Ca trăitor, alături de toată lumea și împreună cu toți, al experiențelor crizei sanitare majore, provocată de pandemia Covid-19, pe cale a se transforma într-una existențială, a diferitelor sale expresii societale, precum și ca simplu chibiț intelectual al fenomenelor inedite astfel generate, îmi permit uneori să formulez puncte de vedere ori, mai degrabă, să semnalez unele probleme ivite în materii de competență și interes profesional care merită să fie relevate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, adeseori, deși amplu și aprig dezbătute în alte locuri și contexte ele trec (aproape) neobservate la noi, iar costurile unei atari indiferențe pot fi, de cele mai multe ori, nemeritat de exorbitante. Nu în ultimul rând, la aproape o jumătate de an de trăire sub spectrul amenințărilor și restricțiilor molimei generalizate, după reacțiile emoționale apărute sub tensiunea începutului, șocul pare a se amortiza treptat, implacabil viața merge mai departe și trebuie să ne repliem deopotrivă în reflecție și acțiune asupra la ceea ce s-a ajuns și mai ales la ceea ce urmează a se întâmpla.

Așadar, fie și sub rezerva caracterului de etapă la care ne aflăm, nu mai putem evita și se impun a fi tratate prioritar probleme stringente care ne marchează deja existența profesională. Dintre acestea înțelegem să evocăm prin rândurile de față două, legate de primele învățăminte ale stării de urgență și apoi de alertă pentru situația și mersul justiției și, respectiv, desfășurarea cursurilor în noul an universitar și viitorul posibil al învățământului superior juridic.

1. În mai toate statele vest-europene specialiștii domeniului se arată nemulțumiți de modul în care a fost tratată, dar și cum a reacționat justiția prin și față de legislația excepțională adoptată și măsurile extraordinare întreprinse. Multe din concluziile astfel și acum desprinse pot fi generalizate și chiar particularizate, inclusiv la situația din România.

Ineditul și amploarea impactului au arătat și în plan judiciar insuficiența și inadecvarea capacității de reacție imediată pe măsură și adaptată, chiar dacă accentul a fost pus aproape exclusiv pe extinderea și intensificarea utilizării instrumentelor specifice digitalului. Rezistențele au venit, deopotrivă, din zona mentalității juridice, perpetuată în timp și relativ în sine mai conservatoare, cât și din cea a slăbiciunilor intrinseci instituției judiciare în materie. Peste tot s-a constatat o subechipare a instanțelor cu material informatic, o întârziere în digitalizarea specifică mijloacelor și procedurilor pertinente și o organizare prea rigidă și hipercentralizată.

Dar dincolo de aspectele concrete și poate mai ușor perfectibile se remarcă, nu fără îngrijorare, faptul că modul în care izolarea generalizată a fost aplicată jurisdicțiilor a ridicat din nou problema sensibilă a locului acordat justiției în societate. Așa cum remarca Jean-Baptiste Jacquin în Le Monde din 7 iulie 2020 (La crise sanitaire met en lumière la faiblesse de l’institution judiciaire), suspendarea activității și închiderea instanțelor pentru marele public din imperative de ordin sanitar au creat o situație inedită în istorie, nemaiîntâlnită nici măcar în timpul războaielor. Pentru România, de exemplu, să remarcăm în treacăt, dar semnificativ, că până și acum cu puțin peste 100 de ani în timpul Primului Război Mondial, pe când Bucureștiul a căzut sub ocupația germană și autoritățile au trebuit să se refugieze la Iași, în țara ocupată au funcționat tribunale și în capitală chiar o secție sui generis a Curții de Casație! Nu din cochetărie doar, remarca jurnalistul francez mai sus citat, magistrații sunt privați de dreptul la grevă la fel ca militarii sau polițiștii, ci întrucât activitatea lor, considerată esențială, nu ar trebui să poată fi suspendată sub niciun pretext! Din păcate însă nu putem să nu observăm în acest sens că, deși cu misiune regaliană la fel ca apărarea națională ori diplomația, inclusiv sub influența unor „defecțiuni” proprii, justiția a devenit un serviciu public susceptibil de a fi întrerupt ceva timp, precum educația națională ori mesageria poștală! Atunci când autoritățile publice competente prin actele normative aferente stării de urgență (sanitară) au întocmit și consacrat lista regulilor și exceptărilor, nu au considerat justiția ca o funcție vitală spre a fi menținută în totalitate activă odată și, la fel precum cu spitalele și comerțul alimentar, au plasat-o în rândul activităților intrate în comă indusă! Nici în contextul ridicării stării de urgență și instituirii celei de alertă, pregătirea revenirii la normal nu a vizat cu prioritate jurisdicțiile lăsate total în zodia autoreglării!

Asistăm, prin urmare, la paradoxul unei justiții care a câștigat de-a lungul anilor cea mai mare independență față de executiv, dar în situația excepțională a ajuns să depindă prin achiziționare și alocarea de calculatoare, precum și a structurii adiționale de repartițiile ministeriale, și tot așa ca prin acte administrative cu caracter normativ să se stabilească categoriile de litigii considerate esențiale și asigurate pe perioada stării de urgență! Revenirea treptată la o anumită normalitate a presupus o mobilizare generală și puncte de vedere ferme din partea reprezentanților jurisdicțiilor reprezentative! Desigur în Europa de Vest, dar nu și la noi. Rămânând în cadrul de exemple francez, să menționăm că într-un articol publicat în Le Point din 7 mai a.c. Chantal Arens, prim-președintele Curții de Casație, sublinia că „Este esențial pentru toate jurisdicțiile Franței de a se relua pe cât mai rapid posibil cursul regulat al justiției și de a organiza ședințele publice – care sunt inima misiunii justiției – în respectul regulilor sanitare, cu scopul ca fiecare să-și regăsească locul său”. Potrivit întâiului magistrat al Hexagonului, transformarea digitală și modul de organizare trebuie să fie regândite fără întârziere așa încât justiţia să-și poată îndeplini „din plin misiunea sa: a garanta statul de drept într-o societate democratică și a favoriza pacea socială”. La rândul său, Consiliul Superior al Magistraturii, și tot cel al Franței, garantul independenței autorității judiciare, deplângea într-un comunicat din 12 mai faptul că  „starea de urgență a contrariat în mare parte cursul normal al justiției” și se îngrijora în privința „adaptărilor importante, atât de procedură, cât și ca metode de lucru”, care pot conduce uneori la „o degradare a condițiilor de acces la justiție ori o alterare a calității dezbaterii judiciare”. Nu în ultimul rând, se releva că „într-o perioadă de slăbire a altor moduri de reglementare a raporturilor sociale, recursul sporit la justiție va conduce în mod necesar la a dezbate locul său în societate”.

În plan administrativ regândirea modului de digitalizare a evidențelor, accesului părților la dosare, comunicarea actelor de procedură, munca la distanță au devenit preocupări prioritare. Toată lumea e de acord, într-o perspectivă mai largă și tot mai necesară, că tranziția astfel anunțată trebuie gândită profund și fără grabă, într-o abordare adecvată și sistematică așa încât să se ajungă la o reașezare instituțională eficientă, la proceduri adaptate și judicioase, respectuoase cu drepturile umane fundamentale și conform exigențelor autentice ale statului de drept. Mai mult ca oricând noul model de justiție va comporta elemente comune, deprinderi uniforme și abordări similare, cel puțin în plan unional-european, în îndeplinirea actului de justiție. Cu alte cuvinte, o ocazie de puternică ancorare a justiției româneşti în context european-occidental cu inerentele provocări și dificultăți specifice unui atare demers. Un proces inevitabil care să ne implice nu numai, ca de obicei, pe un obiect, ci și pe cât posibil mai substanțial și ca subiect al noilor reglementări!

2. La fel de importante sunt mizele și poate chiar și mai interesante se prefigurează provocările în privința situației și viitorului universității și învățământului superior juridic, după criza sanitar-existențială în curs. Într-un articol publicat la 23 mai a.c. pe site-ul Institutului Italian de Studii Filosofice, cu titlul  Requiem per gli studenti, juristul și istoricul ideilor politice, Giorgio Agamben, luând notă de faptul că în noul an de studiu cursurile universitare vor fi organizate on-line, denunța și deplângea „ceva despre care nu se vorbește deloc în mod semnificativ”, respectiv „sfârșitul studenției ca mod de viață”. Pandemia, cu consecința sa imediată impunerea brutală a tehnologiilor digitale, ar fi fost pretextul aplicării loviturii de grație universității tradiționale, al cărei sfârșit oricum trena de mai mult timp (prin atingerea punctului maxim de „corupție și ignoranță de specialitate”). Universitățile s-au născut în Europa acum aproape o mie de ani din asociații de studenți – Universitates –, cărora le datorează și numele; acestea au fost înainte de toate o formă de viață în care studiul și audierea prelegerilor erau decisive, dar nu mai puțin importante se manfiestau întâlnirea și schimbul constant cu alți savanți (scholarii), care veneau adeseori din locuri mai îndepărtate și se reuneau în funcție de locul de origine, din naţiuni. Acest mod de viață a evoluat în mod permanent, constantă fiind și rămânând dimensiunea socială a fenomenului. Toate acestea, care au durat aproape zece secole, s-ar termina acum pentru totdeauna, nu însă fără ca G. Agamben să formuleze două avertismente: 1. profesorii care acceptă să se supună noii „dictaturi telematice” și își țin cursurile on-line ar fi echivalentul perfect al profesorilor (italieni) care, în 1931, au jurat fidelitate regimului fascist; 2. studenții care iubesc cu adevărat studiul ar trebui să refuze să se înscrie în universitate astfel transformată și, precum la origini, să se constituie în noi universitates, în cadrul cărora, înfruntând „barbaria tehnologică”, va putea să rămână viu cuvântul trecutului și să se nască – dacă se va întâmpla – ceva ca o cultură nouă. O replică, sau mai degrabă o punere la punct (ideologică), a venit două luni mai târziu sub forma editorialului din 23 iulie a.c. al publicației juridice franceze „Recueil Dalloz”, Quand l’Université s’écrire: le Covid-19 m’a tuer. A propos d’un texte (pathétique) d’Agamben, semnat de profesorul de drept public Franck Laffaille de la Universitatea Paris XIII. Tonul, rostul și mesajul relativ întârziatei replici transpar din chiar primele rânduri ale intervenției juristului francez „Sunt texte care – din punct de vedere intelectual – fac rău. Este și cazul celui semnat de Giorgio Agamben la 23 mai…”, și după o atare etichetă urmează pretinsa motivare: „Acest articol glisează pe prezumata moarte a Universității și a Studentului, asasinați de cursurile on-line (filosoful a fost întotdeauna bilingv!) în timp de pandemie. Regăsim în acest articol toate poncifele unei extreme stângi radicale pline de ură pe care o vehiculează toate stereotipurile semantice ale unei ideologii totalitare”. Urmează apoi grupate pe cinci puncte (universitarul colaboraționist, complotul, moartea viului, vârsta de aur și viitorul de mâine) tot atâtea denunțuri și reproșuri, vizând aspecte de ordin personal (trecutul ideologic, atitudini ocazionale, aprehensiuni de moment, orientări generale) cu totul străine subiectului dat!

Ce să înțelegem dintr-o atare reacție preponderent viscerală? Neputință, manipulare, incapacitate organică? În orice caz, un eșec în așteptarea unei contribuții cât de mici în speranța dezlegării unei provocări atât de mari!

Calea de mijloc exprimată de tagma doctrinarilor „pozitiviști” și acceptată de practicile administrative universitare optează spre o soluție hibridă, în care, cu păstrarea unei proporții variabile, se regăsesc într-o compatibilitate necesară metodele clasice, tradiționale și instrumentele și practicile digitale cu respectarea pragului absolut al naturii subiective, umaniste a esenței fenomenului didactic și juridic. Între rotirea studenților și trecerea pe internet a cursurilor magistrale se identifică și promovează diverse formule de a asigura învățarea și transmiterea de cunoștințe. O atare conjunctură va favoriza accentuarea atitudinii utilitariste și a tendinței tehniciste în actul instructiv-formativ juridic și poate să sfârșească prin transformarea definitivă și totală a facultății tradiționale, în sens nu numai figurat ci și la propriu, în școli de drept menite să furnizeze specialiști apți să cunoască, cu ajutorul internetului, și să interpreteze, conform algoritmului, legislația în vigoare. Un impact se va produce și în materia cercetării științifice pertinente, care practic va dispărea din universități, se va perverti în consultanță și va deveni cel mult un lux permis eventual de marile centre de cultură juridică. Pierderile astfel prefigurate vor fi irecuperabile iar prevenirea lor s-ar impune a fi o prioritate.

Abia intrați pe piața ideilor în materie în perioada interbelică și cu o cultură juridică încă în formare, riscăm astfel, și în acest domeniu, excluderea totală din ecuația creației și plasarea definitivă și totală în arena de consumatori și simpli destinatari.

3. Bilanțul juridic al crizei sanitare globale ridică mari semne de întrebare asupra capacității societății românești de a face față și din perspectiva acestui capitol problemelor aferente majore, precum cea generată de pandemie și cu atât mai puțin altora poate și mai severe care se anunță (precum cele ale schimbărilor climatice, poluării generalizate etc.). Decizii ale Curții Constituționale privind neconformitatea măsurilor legale adoptate cu exigențele legii fundamentale, perioade de vid legislativ, indisciplină socială și lipsa precauției colective absolut necesară, slaba calitate a reglementărilor specifice adoptate, practici judiciar-procesuale la limita acceptabilității sau cu depășirea acesteia ș.a. denotă slăbiciuni care trebuie rapid îndreptate și substanțial depășite. Legea nr. 136 din 18 iulie 2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic care completează dreptul excepțional românesc al urgenței sanitare, prin condițiile, modul de elaborare și adoptare și conținutul său propriu-zis se înscrie în același registru negativ. În plus, transpare de peste tot calitatea deficitară a pregătirii juriștilor implicați în asemenea operațiuni, una dintre constatările cele mai îngrijorătoare din acest context. Depășirea rapidă și corectarea stării existente presupun evitarea perpetuării sale și adoptarea elementelor care să asigure arsenalul juridic adecvat pentru viitor. Într-o logică și practici păguboase asemenea măsuri sunt introduse în mod excepțional, apoi devin provizorii și, în cele din urmă, sfârșesc prin a fi perenizate; la rândul lor, procedurile derogatorii strict limitate, câmpul lor de aplicare se extinde imediat înainte ca aceste dispozitive excepționale să intre în dreptul comun. Este vorba de tactica pașilor mărunți care constă în a introduce măsuri în mod excepțional ori derogatorii înainte de a invoca eficacitatea lor pentru a le justifica extinderea și chiar generalizarea. Tot așa, forțarea avantajelor oferite de digitalizare spre a răspunde a minima exigențelor procedurilor judiciare de garantare a drepturilor fundamentale în starea de urgență trebuie să rămână o amintire și sporul de algoritmizare a justiției generat de acest impuls conjunctural să se refere mai ales la evidența și gestionarea conținutului dosarelor!

Păstrând proporțiile necesare și schimbând ceea ce e de modificat, măsurile sanitare de gestionare a pandemiei și supralicitarea suportului digital al activităților comportă riscul de a cădea, după avertizările aceluiași G. Agamben, în totalitarisme și anunță posibile noi „religii”, precum cea a medicinii și digitalului.

Toate acestea rămân, desigur, aprecieri și concluzii de etapă; ele pot și trebuie luate în considerare spre a ajunge la constatări ferme și relevante pe termen lung și pentru strategii corespunzătoare.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române