului oraşului Novocherkassk. Un astfel de subiect reprezenta o chestiune de interes public şi discutarea sa contribuia la dezbaterea politică. În ceea ce priveşte procedura, Curtea a observat, de asemenea, că instanţele interne nu au pus niciodată în balanţă dreptul la respectarea reputaţiei primarului oraşului Novocherkassk, care fusese vizat de articol, şi dreptul la libertatea de exprimare a reclamantei, redactor-şef. În viziunea Curţii, aceasta era o omisiune problematică. Curtea a subliniat că autorităţile beneficiau doar de un spaţiu extrem de limitat de manevră şi a concluzionat că ingerinţa denunţată de reclamantă nu fusese necesară într-o societate democratică pentru protejarea reputaţiei şi drepturilor altora.

6.27. Dorota Kania împotriva Poloniei
iulie 2016

Cauza se referea la condamnarea reclamantei pentru calomnie după publicarea unui articol într-un săptămânal naţional în care afirma că poliţia secretă comunistă a creat mafia poloneză şi a protejat-o în anii ’80. Articolul mai susţinea că unii funcţionari publici, care au devenit membri ai serviciilor de poliţie în regimul democratic de după 1989, au continuat să-şi protejeze foştii colegi încă implicaţi în lumea prosperă a criminalităţii organizate.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că condamnarea reclamantei şi pedeapsa care i-a fost aplicată nu au fost disproporţionate în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. Autorităţile poloneze au putut aşadar să constate în mod rezonabil că ingerinţa în exercitarea de către reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare a fost necesară într-o societate democratică pentru a proteja reputaţia şi drepturile altora. A se vedea de asemenea: Dorota Kania împotriva Poloniei (nr. 2), hotărâre din 4 octombrie 2016.

6.28. Olafsson împotriva Islandei
16 martie 2017

Reclamantul era editor al site-ului de presă Pressan. Acesta a publicat articole care insinuau că un politician care candida în alegeri a comis abuzuri sexuale împotriva copiilor. Curtea Supremă islandeză l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. Reclamantul s-a plâns că această hotărâre i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că Curtea Supremă islandeză nu a păstrat un echilibru just între măsurile care au restricţionat libertatea de exprimare a reclamantului şi scopul legitim de a proteja reputaţia altora. În special, Curtea a considerat că răspunderea pentru calomnie nu fusese necesară într-o societate democratică, date fiind circumstanţele cauzei. Subiectul alegaţiilor candida pentru o funcţie politică şi ar fi trebuit să anticipeze controlul din partea publicului. Mai mult, articolele despre acesta fuseseră publicate cu bună-credinţă, în conformitate cu normele jurnalistice obişnuite, şi contribuiseră la o dezbatere de interes public. În plus, deşi acuzaţiile fuseseră calomnioase, ele nu fuseseră făcute de reclamant însuşi, ci de alte persoane. În sfârşit, politicianul candidat alesese să nu acţioneze în justiţie persoanele care făcuseră afirmaţiile şi poate că astfel l-a împiedicat pe reclamant să stabilească că a acţionat cu bună-credinţă şi că a verificat veritatea alegaţiilor.

6.29. Milisavlievic împotriva Serbiei
4 aprilie 2017

Această cauză privea plângerea unei jurnaliste privind condamnarea sa pentru insultă în urma unui articol pe care îl scrisese despre Natasa Kandic, o binecunoscută activistă pentru drepturile omului. Instanţele sârbe au hotărât că, nepunând o anumită frază – „doamna Kandic [fusese] numită vrăjitoare şi prostituată” – între ghilimele, reclamanta şi-ar fi asumat tacit cuvintele ca fiind ale sale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că reacţia autorităţilor sârbe la articolul reclamantei a fost disproporţionată. Curtea a considerat, în special, că era evident, chiar şi fără ghilimele, că fraza respectivă, scrisă de un alt jurnalist şi publicată anterior într-o altă revistă, nu reprezenta opinia personală a reclamantei despre doamna Kandic, ci că aceasta nu făcuse altceva decât să-i transmită doamnei Kandic modul în care era percepută de alţii. În plus, instanţele interne, limitându-şi motivarea la lipsa ghilimelelor, nu au păstrat deloc echilibrul între dreptul la reputaţie al doamnei Kandic şi libertatea de exprimare şi datoria reclamantei, ca jurnalistă, de a comunica informaţii de interes general.

6.30. Novava Gazeta si Milashina împotriva Rusiei
octombrie 2017

Cauza avea ca obiect procesul de calomnie împotriva unei edituri şi a unui jurnalist în urma publicării a 2 articole privind scufundarea, în august 2000, a submarinului rus Kursk cu propulsie nucleară, purtător de rachete de croazieră, în marea Barents şi a anchetei privind incidentul. În special, articolele respective relatau declaraţiile rudei uneia dintre victime şi a avocatului acesteia ce acuzau autorităţile însărcinate cu ancheta, ce fusese încheiată, de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. S-a reţinut, în special, că editura şi jurnalistul au fost consideraţi răspunzători pentru relatarea opiniilor unor terţi. Deşi ar fi fost nevoie de motive extrem de puternice pentru sancţionarea unui jurnalist ce sprijinea diseminarea mărturiilor făcute de terţe persoane, instanţele naţionale nu au furnizat astfel de motive. Acestea au considerat complet irelevant faptul dacă jurnalistul a exprimat propria opinie ori a unei terţe persoane. Per ansamblu, motivarea instanţelor naţionale în cauză a părut că se întemeiază pe presupunerea că protecţia reputaţiei părţii vătămate are prioritate faţă de libertatea de exprimare în orice circumstanţă.

6.31. Eker împotriva Turciei
24 octombrie 2017

Cauză avea ca obiect solicitarea adresată reclamantei, editorul unui cotidian, de a publica un răspuns la replică pentru rectificarea unui articol scris şi publicat în cotidianul său, în care critica asociaţia locală a jurnaliştilor afirmând că acţiunile acesteia contraziceau obiectivul său de bază şi că nu se încadrau în scopul avut în vedere. Răspunsul la replică a fost scris de asociaţia locală a jurnaliştilor ca răspuns la criticile respective. Reclamanta s-a plâns, în special, de faptul că a fost obligată să publice textul ce rectifica articolul; în opinia sa, acest lucru a adus atingere reputaţiei şi demnităţii sale şi a constituit o ingerinţă cu libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. S-a reţinut, în special, că instanţele naţionale au păstrat un echilibru just între dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul asociaţiei locale a jurnaliştilor la protejarea reputaţiei sale. Curtea a considerat că răspunsul la replică nu a depăşit limitele criticii admisibile, iar obligaţia de publicare a fost proporţională cu scopul urmărit, respectiv de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Mai mult de atât, reclamantei nu i s-a cerut să modifice conţinutul articolului şi nu o împiedica nimic să republice versiunea proprie a faptelor.

6.32. Frisk si Jensen împotriva Danemarcei
5 decembrie 2017

Cauza avea ca obiect 2 jurnalişti danezi angajaţi la televiziunea naţională şi condamnarea acestora pentru calomnie în urma difuzării unei emisiuni ce critica tratamentul de cancer la Spitalul Universitar din Copenhaga. Instanţele daneze au concluzionat că respectiva emisiune a dat incontestabil impresia telespectatorilor că această practică neregulamentară s-a întâmplat la spital. Au reţinut, în special, că emisiunea îl acuza pe specialistul de cancer la spitalului că preferă să folosească chimioterapia, care era doar un produs de test, pentru a-şi creşte prestigiul profesional şi în interes material; acest lucru, s-a susţinut în emisiune, a dus la deces ori la scurtarea duratei vieţii în cazul unor pacienţi.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că, în cazul reclamanţilor, condamnarea pentru calomnie a fost justificată. Curtea a fost de acord cu decizia instanţelor daneze, considerând că acestea au păstrat un echilibru just între dreptul jurnaliştilor la libertatea de exprimare şi dreptul spitalului şi al consultantului la protejarea reputaţiei lor. În special, Curtea nu vede niciun motiv să repună în discuţie decizia instanţelor interne că emisiunea nu a fost corectă din punct de vedere faptic. De asemenea, este de acord că aceste acuzaţii nelegale, diseminate la televiziunea naţională la o oră de audienţă maximă, au avut consecinţe negative considerabile, respectiv neîncrederea publicului în chimioterapia folosită de spital.

7. Avocaţi

7.1. Reznik împotriva Rusiei
aprilie 2013

Această cauză privea un proces pentru calomnie împotriva preşedintelui Baroului din Moscova pentru declaraţiile critice făcute în timpul unei dezbateri TV în direct despre comportamentul gardienilor care o percheziţionaseră pe avocata care îl reprezenta pe celebrul om de afaceri Mihail Khodorkovskiy. Reclamantul s-a plâns că dreptul său la libertatea de exprimare i-a fost restricţionat în mod disproporţionat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că reclamantul nu a depăşit limitele unei critici acceptabile, că declaraţia sa se întemeiase pe o bază faptică suficientă şi că Tribunalul Moscova, care l-a condamnat pentru calomnie, nu şi-a întemeiat decizia pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante. In special, tribunalul nu a păstrat niciun echilibru între necesitatea de a proteja reputaţia petenţilor şi interesul public. In plus, deşi reclamantul a fost obligat să plătească doar o mică sumă de bani drept despăgubire, declanşarea unui proces pentru calomnie împotriva sa a fost de natură să aibă un efect descurajator asupra libertăţii de exprimare a acestuia.

7.2. Fuchs împotriva Germaniei
27 ianuarie 2015 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea plângerea unui avocat privind sancţiunile penale şi disciplinare pronunţate împotriva sa pentru, printre altele, declaraţii calomnioase împotriva unui expert numit de acuzare, făcute de avocat în timp ce reprezenta un client.

Curtea a declarat cererea reclamantului în temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată. A reţinut, în special, faptul că sancţiunile impuse reclamantului au constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare a acestuia. În acelaşi timp, a observat că sancţiunile erau prevăzute de lege – bazându-se pe Codul penal german, respectiv pe Codul profesiilor juridice german, şi că acestea au urmărit, în special, scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile unui expert autorizat. În plus, Curtea a concluzionat că sancţiunile au fost necesare într-o societate democratică, în sensul art. 10 din Convenţie.

7.3. Morice împotriva Franţei
aprilie 2015 (Marea Cameră)

Această cauză privea condamnarea unui avocat, având în vedere observaţiile prezentate în presă, pentru complicitate la calomnie împotriva judecătorilor de instrucţie care fuseseră recuzaţi din ancheta judiciară privind decesul judecătorului Bernard Borrel. Reclamantul a susţinut, în special, că condamnarea pentru complicitate la calomnie i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din Convenţie.

Nu s-a contestat în această cauză că decizia de condamnare a reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului acestuia la libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzută de lege, în scopul protejării reputaţiei sau a drepturilor altora. Curtea a hotărât totuşi că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că decizia de condamnare pentru complicitate la calomnie pronunţată împotriva reclamantului poate fi privită drept o ingerinţă disproporţionată în dreptul său la libertatea de exprimare şi, prin urmare nu a fost necesară „într-o societate democratică” în sensul art. 10.

7.4. Peruzzi împotriva Italiei
30 iunie 2015

Această cauză privea condamnarea reclamantului, avocat, pentru calomnie faţă de un judecător de instrucţie (judecătorul X) în contextul unui partaj al unei proprietăţi, în care acesta acţiona în numele a doi clienţi. Reclamantul a trimis o circulară judecătorului X şi altor judecători ai Judecătoriei din Lucca, care conţinea textul unei scrisori anterioare pe care acesta o adresase în scris Consiliului Suprem al Magistraturii pentru a se plânge de comportamentul judecătorului X.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat, în special, că una dintre cele două critici exprimate de reclamant împotriva judecătorului X implica faptul că acesta din urmă şi-a încălcat obligaţiile sale etice ca judecător sau chiar a comis o infracţiune. Cu toate acestea, reclamantul nu a căutat să probeze veridicitatea afirmaţiilor sale de conduită ilicită. Curtea a considerat că condamnarea sa putea fi considerată în mod rezonabil necesară într-o societate democratică pentru a proteja reputaţia altora şi pentru a menţine autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar.

7.5. Bono împotriva Franţei
15 decembrie 2015

Această cauză privea o sancţiune disciplinară aplicată reclamantului, în calitate de avocat care reprezenta o persoană suspectată de terorism, pentru observaţiile făcute în observaţiile formulate în faţa curţii de apel. Acesta a susţinut că judecătorii de instrucţie francezi au fost complici la torturarea clientului său de către serviciile secrete siriene şi, prin urmare, solicita excluderea declaraţiilor obţinute prin folosirea torturii. Reclamantul s-a plâns de sancţiunea disciplinară ce i-a fost impusă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat, în special, că observaţiile reclamantului, prin virulenţa lor, demonstrau în mod clar o anumită doză de dispreţ faţă de judecătorii de instrucţie. Cu toate acestea, nu făceau trimitere la judecători personal, ci doar la modul în care aceştia efectuaseră cercetarea penală. Observaţiile scrise, care aveau o bază faptică, au contribuit direct la apărarea clientului reclamantului şi nu au fost exprimate în afara sălii de judecată. Deşi reclamantului i se solicitase deja să dea dovadă de moderaţie în cursul şedinţei la Curtea de Apel Paris, Curtea a constatat că sancţiunea disciplinară nu a fost proporţională. În această cauză, Curtea a reamintit totodată că, deşi autorităţile judiciare şi disciplinare aveau competenţa, în interesul bunei funcţionări a sistemului de justiţie, să sancţioneze anumite comportamente ale avocaţilor, aceste autorităţi aveau obligaţia să se asigure că un astfel de control nu are un efect descurajator care să-i împiedice pe avocaţi să apere intereselor clienţilor lor.

7.6. Rodriguez Ravelo împotriva Spaniei
12 ianuarie 2016

Cauza privea expresiile folosite de un avocat într-o cerere scrisă care conţinea judecăţi de valoare despre o judecătoare şi care îi atribuia acesteia un comportament blamabil. Reclamantul s-a plâns de condamnarea şi de pedeapsa aplicată pe motiv că acestea au reprezentat o ingerinţă disproporţionată în exercitarea dreptului său de a se exprima liber în contextul îndatoririlor sale profesionale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Cu siguranţă, condamnarea şi pedeapsa impusă reclamantului erau prevăzute de lege şi ingerinţa în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare urmăriseră scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile judecătoarei şi de a menţine autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar. Cu toate acestea, Curtea a constatat că condamnarea reclamantului putea avea un efect descurajator asupra avocaţilor apelaţi să-şi apere clienţii. Instanţele penale spaniole nu au păstrat aşadar un echilibru just între necesitatea de a menţine autoritatea sistemului judiciar şi necesitatea şi necesitatea de a proteja libertatea de exprimare. Pedeapsa pronunţată împotriva avocatului nu a fost, aşadar, proporţională cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, nu a fost necesară într-o societate democratică.

8. Notari

8.1. Ana Ionită împotriva României
21 martie 2017

Reclamanta este notar public şi autoritatea profesională din care face parte i-a aplicat diferite sancţiuni disciplinare pentru că, printre altele, a criticat, într-o emisiune televizată, Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România şi Camera Notarilor din Bacău, din care făcea parte ca membru. Aceasta s-a plâns că i-a fost încălcată libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat că instanţele din România au pus în balanţă interesele conflictuale, în lumina dreptului intern, şi au concluzionat că reclamanta a depăşit limitele admisibile ale dreptului la critică şi că autorităţile interne nu şi-au depăşit marja de apreciere ce le revenea, sancţionând-o.

9. Personalităţi politice

9.1. Keller împotriva Ungariei
4 aprilie 2006 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea condamnarea reclamantului, membru al Parlamentului, pentru că a acuzat pe un ministru că îşi neglijează îndatoririle de loialitate faţă de tatăl său. În cursul unei sesiuni parlamentare, în timp ce adresa întrebări prim-ministrului, reclamantul a susţinut că lipsa unei anchete privind o problemă de securitate naţională, şi anume practicile grupurilor de extremă dreaptă, ar putea fi rezultatul faptului că tatăl ministrului competent în materie era membrul unei mişcări de extremă dreapta care avea legătură cu naziştii.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată, constatând că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare putea în mod rezonabil să fie considerată de autorităţile maghiare drept necesară într-o societate democratică pentru protejarea reputaţiei şi a drepturilor altora. A reamintit, în special, că protecţia reputaţiei altora prevăzută de art. 10 § 2 din Convenţie se extinde şi asupra politicienilor, cu atât mai mult într-o situaţie în care un politician este criticat de un altul, în special, în cazul în care critica este exprimată în arena privilegiată a Parlamentului. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a limitat la a-şi ataca adversarul în Parlament. Identitatea ţintei reclamantului a devenit evidentă ulterior, odată cu explicaţiile suplimentare date în cadrul unei emisiuni televizate. Astfel de insinuări publice nu mai beneficiau de privilegiul acordat dezbaterii parlamentare. În plus, reclamantul a fost acţionat în justiţie în faţa instanţelor civile (nu în faţa instanţelor penale) şi i s-a cerut să dea o rectificare în presă şi să plătească despăgubiri într-un cuantum mai mic de două ori decât salariul brut lunar la care avea dreptul la momentul respectiv. Curtea nu a considerat aceste sancţiuni excesive în circumstanţele cauzei.

10. Persoane particulare

10.1. Kanellopoulou împotriva Greciei
11 octombrie 2007

Reclamanta din această cauză s-a plâns, între altele, de condamnarea sa penală pentru calomnie faţă de un chirurg plastician după declaraţiile făcute în presă despre „desfigurarea oribilă la care i-a fost supus corpul” în urma operaţiilor chirurgicale, în special, de mamoplastie şi mastectomie, care au lăsat-o cu sechele grave.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că restricţionarea dreptului reclamantei la libertatea de exprimare nu a fost proporţională în raport cu scopul legitim urmărit. Publicarea articolelor în cauză putea, într-adevăr, avea un efect advers asupra imaginii profesionale a medicului, însă interesul de a proteja reputaţia acestuia nu era suficient pentru a justifica o pedeapsă privativă de libertate, în măsura în care acţiunea în despăgubire era încă pendinte. În plus, declaraţiile reclamantei nu conţineau niciun element care să sugereze rea-credinţă din partea sa. În acest sens, era important să nu se confunde intenţiile reclamantei cu cele ale presei de senzaţie, care avea un interes în cauză, în special, întrucât medicul era celebru. Aceasta este însă ceea ce pare să se fi întâmplat în faţa instanţelor elene, care nu au plasat declaraţiile reclamantei în contextul specific al cauzei, nici nu au ţinut seama în mod corect de suferinţele resimţite de reclamantă atunci când a făcut declaraţiile.

10.2. Tesic împotriva Serbiei
11 februarie 2014

În 2006, reclamanta, pensionară care avea diverse probleme de sănătate, a fost condamnată pentru calomnie faţă de avocatul său. În iulie 2009, tribunalul a pus în executare hotărârea, conform căreia două treimi din pensia reclamantei urmau a fi transferate lunar în contul bancar al avocatului, până în momentul în care sumele acordate erau plătite integral. Reclamanta s-a plâns de latura civilă a hotărârii penale de condamnare pentru calomnie şi de modalitatea de executare a despăgubirilor. Aceasta a susţinut, în special, că punerea în executare i-a provocat dificultăţi financiare extreme. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că, deşi măsurile în litigiu fuseseră prevăzute de lege şi fuseseră adoptate în vederea îndeplinirii unui scop legitim, respectiv protecţia reputaţiei altora, o astfel de ingerinţă în exercitarea de către reclamantă a dreptului la libertatea de exprimare nu fusese necesară într-o societate democratică. Curtea a observat, în special, că nu se poate considera că declaraţiile reclamantei în ceea ce priveşte fostul său avocat erau doar un atac personal gratuit. În fapt, poliţia considerase că susţinerile nu erau complet lipsite de temei. În plus, argumentul guvernului sârb, potrivit căruia o discuţie privind conduita profesională a unui avocat nu era în mod clar de interes public, era în sine îndoielnic, având în vedere în mod deosebit rolul avocaţilor în buna administrare a justiţiei.

11. Funcţionari publici

11.1. Poyraz împotriva Turciei
decembrie 2010

Această cauză privea latura civilă a hotărârii penale pentru calomnie împotriva reclamantului, pe baza unui raport pe care îl întocmise în calitate de inspector-şef în Ministerul Justiţiei şi care se scursese în presă, privind acuzaţii de abatere profesională gravă aduse unui înalt magistrat. Reclamantul a susţinut, în special, că hotărârea pronunţată împotriva sa a constituit o ingerinţă nejustificată şi disproporţionată în dreptul său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că ingerinţa autorităţilor în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare a fost necesară într-o societate democratică şi că mijloacele utilizate au fost proporţionale cu scopul urmărit, şi anume protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. Curtea a afirmat, în special, că persoanele ce au responsabilităţi publice, care au o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte accesul mass-media, trebuia să dea dovadă de reţinere pentru a nu crea situaţii de inegalitate atunci când fac declaraţii publice despre cetăţeni obişnuiţi, al căror acces la mass-media este mai limitat. În plus, este necesară o vigilenţă crescută din partea funcţionarilor publici însărcinaţi cu anchete care implică informaţii care intră sub incidenţa unei clauze de secret de stat cu scopul de a asigura buna administrare a justiţiei.

12. Profesori şi conferenţiari universitari

12.1. Boldea împotriva României
15 februarie 2007

Reclamantul era conferenţiar universitar. În timpul unei şedinţe a corpului didactic al catedrei sale, în cursul căreia a reieşit că exista o nemulţumire generală în ceea ce priveşte publicaţiile editate în cadrul catedrei, decanul facultăţii a ridicat problema pretinsului plagiat în publicaţiile ştiinţifice. Reclamantul era singurul participant care a considerat fără rezerve că publicaţiile celor doi autori constituiau un plagiat. Autorii tezelor au formulat o plângere penală pentru calomnie, iar reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi administrative. Reclamantul a susţinut, în special, că respectiva condamnare pentru calomnie i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că autorităţile naţionale nu au oferit motive relevante şi suficiente care să justifice obligarea reclamantului la plata unei amenzi administrative, precum şi la suportarea cheltuielilor de judecată de către părţile vătămate, precum şi că amenda impusă reclamantului nu răspundea aşadar unei nevoi sociale urgente. Curtea a observat, în special, că susţinerile reclamantului erau grave în măsura în care îi acuza de plagiat pe cei doi colegi, dar aveau o bază faptică. În plus, afirmaţiile în cauză nu vizau aspecte legate ale vieţii private a colegilor săi, ci comportamente care implicau calitatea lor de cadre universitare.

12.2. Sorguc împotriva Turciei
23 iunie 2009

Această cauză privea obligarea reclamantului de a acorda despăgubiri, profesor universitar, pentru presupusa calomniere a unui coleg într-un articol dintr-o publicaţie universitară, în care critica procedura de recrutare şi promovare a asistenţilor universitari. Acesta din urmă a introdus o acţiune civilă în despăgubiri împotriva reclamantului, susţinând că anumite comentarii folosite în articol reprezentau un atac la adresa reputaţiei sale. Reclamantul s-a plâns despre deciziile instanţelor interne care l­au condamnat pentru calomnie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că autorităţile turce nu au păstrat un echilibru just între interesele relevante. În special, fără a examina argumentele reclamantului, instanţele interne au concluzionat că declaraţiile în litigiu au constituit un atac la adresa reputaţiei părţii vătămate. În plus, acestea nu au explicat motivul pentru care reputaţia reclamantului, al cărui nume nici măcar nu fusese menţionat în articol, ar fi primat faţă de libertatea de exprimare a reclamantului. În această hotărâre, Curtea a subliniat, de asemenea, importanţa libertăţii universitare şi, în special, libertatea cadrelor universitare de a-şi exprima în mod liber opinia despre instituţia sau sistemul în care lucrează şi libertatea acestora de a disemina cunoştinţele şi adevărul fără restricţie.

12.3. Mustafa Erdogan si alţii împotriva Turciei
27 mai 2014

Această cauză privea plângerea unui profesor de drept, a unui redactor-şef şi a unui editor despre faptul că au fost condamnaţi de instanţele din Turcia pentru insultă la adresa la trei judecători ai Curţii Constituţionale şi plata de despăgubiri într-un articol dintr-o revistă care relata decizia de dizolvare a unui partid politic. Articolul a fost publicat într-o revistă de drept trimestrială, în 2001. Reclamanţii s-au plâns că deciziile instanţelor naţionale le-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare, în special, în măsura în care criticile aduse judecătorilor aveau o bază faptică, erau conforme cu legea şi se încadrau în limitele admisibile criticii aduse judecătorilor într-o societate democratică.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat, în special, că membrii sistemului judiciar care acţionează în calitate oficială trebuie să se aştepte să facă obiectul unei critici într-o limită admisibilă mai mare decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Atât contextul (o dezbatere publică virulentă privind hotărârile Curţii Constituţionale) în care a fost redactat articolul, cât şi forma (o revistă cvasiacademică, nu un ziar pentru publicul larg) utilizată nu au fost suficient luate în considerare de instanţele naţionale în cadrul procesului de calomnie împotriva reclamanţilor. Curtea a subliniat importanţa libertăţii academice şi, în special, posibilitatea cadrelor universitare de a-şi exprima liber opiniile, fie şi controversate sau nepopulare, în domeniile lor de cercetare, expertiză profesională şi competenţă. În ceea ce priveşte conţinutul articolului, deşi unele dintre observaţiile făcute erau dure, era vorba în mare parte de judecăţi de valoare, exprimate în termeni generali, cu o bază faptică suficientă. Acestea nu puteau fi considerate atacuri gratuite personale la adresa celor trei judecători. În consecinţă, Curtea a hotărât că motivele invocate, respectiv dreptul judecătorilor de a fi protejaţi împotriva insultei personale, pentru a justifica ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a dea glas criticilor, pe o temă de interes general, nu erau suficiente pentru a demonstra că această ingerinţă era necesară într-o societate democratică.

12.4. Kharlamov împotriva Rusiei
octombrie 2015

Această cauză privea latura civilă în cadrul unui proces pentru calomnie împotriva reclamantului, profesor universitar, de către angajatorul său, Universitatea Tehnică de Stat din Orel, după ce acesta şi-a exprimat opinia potrivit căreia conducerea universităţii nu putea fi considerată legitimă, din cauza deficienţelor în procedura de alegere. Reclamantul s-a plâns că procesul pentru calomnie i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A constatat, în special, că instanţele din Rusia, în deciziile pronunţate împotriva reclamantului, nu au luat în considerare trăsăturile specifice ale relaţiilor universitare. În special, protecţia în temeiul Convenţiei a autorităţii sau reputaţiei unei universităţi de renume nu poate fi asimilată cu cea a unui individ. Concentrându-şi în întregime atenţia pe descrierea făcut de reclamant senatului ales ca fiind ilegală, instanţele din Rusia nu au păstrat, aşadar, un echilibru just între necesitatea de a proteja reputaţia universităţii şi libertatea reclamantului de a-şi exprima opinia sa privind organizarea vieţii universitare.

13. Sindicalişti

13.1. Palomo Sánchez si alţii împotriva Spaniei
12 septembrie 2011 (Marea Cameră)

Această cauză privea concedierea unui grup de sindicalişti după ce buletinul informativ al sindicatului a publicat o caricatură şi articole considerate ofensatoare pentru alţi doi angajaţi şi un director.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) interpretat în lumina art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere) din Convenţie, constatând că măsura de concediere a reclamanţilor nu a fost o sancţiune în mod vădit disproporţionată sau excesivă de natură să oblige statul să o remedieze prin anularea acesteia sau înlocuirea ei cu o măsură mai puţin severă. Curtea a considerat, în special, că nu există niciun motiv pentru a repune în discuţie concluziile instanţelor spaniole potrivit cărora conţinutul buletin informativ a fost ofensator şi putea aduce atingere reputaţiei altora. A subliniat că trebuie făcută o distincţie clară între critică şi insultă, aceasta din urmă putând, în principiu, să justifice sancţiuni. În consecinţă, motivele reţinute de instanţele interne se reconciliau cu scopul legitim de a proteja reputaţia persoanelor fizice vizate de caricatura şi articolele în cauză, iar concluzia că reclamanţii au depăşit limitele criticii admisibile în cadrul raporturilor de muncă nu putea fi considerată ca nefondată sau lipsită de o bază faptică rezonabilă.

13.2. Vellutini si Michel împotriva Franţei
octombrie 2011

Această cauză privea condamnarea pentru calomnierea publică a unor liderilor sindicali pentru critica vehementă adusă unui primar în calitatea sa de angajator.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor, în calitatea acestora de lideri sindicali, nu a fost necesară într-o societate democratică. Observând în special, că, în calitatea lor de reprezentanţi ai unui sindicat, reclamanţii aveau totuşi obligaţia de a se asigura că observaţiile lor se încadrau în limitele dreptului la libertatea de exprimare, luând în considerare interesul de a proteja reputaţia şi drepturile altora, Curtea a remarcat că primarul, care putea fi identificat din pliantul în litigiu, nu fusese însă menţionat pe nume. Acesta a fost doar criticat în ceea ce priveşte îndatoririle sale şi nu au fost făcute afirmaţii de natură privată împotriva sa. Curtea a repetat că limitele criticii acceptabile sunt mai mari faţă de un politician decât faţă de o persoană particulară. Politicienii se deschid în mod inevitabil şi cu bună ştiinţă unei examinări riguroase a fiecărui cuvânt şi faptă atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg şi, prin urmare, trebuie să manifeste un grad mai mare de toleranţă faţă de critică.

II. Dreptul la protecţia reputaţiei ca aspect legat de dreptul la respectarea vieţii private

1. Personalităţi istorice

1.1. Dzhugashvili împotriva Rusiei
decembrie 2014 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea articolele publicate de ziarul Novaya Gazeta despre executarea prizonierilor de război polonezi la Katyn în 1940 şi rolul pe care foştii lideri sovietici l-ar fi jucat în această tragedie. Reclamantul, nepotul fostului lider sovjetic Iosif Stalin, a dat ziarul în judecată pentru insulte aduse bunicului său, fără succes. În faţa Curţii, acesta s­a plâns, în special, că Tribunalul din Moscova nu i-a protejat celebrul înaintaş de atacurile împotriva reputaţiei.

Curtea de Justiţie a declarat cererea inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată, constatând că instanţele naţionale au păstrat un echilibru just între dreptul la viaţă privată al reclamantului şi libertatea de exprimare a jurnaliştilor. Reafirmând principiul potrivit căruia publicaţiile care atacă reputaţia unui membru decedat al familiei unei persoane pot, în anumite circumstanţe, să afecteze viaţa privată şi identitatea persoanei respective şi, astfel, intră în domeniul de aplicare al art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, Curtea a făcut însă o distincţie între calomnierea unei persoane private, a cărei reputaţie ca parte integrantă a reputaţiei familiei acestora intră în domeniul de aplicare al art. 8, şi critica legitimă a personalităţilor publice care se expun controlului publicului. În speţă, Curtea a constatat, în special, că articolele din Novaya Gazeta făceau trimitere la un eveniment de importanţă istorică semnificativă şi că atât evenimentul, cât şi personalităţile istorice implicate, precum bunicul reclamantului, rămân deschise controlului public şi criticilor. De asemenea, a constatat că, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene, instanţele din Rusia au păstrat un echilibru just între interesele concurente ale exprimării jurnalistice şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a celei a bunicului acestuia.

2. Persoane arestate sau urmărite penal

2.1. White împotriva Suediei
19 septembrie 2006

Reclamantul – un personaj binecunoscut ale cărui presupuse activităţi ilegale fuseseră deja în atenţia presei – s-a plâns că instanţele suedeze nu au asigurat o protecţie adecvată numelui şi reputaţiei sale în urma publicării, de către cele două principale ziare cu ediţii de seară din Suedia, a unei serii de articole în care reclamantul era acuzat de diverse infracţiuni, inclusiv de asasinarea în urmă cu zece ani a prim-ministrului suedez. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. A observat, în special, că, în seria de articole apărute, ziarele au făcut toate eforturile să prezinte o relatare a diverselor acuzaţii făcute într-un mod pe cât de posibil echilibrat şi că jurnaliştii au acţionat cu bună-credinţă. De asemenea, a considerat că instanţele suedeze au efectuat o analjză aprofundată a cauzei şi au păstrat echilibrul între interesele concurente implicate. În speţă, Curtea a constatat că instanţele interne au fost îndreptăţite să constate că interesul public pentru publicarea informaţiilor în cauză prima asupra dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei. În consecinţă, statul suedez şi-a îndeplinit toate obligaţiile de a asigura o protecţie adecvată a drepturilor reclamantului.

2.2. A împotriva Norvegiei (nr. 28070/06)
9 aprilie 2009

Această cauză privea plângerea reclamantului despre rezultatul negativ al unui proces pentru calomnie îndreptat împotriva unui ziar, în urma publicării unui articol despre ancheta preliminară privind violul şi uciderea a două fete (aşa-numitul caz Baneheia) în 2000, care îl menţiona ca fiind implicat. Reclamantul a fost interogat despre asasinarea celor două fete, dar a fost pus în libertate după 10 ore; doi alţi bărbaţi au fost ulterior condamnaţi pentru crime.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că instanţele norvegiene nu au păstrat un echilibru just între libertatea de exprimare a ziarului şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. Curtea a considerat, în special, că relatarea ştirilor a transmis în mod eronat ideea că existau fapte care indicau că reclamantul este cel suspectat. Deşi nu s-a contestat faptul că presa are dreptul să furnizeze informaţii publicului, iar publicul are dreptul de a primi astfel de informaţii, aceste consideraţii nu justificau afirmaţiile calomnioase formulate împotriva reclamantului şi efectele negative pe care acesta le-a suferit. Astfel, reclamantul a fost hărţuit de jurnalişti pentru a obţine de la el imagini şi interviuri, în special, pe parcursul unei perioade din viaţa sa în care încerca să se reabiliteze şi să se reintegreze în societate. Drept urmare a relatărilor jurnalistice, s-a aflat în imposibilitatea să-şi mai continue munca, a fost forţat să-şi părăsească locuinţa şi s-a ajuns la excluderea sa socială. Publicaţiile în cauză au adus astfel o grav atingere reputaţiei şi onoarei reclamantului şi au produs prejudicii extrem de grave integrităţii morale şi psihologice, precum şi vieţii private a acestuia.

3. Persoane particulare

3.1. Sanchez Cardenas împotriva Norvegiei
4 octombrie 2007

În 1995, reclamantul a divorţat de mama celor doi fii ai săi. În iunie 1997, s-a declanşat un litigiu legat de dreptul acestuia de a-şi vizita copiii în urma acuzaţiilor formulate de mamă la poliţie, care îl acuza că ar fi abuzat sexual de unul dintre copii. Ancheta privind aceste afirmaţi^ a fost oprită în 1998. Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al unei hotărâri a Înaltei Curţi din 2002 care îi refuza dreptul de a-şi vizita copiii, susţinând, în special, că un pasaj din hotărâre afirma că există suspiciunea că l-a abuzat pe fiul său. De asemenea, a afirmat că, după ce a fost etichetat drept persoană care comite abuzuri sexuale, a suferit de anxietate şi depresie, fapt atestat de rapoarte medicale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că pasajul în litigiu din hotărârea Înaltei Curţi nu a fost suficient motivat în raport cu circumstanţele şi a fost disproporţionat în raport cu scopul urmărit. În special, nu a fost clar motivul pentru care Înalta Curte a menţionat că abuzul ar fi putut să fie săvârşit, confirmând astfel propriile sale suspiciuni că reclamantul a săvârşit o infracţiune gravă, dar a decis să nu aprofundeze această chestiune. În opinia Curţii, instanţa ar fi trebuit fie să trateze în întregime chestiunea abuzului sexual (şi anume, examinând probele şi ajungând la o concluzie motivată), fie să o lase la o parte. O astfel de hotărâre autoritară privind comportamentul acestuia l-a stigmatizat pe reclamant, a avut un impact major asupra onoarei şi reputaţiei sale şi a adus atingere vieţii sale private şi de familie.

3.2. Polanco Torres si Movilla Polanco împotriva Spaniei
21 septembrie 2010

Reclamantele erau soţia, respectiv fiica unui înalt magistrat decedat în 1998. Cauza privea un articol publicat în cotidianul naţional El Mundo în 1994 care îl acuza pe primul reclamant, pe baza declaraţiilor unui fost contabil, de implicare în operaţiuni ilegale cu o societate. Reclamantele susţineau că, pronunţându-se în favoarea El Mundo, instanţele spaniole le-au încălcat onoarea şi buna reputaţie.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că Curtea Constituţională spaniolă a prezentat motive suficiente atunci când a constatat că dreptului ziarului naţional de a comunica informaţii trebuia să i se acorde o mai mare importanţă decât dreptului reclamantelor la protecţia reputaţiei şi că, în consecinţă, nu exista niciun motiv pentru a concluziona, în punerea în balanţă a intereselor concurente, că Curtea Constituţională şi-a depăşit limitele marjei sale de apreciere. Curtea a observat, în special, că articolul în litigiu avea caracteristicile unei relatări neutre, conţinând declaraţiile fostului contabil, pe de o parte, şi dezminţirea dată de soţia judecătorului, pe de altă parte. În plus, publicarea unui articol nu putea fi împiedicată doar pentru că persoanele în cauză negau respectivele acuzaţii. De asemenea, era rezonabil ca un jurnalist să se bazeze pe sursele sale şi să ia suficiente măsuri pentru a verifica afirmaţiile conţinute în articolul său.

3.3. Mikolaiovă împotriva Slovaciei
18 ianuarie 2011

În 2000, soţul reclamantei a depus o plângere la poliţie susţinând că aceasta l-a bătut şi i-a produs răni. Cazul a fost, cu toate acestea, închis ulterior pentru că soţul nu a fost de acord cu declanşarea acţiunii penale împotriva acesteia. Reclamanta s-a plâns despre decizia luată de poliţie care preciza că, deşi ancheta a arătat că a săvârşit o infracţiune, urmărirea penală a încetat, întrucât partea vătămată nu a fost de acord să continue procedura. Reclamanta nu a aflat despre această decizie decât după un an şi jumătate, atunci când o companie de asigurări de sănătate i-a menţionat numele în cererea prin care i se solicita să plătească cheltuielile pentru tratamentul medical al soţului, în urma rănilor pe care aceasta i le-a provocat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că autorităţile slovace nu au păstrat un echilibru just între drepturile reclamantei în temeiul art. 8 şi orice interese invocate de Guvern pentru a justifica condiţiile termenii deciziei poliţiei şi dezvăluirea acesteia unei terţe părţi. Curtea a observat, în special, că decizia poliţiei fusese formulată ca o constatare de fapt, indicând astfel faptul că poliţia o considera pe reclamantă vinovată de săvârşirea infracţiunii în cauză. Deşi aceasta nu a fost niciodată acuzată de o infracţiune, reclamanta a fost totuşi consemnată drept autoarea unei infracţiuni posibil pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce a cauzat prejudicii reputaţiei acesteia. În plus, Curtea nu ar putea decât să ia act de lipsa unor garanţii procedurale pe care reclamanta nu le-a avut la dispoziţie pentru a obţine o retractare ulterioară sau o clarificare a deciziei în litigiu a poliţiei.

3.4. Ageyevy împotriva Rusiei
18 aprilie 2013

În 2008, reclamanţii, un cuplu căsătorit, au adoptat doi copii de vârste mici (un băiat şi o fată). În martie 2009, în urma unui incident în urma căruia băiatul a suferit arsuri grave la domiciliu şi a trebuit să meargă la spital pentru tratament, autorităţile au luat copiii în plasament, sub suspiciunea săvârşirii de rele tratamente. Mama s-a plâns, în special, de faptul că instanţele din Rusia nu i-au protejat reputaţia în procesul de calomnie pe care l­a intentat în ceea ce priveşte anumite relatări mass-media care descriau pretinsele rele tratamente aplicate fiului său.

Curtea a constatat că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, având în vedere că instanţele din Rusia nu au protejat dreptul la reputaţie al mamei în procesul de calomnie intentat împotriva companiei media în cauză, întrucât nu a fost convinsă că motivele invocate de instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte protecţia libertăţii de exprimare a companiei media ar fi primat faţă de dreptul mamei de a-i fi protejată reputaţia şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie. În special, nu a rezultat că instanţele interne ar fi acordat vreo importanţă dreptului la prezumţia de nevinovăţie în procesul de calomnie. Nici nu au examinat cu atenţie dacă jurnaliştii au acţionat cu bună-credinţă şi au furnizat informaţii credibile şi exacte, conforme cu etica jurnalismului. În plus, deşi niciun element din dosar nu sugerează că jurnaliştii nu au acţionat cu bună-credinţă, aceştia nu au luat în mod evident măsurile necesare pentru a relata incidentul într-un mod obiectiv şi riguros, încercând, în schimb, fie să exagereze, fie să simplifice excesiv realitatea.

3.5. Popovski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei
31 octombrie 2013

Această cauză privea un articol despre reclamant, publicat într-un cotidian, care sugera că a furat un tractor, precum şi procesul pentru calomnie care a urmat. Reclamantul s-a plâns, în special, că neasigurând participarea la proces a persoanelor despre care a susţinut că l-au calomniat, instanţele naţionale nu i-au protejat reputaţia, care i-a fost semnificativ afectată de articolul în cauză.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că modul în care mecanismul de drept penal a fost pus în aplicare în cazul reclamantului a fost deficitar într-atât încât să constituie o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului pârât în temeiul art. 8 de a asigura respectarea efectivă a vieţii private a reclamantului, în special, a dreptului acestuia la respectarea reputaţiei.

3.6. Putistin împotriva Ucrainei
21 noiembrie 2013

Această cauză privea un articol scris despre legendarul „Meci al morţii” dintre fotbalişti ucraineni şi membri ai Luftwaffe germane din 1942, la Kiev. Reclamantul susţinea că articolul îi discredita tatăl, care participase la meci, întrucât sugera că fusese colaboraţionist. A susţinut că, respingându-i cererile ca articolul să fie rectificat, instanţele ucrainene nu au protejat reputaţia sa şi a familiei sale.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că instanţele ucrainene au păstrat un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi dreptul ziarului şi al jurnalistei la libertatea de exprimare. Curtea a observat, în special, că instanţelor li se poate uneori solicita să protejeze reputaţia persoanei decedate. De asemenea, a admis că reputaţia unui membru decedat al familiei unei persoane ar putea afecta viaţa privată şi identitatea persoanei respective şi, prin urmare, să intre în domeniul de aplicare al art. 8. Cu toate acestea, în speţă, reclamantul a fost doar puţin afectat de articolul publicat, întrucât articolul nu menţiona numele tatălui său şi nu făcea în mod direct acuzaţia că tatăl său fusese colaboraţionist.

3.7. Jelsevar si alţii împotriva Sloveniei
11 martie 2014 (decizie privind admisibilitatea)

Cauza avea ca obiect plângerea a patru reclamante privind faptul că reputaţia le-a fost afectată în urma publicării unei cărţi care descria viaţa unui personaj fictiv a cărui poveste fusese inspirată de mama lor, decedată. S-au plâns, în special, de faptul că instanţa constituţională nu a păstrat un echilibru just între propriul lor drept la respectarea vieţii private şi de familie şi dreptul la libertatea de exprimare al autorului. Curtea a declarat cererea inadmisibilă în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie ca fiind vădit nefondată, considerând că reputaţia reclamantelor nu a fost grav afectată în speţă. A considerat, în special, că abordarea urmată de instanţele slovene – care a constat în a evalua dacă povestea ar fi fost percepută ca fiind reală sau ofensatoare de cititorul mediu – a fost rezonabilă şi în concordanţă cu propria jurisprudenţă. Prin urmare, a concluzionat că s-a păstrat un echilibru just între interesele concurente în aflate în joc, şi anume între dreptului reclamantelor la respectarea vieţii private şi de familie şi dreptul autorului la libertatea de exprimare.

3.8. Soro împotriva Estoniei
3 septembrie 2015

Această cauză avea ca obiect plângerea reclamantului privind faptul că informaţiile privind meseria sa de şofer, în timpul epocii sovietice, în cadrul Comitetului Securităţii Statului din URSS (KGB), fuseseră publicate în Monitorul Oficial al Estoniei în 2004.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. A observat, în special, că publicarea de informaţii despre meseria de şofer în cadrul KGB a reclamantului i-a afectat reputaţia şi, prin urmare, a constituit o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea vieţii private. Ingerinţa – care a avut la bază Legea privind dezvăluirea de informaţii publice – era cu siguranţă legală şi urmărea un scop legitim în sensul art. 8, şi anume protecţia securităţii naţionale şi a securităţii publice, prevenirea dezordinii publice şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în cazul reclamantului, măsura a fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit. În această privinţă, a arătat că, în temeiul legislaţiei naţionale relevante, informaţii despre toţi angajaţii fostelor servicii de securitate – inclusiv şoferii, precum în cazul reclamantului – au fost publicate indiferent de funcţia specifică pe care o ocupaseră. În speţă, deşi Legea privind dezvăluirea de informaţii publice nu impunea în sine nicio restricţie în ceea ce priveşte meseria reclamantului, potrivit afirmaţiilor acestuia, fusese denigrat de colegii săi şi obligat să renunţe la locul său de muncă. Deşi un astfel de rezultat nu era urmărit de legea respectivă, acesta demonstra totuşi cât de gravă fusese ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.

4. Profesionişti

4.1. Oameni de afaceri

4.1.1. Pipi împotriva Turciei
12 mai 2009 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul din această cauză, om de afaceri, s-a plâns despre un articol de presă şi o emisiune televizată care i-au afectat reputaţia. A susţinut, în special, că transmiterea informaţiilor în cauză au constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul său la respectarea vieţii private, în special în măsura în care comentariile nu reflectau realitatea şi nu prezentau niciun interes pentru opinia publică.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată. În ceea ce priveşte articolul şi emisiunea contestate, Curtea a observat, că acestea comunicaseră o serie de speculaţii pe baza unui fapt juridic, prezentat sub formă de zvon, în condiţii tipice pentru mass-media în cauză, dar că informaţiile nu se referiseră la detalii pur personale despre viaţa reclamantului şi nu erau rezultatul unei intruziuni intolerabile şi continue în viaţa acestuia. Astfel de informaţii nu ar fi putut aşadar să constituie, pentru viaţa privată a reclamantului, o ingerinţă de o asemenea gravitate încât integritatea sa personală să fie pusă în pericol, şi doar reputaţia sa ar fi putut fi afectată. Examinând poziţia adoptată de instanţele din Turcia cu privire la aspectul respectiv, Curtea a constatat că nu exista niciun element care să sugereze că acestea îşi depăşiseră marja de apreciere atunci când au nuanţat ponderea acordată dreptului reclamantului la protecţia vieţii sale private în sensul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, atunci când au pus-o în balanţă în raport cu interesele concurente ale mass-media, în lumina art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

4.2. Medici şi lucrători din domeniul sănătăţii

4.2.1. Fürst-Pfeifer împotriva Austriei
17 mai 2016

Reclamanta din această cauză, psihiatru, s-a plâns despre faptul că instanţele austriece nu i-au protejat reputaţia împotriva declaraţiilor calomnioase făcute într-un articol în ziar unde se afirma că aceasta suferă de probleme psihologice, cum ar fi schimbări de dispoziţie şi atacuri de panică, dar a lucrat ca expert desemnat de instanţă pentru mulţi ani.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că instanţele austriece au menţinut un echilibru just între interesele concurente în speţă.

4.3. Jurnalişti

4.3.1. Pfeifer împotriva Austriei
15 noiembrie 2007

Redactor-şef al revistei oficiale a comunităţii evreieşti din Viena, reclamantul a publicat un comentariu în care critica în termeni duri un profesor care scrisese un articol care susţinea că evreii au declarat război Germaniei în 1933 şi banaliza crimele regimului nazist. A fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva profesorului, care s-a sinucis cu puţin timp înainte de data prevăzută pentru procesul său. Reclamantul a susţinut că instanţele austriece nu i-au protejat reputaţia împotriva declaraţiilor calomnioase făcute de redactorul-şef al unei alte reviste, care afirmase, în special, că reclamantul şi alte persoane l-au împins pe profesor să se sinucidă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, întrucât nu a fost convinsă că motivele invocate de instanţele austriece pentru protejarea libertăţii de exprimare primau faţă de dreptul reclamantului la protecţia reputaţiei sale. A observat, în special, că, fie şi în contextul unei dezbateri publice, reputaţia unei persoane face parte din identitatea sa personală şi integritatea psihologică şi, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al „vieţii private” a acesteia. Instanţele interne au considerat că declaraţia în litigiu era o judecată de valoare cu o bază faptică suficientă pentru a nu fi considerată calomnioasă. Curtea nu a fost convinsă de o astfel de apreciere, întrucât declaraţia stabilea în mod clar o legătură cauzală între acţiunile reclamantului şi sinuciderea profesorului. O astfel de legătură nu era un subiect de speculaţie, ci un fapt care trebuia probat şi pentru care nu fusese oferită nicio dovadă a existenţei sale. În plus, deşi era adevărat că declaraţiile care şocau sau erau ofensatoare erau protejate de dreptul la libertatea de exprimare, declaraţia depăşise în acest caz limitele acceptabilului acuzându-l pe reclamant de acte echivalente cu un comportament infracţional, întrucât se susţinea că reclamantul l-ar fi împins în cele din urmă pe profesor la sinucidere.

4.3.2. Sipos împotriva României
3 mai 2011

Această cauză avea ca obiect un comunicat de presă publicat de conducerea televiziunii publice române după ce a înlăturat-o pe reclamantă dintr-o emisiune pe care o producea şi o prezenta. Reclamanta a susţinut că respectivul comunicat de presă i-a încălcat dreptul la reputaţie şi ar fi trebuit să fie condamnat de instanţele din România.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele din România nu au menţinut un echilibru just între dreptul la protecţia reputaţiei acesteia şi libertatea de exprimare protejată de art. 10 din Convenţie.

Cerere pendinte

Khadija Ismavilova împotriva Azerbaidjanului (nr. 35283/14)

Cerere comunicată guvernului azer la 7 ianuarie 2016

4.4. Judecători

4.4.1. Ozpinar împotriva Turciei
19 octombrie 2010

Reclamanta a fost revocată din funcţia de judecător printr-o decizie a Consiliului Suprem al Magistraturii, în urma unei anchete disciplinare privind, printre altele, pretinsele sale relaţii apropiate cu mai mulţi bărbaţi, ţinuta şi întârzierile sale repetate la muncă. Reclamanta a susţinut, în special, că a fost concediată pe baza unor zvonuri şi acuzaţii care îi afectau onoarea şi reputaţia.

Curtea a observat că decizia de a o revoca pe reclamantă din funcţie era direct legată de comportamentul acesteia, atât profesional, cât şi privat. În plus, reputaţia sa a fost afectată. A existat aşadar o ingerinţă în dreptul acesteia la respectarea vieţii sale private, şi se putea considera că ingerinţa a avut un scop legitim, în raport cu obligaţia judecătorilor să dea dovadă de reţinere pentru a-şi păstra independenţa şi autoritatea deciziilor lor. Constatând că, în speţă, ingerinţa în viaţa privată a reclamantei nu a fost proporţională cu scopul legitim urmărit, Curtea a reţinut că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Desigur, a observat Curtea, obligaţiile etice a judecătorilor pot aduce atingere vieţii lor private atunci când conduita lor afectează imaginea sau reputaţia sistemului judiciar. Cu toate acestea, reclamanta era totuşi o persoană privată care avea dreptul la protecţia oferită de art. 8 şi, chiar dacă anumite aspecte ale conduitei reproşate acesteia ar fi putut justifica revocarea sa din funcţie, ancheta nu a fundamentat aceste acuzaţii şi a luat în considerare numeroase acţiuni care nu aveau legătură cu activitatea profesională a acesteia.

4.4.2. Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei
9 ianuarie 2013

Această cauză privea revocarea unui judecător de la Curtea Supremă. Reclamantul s-a plâns, în special, că revocarea sa din funcţia de judecător a constituit o ingerinţă în viaţa sa privată şi profesională.

Curtea a observat, în special, că revocarea reclamantului din funcţia de judecător i-a afectat o mare parte din relaţiile sale cu alte persoane, inclusiv relaţiile cu caracter profesional. De asemenea, a avut impact asupra „sferei private” a acestuia, deoarece pierderea locului de muncă trebuie să fi avut consecinţe semnificative asupra bunăstării materiale a reclamantului şi a familiei sale. În plus, motivul eliberării din funcţie a reclamantului, şi anume încălcarea jurământului depus la numirea în funcţie, sugera faptul că reputaţia sa profesională a fost afectată. A rezultat că revocarea din funcţie a reclamantului a constituit o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea vieţii private în sensul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. În cazul reclamantului, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 8, reţinând că ingerinţa în dreptul său la respectarea vieţii private a fost nelegală: ingerinţa nu a fost compatibilă cu dreptul intern şi, în plus, dreptul intern aplicabil nu a îndeplinit condiţiile de previzibilitate şi de furnizare a unei protecţii adecvate împotriva arbitrarului.

4.5. Avocaţi

4.5.1. Wegrzynowski si Smolczewski împotriva Poloniei
16 iulie 2013

Această cauză avea ca obiect plângerea a doi avocaţi privind faptul că un articol de ziar care le-a prejudiciat reputaţia — şi despre care instanţele poloneze, în procesele de calomnie anterioare, au hotărât că se bazase pe informaţii insuficiente şi le-a încălcat drepturile – a rămas accesibil publicului pe site-ul internet al ziarului.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie în ceea ce priveşte cel de-al doilea reclamant, constatând că instanţele poloneze au păstrat un echilibru just între dreptul publicului de a avea acces la informaţii, pe de o parte, şi dreptul reclamantului de a avea reputaţia protejată, pe de altă parte. A considerat, în special, că îndepărtarea completă a articolului contestat din arhiva ziarului ar fi fost disproporţionată; în acelaşi timp, reclamantul nu a solicitat să fie inclusă în articolul online o trimitere la hotărârile pronunţate în favoarea sa. În continuare, Curtea a declarat plângerea primului reclamant inadmisibilă, întrucât acesta nu a depus plângerea în termenul stabilit de şase luni de la decizia definitivă a instanţelor poloneze.

4.5.2. Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2) si Lekaviciene împotriva Lituaniei
27 iunie 2017

Aceste cauze priveau refuzul baroului lituanian de a-i include pe cei doi reclamanţi pe tabloul de avocaţi. Reclamantul din prima cauză a fost radiat din lista avocaţilor stagiari, după ce s-a aflat că acesta ar fi omis să declare o condamnare anterioară în cererea sa de înscriere pe tablou. Reclamantei din a doua cauză i s-a refuzat reînscrierea pe tabloul avocaţilor definitivi, pe motiv că fusese în trecut condamnată pentru fraudarea sistemului de asistenţă juridică finanţat din fonduri publice. Ambii reclamanţi s-au plâns că interzicerea dreptului lor de a practica avocatura le-a încălcat dreptul la viaţă privată.

În ambele cauze, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Curtea a evaluat, în special, excluderea reclamanţilor de pe tabloul de avocaţi ca o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, în măsura în care trebuie să le fi afectat reputaţia şi relaţiile profesionale. Cu toate acestea, constatările autorităţilor interne – potrivit cărora reclamanţii nu prezentau un grad de moralitate suficient de ridicat – au fost conforme cu dreptul intern şi nu au fost nerezonabile în circumstanţele cauzelor. Ingerinţa în vieţile private ale reclamanţilor a fost prin urmare justificată, cu scopul de a proteja drepturile altora prin asigurarea unei bune şi corecte funcţionări a sistemului judiciar.

4.6. Poliţişti

4.6.1. Kyriakides împotriva Ciprului şi Taliadorou si Stvlianou împotriva Ciprului
16 octombrie 2008

Reclamanţii erau pensionari ai poliţiei cipriote, în cadrul căreia aveau grad de ofiţeri superiori. Cauzele priveau anularea de către Curtea Supremă din Cipru a despăgubirilor pentru prejudiciul adus integrităţii morale şi reputaţiei lor în urma unor acuzaţii de tortură. Reclamanţii, care au fost concediaţi din forţele de poliţie printr-o decizie care a fost relatată pe larg în presă, au fost ulterior reîncadraţi pe fostele lor posturi.

În ambele cauze, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Deşi nu era rolul Curţii să interpreteze dispoziţia constituţională în temeiul căreia reclamanţii au solicitat repararea prejudiciului adus integrităţii şi reputaţiei lor, Curtea a constatat că Curtea Supremă cipriotă nu a prezentat o explicaţie adecvată pentru anularea deciziei de acordare de daune morale şi a observat că lipsa unei evaluări cuprinzătoare în ceea ce priveşte o problemă care afecta drepturile reclamanţilor nu a fost conformă cu marja de apreciere acceptabilă oferită de art. 8. Prin urmare, statul a încălcat obligaţiile procedurale care îi reveneau în speţă.

4.7. Profesori şi conferenţiari universitari

4.7.1. Ion Cârstea împotriva României
28 octombrie 2014

Această cauză avea ca obiect publicarea într-un ziar local a unui articol despre reclamant, profesor universitar, care descria în detaliu un incident din viaţa sexuală a acestuia produs cu 19 ani în urmă şi care îl acuza de corupţie, şantaj, abuz sexual de minori şi comportament sexual deviant. Reclamantul a susţinut că instanţele interne nu i-au protejat reputaţia în urma publicării articolului şi a imaginilor care îl însoţeau. A susţinut, în special, că instanţele nu au verificat, atunci când i-au examinat plângerea, veritatea faptelor conţinute în articol.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că instanţele din România nu au păstrat un echilibru just între libertatea de exprimare a jurnalistului şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. În special, nu exista nicio îndoială că articolul în litigiu şi fotografiile care îl însoţeau i-au prejudiciat grav onoarea şi reputaţia şi au fost dăunătoare pentru integritatea psihică şi viaţa privată a acestuia. De asemenea, Curtea nu a avut convingerea că instanţele naţionale au acordat importanţa necesară întrebărilor dacă articolul a contribuit la o dezbatere de interes general şi dacă reclamantul trebuia să fie considerat personalitate publică.

5. Personalităţi publice sau politice

5.1. Petrina împotriva României
14 octombrie 2008

Reclamantul, politician, a fost acuzat că fusese agent al Securităţii în cadrul unei emisiuni televizate despre un proiect de lege privind accesul la informaţiile stocate în arhivele fostelor servicii de securitate ale statului („Securitatea”) şi în două articole publicate ulterior într-o revistă de satiră. Reclamantul a depus două plângeri penale împotriva jurnaliştilor în cauză pentru insultă şi calomnie. După achitarea jurnaliştilor de către instanţele interne, reclamantul s-a plâns că dreptul său la respectarea onoarei şi reputaţiei i-a fost încălcat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, întrucât nu a fost convinsă că motivele invocate de instanţele din România pentru protejarea libertăţii de exprimare erau suficiente pentru a prima faţă de reputaţia reclamantului. În consecinţă, nu au păstrat un echilibru just între interesele concurente aflate în joc. Curtea a observat, în special, că, în ciuda caracterului satiric al revistei, articolele în cauză erau de natură să jignească reclamantul, întrucât nu exista nicio dovadă a apartenenţei acestuia la Securitate. În plus, afirmaţiile în litigiu făceau acuzaţii care vizau direct persoana reclamantului, nu capacitatea sa profesională. În consecinţă, acesta nu era cazul unor jurnalişti care să fi recurs la doza de exagerare sau de provocare care le era permisă în contextul libertăţii presei. În plus, în opinia Curţii, afirmaţiile ziariştilor au depăşit limitele acceptabilului, acuzându-l pe reclamant că a aparţinut unei grupări care utiliza represiunea şi teroarea pentru a servi vechiului regim drept instrument al poliţiei politice. În plus, nu exista niciun cadru legislativ la acea vreme care să permită accesul public la dosarele Securităţii, situaţie care nu i se putea reproşa reclamantului.

5.2. Karako împotriva Ungariei
28 aprilie 2009

Membru al Parlamentului European, reclamantul s-a plâns de faptul că autorităţile maghiare nu i-au protejat dreptul la viaţă privată refuzând să reacţioneze la plângerea sa penală împotriva unui alt politician care, în timpul alegerilor parlamentare din 2002, a distribuit un pliant care conţinea critici legate de comportamentul reclamantului faţă de deciziile importante din judeţul său.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că afirmaţiile negative în litigiu, formulate împotriva reclamantului de către un alt politician, erau compatibile cu dreptul intern şi Convenţia. Reclamantul nu a reuşit să demonstreze că afirmaţiile publicate care aparent i-au ştirbit reputaţia au produs prejudicii atât de grave vieţii sale private încât integritatea sa personală să fi fost subminată. Doar reputaţia sa a fost în joc. În cazul în care instanţele interne i-ar fi impus o sancţiune respectivului politician doar pentru afirmaţiile făcute în pliant, ar fi restricţionat în mod nejustificat libertatea de exprimare a acestuia, ceea ce ar fi condus la o încălcare a drepturilor acestuia în temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

5.3. Petrenco împotriva Republicii Moldova
30 martie 2010

La momentul faptelor, reclamantul era preşedintele Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova şi profesor universitar. Acesta s-a plâns că i-a fost afectată reputaţia drept urmare a publicării, în aprilie 2002, a unor afirmaţii în ziarul oficial al guvernului moldovean care sugerau că a colaborat cu KGB.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că motivele invocate de instanţele moldoveneşti pentru a proteja dreptul la libertatea de exprimare al ziarului şi autorul articolului în litigiu erau insuficiente pentru a prima faţă de dreptul la respectarea reputaţiei al reclamantului. Curtea a observat, în special, că articolul a fost publicat în contextul unei dezbateri animate de mare interes public şi că reclamantul, care era o personalitate publică, avea obligaţia să tolereze un control şi critici publice mai mari decât dacă ar fi fost o persoană particulară. Prin urmare, tonul general al articolului şi limbajul ofensator nu au constituit în sine o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea reputaţiei sale. Cu toate acestea, sugerând că reclamantul a colaborat cu KGB ca şi când ar fi fost un fapt stabilit, în măsura în care nu era decât o simplă speculaţie din partea autorului, articolul a depăşit limitele unor comentarii acceptabile în contextul unei dezbateri de interes general.

5.4. Hoon împotriva Regatului Unit
13 noiembrie 2014 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea anchetarea de către autorităţile parlamentare a reclamantului, fost ministru din guvern, după ce acesta a fost implicat într-o operaţiune sub acoperire de „prindere în flagrant” realizată de un jurnalist care poza în potenţial om de afaceri. În cursul flagrantului, reclamantul a fost înregistrat declarând că era dispus să se folosească de cunoştinţele şi contactele obţinute în timpul mandatului său de ministru şi de consilier special al Secretarului General al NATO în schimbul unei recompense financiare. Detalii au fost publicate ulterior de un ziar şi difuzate într-un documentar televizat. În urma unei plângeri formale din partea unui membru al opoziţiei parlamentare, Comisarul parlamentar pentru standarde a emis un raport în care a constatat că reclamantul a încălcat codul de conduită al membrilor Parlamentului şi a discreditat Parlamentul. Reclamantul s-a plâns, în special, despre deciziile larg mediatizate luate de comisar împotriva sa, astfel cum fuseseră ele aprobate de Comitetul pentru standarde şi privilegii şi de Camera Comunelor.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă. În ceea ce priveşte critica reclamantului în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, a fost convinsă că ingerinţa în viaţa privată a reclamantului, adică prejudiciul cauzat reputaţiei sale de anchetă şi de raport, au fost proporţionale cu interesul publicului de a fi la curent cu această procedură şi cu soluţionarea acesteia. În special, Curtea a constatat, în speţă, că nivelul redus de protecţie juridică al dreptului la reputaţie rezultat din norma imunităţii parlamentare în temeiul dreptului britanic este similar şi reflectă normele general recunoscute din statele contractante, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană şi nu poate fi privit, jn principiu, ca o restricţie disproporţionată a dreptului la respectarea vieţii private. În orice caz, faptele privind ingerinţa erau deja în domeniul public ca urmare a articolului din ziar şi a programului televizat, iar reclamantul putea contesta susţinerile de fapt prin introducerea unei acţiuni împotriva ziarului sau companiei de televiziune. Curtea a respins totodată plângerea reclamantului în temeiul art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, constatând că dezbaterile parlamentare în cauză nu atrăgeau aplicarea dreptului la apărare, întrucât nu au determinat şi nici nu au dat naştere unui litigiu în ceea ce priveşte drepturile civile ale reclamantului.

5.5. Rubio Dosamantes împotriva Spaniei
21 februarie 2017

Reclamanta, o cântăreaţă pop mexicană bine cunoscută în Spania sub numele Paulina Rubio, s-a plâns de comentariile făcute în cadrul diferitelor programe de televiziune despre viaţa sa privată. A susţinut că reputaţia şi viaţa privată i-au fost afectate de aceste comentarii.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că, având în vedere marja de apreciere acordată autorităţilor în ceea ce priveşte punerea în balanţă a diferitelor interese, acestea nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive de a asigura protecţia vieţii private a reclamantei. Curtea a observat, în special, că faima reclamantei în lumea muzicii nu însemna că activităţile sau comportamentul său în viaţa privată trebuie considerat ca încadrându-se în mod necesar în aria interesului public. Faptul că aceasta ar fi beneficiat de pe urma atenţiei mass- media nu autoriza canalele de televiziune să difuzeze comentarii neverificate despre viaţa ei privată. În această hotărâre, Curtea a reiterat totodată că anumitor evenimente din viaţa privată şi de familie li se acordă o protecţie deosebită, în special, în temeiul art. 8 din Convenţie, ceea ce înseamnă că jurnaliştii trebuie să dea dovadă de prudenţă şi precauţie atunci când vorbesc despre ele. Astfel, răspândirea de zvonuri neverificate sau difuzarea nelimitată de comentarii aleatorii cu privire la orice aspect posibil al vieţii de zi cu zi a unei persoane nu poate fi văzută ca inofensivă. În sfârşit, Curtea a constatat că autorităţile naţionale ar fi trebuit să evalueze programele de televiziune în cauză, să facă o diferenţiere între ele şi să pună în balanţă acele aspecte care erau parte intimă din viaţa privată a reclamantei şi cele care ar fi putut avea un interes public legitim.

5.6. Haupt împotriva Austriei
2 mai 2017 (decizie privind admisibilitatea)

Într-un episod al emisiunii de comedie satirică Das Letze der Woche (care a fost difuzat în septembrie 2003), gazda emisiunii a sugerat că reclamantul — care fusese preşedinte al Partidului Libertăţii din Austria între 2002 şi 2004 şi Vicecancelar al Guvernului Federal în perioada cuprinsă între lunile februarie şi octombrie 2003 – era „de regulă înconjurat de mici şoricei maronii”. Această afirmaţie a fost considerată o aluzie la neonazişti. Reclamantul a intentat proces în Austria împotriva ATV, societatea de televiziune care difuza programul. Deşi pretenţiile sale au avut iniţial succes în perioada 2004-2005, cauza a fost în cele din urmă respinsă, după ce Curtea Supremă a redeschis procedura în 2009. Reclamantul s-a plâns că, respingându-i pretenţiile, instanţele austriece i-au încălcat dreptul la protecţia reputaţiei.

Curtea a declarat plângerea inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată, constatând că instanţele austriece au păstrat un echilibru just între dreptul reclamantului la protecţia reputaţiei şi dreptul la libertatea de exprimare al ATV. În special, Curtea a constatat că trimiterea la „şoarecii maronii” din preajma reclamantului nu a constituit o critică cu caracter personal adusă acestuia. În schimb, reprezenta o critica politică a atitudinii faţă de alţi membri ai partidului său. Această judecată de valoare satirică avea o bază faptică suficientă, având în vedere diferitele declaraţii problematice făcute de politicieni din Partidul Libertăţii din Austria, care au fost consemnate de instanţele austriece. De asemenea, Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantului potrivit căreia procedura legată de cererea de despăgubire a depăşit termenul rezonabil şi plângerea potrivit căreia redeschiderea procedurii i-a încălcat dreptul de proprietate.

5.7. Egill Einarsson împotriva Islandei
7 noiembrie 2017

Cauza avea ca obiect plângerea unui blogger binecunoscut împotriva unei decizii a Curţii Supreme, prin care s-a hotărât că acesta nu a fost calomniat prin folosirea, într-o postare pe Instagram, a cuvintelor „Te sparg, violator amărât”. Anterior, procurorii renunţaseră la acuzaţiile de viol şi de săvârşirea de infracţiuni sexuale împotriva sa. Reclamantul s-a plâns că, în urma hotărârii Curţii Supreme, oricine îl putea numi violator, fără să fi fost trimis în judecată ori condamnat pentru asemenea infracţiune şi fără să poată să se apere.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că, per ansamblu, instanţele interne nu au păstrat un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii private conform art. 8 şi dreptul la libertatea de exprimare conform art. 10 a persoanei care a postat. S-a considerat că instanţele interne nu au luat suficient în considerare faptul că afirmaţiile, în special cuvântul „violator”, a fost au fost postate doar după o săptămână după ce procurorii încetaseră urmărirea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea de infracţiuni sexuale. În continuare, instanţele nu au explicat într-un mod suficient în contextul speţei justificarea pentru concluzia că afirmaţia „violator” poate fi folosită ca judecată de valoare. De asemenea, Curtea subliniază că art. 8 din Convenţie trebuie interpretat în sensul că persoanele publice ce au iniţiat o dezbatere încinsă nu trebuie să tolereze acuzaţia de fapte penale violente fără ca afirmaţiile respective să fie susţinute prin probe.

B. DREPTUL LA PROPRIA IMAGINE

1. Hotărârea Marii Camere

1.1. von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi nr. 60641/08)
7 februarie 2012

Reclamanţii sunt prinţesa Caroline von Hannover şi soţul acesteia, prinţul Ernst August von Hannover. Invocând art. 8, aceştia au denunţat refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare a două fotografii realizate fără consimţământul lor, înfăţişându-i în vacanţă, apărute în două reviste germane în perioada 2002-2004. Aceştia au susţinut, în special, că instanţele nu ţinuseră suficient seama de hotărârea pronunţată în 2004 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza von Hannover împotriva Germaniei (cerere nr. 59320/00 – a se vedea infra).

Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 8.

2. Hotărâri ale Camerei

2.1. Peck împotriva Marii Britanii (nr. 44647/98)
28 ianuarie 2003

Obiectul cauzei îl constituie dezvăluirea către mass-media a unor imagini surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată pe stradă, care îl înfăţişau pe reclamant cu un cuţit în mână, fapt ce a condus la publicarea şi difuzarea pe scară largă a imaginii sale.

Curtea a stabilit încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00)
24 iunie 2004

Cauza priveşte publicarea în revistele germane a două serii de fotografii realizate în 1993 şi, respectiv, 1997, care o înfăţişau pe prinţesa Caroline von Hannover într-un cadru privat. Aceste fotografii au făcut obiectul a trei acţiuni în faţa instanţelor germane, conducând la trei hotărâri de referinţă, pronunţate de Curtea Federală de Justiţie în 1995, respectiv de Curtea Constituţională Federală în 1999, prin care cererile reclamantei au fost respinse.

Curtea a stabilit că deciziile instanţelor naţionale au încălcat dispoziţiile art. 8.

2.2 .O altă cauză introdusă de prinţesa Caroline von Hannover, referitoare la publicarea de fotografii, a fost soluţionată de Marea Cameră (a se vedea supra).

Sciacca împotriva Italiei (nr. 50774/99)
11 ianuarie 2005

Fotografia doamnei Sciacca a fost publicată în două cotidiene, în contextul a două acţiuni penale declanşate împotriva acesteia pentru mai multe infracţiuni, între care aceea de evaziune fiscală.

Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 8.

2.3. Gurgenidze împotriva Georgiei (nr. 71678/01)
17 octombrie 2006

Fotografia domnului Gurgenidze a fost publicată într-un ziar împreună cu o serie de articole în care acesta era acuzat de furtul unui manuscris aparţinând unui scriitor celebru.

Curtea a stabilit încălcarea dispoziţiilor art. 8.

2.4. Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2) (nr. 10520/02)
14 decembrie 2006

Obiectul cauzei în constituie o ordonanţă preşedinţială care interzicea societăţii reclamante, care deţinea şi edita publicaţia săptămânală News din Viena, publicarea fotografiei unui magnat austriac în cadrul unor articole pe tema acuzaţiilor de evaziune fiscală de mare amploare aduse acestuia.

Curtea a stabilit încălcarea dispoziţiilor art. 10 (libertatea de exprimare).

2.5. Tonsbergs Blad AS şi Haukom împotriva Norvegiei (nr. 510/04)
1 martie 2007

Reclamanţii, societatea editoare a unui ziar local şi redactorul-şef al acestuia la momentul producerii faptelor, au fost obligaţi la plata unei despăgubiri către directorul general adjunct al uneia dintre cele mai mari societăţi industriale din Norvegia, pe motiv că publicaseră articole, împreună cu o fotografie a acestuia din urmă, în contextul unor susţineri potrivit cărora acesta nu ar fi respectat condiţia de rezidenţă permanentă, aplicabilă bunurilor sale.

Curtea a stabilit încălcarea dispoziţiilor art. 10.

2.6. Mgn Limited împotriva Marii Britanii (nr. 39401/04)
18 noiembrie 11

În această cauză, societatea editoare Mgn Limited a susţinut că Marea Britanie ar fi adus atingere dreptului său la liberă exprimare prin:
– hotărârea prin care instanţele naţionale au stabilit că, prin publicarea de către aceasta în Daily Mirror a unor articole şi clişee pe tema curei de dezintoxicare cu stupefiante a manechinului Naomi Campbell, i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată a acesteia, şi
– obligarea acesteia la plata „onorariilor de succes”, convenite între domnişoara Campbell şi avocaţii săi în cadrul aceleiaşi proceduri.

Curtea a stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 10 (libertatea de exprimare şi de informare) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte capătul de cerere al Mgn Limited referitor la viaţa privată, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie în ceea ce priveşte onorariile de succes pe care Mgn Limited a fost obligată să le plătească.

2.7. Mosley împotriva Marii Britanii (nr. 48009/08)
10 mai 2011

Reclamantul, Max Mosley, a fost preşedintele Federaţiei Internaţionale a Automobilelor, o asociaţie nonprofit care se numără printre structurile de conducere ale campionatului mondial de Formula 1. Cererea priveşte publicarea în săptămânalul News of the World şi pe site-ul web al acestuia a unor articole, imagini şi clipuri video care dezvăluiau detalii referitoare la viaţa sexuală a domului Mosley. Acesta a contestat lipsa unei obligaţii legale impuse de Marea Britanie mass-mediei în legătură cu avertizarea prealabilă a persoanelor care fac obiectul unor reportaje cu privire la intenţia acestora de a le publica, astfel încât persoanele respective să dispună de posibilitatea de a împiedica publicarea acestora prin solicitarea pronunţării unei ordonanţe provizorii.

Curtea a stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 8, menţionând că obligaţia impusă mass- mediei de avertizare prealabilă a persoanelor care urmează să facă obiectul unor articole nu este conţinută în textul Convenţiei.

2.8. Kurier Zeitungsverlag şi Druckerei GmbH (nr. 2) împotriva Austriei (nr. 1593/06) şi Krone Verlag GmbH împotriva Austriei (nr. 27306/07)
19 iunie 2012

Obiectul cauzelor îl constituie o acţiune în despăgubiri formulată în temeiul legii privind mijloacele de informare în masă de către o mamă şi copilul acesteia împotriva a două societăţi editoare ale căror publicaţii asiguraseră acoperirea mediatică a litigiului dintre părinţi referitor la încredinţarea copilului.

Curtea a stabilit lipsa încălcării art. 10. Aceasta a hotărât, în special, că reportajele detaliate au adus atingere gravă vieţii private a copilului, prin dezvăluirea identităţii acestuia şi publicarea de fotografii în care acesta putea fi recunoscut, precum şi că despăgubirea acordată era proporţională.

Cerere inadmisibilă

2.9. Minelli împotriva Elveţiei (nr. 14991/02)
Decizie din 14 iunie 2005

Se referea la apariţia într-o publicaţie săptămânală a unui articol în care domnul Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la dezbateri publice în mass-media, era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea sa de consilier în cadrul unui lanţ de supermarketuri. Invocând art. 8, reclamantul s-a plâns că, prin utilizarea termenului „braconier” şi publicarea fotografiei sale în articolul în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii private.

Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în special, că reclamantul nu putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în vedere că el însuşi se expusese public.

C. IDENTITATEA DE GEN[3]

I. De la cauza Rees la cauza Christine Goodwin

1. Rees împotriva Regatului Unit
17 octombrie 1986

În această cauză, un transsexual trecut de la sexul feminin la cel masculin s-a plâns că legislaţia Regatului Unit nu i-a conferit statut juridic corespunzător condiţiei sale reale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Schimbările solicitate de reclamant ar fi însemnat modificarea fundamentală a sistemului de actualizare a registrului de evidenţă a naşterilor, ceea ce ar avea consecinţe administrative importante şi ar impune sarcini noi restului populaţiei. Mai mult, Curtea a acordat importanţă faptului că Regatul Unit suportase costurile tratamentului medical al reclamantului.

Curtea era totuşi conştientă „de gravitatea problemelor care afectează transsexualii şi de suferinţa lor” şi a recomandat „examinarea constantă a măsurilor corespunzătoare, având în vedere în special evoluţia ştiinţei şi a societăţii” (pct. 47 din hotărâre).

De asemenea, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 12 (dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie) din Convenţie. Aceasta a constatat că noţiunea tradiţională de căsătorie se baza pe uniunea dintre persoane de sex biologic opus. Statele aveau prerogativa de a reglementa dreptul la căsătorie.

2. Cossev împotriva Regatului Unit
27 septembrie 1990

Curtea a ajuns la concluzii similare ca în cauza Rees împotriva Regatului Unit (a se vedea supra) şi nu a constatat fapte noi sau circumstanţe speciale care să o determine să se îndepărteze de hotărârea anterioară.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a reiterat faptul că „operaţia de schimbare de sex nu a dus la dobândirea tuturor caracteristicilor biologice ale celuilalt sex” (pct. 40 din hotărâre). Curtea a mai constatat că o adnotare în registrul de evidenţă a populaţiei nu ar fi o soluţie corespunzătoare.

De asemenea, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 12 (dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie). Ataşamentul faţă de conceptul tradiţional de căsătorie oferea „un motiv suficient pentru adoptarea în continuare a criteriilor biologice pentru stabilirea sexului unei persoane în vederea căsătoriei”, iar statele îşi păstrau competenţa de a reglementa prin legislaţia naţională exercitarea dreptului la căsătorie.

3. C. împotriva Franţei (cererea nr. 13343/87)
25 martie 1992

În această cauză, Curtea a concluzionat pentru prima dată că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie într-o cauză având ca obiect recunoaşterea transsexualilor.

Un transsexual de la sexul masculin la cel feminin s-a plâns de refuzul autorităţilor franceze de a modifica registrul de stare civilă în conformitate cu dorinţele sale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, luând în considerare factori care deosebesc cauza B. de Rees împotriva Regatului Unit şi Cossey împotriva Regatului Unit (a se vedea supra, pag. 1), în special diferenţele în materie de stare civilă dintre Regatul Unit şi Franţa. Deşi în Marea Britanie existau obstacole majore în calea modificării certificatelor de naştere, în Franţa acestea trebuiau să fie actualizate pe tot parcursul vieţii persoanei în cauză. Curtea a observat că în Franţa multe acte oficiale au scos la iveală „o discrepanţă între sexul legal şi sexul aparent al unui transsexual” (art. 59 din hotărâre), care apărea şi în actele aferente contribuţiilor sociale şi în statul de salarii. Prin urmare, Curtea a hotărât că refuzul de a modifica registrul de stare civilă în privinţa sa a pus-o pe reclamantă „într-o situaţie cotidiană care nu era compatibilă cu respectul datorat vieţii sale private”.

4. X, Y si Z împotriva Regatului Unit (nr. 21830/93)
22 aprilie 1997

Reclamantul X, transsexual trecut de la sexul feminin la cel masculin, trăia într-o uniune permanentă şi stabilă cu Y, cea de-a doua reclamantă. Reclamanta Z a fost născută de reclamanta Y în urma inseminării artificiale de la un donator. Reclamanţii au susţinut că nerecunoaşterea legală a relaţiei dintre X şi Z a constituit o încălcare a art. 8 din Convenţie.

Deşi a concluzionat că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, Curtea a recunoscut totuşi existenţa vieţii de familie între copilul unui transsexual si al partenerei sale: „X s-a comportat ca «tatăl» lui Z în orice privinţă încă de la naştere. În aceste condiţii, Curtea consideră că legături de familie [de facto] îi unesc pe cei trei reclamanţi.” (pct. 37 din hotărâre).

5. Sheffield si Horsham împotriva Regatului Unit
30 iulie 1998

În această cauză, Curtea nu a ajuns la convingerea că ar trebui să se abată de la hotărârile sale în cauzele Rees şi Cossey (a se vedea supra, pag. 1): transsexualitatea continuă să ridice complexe probleme ştiinţifice, juridice, morale şi sociale, în privinţa cărora nu există o abordare generală comună în rândul statelor contractante” (pct. 58 din hotărâre).

Curtea a hotărât că nu au fost încălcate art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 12 (dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie) si art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie. Cu toate acestea, a reafirmat că „domeniul trebuie să fie reexaminat permanent de către statele contractante” (pct. 60 din hotărâre), în contextul „extinderii acceptării fenomenului şi a recunoaşterii de către societate a problemelor pe care le pot întâmpina transsexualii operaţi”.

6. Christine Goodwin împotriva Regatului Unit
11 iulie 2002 (Marea Cameră)

Reclamanta s-a plâns de nerecunoaşterea juridică a sexului schimbat şi, în special, de tratamentul său în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi drepturile sale de asigurări sociale şi de pensie şi imposibilitatea sa de a se căsători.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, ca urmare a unei tendinţe internaţionale clare şi continue către o mai mare acceptare socială a transsexualilor şi către recunoaşterea juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor operaţi. „Deoarece nu există factori semnificativi de interes public care să intre în concurenţă cu interesul acestui reclamant de a obţine recunoaşterea legală a schimbării sexului său, Curtea ajunge la concluzia că noţiunea de echilibru just inerent Convenţiei se înclină decisiv în favoarea reclamantei” (pct. 93 din hotărâre).

De asemenea, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 12 (dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie) din Convenţie. Nu a ajuns la „convingerea că se poate presupune că [textul art. 12] denotă că sexul se stabileşte prin criterii pur biologice” (pct. 100). Curtea a hotărât că statul este cel care trebuie să decidă condiţiile şi formalităţile căsătoriei persoanelor transsexuale, dar că „nu vede niciun motiv pentru care persoanei transsexuale să i se interzică în orice împrejurare dreptul de a se căsători” (pct. 103).

A se vedea, de asemenea, hotărârea pronunţată în aceeaşi zi de Marea Cameră în cauza I. împotriva Regatului Unit (nr. 25680/94), în care Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 8 şi încălcarea art. 12 din Convenţie.

În urma hotărârii Marii Camere în cauza Christine Goodwin, Regatul Unit a introdus un sistem prin care transsexualii puteau depune cerere pentru eliberarea unui certificat de recunoaştere a sexului. Cele două cauze de mai jos au fost introduse de un transsexual care fusese căsătorit înainte de operaţia de schimbare a sexului şi care a dorit să facă uz de această procedură de recunoaştere a sexului.

7. Parry împotriva Regatului Unit (nr. 42971/05) si R. şi F. împotriva Regatului Unit (nr. 35748/05)
28 noiembrie 2006 (decizii privind admisibilitatea)

Reclamanţii au fost căsătoriţi şi au avut copii. În fiecare cauză, unul dintre aceştia a suferit o operaţie de schimbare de sex şi a rămas împreună cu soţul/soţia în calitate de cuplu căsătorit. În urma introducerii Legii din 2004 privind recunoaşterea sexului, reclamanţii care au făcut operaţie chirurgicală pentru schimbarea sexului au depus cerere pentru eliberarea unui certificat de recunoaştere a sexului, care nu putea fi obţinut decât dacă înceta căsătoria lor. Reclamanţii au făcut plângere în special în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi art. 12 (dreptul la căsătorie) din Convenţie întrucât nu au putut obţine recunoaşterea legală a sexului dobândit fără încheierea căsătoriei.

Curtea a declarat cererile inadmisibile (vădit nefondate). Reclamanţii erau obligaţi să-şi anuleze căsătoria deoarece căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu erau permise în legislaţia engleză. Regatul Unit permitea recunoaşterea juridică a schimbării sexului, iar reclamanţii îşi puteau continua relaţia printr-un parteneriat civil, care beneficia de aproape toate aceleaşi drepturi şi obligaţii legale. Curtea a observat că, atunci când noul sistem a fost introdus în urma hotărârii Christine Goodwin (a se vedea mai sus), legiuitorul era conştient de faptul că încă există un număr mic de transsexuali uniţi prin căsătorie, dar nu a prevăzut în mod special că aceste căsătorii trebuie să continue în eventualitatea în care un partener a folosit procedura de recunoaştere a sexului. Curtea a hotărât că statul nu putea fi obligat să aibă în vedere acest număr mic de căsătorii.

II. Hotărâri si decizii recente ale Curţii

1. Van Kuck împotriva Germaniei
12 iunie 2003

Reclamanta s-a plâns de pretinsa inechitate a procedurii în faţa instanţelor germane având ca obiect pretenţiile pentru rambursarea cheltuielilor aferente măsurilor de schimbarea sexului, pretenţii îndreptate împotriva unei societăţi private de asigurare de sănătate. În plus, aceasta a considerat că hotărârile judecătoreşti atacate i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii private.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie. Instanţele germane ar fi trebuit să solicite clarificări suplimentare de la un expert medical. În ceea ce priveşte trimiterea curţii de apel la cauzele stării reclamantei, nu s-ar putea spune că a existat un aspect arbitrar sau inconsecvent în decizia de a face operaţia de schimbare a sexului, întrucât reclamanta avea deja făcută operaţia la data la care curtea de apel a pronunţat hotărârea. Procedura, luat în ansamblu, nu a îndeplinit cerinţele unui proces echitabil.

De asemenea, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Identitatea sexuală fiind unul dintre aspectele cele mai intime ale vieţii private a persoanei, părea disproporţionat să i se solicite reclamantei să dovedească necesitatea medicală a tratamentului. Nu a existat un echilibru just între interesele societăţii de asigurare, pe de o parte, şi interesele persoanei, pe de altă parte.

2. Grant împotriva Regatului Unit
23 mai 2006

Reclamanta, în vârstă de 68 de ani şi transsexuală trecută post-operatoriu de la sexul masculin la sexul feminin, s-a plâns de nerecunoaşterea juridică a schimbării sexului şi de refuzul de a plăti pensia pentru limită de vârstă aplicabilă celorlalte femei (60).

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a constatat că reclamanta se afla într-o situaţie identică cu cea a lui Christine Goodwin (a se vedea supra, pag. 2-3). Deşi era adevărat că Guvernul a trebuit să ia măsuri pentru a se conforma hotărârii Christine Goodwin, care au inclus adoptarea unor legi noi legi, nu era cazul ca acest proces să poată fi considerat ca suspendând în vreun mod statutul de victimă al reclamantei. Ulterior pronunţării hotărârii Christine Goodwin, nu mai exista nici o justificare pentru nerecunoaşterea schimbării sexului în cazul transsexualilor operaţi. Reclamanta nu avea la acea dată nicio posibilitate de a obţine o astfel de recunoaştere şi putea pretinde că a fost prejudiciată din acel moment. Statutul de victimă al reclamantei a încetat la data intrării în vigoare a Legii din 2004 privind recunoaşterea sexului, care^ i-a oferit astfel, la nivel naţional, mijloacele pentru obţinerea recunoaşterii juridice. În consecinţă, aceasta putea să se considere victima nerecunoaşterii juridice de la data, ulterioară hotărârii Christine Goodwin, la care autorităţile au refuzat să dea curs cererii sale, şi anume din 5 septembrie 2002. Această nerecunoaştere i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale private.

3. L. împotriva Lituaniei (nr. 27527/03)
11 septembrie 2007

Cauza a avut ca obiect neadoptarea unor norme de punere în aplicare care să permită unui transsexual să se supună unei operaţii de schimbare de sex şi să-şi schimbe identificarea sexuală în documentele oficiale.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) din Convenţie. Deşi reclamantul s-a confruntat cu o suferinţă şi frustrare uşor de înţeles, circumstanţele nu erau atât de intense, însemnând condiţii excepţionale şi de natură să pună în pericol viaţa, încât să intre sub incidenţa acestei dispoziţii.

De asemenea, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Legislaţia lituaniană a recunoscut dreptul transsexualilor de a-şi schimba nu doar sexul, ci şi statutul lor civil. Exista însă o lacună în legislaţie în sensul că nu exista nicio lege privind operaţia de schimbare completă de sex. Această lacună legislativă l-a lăsat pe reclamant într-o situaţie de nesiguranţă tulburătoare în ceea ce priveşte viaţa sa privată şi recunoaşterea adevăratei sale identităţi. Constrângerile bugetare din serviciul public de sănătate ar fi justificat unele întârzieri iniţiale în punerea în aplicare a drepturilor transsexualilor din Codul civil, însă nu o întârziere de peste 4 ani. Având în vedere numărul limitat de persoane implicate, sarcina bugetară nu ar fi fost excesiv de mare. Prin urmare, statul nu a reuşit să realizeze un echilibru just între interesul public şi drepturile reclamantului.

4. Schlumpf împotriva Elveţiei
ianuarie 2009

Această cauză a avut ca obiect refuzul asigurătorilor de sănătate ai reclamantei de a suporta costurile operaţiei de schimbare de sex, pe motiv că nu a respectat o perioadă de aşteptare de 2 ani înaintea operaţiei de schimbare de sex, stabilită prin jurisprudenţă, perioadă care era o condiţie pentru plata costurilor acestor operaţii.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Perioada de aşteptare fusese aplicată mecanic, fără a ţine seama de vârsta (67) a reclamantei, a cărei decizie de a face operaţia risca să fie afectată de acea întârziere, afectându-i astfel libertatea de a-şi stabili apartenenţa sexuală.

5. P.V. împotriva Spaniei (nr. 35159/09)
30 noiembrie 2010

Această cauză are ca obiect un transsexual transformat din bărbat în femeie care, anterior schimbării sexului, a avut un fiu împreună cu soţia sa în 1998. Cuplul s-a despărţit în 2002, iar reclamantul s-a plâns de restricţiile impuse de instanţă în legătură cu drepturile de vizită faţă de fiul său, pe motiv că instabilitatea sa emoţională în urma schimbării sexului implica riscul de perturbare a copilului, pe atunci în vârstă de 6 ani. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) coroborat cu art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie. Aceasta a constatat că restrângerea drepturilor de vizită nu a fost rezultatul discriminării pe motivul transsexualităţii reclamantului. Motivul decisiv al restrângerii impuse de instanţele spaniole, având în vedere instabilitatea emoţională temporară a reclamantului, l-a constituit bunăstarea copilului. Prin urmare, acestea au luat măsuri progresive, care să permită copilului să se obişnuiască treptat cu schimbarea sexului tatălui său.

6. P. împotriva Portugaliei (nr. 56027/09)
6 septembrie 2011 (decizie de scoatere de pe rol)

La naştere, reclamanta a fost înregistrată ca bărbat. La o vârstă adultă, a făcut tratament de schimbare de sex, urmat de operaţie chirurgicală. Aceasta s-a plâns de recunoaşterea juridică a situaţiei sale, cumulată cu presupusa lipsă de legi în materie. Curtea a scos cererea de pe rol (în conformitate cu art. 37 din Convenţie): problema a fost soluţionată prin faptul că cererea reclamantei pentru recunoaştere juridică, adresată instanţelor naţionale, a fost soluţionată în favoarea sa în cele din urmă.

7. Cassar împotriva Maltei
iulie 2013 (decizie de scoatere de pe rol)

Reclamanta s-a plâns de faptul că legislaţia malteză nu recunoştea transsexualii ca persoane de sex dobândit în toate privinţele, inclusiv cel al căsătoriei. Aceasta s-a plâns că nu i s-a pus la dispoziţie o cale de atac efectivă (art. 13 din Convenţie) cu privire la încălcarea drepturilor sale şi, prin urmare, că încă era victima încălcării art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi art. 12 (dreptul la căsătorie) din Convenţie. Curtea, observând că s-a ajuns la o soluţionare amiabilă între Guvern şi reclamantă, a decis scoaterea cererii de pe rol (în conformitate cu art. 37 din Convenţie).

8. Hămălăinen împotriva Finlandei
16 iulie 2014 (Marea Cameră)

De sex masculin la naştere, reclamanta s-a căsătorit în 1996 cu o femeie. Cuplul a avut un copil în 2002. În septembrie 2009, reclamanta a făcut o operaţie de schimbare de sex, de la masculin la feminin. Deşi şi-a schimbat prenumele în iunie 2006, nu putea să modifice codul numeric personal pentru a indica sexul feminin în documentele oficiale decât în cazul în care soţia sa consimţea ca respectiva căsătorie să fie transformată în parteneriat civil, ceea ce aceasta a refuzat, sau în cazul în care cuplul divorţa. Prin urmare, cererea de înregistrare ca femeie la serviciul local de evidenţă a persoanelor a fost respinsă. Reclamanta s-a plâns că nu putea obţine recunoaşterea oficială deplină a noului său sex decât prin transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat civil.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a constatat că nu era disproporţionat faptul de a impune transformarea unei căsătorii într-un parteneriat înregistrat ca o condiţie prealabilă a recunoaşterii juridice a sexului dobândit, deoarece aceasta era o opţiune reală care oferea cuplurilor de acelaşi sex o protecţie juridică aproape identică cu cea rezultată din căsătorie. Diferenţele minore dintre aceste două concepte juridice nu erau de natură să facă sistemul actual finlandez deficient din punct de vedere al obligaţiei pozitive a statului prevăzute la art. 8 din Convenţie. În plus, o astfel de transformare nu ar avea niciun efect asupra vieţii de familie a reclamantului, deoarece nu ar afecta paternitatea fiicei reclamantului sau responsabilitatea pentru îngrijirea, încredinţarea sau întreţinerea copilului. În plus, Curtea a considerat că nu a apărut o problemă separată în temeiul art. 12 (dreptul la căsătorie) din Convenţie şi a constatat că nu a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 şi art. 12 din Convenţie.

9. Y.Y. împotriva Turciei (nr. 14793/08)
martie 2015

Această cauză a avut ca obiect respingerea de către autorităţile turceşti a cererii pentru operaţie de schimbare de sex pe motiv că persoana care făcut cererea, un transsexual, nu se afla în incapacitate permanentă de a procrea. Reclamantul – care la data cererii era înregistrat ca fiind de sex feminin – s-a plâns, în special, de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii sale private. Acesta a susţinut în mod deosebit că discrepanţa dintre percepţia sa despre sine ca bărbat şi constituţia sa fizică a fost stabilită prin rapoarte medicale şi s-a plâns de refuzul autorităţilor naţionale de a pune capăt acestei discrepanţe pe motivul capacităţii sale de procreare. În cele din urmă, în mai 2013, instanţele turceşti au admis cererea şi au aprobat operaţia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că statul turc, prin faptul că i-a negat reclamantului timp de mulţi ani posibilitatea de a face operaţie, i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale private. Curtea a reiterat în special faptul că posibilitatea transsexualilor de a se bucura pe deplin de dreptul la dezvoltare personală şi integritate fizică şi morală nu poate fi considerată o problemă controversată. Aceasta a considerat că, şi în ipoteza că respingerea cererii iniţiale a reclamantului de acces la o astfel de operaţie s-a bazat pe un motiv întemeiat, aceasta nu era bazată pe un motiv suficient. Ingerinţa rezultată de aici în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private nu poate fi considerată „necesară” într-o societate democratică.

10. D.C. împotriva Turciei (nr. 10684/13)
7 februarie 2017 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta, transsexual a căreii schimbare de sex nu se efectuase încă, s-a plâns de refuzul autorităţilor responsabile din Ministerul Justiţiei de a suporta costul schimbării de sex, în pofida dovezilor medicale care, susţinea aceasta, arătau în mod clar că avea nevoie urgentă de tratament.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 (condiţii de admisibilitate) din Convenţie.

11.A.P. (nr. 79885/12), Garcon si Nicot împotriva Franţei
6 aprilie 2017

Această cauză a vizat trei persoane transgen de naţionalitate franceză care doreau modificarea în certificatele de naştere a menţiunilor privind sexul şi prenumele lor şi care au fost refuzate de instanţele statului pârât. Reclamanţii au subliniat, printre altele, că autorităţile le-au încălcat dreptul la respectarea vieţii private prin faptul că au condiţionat recunoaşterea identităţii sexuale de efectuarea unei operaţii care implica o mare probabilitate de sterilitate.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie în privinţa celui de al doilea şi a celui de al treilea reclamant, ca urmare a obligaţiei de a stabili caracterul ireversibil al modificării aspectului lor. De asemenea, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie în privinţa celui de-al doilea reclamant, ca urmare a obligaţiei de a dovedi că suferea într-adevăr de o tulburare de identitate de gen, precum şi în privinţa primului reclamant, ca urmare a obligaţiei de a se supune unui examen medical. Curtea a hotărât, în special, că prin condiţionarea recunoaşterii identităţii sexuale a persoanelor transgen de efectuarea unei operaţii sau a unui tratament de sterilizare la care acestea nu doreau să se supună s-a ajuns la subordonarea exercitării depline a dreptului la respectarea vieţii private de condiţia renunţării la exercitarea deplină a dreptului la respectarea integrităţii fizice.


[1] Fisa tematica elaborata de Curte-iulie 2018-www.echr.coe.int-Serviciu aux mèdias
[2] „Cauza^ Dutroux” a dus la trimiterea în judecată a unui număr de persoane suspecte de pedofilie în Belgia, în anii ’90. În 2004, principalul inculpat, Marc Dutroux, a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru că a răpit, a ţinut ostatice, a violat si a ucis mai multe fete.
[3] Fisa de sinteza elaborate de serviciile media ale CEDO-www.echr.coe.int


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO