1,411 citiri

Despre ABC‑ul vieţii

 Mihai Adrian Hotca
Mihai Adrian Hotca

Ce semnificaţie au cele trei litere din titlu? A vine de la adevăr, B de la bine (în sens moral) şi C de la conformare(faţă de lege). Altfel spus, grupul de litere ABC este acronimul tripletei adevăr-bine-con­formare.

Înainte de a argumenta in extenso folosirea triadei adevăr‑bine‑conformare, vreau să fac cu­nos­cută celor interesați sursa principală a inspiraţiei mele.

Am avut privilegiul să‑mi petrec copilăria şi ado­lescenţa alături de doi dintre bunicii mei, patern (Mihai) şi matern (Vasile), care şi‑au lăsat, într‑o bună măsură, fiecare în manieră proprie, amprenta asupra educaţiei şi evoluţiei mele în societate[1].

M‑am născut într‑o zonă rurală, unde era larg răspândit obiceiul ca bunicii să se ocupe de creşterea nepoţilor[2]. Pentru a spulbera orice interpretare, fac precizarea că şi pă­rinţii mei au avut locul lor esenţial în creşterea şi instruirea mea, dar aici nu analizez acest aspect.

Cei doi bunici – Mihai şi Vasile – aveau, întâmplător sau nu, multe lucruri în comun. Se cuvine să dau câteva informaţii relevante despre bunicii mei. Amândoi au gustat, în tinereţea lor, din democraţia interbelică, au participat la Al Doilea Război Mondial, au suportat consecinţele ocupaţiei străine (ungare), au îndurat colecti­vizarea bolşevică şi s‑au resemnat parţial în tim­pul regimului comunist. Bunicul matern a prins şi revenirea la democraţie (după 1989), având ocazia să‑şi redobândească o parte dintre bunu­rile ce i‑au fost luate fără voia sa (aproximativ 15 ha teren). Mihai nu a mai apucat acest moment, deoarece s-a stins mai devreme.

De la naştere şi până în adolescenţă am trăit lângă bunicii mei, pe care, din punct de vedere temperamental, îi pot considera că erau diferiți – unul intro­vertit (Mihai) şi altul extrovertit (Vasile). În ceea ce priveşte caracterul lor, ambii erau oa­meni oneşti, cu respect faţă de lege şi cu frică de Dumnezeu. Bunicul patern a fost foarte mulţi ani consilier în cadrul Consiliului bisericii ortodoxe din satul Gherţa Mare, iar bunicul matern a fost diac (este termenul regional pentru dascăl sau cântăreţ la strană) la aceeași biserică. Până la vârsta de 18 ani am frecventat biserica din sat. Când eram mai mic, bunicul patern mă ducea în fiecare dumi­nică la biserică, iar după ce am crescut mergeam singur. Din ritualul religios, cel mai mult am apreciat predicile, pe care pur şi simplu le savu­ram (îmi amintesc cu plăcere de cele susţinute de preotul Vasile Tătăran[3]).

Relaţia cu bunicii mei a fost una foarte strânsă şi îmi plăcea să‑i ascult cu mare atenţie, mai ales când povesteau despre război ori când discutau despre probleme zilnice cu părinţii mei sau cu alţi săteni. Ceea ce mi‑a rămas în minte foarte clar şi cred că nu voi uita niciodată este modalitatea respectuoasă în care mă tratau, pro­babil pentru că îmi plăcea să particip activ la discuţii şi să am uneori întrebări şi, mai rar, chiar răspun­suri. Deşi, când am început să aştern precedenta frază, am ezitat să folosesc cuvântul respect, totuși consider că acesta este termenul care caracterizează cel mai bine relaţia noastră. În mod cert eu îi respectam şi cred că şi ei nutreau acelaşi sentiment faţă de mine (de fapt, sunt convins).

Cu nuanţele specifice fiecăruia și în modul propriu de exprimare, când era oca­zia sau prilejul, ambii bunici îmi dădeau, în linii generale, aceleaşi sfaturi, care concordau cu cele ale părinţilor mei, dintre care menţionez trei: Să nu minţi! Să nu ne faci de ruşine! Să fii bun!

Recunosc că atunci, în momentul când pri­meam sfaturi din partea bunicilor mei, nu‑mi era foarte clar conţinutul lor, ci mi se păreau relativ vagi sau abstracte şi, în orice caz, lipsite de orice concreteţe. Dar, pe măsură ce viaţa se derula, am înce­put să înţeleg, din ce în ce mai clar, adevărata semnificaţie a recomandărilor primite de la bunicii mei.

Pot spune că, cel puţin din momentul când s‑a născut fiica mea (Mihaela, anul 2001), lucru reconfirmat la naşterea fiului meu (Cristian, în anul 2008), am avut o reprezentare certă a sen­sului cuvintelor pe care, din sufletul lor mare, bunicii mei mi le‑au rostit atunci când situaţia se preta la aşa ceva.

Este vorba despre ABC‑ul vieţii, respectiv: ade­vărul (A), binele (B) şi conformarea faţă de reguli (C). Voi dezvolta în continuare câteva idei despre tripleta adevăr‑bine‑conformare.

Adevărul este fundamental în relaţiile so­ciale, deoarece raporturile interumane suferă de fiecare dată când sunt viciate de minciună. De­na­turarea realităţii afectează, uneori chiar în mod iremediabil, relaţiile sociale de orice natură (familială, profesională etc.). Sigur, nu de puţine ori, adevărul doare şi generează o lipsă tem­porară de confort. În acest context apare ine­vitabil întrebarea: Merită adevărul acest preţ? Indiscutabil merită, deoarece preţul este justi­ficat de rezultat, care este unul nepreţuit.

Pentru a gândi în acest registru, apreciez că, înainte de orice, este necesară realizarea unei condiţii esenţiale: adevărul despre propria per­soană. De multe ori, oamenii se mint singuri, de pildă, când îşi spun: Nu merit să am succes! sau Merit să am succes!; Nu pot face ceea ce mi se cere! sau Pot face ceea ce mi se cere!; Nu-mi pasă de ceea ce spune lumea sau Îmi pasă de ceea ce spune lumea ş.a.

A ne minţi singuri înseamnă să ne facem rău nouă înşine, adică să ne furăm singuri căciula, cum spune un vechi aforism. Să nu uităm de cuvintele foarte frumoase ale lui Socrate: „Cunoaşte‑te pe tine însuţi”. Supraaprecierea sau, dimpotrivă, mini­ma­lizarea calităţilor ori aptitudinilor proprii duce, aproape invariabil, la afectarea compor­tamentului social al celui în cauză, care este neco­respunzător în multe situaţii şi generează consecinţe sociale negative, cum ar fi: excluderea sau izolarea socială, exploatarea profesională ori eşecul în carieră, suferințe psihice sau disconfort moral etc.

Cel de‑al doilea aspect al adevărului vi­zează cinstea, corectitudinea sau onestitatea în raporturile cu ceilalţi. Adevărul este una dintre condiţiile esenţiale ale construirii şi menţinerii unor relaţii sociale trainice. Adevărul reflectă demnitate, generează respect şi emană inte­gritate.

Binele este a doua latură (condiţie, cerinţă) a triadei ABC‑ului vieţii omului. În acest context, binele pune în lumină moralitatea conduitei so­ciale a omului. A susţine sau a face binele în­seamnă a avea un comportament conform prin­cipiilor etice care guvernează raporturile indi­vi­zilor între ei, precum şi faţă de colectivitate, a căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică. Printr‑o expresie, putem spune că binele echivalează cu etica socială. A respecta regulile morale înseamnă angajare socială şi presupune trecerea de la o comportare intuitivă sau prevalent intuitivă la o conduită conştientă şi responsabilă. S. Pischiutta spune că „obiectivul unui individ evoluat trebuie să fie acela de a şti să trăiască viaţa obişnuită în mod conştient, folosind mereu conştientizarea în orice situaţie a vieţii sale, cu sine însuşi şi cu alţii, şi să‑i înveţe şi pe alţii cum să o facă. Viaţa nu poate fi trăită cu spon­taneitate, aşa cum ne vine[4]. Binele este o valoare socială învățată și care trebuie cultivată, deoarece morala evoluează și este diferită de la o societate la alta.

Omul nu trebuie să uite totuşi că morala are ca finalitate principală realizarea binelui colectiv şi, implicit, a celui individual. Cu alte cuvinte, morala – ca sistem de reguli interumane – are ca obiectiv obţinerea binelui şi evitarea răului. Se poate afirma, aşadar, că omul moral îşi diri­guieşte comportamentul făcând binele, în timp ce omul imoral îşi dirijează conduita înfăptuind contrariul (răul). Morala operează cu diada: recom­pensă-oprobriu. Recompensa, în ipoteza în care subiectul are un comportament moral din pasiune (fără teama de oprobriu), constă în confortul psihic produs de respectarea regulii de conduită etică şi de respectul (aprecierile) opiniei publice. În cazul în care o persoană îşi derulează activitatea având convingerea că aşa trebuie să procedeze, nea­vând un sentiment favorabil conformării, răsplata va consta exclusiv în aprecierile membrilor colec­tivităţii. Oprobriul este consecinţa morală ce sur­vine în situaţia în care un membru al unui grup social nesocoteşte normele de convieţuire stabilite pentru satisfacerea binelui comun. Dintr‑o altă perspectivă, morala este diferită de la o populaţie la alta sau de la un teritoriu la altul, precum şi în cadrul aceluiaşi teritoriu, dacă este vorba despre etape istorice succesive.

Conformarea faţă de lege este a treia latură ce închide ABC‑ul vieţii cinstite, sănătoase din punct de vedere moral şi, îndrăznesc să spun, evoluate a omului. Respectarea legii de către desti­natarii acesteia este cerinţa indispensabilă a unei societăţi civilizate. Una dintre invenţiile majore ale omului social este legea, înţeleasă ca ansamblu de norme general obligatorii, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului.

Indivizii sunt obligaţi să‑şi racordeze com­por­tamentele la legislaţia în vigoare. Despre o per­soană care respectă legea se poate spune că are o conduită legală (licită). În schimb, despre o alta care nu se conformează dispoziţiilor legale se poate afirma că are o conduită nelegală (ilicită).

Aşadar, legalitatea este conformitatea unui comportament sau a unei conduite cu actele normative (legile) aflate în vigoare, iar respectarea legii şi restaurarea ordinii juridice încălcate ţin de substanţa statului de drept.

Concluzia celor de mai sus ar fi: să trăim în adevăr, să facem bine şi să ne conformăm precep­telor legii.

Această regulă îşi are suport în argumentele expuse aici, dar se bazează, mai ales, pe autori­tatea şi înţelepciunea bunicilor mei (Mihai şi Vasile), pe care cu această ocazie îi salut con­descendent[5].


[1] Acest text este şi un omagiu adus celor doi bunici.
[2] M-am născut şi am copilărit în comuna Turţ (satul Gherţa Mare), jud. Satu Mare (Ţara Oaşului, la poalele munţilor Oaşului). În prezent, obiceiul creşterii nepoţilor de către bunici este, din păcate, și în această zonă pe cale de dispariţie.
[3] Din păcate, preotul Vasile Tătăran ne-a părăsit prematur, având, probabil, treabă în alte locuri din Univers.
[4] S. Pischiutta, Născuţi pentru a evolua, Ed. For You, Bucureşti, 2017, p. 260.
[5] Care cred că ne privesc din ceata drepţilor şi înţelepţilor.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca