920 citiri

CEDO. Jurisprudență selectivă privind drepturile copilului și protecția minorului

Marin Voicu
Marin Voicu

SUMAR

A. Drepturile copilului
1. Dreptul de acces la o instanță
2. Dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8)
2.1. Adopție
2.2. Dreptul la reîntregirea familiei
2.3. Recunoașterea legală a copiilor născuti prin maternitatea de substituție
2.4. Autoritatea parintească, încredințarea copilului și dreptul de acces
2.5. Dreptul la cunoașterea propriei origini
2.6. Educația sexuală în școlile publice
2.7. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
2.8. Libertatea de exprimare
2.9. Interzicerea discriminării. Drepturi în materie de filiațiune și de naștere
2.10. Neacordarea cetățeniei unui copil, născut în afara căsătoriei
2.11. Plasarea unor copii de etnie romă în școli speciale
2.12. Folosirea limbilor în educație
2.13. Protecția  proprietății (art. 1  Protocol 1 la Conventie)
2.14. Dreptul la educație (art. 2 Protocol 1)

B. Protecția minorilor[1]
1. Pedepse corporale
2. Filmarea pe ascuns a minorilor
3. Violență/abuz în familie
4. Excluderea din programul de protecție a martorilor
5. Minori aflați în plasament
 6. Comportament abuziv al cadrelor didactice
7. Protecția contra identificării minorilor, prin internet, de către pedofili
8. Reglementări privind căsătoria
9. Servitute și muncă forțată sau obligatorie
10. Abuz sexual
 11. Violența în școli

A. DREPTURILE COPILULUI

1. Dreptul de acces la o instanţă (art. 6 din Convenţie)

1.1. Stagno împotriva Belgiei
7 iulie 2009

La moartea tatălui lor, cei doi reclamanţi, minori la vremea respectivă, şi alţi descendenţi au primit o sumă de bani de la o societate de asigurări ca beneficiari ai asigurării de viaţă a tatălui lor. Mama lor, fiind administratorul legal al bunurilor copiilor săi, a depus banii în conturi de economii din care au fost retraşi în mai puţin de un an. La vârsta majoratului, fiecare reclamant a introdus o acţiune în justiţie împotriva mamei sale şi a societăţii de asigurări. Ulterior, aceştia au renunţat la acţiunea împotriva mamei lor după ce au ajuns la o înţelegere. Reclamanţii s-au plâns Curţii Europene a Drepturilor Omului de încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, susţinând că instanţele belgiene i-au lipsit de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe prin faptul că le-au respins acţiunea ca prescrisă, având în vedere că termenul de prescripţie nu s-a suspendat în perioada în care au fost minori, deşi aceştia nu aveau capacitatea de a introduce o acţiune în justiţie în acea perioadă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil – accesul la o instanţă) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatând, în special, că, prin intervenţia prescripţiei în cazul minorilor, instanţele belgiene au acordat prioritate intereselor societăţilor de asigurări. Cu toate acestea, reclamanţilor le-a fost practic imposibil să-şi apere dreptul de proprietate în faţa societăţii respective înainte de împlinirea vârstei majoratului, iar la data la care au devenit majori, pretenţia lor faţă de societate era prescrisă. Aplicarea strictă a termenului de prescripţie, fără a lua în considerare circumstanţele speciale ale cauzei, i-a împiedicat astfel pe reclamanţi să recurgă la o cale de atac care, în principiu, le era disponibilă.

2. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8)

2.1. Adopţie

1.Chbihi Loudoudi si alţii împotriva Belgiei
16 decembrie 2014

Această cauză a avut ca obiect procedura iniţiată în Belgia pentru adoptarea de către reclamanţi a nepoatei lor marocane care le fusese încredinţată spre îngrijire prin „kafala”[2]. Reclamanţii s-au plâns, în special, de refuzul autorităţilor belgiene de a recunoaşte acordul kafala şi de a încuviinţa adopţia nepoatei lor, în detrimentul interesului superior al copilului, precum şi de natura incertă a statutului său de rezident. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în ceea ce priveşte refuzul încuviinţării adopţiei şi că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) în ceea ce priveşte statutul de rezident al copilului. S-a constatat, în special, că refuzul încuviinţării adopţiei era bazat pe o lege al cărei obiectiv era să se asigure, în concordanţă cu Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, că adopţiile internaţionale se fac în interesul superior al copilului şi cu respectarea vieţii private şi de familie a copilului, şi că autorităţile belgiene puteau în mod legitim să considere că un astfel de refuz era în interesul superior al copilului, asigurând menţinerea unei singure relaţii părinte-copil atât în Maroc, cât şi în Belgia (adică relaţia legală părinte-copil cu părinţii biologici). În plus, reiterând că nu este garantat prin Convenţie un drept privind obţinerea unui anumit statut de rezident, Curtea a observat că singurul obstacol real întâlnit de fată fusese incapacitatea ei de a lua parte la o excursie şcolară. Dificultatea respectivă, cauzată de absenţa unui permis de şedere între mai 2010 şi februarie 2011, nu era suficientă pentru a cere Belgiei să îi acorde şedere permanentă pentru a-i proteja viaţa privată.

2. Zaiet împotriva României
24 martie 2015

Cauza a avut ca obiect anularea adopţiei unei femei, la instigarea surorii ei adoptive, la 31 de ani după ce fusese încuviinţată şi la 18 ani după moartea mamei lor adoptive. Reclamanta a susţinut, în special, că anularea adopţiei ei a constituit o intruziune arbitrară şi disproporţionată în viaţa ei de familie, menţionând că locuise împreună cu mama ei adoptivă de la vârsta de nouă ani şi că relaţia lor fusese bazată pe afecţiune, responsabilitate şi susţinere reciprocă. S-a plâns, de asemenea, că după anularea adopţiei, a pierdut proprietatea a cinci hectare de pădure pe care le moştenise de la mama ei adoptivă.

Aceasta a fost prima dată când Curtea a trebuit să examineze anularea unei hotărâri de adopţie în contextul în care părintele adoptiv murise, iar copilul adoptat ajunsese de mult la vârsta adultă. În cazul reclamantei, Curtea, constatând că decizia de anulare era vagă şi deficientă în a justifica de ce s-a luat o măsură atât de radicală, a concluzionat că ingerinţa în viaţa ei de familie nu fusese susţinută de motive relevante şi suficiente, încălcându-se art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Curtea a menţionat, în special, că, în orice caz, anularea unei adopţii nici nu ar trebui să fie avută în vedere ca măsură împotriva unui copil adoptat şi a subliniat că, în dispoziţiile legale şi deciziile în aspecte privind adopţia, interesul copilului trebuie să rămână cel mai important. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (protecţia proprietăţii) la Convenţie, prin ingerinţa disproporţionată în dreptul reclamantei de proprietate asupra terenului în litigiu.

2.2. Dreptul la reîntregirea familiei

1. Sen împotriva Țărilor de Jos
21 decembrie 2001

Reclamanţii sunt un cuplu de cetăţeni turci şi fiica lor, născută în Turcia în 1983 şi încredinţată de mamă mătuşii ei atunci când mama a mers să locuiască cu soţul în Ţările de Jos în 1986. Părinţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie prin respingerea cererii lor pentru acordarea unui permis de şedere fiicei lor, decizie care a împiedicat-o să se alăture lor în Ţările de Jos. Cei doi mai aveau doi copii, care s-au născut în 1990 şi, respectiv, 1994 în Ţările de Jos şi care au locuit întotdeauna cu părinţii lor în această ţară.

Având sarcina de a stabili dacă autorităţile olandeze aveau o obligaţie pozitivă de a-i permite celei de-a treia reclamante să locuiască împreună cu părinţii în Ţările de Jos, având în vedere, printre altele, vârsta ei mică la data introducerii cererii, Curtea a menţionat că aceasta a trăit toată viaţa ei în Turcia şi că avea legături puternice cu mediul lingvistic şi cultural din ţara ei, în care mai are rude. Exista însă o piedică majoră în calea revenirii familiei în Turcia. Primii doi reclamanţi se stabiliseră, în calitate de cuplu, în Ţările de Jos, unde erau rezidenţi legali de mulţi ani, iar doi dintre cei trei copii ai lor au locuit în permanenţă în Ţările de Jos şi au mers la şcoală acolo. Concluzionând că Ţările de Jos nu au realizat un echilibru just între interesul reclamanţilor şi interesul propriu pentru controlarea imigraţiei, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie) din Convenţie.

A se vedea, de asemenea: Tuquabo-Tekle si alţii împotriva Tarilor de Jos, hotărâre din 1 decembrie 2005.

2. Osman împotriva Danemarcei
14 iunie 2011

La vârsta de 15 ani, reclamanta, de naţionalitate somaleză, care locuia cu părinţii şi fraţii ei în Danemarca de la vârsta de şapte ani, a fost trimisă, împotriva voinţei sale, de tatăl său într-o tabără de refugiaţi din Kenya pentru a o îngriji pe bunica din partea tatălui. După 2 ani, fiind încă minoră, aceasta a făcut cerere pentru a se alătura familiei sale în Danemarca, însă cererea i-a fost respinsă de autoritatea daneză pentru imigraţie pe motiv că i-a expirat permisul de şedere deoarece a absentat din Danemarca mai mult de 12 luni consecutive. Aceasta nu avea dreptul la un nou permis de şedere deoarece, în urma unei modificări legislative, pentru a-i împiedica pe părinţii imigranţi să-şi trimită copiii adolescenţi în ţările de origine pentru a primi o educaţie mai tradiţională, doar copiii sub vârsta de 15 ani puteau face cerere pentru reîntregirea familiei.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând, în special, că reclamanta putea fi considerată migrant stabilit care şi-a petrecut în mod legal întreaga sau mare parte din copilărie şi adolescenţă în ţara gazdă, astfel încât ar fi necesare motive foarte serioase pentru a justifica refuzul de a-i reînnoi permisului de şedere. Deşi era legitim scopul urmărit de legea în temeiul căreia a fost respinsă cererea – descurajarea părinţilor imigranţi de a-şi trimite copii în ţările de origine pentru a fi „reeducaţi” într-un mod considerat de părinţi mai potrivit cu originile lor etnice – dreptul copiilor la respectarea vieţii private şi de familie nu putea fi ignorat. În circumstanţele cauzei, nu se putea spune că interesele reclamantei au fost luate în considerare suficient sau că au fost puse într-un echilibru just cu interesul statului pentru controlarea imigraţiei.

3. Berisha împotriva Elveţiei
30 iulie 2013

Cauza a avut ca obiect refuzul autorităţilor elveţiene de a acorda permise de şedere celor trei copii ai reclamanţilor, care s-au născut în Kosovo şi au intrat ilegal în Elveţia, precum şi decizia autorităţilor de a-i expulza pe copii în Kosovo.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie) din Convenţie, considerând, în special, că reclamanţii locuiau în Elveţia ca urmare a deciziei lor conştiente de a se stabili acolo, nu în Kosovo, şi că cei trei copii ai lor nu au locuit în Elveţia timp suficient pentru a pierde complet legăturile cu ţara lor natală, unde au crescut şi au fost educaţi timp de mulţi ani. Mai mult, copiii încă aveau legături de familie în Kosovo, cei doi copii mai mari, de 17 şi 19 ani, aveau vârste la care puteau fi întreţinuţi de la distanţă şi nimic nu îi împiedica pe reclamanţi să se deplaseze în Kosovo ori să stea acolo cu copilul cel mai mic, în vârstă de 10 ani, pentru a proteja interesul superior al copilului. De asemenea, luând în considerare comportamentul uneori nesincer al reclamanţilor în cadrul procedurilor interne, Curtea a concluzionat că autorităţile elveţiene nu au depăşit marja de apreciere în temeiul art. 8 din Convenţie prin faptul că nu le-au acordat copiilor permise de şedere.

4. Mugenzi împotriva Franţei, Tanda-Muzinga împotriva Franţei şi Senigo Longue si alţii împotriva Franţei
10 iulie 2014

Cauzele au avut ca obiect problemele întâmpinate de reclamanţi – care aveau fie statut de refugiat, fie reşedinţă legală în Franţa – la obţinerea vizelor pentru copiii lor în vederea reîntregirii familiei. Reclamanţii au afirmat că refuzul autorităţilor consulare de a acorda vize copiilor lor pentru reîntregirea familiei a constituit o încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii de familie.

Curtea a observat, în special, că procedura examinării cererilor pentru reîntregirea familiei trebuia să includă anumite elemente, având în vedere statutul de refugiat al reclamanţilor, pe de o parte, şi interesul superior al copiilor, pe de altă parte, astfel încât să se protejeze interesele lor astfel cum sunt garantate de art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie din perspectiva cerinţelor procedurale.

În toate cele trei cauze, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Din moment ce autorităţile naţionale nu au acordat atenţia necesară circumstanţelor specifice ale reclamanţilor, Curtea a concluzionat că procedura pentru reîntregirea familiei nu a oferit garanţiile necesare de flexibilitate, promptitudine şi eficacitate pentru a asigura respectarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie. Din acest motiv, statul francez nu a realizat un echilibru just între interesele reclamanţilor, pe de o parte, şi propriul interes pentru controlarea migraţiei, pe de altă parte.

A se vedea, de asemenea, în privinţa unor probleme similare: Ly împotriva Franţei, decizie privind admisibilitatea din 17 iunie 2014 (Curtea a declarat cererea respectivă inadmisibilă ca vădit nefondată, considerând că procesul decizional, în ansamblu, i-a permis reclamantului o implicare suficientă pentru a se asigura că îi sunt apărate interesele).

5. I.A.A. si alţii împotriva Regatului Unit (cererea nr. 25960/13)
31 martie 2016

Această cauză a avut ca obiect plângerea a cinci cetăţeni somalezi – reclamanţii -, cu privire la refuzul autorităţilor britanice de a le permite intrarea în Regatul Unit pentru a se alătura mamei lor. Mama reclamanţilor îl urmase pe cel de-al doilea soţ în Marea Britanie în 2004, iar reclamanţii au fost lăsaţi în grija surorii mamei în Somalia. Aceştia s-au mutat în 2006 în Etiopia unde au locuit de atunci fără întrerupere.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată, constatând că, refuzând cererea de a se alătura mamei, instanţele naţionale au realizat un echilibru echitabil între interesul reclamanţilor în a-şi desfăşura o viaţă de familie în Regatul Unit şi interesul statului de a controla imigraţia. Deşi situaţia reclamanţilor cu siguranţă nu era de invidiat, aceştia nu mai erau copii mici (în prezent au vârste de 21, 20, 19, 14 şi 13 ani) şi au crescut în mediul cultural şi lingvistic al ţării lor de origine înainte de a locui împreună ca familie în Etiopia în ultimii nouă ani. Aceştia nu au fost niciodată în Regatul Unit şi nu au locuit împreună cu mama lor mai mult de 11 ani. În ceea ce o priveşte pe mama reclamanţilor, care se pare că a luat o decizie conştientă de a-şi lăsa copiii în Somalia pentru a merge la noul soţ în Regatul Unit, nu era niciun motiv să se creadă că ar fi vreun obstacol insurmontabil care să o împiedice să se mute ori în Etiopia, ori în Somalia.

2.3. Recunoaşterea legală a copiilor născuţi în urma unui tratament în vederea maternităţii de substituţie

1. Mennesson si alţii împotriva Franţei si Labassee împotriva Franţei
26 iunie 2014

Cauzele au avut ca obiect refuzarea recunoaşterii legale în Franţa a unor legături de filiaţie stabilite legal în Statele Unite ale Americii între copii născuţi în urma unui tratament în vederea maternităţii de substituţie şi cuplurile care au urmat tratamentul respectiv. Reclamanţii s-au plâns, în special, de faptul că, în detrimentul interesului superior al copiilor, nu au putut obţine în Franţa recunoaşterea legăturii de filiaţie stabilite legal în străinătate.

Curtea a hotărât în ambele cauze că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii de familie. De asemenea, Curtea a hotărât în ambele cauze că a fost încălcat art. 8 în ceea ce priveşte dreptul copiilor la respectarea vieţii lor private. Curtea a observat că autorităţile franceze, deşi erau la curent cu faptul că respectivii copii au fost identificaţi în Statele Unite ca fiind copiii domnului şi doamnei Menesson şi ai domnului şi doamnei Labassee, le-au refuzat totuşi statutul respectiv în temeiul legislaţiei franceze. Curtea a considerat că această contradicţie a adus atingere identităţii copiilor în societatea franceză. Curtea a mai observat că jurisprudenţa exclude complet stabilirea unei legături juridice între copiii născuţi în urma unui tratament în vederea maternităţii de substituţie – legal – efectuat în străinătate şi tatăl lor biologic. Acest fapt depăşeşte larga marjă de apreciere lăsată statelor în sfera deciziilor privind maternitatea de substituţie.

A se vedea de asemenea: Foulon si Bouvet împotriva Franţei, hotărâre din 21 iulie 2016; Laborie împotriva Franţei, hotărâre din 19 ianuarie 2017.

2. D. si alţii împotriva Belgiei (nr. 29176/13)
8 iulie 2014 (decizie – parţial scoasă de pe rol; parţial inadmisibilă)

Cauza a avut ca obiect refuzul iniţial al autorităţilor belgiene de a autoriza intrarea pe teritoriul Belgiei a unui copil născut în Ucraina în urma unei sarcini prin maternitate de substituţie, la care au recurs reclamanţii, doi cetăţeni belgieni. Reclamanţii au invocat, în special, art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

Având în vedere evoluţia cauzei de la data introducerii cererii, respectiv acordarea unui permis de liberă trecere (laissez-passer) pentru copil şi sosirea acestuia în Belgia, unde a locuit de la acea dată cu reclamanţii, Curtea a considerat soluţionat acest aspect al litigiului şi a scos de pe rol capătul de cerere referitor la refuzul autorităţilor belgiene de a elibera documente de călătorie pentru copil. Curtea a declarat cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere. Deşi refuzul autorităţilor, menţinut până în momentul în care reclamanţii au depus probe suficiente pentru a permite confirmarea legăturii de familie cu copilul, a avut ca efect separarea efectivă a copilului de reclamanţi şi a constituit o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii de familie, Belgia a acţionat în limitele largii sale puteri discreţionare („marjă extinsă de apreciere”) la soluţionarea unor astfel de chestiuni. De asemenea, Curtea a considerat că nu există niciun motiv pentru a concluziona că respectivul copil a fost supus unui tratament contrar art. 3 din Convenţie în perioada separării sale de reclamanţi.

3. Paradiso si Campanelli împotriva Italiei
24 ianuarie 2017 (Marea Cameră)

Cauza a avut ca obiect plasamentul în îngrijirea serviciilor sociale a unui copil de 9 luni care s-a născut în Rusia în urma unui contract având ca obiect maternitatea de substituţie gestaţională încheiat de un cuplu de italieni (reclamanţii) şi o femeie rusă; ulterior s-a descoperit că aceştia nu aveau nicio legătură biologică cu copilul. Reclamanţii s-au plâns, în special, de îndepărtarea copilului de la ei şi de refuzul recunoaşterii relaţiei de filiaţie stabilite în străinătate prin înregistrarea, în Italia, a certificatului de naştere al copilului.

Marea Cameră a constatat, cu unsprezece voturi la şase, că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în cazul reclamanţilor. Având în vedere absenţa oricărei legături biologice între copil şi reclamanţi, scurta durată a relaţiei lor cu copilul şi incertitudinea legăturilor dintre ei din perspectivă juridică şi în ciuda existenţei unui proiect parental şi a calităţii legăturilor emoţionale, Marea Cameră a hotărât că nu a existat o viaţă de familie între reclamanţi şi copil. Aceasta a constatat, totuşi, că măsurile contestate intrau în aria de acoperire a vieţii private a reclamanţilor. Marea Cameră a mai considerat că măsurile contestate au urmărit scopurile legitime al apărării ordinii şi de a proteja drepturile şi libertăţile altora. Cu privire la acest ultim punct, s-a considerat legitimă dorinţa autorităţilor italiene de a reafirma competenţa exclusivă a statului de a recunoaşte o relaţie de filiaţie legală – şi aceasta doar în cazul unei legături biologice sau al unei adopţii legale – în vederea protejării copiilor. De asemenea, Marea Cameră a acceptat că instanţele italiene, concluzionând, în special, că în urma separării, copilul nu ar suferi un prejudiciu grav sau ireparabil, au atins un echilibru echitabil între diferitele interese implicate, rămânând în limitele spaţiului de manevră („marja de apreciere”) disponibil pentru ele.

2.4. Autoritatea părintească, încredinţarea copilului şi drepturi de acces

1. N.Ts. împotriva Georgiei (nr. 71776/12)
2 februarie 2016

Această cauză a avut ca obiect procedurile de înapoiere la tatăl lor a trei băieţi mici care locuiseră cu familia maternă de la moartea mamei lor. Prima reclamantă a susţinut, în special, că autorităţile naţionale nu au evaluat amănunţit interesul superior al nepoţilor ei şi că au existat vicii de procedură.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a constatat, în special, că băieţii nu au fost reprezentaţi în mod adecvat în faţa instanţelor naţionale, mai ales că funcţiile şi atribuţiile autorităţii naţionale desemnate să îi reprezinte nu fuseseră definite clar, iar instanţele nu au luat în considerare audierea în persoană a celui mai mare dintre băieţi. Mai mult, instanţele au făcut o evaluare neadecvată a interesului superior al băieţilor, interes care nu a luat în considerare starea lor emoţională.

2.5. Dreptul la cunoaşterea propriei origini

1. Mikulic împotriva Croaţiei
7 februarie 2002

Cauza viza un copil născut în afara căsătoriei care, împreună cu mama sa, a declanşat o acţiune în stabilirea paternităţii. Reclamanta s-a plâns că legislaţia croată nu îi obliga pe bărbaţii împotriva cărora se declanşa o acţiune în stabilirea paternităţii să se conformeze dispoziţiilor instanţelor de a se supune unor teste ADN şi că nesoluţionarea de către instanţele interne a acţiunii în stabilirea paternităţii a lăsat-o în incertitudine în legătură cu identitatea ei personală. De asemenea, aceasta s-a plâns de durata acţiunii şi de lipsa unei căi de atac efective pentru accelerarea procesului.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. S-a observat, în special, că, la soluţionarea unei cereri pentru stabilirea paternităţii, instanţelor li se cerea să ţină seama de principiul fundamental al interesului copilului. În prezenta cauză, Curtea a constatat că procedura existentă nu realiza un echilibru just între dreptul reclamantei la eliminarea, fără întârzieri nejustificate, a incertitudinii referitoare [a identitatea personală şi dreptul prezumtivului tată de a nu se supune unor teste ADN. În consecinţă, ineficienţa instanţelor a lăsat-o pe reclamantă într-o stare de nesiguranţă îndelungată în legătură cu identitatea sa personală. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil) şi că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

A se vedea de asemenea, printre altele: Gaskin împotriva Regatului Unit, hotărâre din 7 iulie 1989; Ebru si Tavfun Engin Colak împotriva Turciei, hotărâre din 30 mai 2006; Phinikaridou împotriva Ciprului, hotărâre din 20 decembrie 2007; Kalacheva împotriva Rusiei, hotărâre din 7 mai 2009; Gronmark împotriva Finlandei şi Backlund împotriva Finlandei, hotărâri din 6 iulie 2010; Pascaud împotriva Franţei, hotărâre din 16 iunie 2011; Laakso împotriva Finlandei, hotărâre din 15 ianuarie 2013; şi Roman împotriva Finlandei. hotărâre din 29 ianuarie 2013; Konstantinidis împotriva Greciei. hotărâre din 3 aprilie 2014; Călin si alţii împotriva României. hotărâre din 19 iulie 2016.

2. Odievre împotriva Franţei
februarie 2003 (Marea Cameră)

Reclamanta a fost abandonată de mama sa naturală la naştere şi lăsată în grija Direcţiei pentru Sănătate şi Asistenţă Socială. Mama sa a cerut ca identitatea sa să rămână secretă faţă de reclamantă, care a fost plasată în grija statului şi ulterior a fost adoptată cu efecte depline. Ulterior, reclamanta a încercat să afle identitatea părinţilor şi a fraţilor săi naturali. Cererea a fost respinsă pe motivul că reclamanta se născuse în cadrul unei proceduri speciale ce permitea mamelor să rămână anonime. Reclamanta s-a plâns de imposibilitatea de a obţine detalii pentru identificarea familiei sale naturale şi a declarat că această imposibilitate a afectat-o foarte mult deoarece a lipsit-o de şansa reconstituirii istoriei vieţii sale. A mai susţinut că legislaţia franceză privind confidenţialitatea naşterii constituie discriminare pe motive de naştere.

În hotărârea Marii Camere, Curtea a remarcat că naşterea şi, în special, circumstanţele în care s-a născut un copil, fac parte din viaţa privată a copilului şi ulterior a adultului, astfel cum este aceasta garantată prin art. 8 din Convenţie. În prezenta cauză, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private), observând, în special, că reclamanta a avut acces la informaţii fără date de identificare despre mama şi familia sa naturală care au ajutat-o să afle anumite informaţii despre originea sa, asigurându-se totodată protecţia intereselor terţilor. În plus, prin legislaţia recentă adoptată în 2002 s-a permis ridicarea confidenţialităţii şi s-a înfiinţat un organism special pentru facilitarea căutărilor de informaţii despre originea biologică. Reclamanta ar putea utiliza acum această legislaţie pentru a solicita divulgarea identităţii mamei sale, sub rezerva obţinerii consimţământului acesteia din urmă pentru a se asigura că nevoia de protecţie a mamei şi cererea legitimă a reclamantei au fost suficient armonizate. Prin urmare, legislaţia franceză a căutat să stabilească un echilibru şi să asigure proporţie suficientă între interesele concurente. Curtea a mai hotărât că nu a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 din Convenţie, constatând că reclamanta nu a suferit nicio discriminare cu privire la filiaţia sa deoarece aceasta avea legături de filiaţie cu părinţii adoptivi şi un interes potenţial în proprietatea şi averea acestora; mai mult, reclamanta nu putea susţine că situaţia sa cu privire la mama naturală era comparabilă cu cea a copiilor care aveau legături de filiaţie stabilite cu mama lor naturală.

3. Jaggi împotriva Elveţiei
iulie 2006

Reclamantului nu i s-a permis efectuarea unor teste ADN asupra unui bărbat decedat despre care credea că este tatăl său natural. Prin urmare, nu a reuşit să stabilească paternitatea.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, pe motivul imposibilităţii reclamantului de a obţine un test ADN al rămăşiţelor pământeşti ale prezumtivului său tată natural. S-a observat, în special, că testul ADN nu era deosebit de intruziv, familia nu a menţionat obiecţii de natură filosofică sau religioasă şi, dacă reclamantul nu ar fi reînnoit contractul de închiriere pentru mormântul bărbatului decedat, trupul acestuia ar fi fost exhumat deja.

4. A. M. M. împotriva României (nr. 2151/10)
februarie 2012

Cauza a avut ca obiect o acţiune în stabilirea paternităţii unui minor care s-a născut în afara căsătoriei în 2001 şi care avea o serie de dizabilităţi. Certificatul său de naştere a fost completat cu menţiunea „tată necunoscut”. În faţa Curţii Europene, reclamantul a fost reprezentat iniţial de mama sa şi ulterior, deoarece aceasta suferea de un handicap grav, de bunica din partea mamei.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că instanţele interne nu au realizat un echilibru just între dreptul copilului la apărarea intereselor sale în cadrul acţiunii şi dreptul prezumtivului tată de a nu se supune testului de paternitate sau de a nu participa la procedură.

5. Godelli împotriva Italiei
25 septembrie 2012

Această cauză se referă la confidenţialitatea informaţiilor în ceea ce priveşte naşterea unui copil şi la faptul că o persoană abandonată de mama sa nu are posibilitatea de a afla care sunt originile sale. Reclamanta a susţinut că ar fi suferit un prejudiciu grav din cauză că nu îşi cunoaşte istoria personală, neputând să afle nimic despre originile ei, în condiţiile protejării intereselor terţilor.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, considerând, în special, că nu s-a realizat un echilibru just între interesele aflate în joc deoarece legislaţia italiană, în cauzele în care mama a optat pentru nedivulgarea identităţii sale, nu permitea unui copil nerecunoscut oficial la naştere şi adoptat ulterior să solicite fie informaţii fără date de identificare despre originea sa, fie dezvăluirea identităţii mamei sale biologice cu consimţământul acesteia din urmă.

6. Canonne împotriva Franţei
2 iunie 2015 (decizie privind admisibilitatea)

În această cauză, reclamantul s-a plâns de faptul că instanţele naţionale au dedus că el este tatăl biologic al unei tinere din refuzul lui de a se supune testelor genetice dispuse de acestea. Acesta a subliniat, în special, că, în temeiul legislaţiei franceze, pârâtul într-o acţiune în stabilirea paternităţii este obligat să se supună unui test ADN pentru a se stabili că nu este tatăl copilului. A susţinut că s-a încălcat principiul inviolabilităţii corpului omenesc care, în opinia lui, interzicea aplicarea de teste genetice în cauze civile. Curtea a declarat inadmisibile, ca vădit nefondate, plângerile reclamantului în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. S-a constatat că instanţele naţionale nu au depăşit spaţiul de manevră („marja largă de apreciere”) pe care îl au la dispoziţie luând în considerare refuzul reclamantului de a se supune unor teste genetice dispuse de instanţă şi l-au declarat tatăl tinerei şi acordând prioritate dreptului celei din urmă la respectarea vieţii private faţă de dreptul reclamantului.

7. Mandet împotriva Franţei
14 ianuarie 2016

Această cauză a avut ca obiect anularea recunoaşterii formale a paternităţii făcută de soţul mamei la cererea tatălui biologic al copilului. Reclamanţii – mama, soţul acesteia şi copilul – s-au plâns de anularea recunoaşterii paternităţii şi de anularea legitimării copilului. În special, au considerat că aceste măsuri au fost disproporţionate, având în vedere interesul superior al copilului care, conform susţinerilor lor, necesita ca relaţia legală de filiaţie, stabilită de mai mulţi ani, să fie menţinută şi ca stabilitatea sa emoţională să fie păstrată.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. S-a reţinut, în special, că argumentarea din deciziile instanţelor franceze a arătat că interesul superior al copilului a fost plasat în mod corespunzător în centrul consideraţiilor lor. Abordând astfel cauza, instanţele au constatat că, deşi copilul considera că soţul mamei era tatăl lui, interesul său era în, primul rând, acela de a afla adevărul despre originile sale. Aceste decizii nu constituiau favorizarea necorespunzătoare a intereselor tatălui biologic faţă de cele ale copilului, ci susţinerea faptului că interesele copilului şi cele ale tatălui biologic se suprapuneau în parte. De asemenea, era de reţinut că, oferind responsabilitatea parentală mamei, deciziile instanţelor franceze nu au împiedicat copilul să continue să facă parte din familia Mandet, conform dorinţei lui.

2.6. Educaţie sexuală în şcolile publice

1. A.R si L.R împotriva Elveţiei
19 decembrie 2017 (decizie privind admisibilitatea)

Cauza avea ca obiect refuzul unei şcoli primare din Basel de a admite cererea primei reclamante pentru scutirea fetei sale (cea de-a doua reclamantă), în vârstă de 7 ani şi clasa a 2-a la şcoala primară, de la orele de educaţie sexuală. Ambele reclamante, care au declarat că nu se opun predării educaţiei sexuale ca atare în şcolile primare dar nu văd rostul acesteia în cazul grădiniţei ori claselor mici din ciclul şcolar primar, au susţinut a fost încălcat dreptul primei reclamante la respectarea vieţii private şi de familie. Au susţinut, de asemenea, că cea de-a doua reclamantă a fost supusă unei ingerinţe nejustificate în exercitarea dreptului său la respectarea vieţii private.

În ceea ce priveşte statutul de victime al reclamantelor, Curtea a constatat, în primul rând, că, conform art. 34 (dreptul de a introduce o cerere individuală) din Convenţie, plângerea era vădit nefondată cu privire la cea de-a doua reclamantă, care nu participase la orele de educaţie sexuală înainte de sfârşitul clasei a 2-a. De asemenea, Curtea a declarat inadmisibilă, ca fiind vădit nefondată, plângerea primei reclamante în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că autorităţile elveţiene nu au depăşit spaţiul de manevră („marja largă de apreciere”) acordat prin Convenţie. Curtea a reţinut, în special, că unul dintre scopurile educaţiei sexuale era prevenirea violenţei şi exploatării sexuale, fapte ce reprezintă o ameninţare reală la sănătatea fizică şi psihică a copiilor şi împotriva cărora aceştia trebuie protejaţi la orice vârstă. A mai subliniat că unul dintre obiectivele învăţământului de stat este să pregătească copiii pentru realităţile sociale, iar acest lucru tinde să justifice educaţia sexuală a copiilor de vârstă fragedă la grădiniţă ori la şcoala primară. Prin urmare, Curtea a reţinut că educaţia sexuală şcolară, astfel cum era predată în cantonul Basel-Urban, urmărea scopuri legitime. În ceea ce priveşte refuzul de a acorda scutire de la aceste ore, Curtea a observat, în special, că autorităţile naţionale au recunoscut importanţa fundamentală a dreptului părinţilor de a oferi educaţie sexuală copiilor lor. Mai mult, educaţia şcolară la grădiniţă şi în primele clase ale şcolii primare era complementară şi nu sistematică; profesorii nu făceau decât „să reacţioneze la întrebările şi faptele copiilor”.

2.7. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9)

1. Dogru împotriva Franţei si Kervanci împotriva Franţei
4 decembrie 2008

Reclamantele, ambele musulmane, au fost înmatriculate în primul an al unei şcoli gimnaziale publice în perioada 1998-1999. Acestea au participat de numeroase ori la orele de educaţie fizică purtând văluri pe cap şi au refuzat să le dea jos, în pofida cererilor repetate ale profesorului în acest sens. Comitetul disciplinar al şcolii a decis exmatricularea lor pe motivul încălcării obligaţiei de asiduitate prin neparticiparea activă la orele respective, decizie care a fost confirmată de instanţe.

Curtea a hotărât în ambele cauze că nu a fost încălcat art. 9 (libertatea de religie) din Convenţie, constatând, în special, că nu este nerezonabilă concluzia la care au ajuns autorităţile naţionale conform căreia purtarea unui văl, precum vălul islamic, este incompatibilă cu orele de sport din motive de sănătate ori siguranţă. Curtea a acceptat faptul că sancţiunea aplicată era consecinţa refuzului reclamantelor de a se conforma regulamentului aplicabil în şcoală – despre care fuseseră informate în mod corespunzător – nu a convingerilor lor religioase, cum au susţinut acestea.

2. Aktas împotriva Franţei, Bavrak împotriva Franţei, Gamaleddvn împotriva Franţei, Ghazal împotriva Franţei, J. Singh împotriva Franţei si R. Singh împotriva Franţei
30 iunie 2009 (decizii privind admisibilitatea)

Cererile au avut ca obiect exmatricularea a şase elevi pe motivul purtării unor simboluri evidente ale apartenenţei religioase. Aceştia erau înmatriculaţi în diverse şcoli publice în anul şcolar 2004-2005. În prima zi de şcoală, fetele, care sunt musulmane, s-au prezentat purtând pe cap văl sau batic. Băieţii purtau „keski”, un tip de turban purtat de grupul sikh. În urma refuzului acestora de a da jos de pe cap obiectele nepermise, li s-a interzis accesul în clasă şi, după o perioadă de dialog cu familiile lor, au fost exmatriculaţi pe motivul nerespectării Codului educaţiei. În faţa Curţii, aceştia s-au plâns de interdicţia privind obiectele pentru acoperirea capului, impusă în şcolile lor, invocând, în special, art. 9 din Convenţie.

Curtea a declarat cererile inadmisibile (vădit nefondate), reţinând, în special, că ingerinţa în exercitarea libertăţii elevilor de a-şi manifesta religia era prevăzută de lege şi urmărea scopul legitim de a proteja drepturile şi libertăţile altora şi de a proteja ordinea publică. De asemenea, Curtea a subliniat rolul statului de organizator neutru al practicării diverselor religii, credinţe şi convingeri. Referitor la sancţiunea exmatriculării definitive, aceasta nu era disproporţională faţă de scopurile urmărite deoarece elevii aveau încă posibilitatea de a-şi continua studiile prin intermediul cursurilor prin corespondenţă.

3. Grzelak împotriva Poloniei
iunie 2010

Primii doi reclamanţi, care sunt agnostici declaraţi, sunt părinţii celui de-al treilea reclamant. Potrivit dorinţelor părinţilor săi, acesta din urmă nu a participat la orele de educaţie religioasă la şcoală. Părinţii săi au adresat sistematic conducerii şcolii cereri pentru organizarea unui curs de etică pentru acesta. Nu s-a organizat însă un astfel de curs pe tot parcursul ciclului primar şi secundar deoarece nu existau suficienţi elevi interesaţi. Rapoartele şi certificatele lui şcolare conţineau o linie în locul notei pentru „religie/etică”.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione personae) în privinţa părinţilor şi a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 9 (libertatea de religie) din Convenţie în privinţa copilului acestora, constatând, în special, că lipsa notei pentru „religie/etică” din certificatele şcolare pe toată perioada şcolarizării sale a echivalat cu stigmatizarea sa nejustificată, ceea ce i-a încălcat dreptul de a nu-şi manifesta religia sau convingerile.

2.8. Libertatea de exprimare (art. 10)

1. Cipru împotriva Turciei
10 mai 2001 (Marea Cameră)

În această cauză, referitoare la situaţia existentă în partea de nord a Ciprului de la desfăşurarea operaţiunilor militare acolo de către Turcia în iulie şi august 1974 şi la divizarea în continuare a teritoriului Ciprului, statul cipriot a susţinut, printre altele, că s­-a încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe ciprioţii greci din Karpas datorită cenzurii excesive a manualelor şcolare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în privinţa ciprioţilor greci din partea de nord a Ciprului în măsura în care manualele şcolare destinate uzului în şcoala lor primară au fost supuse unor măsuri de cenzură excesive.

2.9. Interzicerea discriminării (art. 14)

Drepturi în materie de filiaţie şi succesiune

1. Marckx împotriva Belgiei
13 iunie 1979

O mama belgiană necăsătorită s-a plâns că ei şi fiicei ei nu i s-au acordat drepturi care li se acordau mamelor căsătorite şi copiilor lor: printre altele, a trebuit să-şi recunoască fiica (ori să iniţieze procedura legală) în vederea stabilirii filiaţiei (mamele căsătorite puteau folosi certificatul de naştere); recunoaşterea îi restrângea posibilitatea de a dispune de patrimoniul său în favoarea copilului şi nu crea o legătură juridică între copil şi familia mamei, bunica şi mătuşa sa. Doar prin căsătorie şi apoi adopţia propriei fiice (ori printr-un proces de legitimizare) s-ar fi asigurat că aceasta are aceleaşi drepturi ca şi un copil legitim.

Curtea a hotărât, în special, că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie luat separat, şi că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 8 în privinţa ambelor reclamante, în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei faţă de mamă a celei de-a doua reclamante, lipsa unei legături juridice cu familia mamei sale şi drepturile sale succesorale, precum şi libertatea mamei de a alege cum să dispună de proprietatea sa. La data pronunţării hotărârii, în Parlamentul Belgiei se discuta o lege pentru eliminarea diferenţelor de tratament între copiii părinţilor căsătoriţi şi cei ai părinţilor necăsătoriţi.

2. Inze împotriva Austriei
28 octombrie 1987

Reclamantul nu avea dreptul legal de a moşteni ferma mamei sale după ce aceasta a decedat fără să lase testament deoarece s-a născut în afara căsătoriei. Deşi a muncit la fermă până la vârsta de 23 de ani, fratele său vitreg mai mic a moştenit întreaga fermă. Printr-un acord juridic ulterior, reclamantul a obţinut în cele din urmă un teren pe care i-l promisese mama sa în timpul vieţii ei.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 1 (dreptul de a se bucura netulburat de bunurile sale) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Reamintind că Convenţia este un instrument viu, care se interpretează prin prisma condiţiilor actuale, şi că problemei egalităţii între copiii născuţi în cadrul căsătoriei şi cei născuţi în afara căsătoriei în domeniul drepturilor civile i se acordă importanţă în prezent în statele membre ale Consiliului Europei, Curtea a constatat, în special, că, în consecinţă, trebuie invocate motive foarte serioase pentru ca diferenţa de tratament bazată pe naşterea în afara căsătoriei să fie considerată compatibilă cu Convenţia.

3. Mazurek împotriva Franţei
1 februarie 2000

În cauză, masa succesorală la care reclamantul, născut în cadrul unei relaţii extraconjugale, urma să vină la moştenire s-a redus la jumătate deoarece un copil legitim beneficia, de asemenea, de drepturi succesorale la bunurile mamei lor, conform legii în vigoare la momentul respectiv (1990). Reclamantul s-a plâns, în special, de încălcarea dreptului său de a se bucura netulburat de bunurile sale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (dreptul de a se bucura netulburat de bunurile sale) la Convenţie. Referitor la situaţia din celelalte state membre ale Consiliului Europei, Curtea a observat în special, contrar afirmaţiilor guvernului francez, o tendinţă clară către eliminarea discriminării faţă de copiii din relaţii adulterine. Curtea nu poate ignora această evoluţie în interpretarea sa – care este în mod necesar evolutivă – privind dispoziţiile relevante din Convenţie. Curtea a mai constatat în prezenta cauză că nu exista niciun motiv valid pentru discriminarea bazată pe naşterea adulterină. În orice caz, copilului adulterin nu i se pot imputa evenimente pentru care nu are nicio vină. Cu toate acestea, din cauză că reclamantul a fost un copil născut în urma unei relaţii de adulter, acesta a fost penalizat în ceea ce priveşte partajului bunurilor. Prin urmare, Curtea a concluzionat că nu a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

A se vedea, de asemenea: Merger si Cros împotriva Franţei, hotărâre din 22 decembrie 2004.

4. Camp si Bourimi împotriva Tarilor de Jos
3 octombrie 2000

Prima reclamantă şi fiul său nou-născut (al doilea reclamant) au fost obligaţi să se mute din locuinţa familiei după ce partenerul primei reclamante a murit fără să lase testament, înainte de a se căsători cu ea şi de a recunoaşte copilul (aşa cum fusese intenţia lui declarată). Conform legislaţiei olandeze de la vremea respectivă, părinţii şi fraţii defunctului au moştenit bunurile acestuia. Aceştia s-au mutat în casa lui. Ulterior, copilul a fost declarat legitim, însă întrucât decizia nu era retroactivă, acesta nu a devenit moştenitorul tatălui său.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie) din Convenţie în privinţa celui de-al doilea reclamant. Curtea a observat că respectivul copil, care nu a dobândit legături de familie recunoscute legal cu tatăl său până când nu a fost declarat legitim la 2 ani după naşterea sa, nu a avut posibilitatea de a-l moşteni pe tatăl său, spre deosebire de copiii care aveau astfel de legături deoarece s-au născut în cadrul căsătoriei ori au fost recunoscuţi de tată. Acest fapt a constituit fără îndoială o diferenţă de tratament între persoane aflate în situaţii similare, diferenţă bazată pe naştere. Conform jurisprudenţei Curţii, trebuie invocate motive foarte serioase pentru ca o diferenţă de tratament bazată pe naşterea în afara căsătoriei să fie considerată compatibilă cu Convenţia. Curtea a observat, în acest sens, că nu exista nicio decizie conştientă din partea defunctului de a nu recunoaşte copilul pe care urma să îl nască prima reclamantă. Dimpotrivă, acesta intenţionase să se căsătorească cu aceasta, iar copilul a fost declarat legitim tocmai din cauză că moartea sa prematură a împiedicat căsătoria. Prin urmare, Curtea nu a putut accepta argumentele Guvernului Ţărilor de Jos privind modul în care cel decedat ar fi putut evita actuala situaţie dificilă a fiului său şi a considerat disproporţionată excluderea copilului de la moştenirea bunurilor tatălui său.

5. Pla si Puncernau împotriva Andorrei
13 iulie 2004

Primul reclamant, un copil adoptat, a fost dezmoştenit, iar mama sa, a doua reclamantă, şi-a pierdut, în consecinţă, dreptul locativ pentru tot restul vieţii asupra proprietăţii familiei după ce instanţele din Andorra au interpretat o clauză din testament – care prevedea că moştenitorul trebuie să fie născut într-o „căsătorie legitimă şi canonică” – drept o referire exclusivă la copiii naturali.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Curtea a observat că părinţii primului reclamant au avut o „căsătorie legitimă şi canonică” şi nu exista niciun element în testamentul respectiv care să sugereze excluderea copiilor adoptaţi. Decizia instanţelor interne a constituit o „privare judiciară de drepturile succesorale ale unui copil adoptat”, lucru ceea ce era „vădit în contradicţie cu interzicerea discriminării” (pct. 59 din hotărâre).

6. Brauer împotriva Germaniei
28 mai 2009

Reclamanta nu a avut posibilitatea de a-l moşteni pe tatăl său, care a recunoscut-o în temeiul unei legi privind copiii născuţi în afara căsătoriei înainte de 1 iulie 1949. Drepturile egale la succesiune aplicabile conform legislaţiei din fosta Republică Democrată Germană (unde aceasta a trăit mare parte din viaţă) nu se aplicau deoarece tatăl său locuia în Republica Federală Germania la data unificării Germaniei. Reclamanta s-a plâns că, în urma decesului tatălui său, excluderea sa de la masa succesorală a constituit un tratament discriminatoriu şi a fost complet disproporţionat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Curtea nu a putut constata niciun motiv care să justifice în prezent o astfel de discriminare bazată pe naşterea în afara căsătoriei, mai ales că excluderea reclamantei de la masa succesorală a prejudiciat-o mai mult decât pe reclamanţii din cauze similare pe care le-a examinat.

7. Fabris împotriva Franţei
7 februarie 2013 (Marea Cameră)

Reclamantul s-a născut în 1943 în urma unei relaţii între tatăl său şi o femeie căsătorită care avea deja doi copii născuţi în cadrul căsătoriei sale. La vârsta de 40 de ani, reclamantul a fost declarat pe cale judecătorească ca fiind copilul „nelegitim” al acesteia din urmă. In urma decesului mamei în 1994, a declanşat o acţiune în reducţiune împotriva donaţiei inter vivos, solicitând o rezervă succesorală egală cu cea a donatarilor, respectiv copiii legitimi ai mamei sale. In hotărârea din septembrie 2004, instanţa de fond a declarat admisibilă acţiunea reclamantului şi i-a admis pretenţiile pe fond. In urma apelului introdus de copiii legitimi, curtea de apel a infirmat hotărârea instanţei inferioare. Recursul reclamantului a fost respins. In faţa Curţii acesta s-a plâns de faptul că nu a avut posibilitatea de a beneficia de legea intrată în vigoare în 2001, care acorda copiilor „născuţi în urma unei relaţii adulterine” drepturi de moştenire identice cu cele ale copiilor legitimi, adoptată în urma hotărârii Curţii din 1 februarie 2000 în cauza Mazurek împotriva Franţei .

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Curtea a constatat, în special, că scopul legitim al protejării dreptului la moştenire ale fratelui vitreg şi ale surorii vitrege a reclamantului nu avea precădere faţă de pretenţia reclamantului la o cotă-parte din averea mamei sale şi că diferenţa de tratament faţă de acesta a constituit o discriminare deoarece nu avea o justificare obiectivă şi rezonabilă.

8. Mitzinger împotriva Germaniei
9 februarie 2017

Reclamanta în cauză s-a plâns că nu a beneficiat de dreptul la moştenire după moartea tatălui ei în 2009, întrucât se născuse în afara căsătoriei şi înainte de momentul la care legislaţia în vigoare la data respectivă a prevăzut întreruperea acestui beneficiu. Astfel, copiii născuţi în afara căsătoriei înainte de 1 iulie 1949 erau excluşi de la beneficiul dreptului legal la moştenire şi al dreptului la despăgubire pecuniară.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. S-a constatat că scopurile urmărite de diferenţa de tratament la care a fost supusă reclamanta, adică păstrarea securităţii juridice şi protejarea defunctului şi a familiei sale erau legitime. Cu toate acestea, Curtea nu a acceptat că excluderea copiilor născuţi în afara căsătoriei înainte de un anumit moment de întrerupere prevăzut de legislaţie a fost un mijloc proporţional pentru îndeplinirea scopurilor urmărite. Decisiv pentru concluzia respectivă a fost faptul că tatăl reclamantei o recunoscuse. Mai mult, reclamanta îi vizita regulat pe acesta şi pe soţia lui. Faptul că soţia ştia de existenţa reclamantei, precum şi de faptul că legislaţia permitea copiilor născuţi în cadrul căsătoriei şi celor născuţi în afara căsătoriei, după momentul de întrerupere, să moştenească, trebuie astfel să fi avut o relevanţă pentru aşteptările ei cu privire la patrimoniul soţului ei. In orice caz, a observat Curtea, jurisprudenţa europeană şi reformele legislative naţionale au manifestat o tendinţă clară către eliminarea oricăror discriminări cu privire la drepturile de moştenire ale copiilor născuţi în afara căsătoriei.

2.10. Neacordarea cetăţeniei unui copil născut în afara căsătoriei

1. Genovese împotriva Maltei
11 octombrie 2011

Reclamantul s-a născut în afara căsătoriei, având mamă britanică şi tată maltez. După ce paternitatea acestuia din urmă a fost stabilită pe cale legală, mama reclamantului a depus cerere pentru acordarea cetăţeniei malteze fiului său. Cererea a fost respinsă pe motivul că cetăţenia malteză nu se poate acorda unui copil nelegitim a cărui mamă nu este malteză.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. S-a observat, în special, că Convenţia europeană din 1975 privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei era în vigoare în peste 20 de state europene şi a reiterat că ar fi trebuit invocate motive foarte serioase pentru a justifica o diferenţă de tratament arbitrară bazată pe naştere. Reclamantul se afla într-o situaţie similară cu cea a altor copii având tată cu cetăţenie malteză şi mamă cu cetăţenie străină. Singura deosebire, din cauza căreia el nu a fost eligibil pentru dobândirea cetăţeniei, o constituia faptul că s-a născut în afara căsătoriei. Curtea nu a fost convinsă de argumentul guvernului maltez, conform căruia copiii născuţi în cadrul căsătoriei aveau o legătură cu părinţii lor care rezulta din căsătoria părinţilor lor, ceea ce nu exista în cazul copiilor născuţi în afara căsătoriei. Tocmai o deosebire de tratament bazată pe o astfel de legătură era interzisă de art. 14 din Convenţie, excepţie făcând cazul în care această legătură are o justificare obiectivă. De asemenea, Curtea nu a putut accepta argumentul că mama este întotdeauna cunoscută cu certitudine, dar nu şi tatăl. În cazul reclamantului, tatăl era cunoscut şi era înregistrat în certificatul de naştere, însă deosebirea întemeiată pe Legea cetăţeniei s-a menţinut. În consecinţă, nu s-au adus motive rezonabile sau obiective pentru a justifica diferenţa respectivă de tratament.

2.11. Plasarea unor copii de etnie romă în şcoli „speciale”

1. D.H. si alţii împotriva Republicii Cehe
13 noiembrie 2007 (Marea Cameră)

Cauza a vizat 18 copii de etnie romă, toţi cu cetăţenie cehă, care au fost plasaţi în şcoli pentru copii cu nevoi speciale, inclusiv pentru cei cu handicap mintal ori social, în perioada 1996-1999. Reclamanţii au afirmat că exista un sistem educaţional pe două niveluri, în care segregarea copiilor romi în astfel de şcoli – în care se predă o programă simplificată – se face aproape automat.

Curtea a observat că, la vremea respectivă, majoritatea copiilor din şcolile speciale din Republica Cehă erau de etnie romă. Copiii romi cu intelect mediu sau peste medie erau adesea plasaţi în acele şcoli în baza unor teste psihologice care nu erau adaptate persoanelor de etnia lor. Curtea a concluzionat că legea în vigoare la vremea respectivă a avut un efect negativ disproporţionat asupra copiilor romi, ceea ce constituie o încălcare a art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

2. Orsus si alţii împotriva Croaţiei
martie 2010 (Marea Cameră)

Cauza a vizat 15 cetăţeni croaţi de etnie romă care s-au plâns că au fost victime ale discriminării rasiale în timpul anilor de şcoală în sensul că au fost segregaţi în clase alcătuite doar din elevi romi şi, în consecinţă, au suferit daune educaţionale, psihologice şi emoţionale.

Deşi prezenta cauză diferă de D.H. si alţii împotriva Republicii Cehe (a se vedea supra) în sensul că nu era o politică generală în ambele şcoli de a-i plasa automat pe elevii romi în clase separate, era bine cunoscut faptul că uneje state europene aveau dificultăţi mari în şcolarizarea corespunzătoare a copiilor romi. În prezenta cauză, Curtea a observat că numai copiii romi au fost plasaţi în clase speciale la şcolile respective. Guvernul croat a explicat separarea prin necunoaşterea suficientă de către elevi a limbii croate; cu toate acestea, testele care au determinat plasarea lor în acele clase nu s-au bazat în mod special pe competenţele lingvistice, programa educaţională predată ulterior nu a fost centrată pe problemele lingvistice, iar progresul copiilor nu a fost monitorizat într-un mod clar. Prin urmare, plasarea reclamanţilor în clase alcătuite doar din elevi romi a fost nejustificată, ceea ce constituie o încălcare a art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. A se vedea, de asemenea: Sampanis si alţii împotriva Greciei, hotărâre din 5 iunie 2008; Horvath si Vadazi împotriva Ungariei, decizie privind admisibilitatea din 9 noiembrie 2010; Sampani si alţii împotriva Greciei, hotărâre din 11 decembrie 2012; Horvath si Kiss împotriva Ungariei, hotărâre din 29 ianuarie 2013; Lavida si alţii împotriva Greciei, hotărâre din 28 mai 2013; şi fişa tematică privind „Romii si nomazii”.

2.12. Folosirea limbilor în educaţie

1. Cauza „referitoare la anumite aspecte ale legislaţiei privind folosirea limbilor în educaţie în Belgia” împotriva Belgiei (Cauza lingvistică belgiană)
23 iulie 1968

Reclamanţii, părinţi a peste 800 de copii francofoni, cu domiciliul în anumite zone ale Belgiei (în care se vorbeşte preponderent neerlandeza), s-au plâns de lipsa accesului copiilor lor la educaţie în limba franceză.

Curtea a constatat că negarea accesului anumitor copii la şcoli cu predare în limba franceză cu statut special în cele şase comune din suburbia oraşului Bruxelles pe motiv că părinţii lor nu locuiesc în comunele respective constituie o încălcare a art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Totuşi, Curtea a hotărât, de asemenea, că prin Convenţie nu se garantează unui copil dreptul la educaţie în limba părinţilor săi, în cadrul sistemului public ori subvenţionat de stat.

2.13. Protecţia proprietăţii (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie)

1.S.L. si J.L. împotriva Croaţiei (nr. 13712/11)
7 mai 2015

Această cauză a avut ca obiect o înţelegere cu privire la un schimb între o vilă la malul mării şi un apartament cu o valoare mai mică. Era necesar ca Centrul de Asistenţă Socială să-şi dea acordul pentru tranzacţie întrucât proprietarele vilei – cele două reclamante – erau minore. Centrul de Asistenţă Socială a aprobat schimbul propus fără să examineze riguros circumstanţele cazului sau ale familiei. Avocatul care îi reprezenta pe părinţii copiilor era şi ginerele primului proprietar al apartamentului. Eforturile ulterioare ale fetelor şi ale tatălui celei de-a doua reclamante – tutorele legal al ambelor fete – de a contesta legalitatea tranzacţiei în instanţă au fost respinse întrucât aceştia nu contestaseră decizia în timpul procedurilor administrative deşi, în acea perioadă, fetele erau minore, tatăl celei de-a doua reclamante era în detenţie, mama era dependentă de droguri şi avea dificultăţi financiare, iar avocatul lor se afla într-un conflict de interese. În faţa Curţii, reclamantele s-au plâns că statul croat, prin Centrul de Asistenţă Socială, nu au protejat în mod corespunzător interesele lor ca proprietare ale unei vile cu o valoare semnificativ mai mare decât cea a apartamentului care le-a fost dat în schimb.

Întrebarea centrală în această cauză era dacă statul a luat în considerare interesul superior al copiilor când a acceptat schimbul de proprietăţi. Ca minori, interesele acestora trebuiau să fie protejate de stat, mai ales prin Centrul de Asistenţă Socială, iar instanţele civile aveau sarcina de a examina alegaţiile cu privire la acordul de schimb care ridicau problema îndeplinirii obligaţiei constituţionale a statului de a proteja copiii. Curtea a hotărât că în cazul reclamantelor a fost încălcat art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie, constatând că autorităţile naţionale nu au luat măsurile necesare pentru a garanta interesele patrimoniale ale copiilor în acordul privind schimbul de proprietăţi şi nu le-au dat o oportunitate rezonabilă pentru a contesta efectiv acordul.

2.14. Dreptul la educaţie (art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie)

1.Timishev împotriva Rusiei
13 decembrie 2005

Copiii reclamantului, în vârstă de 7 şi de 9 ani, au fost exmatriculaţi de la o şcoală unde studiaseră timp de 2 ani deoarece tatăl lor, cecen, nu era înregistrat ca rezident în oraşul (Nalchik, regiunea Kabardino-Balkaria, Federaţia Rusă) în care locuiau şi nu mai avea cartea de migrant, pe care a fost obligat să o predea în schimbul unei despăgubiri pentru o proprietate pe care o pierduse în Cecenia.

Curtea a constatat refuzul de a-i admite pe copiii reclamantului la şcoala unde studiaseră timp de 2 ani. Guvernul rus nu a contestat afirmaţia că motivul real al refuzului a fost acela că reclamantul a renunţat la cartea de migrant şi, prin urmare, şi-a pierdut înregistrarea ca rezident al oraşului Nalchik. Guvernul a confirmat totuşi că legislaţia rusă nu permite ca dreptul copiilor la educaţie să fie condiţionat de înregistrarea reşedinţei părinţilor lor. Prin urmare, copiilor reclamantului li s-a refuzat dreptul la educaţie prevăzut de legislaţia internă. Întrucât legislaţia rusă nu permitea ca accesul copiilor la educaţie să fie condiţionat de înregistrarea locului de reşedinţă al părinţilor lor, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

2. Folger si alţii împotriva Norvegiei
29 iunie 2007 (Marea Cameră)

În 1997, programa şcolară pentru ciclul primar din Norvegia s-a schimbat, două discipline separate – creştinismul şi filosofia vieţii – fiind înlocuite de o singură disciplină care privea creştinismul, religia şi filosofia, cunoscută drept KRL. Reclamanţii, membri ai Asociaţiei Umaniste din Norvegia, au încercat fără succes să obţină scutirea completă a copiilor lor de la participarea la orele de KRL. Aceştia s-au plâns în faţa Curţii, în special, că refuzul autorităţilor de a le acorda scutire totală i-a împiedicat să se asigure de educarea copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filosofice.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. S-a constatat, în special, că programa pentru KRL acorda pondere mai mare creştinismului, precizând că scopul educaţiei din ciclul primar şi secundar inferior era de a le da elevilor o educaţie creştină şi morală. Opţiunea scutirii copiilor de la anumite părţi din programă putea să îi supună pe părinţii respectivi unei sarcini grele cu riscul unei expuneri nejustificate a vieţii lor private, iar probabilitatea unui conflict ar fi putut să îi descurajeze să formuleze astfel de cereri. Totodată, Curtea a menţionat că intenţia aflată la baza introducerii noii discipline, aceea că prin predarea creştinismului laolaltă cu alte religii şi cu alte filosofii s-ar putea asigura un mediu şcolar deschis şi incluziv, era în principiu compatibilă cu principiile pluralismului şi obiectivităţii incluse în art. 2 din Protocolul nr. 1.

3. Hasan si Eylem Zengin împotriva Turciei
9 octombrie 2007

Reclamantul, care a subliniat că familia sa este adepta ramurii islamice alevi (o minoritate neortodoxă a islamului), a cerut în 2001 ca fiica sa să fie scutită de participarea la orele de cultură religioasă şi etică la şcoala publică din Istanbul unde era elevă. Cererile sale au fost respinse, ultima dată în recurs la Curtea Supremă Administrativă. Reclamanţii s-au plâns, în special, de modul de predare a culturii religioase şi a eticii în şcoala publică, adică dintr-o perspectivă care lăuda interpretarea sunnită a religiei şi tradiţiei islamice, fără a oferi informaţii detaliate despre alte religii. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În urma examinării instrucţiunilor Ministerului Educaţiei din Turcia pentru orele de cultură religioasă şi etică şi a manualelor şcolare, Curtea a constatat, în special, că programa şcolară acorda cunoaşterii despre islam o prioritate mai mare decât cunoaşterii altor religii şi filosofii şi că asigura educaţie specifică în privinţa principiilor majore ale religiei musulmane, incluzând riturile culturale ale acesteia. Deşi pentru copiii creştini sau evrei exista posibilitatea scutirii de la orele de cultură religioasă şi etică, aceste ore erau obligatorii pentru copiii musulmani, inclusiv pentru adepţii ramurii alevi. În conformitate cu art. 46 (forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) din Convenţie, Curtea a mai concluzionat că încălcarea constatată îşi avea originea într-o problemă legată de aplicarea programei şcolare pentru educaţie religioasă în Turcia şi lipsa unor metode corespunzătoare pentru a asigura respectarea convingerilor părinţilor. În consecinţă, Curtea a considerat că punerea sistemului educaţional şi a legislaţiei interne din Turcia în conformitate cu art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ar constitui o formă corespunzătoare de reparaţie.

4. Ali împotriva Regatului Unit
11 ianuarie 2011

Reclamantul a fost exmatriculat din şcoală în timpul anchetei poliţiei cu privire la un incendiu care a avut loc în şcoala lui pe motiv că se afla în apropiere la momentul respectiv. I s-a oferit şcolarizare alternativă şi, după încetarea urmăririi penale împotriva sa, părinţii au fost invitaţi la o şedinţă la şcoală pentru a discuta reintegrarea sa. Aceştia nu s-au prezentat la şedinţă şi, de asemenea, au amânat decizia privind întoarcerea reclamantului la şcoală. Locul său i-a fost oferit altui copil.

Curtea a observat că dreptul la educaţie prevăzut de Convenţie include accesul la o instituţie de învăţământ, precum şi dreptul de a obţine, în conformitate cu normele fiecărui stat, recunoaşterea oficială a studiilor absolvite. Orice restrângere a dreptului trebuie să fie previzibilă pentru persoanele în cauză şi să urmărească un scop legitim. Totodată, dreptul la educaţie nu implică în mod necesar dreptul de acces la o anumită instituţie de învăţământ şi nu exclude, în principiu, aplicarea unor măsuri disciplinare, precum suspendarea sau exmatricularea în vederea respectării regulamentului intern. În prezenta cauză, Curtea a constatat că exmatricularea reclamantului nu a constituit o denegare a dreptului la instruire. În special, aceasta a fost rezultatul unei anchete penale în desfăşurare şi, ca atare, a urmărit un scop legitim. De asemenea, măsura a fost aplicată în conformitate cu Legea din 1998 şi a fost, aşadar, previzibilă. În plus, reclamantul a fost exmatriculat doar temporar, până la încheierea anchetei penale asupra incendiului. Părinţii săi au fost invitaţi la o şedinţă pentru a facilita reînmatricularea sa, dar aceştia nu s-au prezentat. Dacă ar fi venit la şedinţă, reînmatricularea fiului lor ar fi fost posibilă. Mai mult, reclamantului i s-a oferit instruire alternativă în perioada exmatriculării, dar oferta nu a fost acceptată. În consecinţă, Curtea s-a convins că exmatricularea acestuia a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi nu a constituit o ingerinţă în dreptul său la educaţie. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

5. Catan si alţii împotriva Republicii Moldova si Rusiei
19 octombrie 2012 (Marea Cameră)

Cauza a avut ca obiect plângerea unor copii şi părinţi din comunitatea moldovenească din Transnistria cu privire la efectele politicii privind limba adoptate în 1992 şi 1994 de regimul separatist, prin care se interzicea folosirea alfabetului latin în şcoli, şi la măsurile luate ulterior pentru aplicarea politicii. Măsurile includeau evacuarea forţată a elevilor şi profesorilor din şcolile cu predare în limba moldovenească/română, precum şi închiderea forţată a şcolilor şi redeschiderea lor în alte locuri.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie în cazul Republicii Moldova şi că a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 1 în cazul Federaţiei Ruse. Aceasta a constatat, în special, că regimul separatist nu ar putea supravieţui fără sprijinul militar, economic şi politic oferit constant de Rusia şi că închiderea şcolilor intra, prin urmare, sub jurisdicţia Rusiei în temeiul Convenţiei. Pe de altă parte, Republica Moldova nu doar că s-a abţinut de la susţinerea regimului respectiv, ci a făcut eforturi considerabile pentru a-i ajuta pe reclamanţi plătind chiria şi renovarea noilor şcoli, precum şi toate echipamentele, salariile profesorilor şi cheltuielile de transport ale acestora.

6. Mansur Yalcin si alţii împotriva Turciei
16 septembrie 2014

În această cauză, reclamanţii, care sunt adepţi ai credinţei alevi, o ramură minoritară neortodoxă a islamului, s-au plâns că lecţiile obligatorii de religie şi etică predate în şcoli erau bazate pe înţelegerea sunnită a islamului.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie în privinţa a trei dintre reclamanţi, ai căror copii erau elevi în ciclul secundar la vremea respectivă. S-a observat, în special, că, în domeniul educaţiei religioase, sistemul de învăţământ din Turcia încă nu era pregătit corespunzător pentru a asigura respectarea convingerilor părinţilor.

În conformitate cu art. 46 (forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) din Convenţie, observând că încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 1 constatată îşi avea originea într-o problemă structurală identificată deja în cauza Hasan si Eylem Zengin (a se vedea supra), Curtea a hotărât că Turcia trebuie să pună în aplicare măsuri corespunzătoare pentru remedierea fără întârziere a situaţiei, în special, introducând un sistem prin care elevii pot fi scutiţi de la orele de religie şi etică fără ca părinţii lor să fie obligaţi să-şi dezvăluie convingerile religioase ori filosofice.

7. Memlika împotriva Greciei
6 octombrie 2015

Această cauză a avut ca obiect excluderea unor copii de 7 şi 11 ani din şcoală, după ce au fost diagnosticaţi greşit cu lepră. Reclamanţii – cei doi copii şi părinţii lor – au susţinut, în special, că excluderea copiilor din şcoală le-a încălcat dreptul la educaţie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la educaţie) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aceasta a acceptat că excluderea copiilor din şcoală a urmărit scopul legitim de a preveni un risc de contaminare. Totuşi, a considerat că întârzierea organizării comisiei însărcinate să decidă cu privire la întoarcerea copiilor la şcoală nu fusese proporţională cu scopul legitim urmărit. Întrucât copiii fuseseră împiedicaţi să participe la ore mai mult de trei luni, Curtea a constatat că excluderea lor le-a încălcat dreptul la educaţie.

8. C.P. împotriva Regatului Unit (nr. 300/11)
6 septembrie 2016 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul, minor, s-a plâns că excluderea lui temporară din şcoală, de la 7 februarie 2007 până la 20 aprilie 2007, i-a încălcat dreptul la educaţie.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă în temeiul art. 35 (criterii de admisibilitate) din Convenţie, constatând că, în circumstanţele cauzei, nu se putea spune că reclamantul a suferit un dezavantaj semnificativ în sensul consecinţelor negative importante.

B. PROTECTIA MINORILOR

1. Pedepse corporale

1. Tyrer împotriva Regatului Unit
25 aprilie 1978

În Insula Man, unui adolescent în vârstă de 15 ani i-a fost aplicată o pedeapsă corporală judiciară pentru că agresase şi rănise un elev mai mare din şcoala sa. I s-a cerut să îşi scoată pantalonii şi lenjeria intimă şi să se aplece peste o masă. Acesta a fost apoi ţinut de doi ofiţeri de poliţie, în timp ce un al treilea ofiţer de poliţie l-a lovit de trei ori cu un mănunchi de nuiele.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că o astfel de pedeapsă constituie „violenţă instituţionalizată”, încălcând art. 3 (interzicerea tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. A. împotriva Regatului Unit (cererea nr. 25599/94)
23 septembrie 1998

Un copil de nouă ani, presupus „dificil”, a fost lovit cu un baston, de mai multe opri, cu forţă considerabilă, de către tatăl său vitreg, cauzându-i contuzii şi durere. Tatăl lui vitreg a fost judecat pentru agresiune cauzatoare de vătămare corporală, dar a fost achitat, întrucât legislaţia engleză în vigoare la vremea respectivă permitea invocarea unei cauze de înlăturare a răspunderii bazate pe „caracterul rezonabil al unei corecţii”. Curtea a considerat că minorii şi alte categorii de persoane vulnerabile, în special, au dreptul la protecţie, sub forma unei descurajări efective, faţă de astfel de rele tratamente. Aceasta a constatat o încălcare a art. 3 (interzicerea tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante) din Convenţie, întrucât legislaţia engleză nu a protejat băiatul în mod adecvat.

2. Filmare pe ascuns a minorilor

1. Soderman împotriva Suediei
12 noiembrie 2013 (Marea Cameră)

Cauza viza încercarea de filmare pe ascuns a unei fete de 14 ani de către tatăl ei vitreg, în timp ce era dezbrăcată, şi plângerea ei că sistemul legal suedez, care la vremea respectivă nu interzicea filmarea unei persoane fără consimţământul acesteia, nu a protejat-o împotriva încălcării integrităţii ei personale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Aceasta a constatat, în special, că legislaţia suedeză în vigoare la acea dată nu asigurase protecţia dreptului reclamantei la respectarea vieţii private – asigurând o cale de atac penală sau civilă – într-un mod care să respecte Convenţia. Actul comis de
tatăl ei vitreg i-a încălcat integritatea şi a fost agravat de faptul că era minoră, că incidentul s-a produs la ea acasă, şi că făptuitorul era o persoană în care era de aşteptat să aibă încredere şi era îndreptăţită să aibă încredere.

3. Violenţă/abuz în familie

1.Z. si alţii împotriva Regatului Unit (nr. 29392/95)
10 mai 2001 (Marea Cameră)

Patru copii mici/bebeluşi nu au fost luaţi în îngrijire decât la 4 ani şi jumătate după ce s­au raportat la serviciile sociale îngrijorări cu privire la familia lor. Copiii au fost supuşi la neglijenţă şi abuz emoţional îngrozitoare, pe termen lung, de către părinţii lor în această perioadă şi au suferit vătămări fizice şi psihologice. Aceştia au fost găsiţi, de exemplu, încuiaţi în camerele lor, mânjind pereţii cu excremente, sau luând mâncare din coşurile de gunoi.

Curtea a constatat că sistemul existent nu îi protejase pe copii şi că nu existase nicio cale de atac efectivă, încălcându-se art. 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant) şi art. 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) din Convenţie.

2. E. si alţii împotriva Regatului Unit (nr. 33218/96)
26 noiembrie 2002

Trei surori şi fratele lor au fost abuzaţi timp de mai mulţi ani fizic (toţi cei patru copii) şi sexual (fetele) de către prietenul mamei lor, inclusiv după condamnarea acestuia pentru agresiune asupra a două dintre fete, când acesta s-a întors să locuiască cu familia, încălcând condiţiile liberării condiţionate. Bărbatul i-a forţat pe copii, între altele, să se lovească unii pe alţii cu lanţuri şi biciuri în faţa lui şi uneori împreună cu el. Toate fetele au suferit tulburări de stres posttraumatic, iar băiatul a avut probleme de personalitate din această cauză.

Curtea a constatat că serviciile sociale nu i-au protejat pe copii, încălcându-se art. 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant) din Convenţie şi că nu a existat nicio cale de atac efectivă, încălcându-se art. 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) din Convenţie.

3. Kontrova împotriva Slovaciei
31 mai 2007

La 2 noiembrie 2002, reclamanta a depus o plângere penală împotriva soţului ei, acuzându-l că a agresat-o şi că a bătut-o cu un cablu electric. Aceasta s-a întors ulterior la secţia de poliţie împreună cu soţul ei ca să retragă plângerea, iar poliţia a cooperat. În data de 31 decembrie 2002, soţul i-a ucis pe fiica şi pe fiul lor, născuţi în 1997 şi, respectiv, 2001.

Curtea a constatat o încălcare a art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, datorită incapacităţii autorităţilor de a apăra viaţa copiilor, şi o încălcare a art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, pentru că mamei nu i s-a oferit posibilitatea de a obţine compensare.

4. Juppala împotriva Finlandei
decembrie 2008

Această cauză se referă la condamnarea unei bunici pentru calomnie împotriva ginerelui ei după ce aceasta îşi dusese nepotul în vârstă de trei ani la un medic şi îşi exprimase suspiciunea că acesta s-ar putea să fi fost lovit de tatăl său.

Curtea a constatat că a existat o încălcare a art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. În opinia acesteia, oamenii ar trebui să fie liberi să îşi exprime o suspiciune de abuz asupra unui copil, formulată cu bună-credinţă, în contextul unei proceduri de raportare corespunzătoare fără teama de o condamnare penală sau de o obligaţie de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul suferit sau pentru cheltuielile pretinse. Nu exista nicio sugestie că reclamanta acţionase iresponsabil: dimpotrivă, chiar şi un cadru medico- sanitar decisese că acest caz trebuie raportat autorităţilor responsabile cu protecţia copilului. In concluzie, doar în cazuri excepţionale restricţia dreptului la libertatea de exprimare în acest domeniu putea fi acceptată ca necesară într-o societate democratică. In cazul reclamantei, nu fuseseră furnizate motive suficiente pentru ingerinţa în dreptul ei la libertatea de exprimare şi, prin urmare, ingerinţa nu răspundea niciunei „nevoi sociale imperioase”.

5. E.S. si alţii împotriva Slovaciei (nr. 8227/04)
15 septembrie 2009

In 2001, reclamanta şi-a părăsit soţul şi a depus o plângere penală împotriva lui pentru rele tratamente aplicate ei şi copiilor ei (născuţi în 1986, 1988 şi 1989) şi pentru abuzarea sexuală a uneia dintre fiicele lor. Doi ani mai târziu, acesta a fost condamnat pentru violenţe şi abuz sexual. Cererea ei ca soţul să fie obligat să părăsească domiciliul conjugal a fost totuşi respinsă, instanţa considerând că nu avea competenţa necesară să restricţioneze accesul soţului ei la proprietate (ea putea să rezilieze contractul de închiriere doar după divorţ). Prin urmare, reclamanta şi copiii ei au fost obligaţi să se mute departe de prieteni şi de rude, iar doi dintre copii au fost nevoiţi să îşi schimbe şcoala.

Curtea a constatat că Slovacia nu asigurase reclamantei şi copiilor ei protecţia imediată necesară împotriva violenţei soţului, încălcându-se art. 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

6. M. si M. împotriva Croaţiei (nr. 10161/13)
septembrie 2015

Această cauză a vizat un litigiu privind custodia, inclusiv acuzaţii de abuz asupra copilului din partea tatălui. Reclamantele, fiica şi mama ei, s-au plâns în special că autorităţile croate nu au reuşit să scoată copilul din îngrijirea tatălui, prevenind astfel alte abuzuri. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) din Convenţie în ceea ce priveşte lipsa investigării prompte de către stat a acuzaţiilor de rele tratamente aduse de mamă şi de copil, şi că nu a fost încălcat art. 3 în ceea ce priveşte copilul şi datoria statului de a-l proteja de alte rele tratamente. Aceasta a constatat, de asemenea, că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la viaţa privată şi de familie) din Convenţie în ceea ce o priveşte pe mamă şi datoria statului de a o proteja pe fiica acesteia de alte rele tratamente, şi că au existat două încălcări ale art. 8 din cauza duratei excesive a procedurilor de custodie în ceea ce priveşte atât mama cât şi fiica şi din cauza neimplicării fiicei în procesul decizional al custodiei. Curtea a observat în special întârzieri substanţiale atât în procedura penală împotriva tatălui, cât şi în procedura privind custodia, ambele fiind încă pendinte după mai mult de patru ani, fără să fi fost intervievat copilul niciodată în niciuna dintre proceduri. Curtea a fost în special surprinsă de faptul că fata, acum în vârstă de 13 ani şi jumătate, încă nu a fost audiată în procedura de custodie şi astfel nu i s-a dat ocazia să exprime în faţa instanţelor cu care dintre părinţi vrea să locuiască. Caracterul prelungit al acestor proceduri a exacerbat situaţia unui copil traumatizat care, chiar şi numai datorită relaţiei conflictuale dintre părinţii ei, a suferit o mare angoasă, culminând cu un comportament de auto-rănire.

7. Talpis împotriva Italiei
2 martie 2017

Această cauză vizează violenţa conjugală suferită de reclamantă, care a dus la uciderea fiului ei şi la o tentativă de omor asupra acesteia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie pe motivul uciderii fiului reclamantei şi al tentativei de omor asupra acesteia. Aceasta a constatat, în special, că neacţionând cu promptitudine în legătură cu plângerea formulată de reclamantă, autorităţile italiene au lipsit această plângere de orice efect, creând o situaţie de impunitate care a condus la recurenţa actelor de violenţă, care au dus apoi la tentativa de omor asupra reclamantei şi la moartea fiului ei. Autorităţile au eşuat, aşadar în a-şi îndeplini obligaţia de a proteja viaţa persoanelor implicate. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenţie pe motivul neîndeplinirii de către autorităţi a obligaţiei lor de a o proteja pe reclamantă împotriva actelor de violenţă în familie. În această privinţă, a reţinut în special că reclamanta a trăit împreună cu copiii ei într-un climat de violenţă suficient de grav pentru a fi calificat ca rele-tratamente şi că modul în care autorităţile au desfăşurat procedura penală indică pasivitate judiciară, ceea ce este incompatibil cu art. 3. În cele din urmă, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 2 şi 3, constatând că reclamanta a fost victima discriminării ca femeie pe motivul lipsei de acţiune a autorităţilor care au subestimat violenţa în cauză şi, astfel, în esenţă au susţinut-o.

8. D.M.D. împotriva României (nr. 23022/13)
3 octombrie 2017

Această cauză se referă la acţiunea formulată de reclamant împotriva tatălui său pentru abuz. Procedurile în cauză au durat mai mult de opt ani şi au fost încheiate prin condamnarea tatălui pentru abuz mental şi fizic asupra copilului său. Reclamantul s-a plâns de faptul că procedurile au fost ineficace şi că nu i-a fost acordată o despăgubire. În special, instanţele interne au hotărât în ultimă instanţă că nu sunt competente să judece cauza sub aspectul despăgubirii întrucât nici reclamantul şi nici parchetul nu au făcut o asemenea cerere în faţa instanţelor de grad inferior.

Curtea a reţinut că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) din Convenţie întrucât ancheta cu privire la acuzaţiile de abuz a durat prea mult şi a fost marcată de alte deficienţe grave. În acest sens, Curtea reaminteşte în special faptul că statele membre ar trebui să facă eforturi pentru protecţia demnităţii minorilor şi că, în practică, acest lucru necesita un cadru legal adecvat de protecţie a minorilor împotriva violenţei în familie. În această hotărâre, Curtea a mai hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie întrucât instanţele interne nu au examinat fondul cererii formulate de reclamant cu privire la neacordarea unei despăgubiri deşi legislaţia internă prevedea în mod clar obligaţia de a se pronunţa cu privire la acordarea unei despăgubiri în cauzele cu minori chiar şi atunci când nu este formulată o asemenea cerere din partea victimei.

4. Excluderea dintr-un program de protecţie a martorilor

1. R.R. si alţii împotriva Ungariei (nr. 19400/11)
decembrie 2012

Această cauză priveşte excluderea unei familii (un resortisant sârb domiciliat în Ungaria, partenera sa de uniune consensuală şi cei trei copii minori ai acestora) dintr-un program oficial de protecţie a martorilor pe motivul că tatăl, în detenţie, rămăsese în legătură cu grupuri infracţionale. Familia a afirmat în special că excluderea lor din programul de protecţie a martorilor le-a pus viaţa în pericol din cauza represaliilor mafiei.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie în ceea ce priveşte copiii şi mama. Aceasta a constatat că reclamanţii fuseseră excluşi din programul în care fuseseră incluşi iniţial fără ca Guvernul ungar să demonstreze că riscurile au încetat să existe şi fără să fi luat măsurile necesare pentru a apăra viaţa acestora. Curtea a concluzionat că autorităţile ungare îi expuseseră pe copii şi pe mama acestora la potenţiale răzbunări, din partea cercurilor infracţionale, care să le pună viaţa în pericol. Aceasta a hotărât, în continuare, în temeiul art. 46 (forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) că trebuiau instituite scheme de sprijin adecvate pentru protecţia familiei, inclusiv acoperirea identităţii în mod corespunzător, dacă era necesar.

5. Minori aflaţi în plasament

1. Scozzari si Giunta împotriva Italiei
13 iulie 2000 (Marea Cameră)

În septembrie 1997, cei doi fii/nepoţi ai reclamanţilor, născuţi în 1987 şi 1994, au fost plasaţi prin hotărâre judecătorească în centrul de plasament „Il Forteto”, unde – după cum se cunoştea de instanţa naţională – doi dintre principalii lideri şi cofondatori fuseseră condamnaţi pentru abuzarea sexuală a trei persoane cu handicap aflate în îngrijirea lor. Înainte de plasarea în centru, băiatul cel mai mare fusese abuzat sexual de către un asistent social pedofil.

Curtea a hotărât, în special, că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie) din Convenţie, în ceea ce priveşte plasamentul neîntrerupt al băieţilor în „Il Forteto”. Aceasta a arătat în special că absenţa oricărei limite de timp asupra hotărârii de plasament, influenţa negativă a persoanelor responsabile de copii la „Il Forteto”, coroborate cu atitudinea şi comportamentul serviciilor sociale îi conduceau pe copiii primei reclamante către o separare ireversibilă de mama lor şi o integrare pe termen lung în „Il Forteto”.

2. Nencheva si alţii împotriva Bulgariei
18 iunie 2013

Cincisprezece copii şi tineri au murit în perioada decembrie 1996 – martie 1997 într-un centru pentru tineri cu handicap fizic şi mintal în satul Dzhurkovo, din cauza frigului şi a lipsei hranei, medicamentelor şi a altor lucruri de strictă necesitate. Administratorul centrului, observând problemele, a încercat în repetate rânduri, fără  succes, să alerteze toate instituţiile publice care erau direct responsabile cu finanţarea centrului şi de la care era de aşteptat să ia măsuri.

Curtea a constatat o încălcare a art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, datorită   neîndeplinirii de către autorităţi a datoriei lor de a apăra viaţa copiilor vulnerabili aflaţi în plasament de o ameninţare gravă şi imediată. De asemenea, autorităţile nu au efectuat o anchetă oficială efectivă cu privire la decese, care avuseseră loc în circumstanţe cu totul excepţionale.

6. Comportament abuziv din partea cadrelor didactice

1. V.K. împotriva Rusiei (nr. 68059/13)
7 martie 2017

Această cauză se referă la rele tratamente aplicate unui băiat de patru ani de către cadre didactice de la grădiniţa lui publică, care au dus la dezvoltarea unei tulburări neurologice a băiatului. Reclamantul a afirmat în special că educatorii lui: i-au pus cu forţa picături de ochi cu antibiotic fără o reţetă medicală sau aprobarea părinţilor lui; l-au încuiat pe întuneric la toaletă şi i-au spus că îl vor mânca şobolanii; l-au forţat să stea în picioare în holul grădiniţei, în lenjeria intimă, cu mâinile sus pentru perioade lungi de timp; şi, o dată, i-au lipit gura cu bandă adezivă. Acesta a susţinut, de asemenea, că investigaţia care a urmat cu privire la acuzaţiile lui fusese ineficientă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenţie în ceea ce priveşte atât relele-tratamente aplicate copilului de către educatori, cât şi lipsa unei investigaţii efective din partea autorităţilor. Aceasta a observat, în special, că relatarea reclamantului despre abuz a fost detaliată, consecventă şi coroborată de un educator asistent, unii părinţi ai altor elevi din şcoală şi un raport al unui grup de experţi. A constatat, în continuare, că abuzul fusese suficient de grav pentru a fi considerat inuman şi degradant. Curtea a ţinut seama de vârsta extrem de mică a reclamantului la acea dată, de tipul pedepselor care i-au fost aplicate de-a lungul unei perioade de cel puţin câteva săptămâni, de faptul că acele pedepse, aplicate de educatori, care erau într-o poziţie de autoritate şi control asupra lui, erau aplicate cu scopul de a-l educa prin umilire şi înjosire, şi de consecinţele de lungă durată pe care le­a suportat, adică o tulburare neurologică posttraumatică. În continuare, Curtea a observat că relele-tratamente au avut loc în timp ce reclamantul se afla în grija exclusivă a unei grădiniţe publice care, sub reglementarea şi supravegherea statului, îndeplinea serviciul public de interes general de a îngriji şi educa copii de vârstă mică. În consecinţă, statul a fost direct responsabil de abuzul educatorilor asupra reclamantului. În cele din urmă, o întârziere de trei ani în deschiderea unei anchete penale în legătură cu acuzaţiile reclamantului privind relele-tratamente a avut un impact negativ semnificativ asupra eficienţei investigaţiei, cea mai gravă consecinţă fiind faptul că urmărirea penală a cadrelor didactice s-a prescris.

7. Protectia impotriva identificarii minorilor de catre pedofil, prin internet

Legiuitorul ar fi trebuit să asigure un cadru în care să se reconcilieze confidenţialitatea serviciilor de internet cu apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii şi cu protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, în special ale copiilor şi ale altor persoane vulnerabile.

1. K.U. impotriva Finlandei (nr. 2872/02)
5 decembrie 2008

În martie 1999, a fost postat un anunţ pe un site de internet pentru întâlniri, pe numele unui băiat de 12 ani, cu un link către pagina web a băiatului, în care se spunea că acesta căuta o relaţie intimă cu un băiat de vârsta lui sau de o vârstă mai mare „care să îl îndrume”. Băiatul a aflat de anunţ când a primit un email de la un bărbat interesat. Furnizorul serviciului a refuzat să identifice persoana responsabilă, susţinând că ar constitui o încălcare a confidenţialităţii. Instanţele finlandeze au hotărât că furnizorul de servicii nu putea fi, conform legii, obligat să dezvăluie informaţia în cauză.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Aceasta a considerat că postarea anunţului a constituit o infracţiune prin care un minor era identificat ca tinta pentru pedofilie .

2. Trabajo Rueda împotriva Spaniei
30 mai 2017

Această cauză se referă la ridicarea computerului reclamantului pe motivul că conţinea materiale de pornografie infantilă. Reclamantul s-a plâns că ridicarea de către poliţie şi inspectarea computerului lui au constituit o ingerinţă în dreptul lui la respectarea vieţii private şi a corespondenţei.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Aceasta a observat, mai întâi, că accesul poliţiei la documente din computerul personal al reclamantului şi condamnarea acestuia au constituit o ingerinţă în dreptul lui la respectarea vieţii private. Această ingerinţă a fost prevăzută de legea naţională. De asemenea, aceasta urmărea scopul legitim al „prevenirii infracţiunilor” şi „protecţiei drepturilor altora”. În această privinţă, Curtea a subliniat în special că „abuzul sexual este, fără îndoială, o infracţiune abominabilă, cu efecte devastatoare asupra victimelor” şi că „copiii şi alte persoane vulnerabile sunt îndreptăţite să aibă protecţia statului sub forma unor măsuri de descurajare eficiente, faţă de interferenţe atât de grave în aspecte esenţiale ale vieţii lor private”. Cu toate acestea, Curtea a considerat că ridicarea de către poliţie a computerului şi inspectarea fişierelor conţinute de acesta, fără autorizaţie judiciară prealabilă, nu fusese proporţională cu scopurile legitime urmărite şi nu fusese „necesară într-o societate democratică”. Aceasta a constatat că era dificil de estimat urgenţa situaţiei care a cerut ca poliţia să ridice fişierele din computerul personal al reclamantului şi să acceseze conţinutul acestora, ocolind cerinţa normală a unei autorizaţii judiciare prealabile, când de fapt computerul în cauză era deja în mâinile poliţiei şi autorizaţia prealabilă putea fi obţinută destul de repede fără a împiedica anchetele poliţiei.

8. Reglementări privind căsătoria

1. Z. H. si R. H. împotriva Elveţiei (nr. 60119/12)
8 decembrie 2015

Reclamanţii, care au avut o căsătorie religioasă în Iran la vârsta de 14, respectiv 18 ani, s-au plâns de refuzul autorităţilor elveţiene de a le recunoaşte căsătoria ca fiind validă şi de a o lua în considerare pentru cererea lor de azil.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând, în special, că Convenţia nu poate fi interpretată ca cerând unui stat să recunoască o căsătorie a unui copil de 14 ani.

9. Servitute şi muncă forţată sau obligatorie

1. Siliadin împotriva Franţei
26 iulie 2005

Reclamanta, o resortisantă din Togo care a ajuns în Franţa în 1994 cu intenţia de a studia, a fost pusă să muncească ca îngrijitoare într-o reşedinţă privată din Paris. Având paşaportul confiscat, aceasta a lucrat fără plată, 15 ore pe zi, fără să aibă o zi liberă, timp de mai mulţi ani. Reclamanta a susţinut că a fost sclavă folosită pentru activităţi casnice.

Curtea a constatat că reclamanta nu fusese în situaţie de sclavie pentru că angajatorii ei, deşi exercitaseră control asupra ei, nu avuseseră „un drept veritabil de proprietate legală asupra ei, reducând-o la statutul unui « obiect »”. Aceasta a hotărât, totuşi, că legislaţia penală în vigoare la acea dată nu o protejase suficient şi că deşi legislaţia se schimbase ulterior, nu fusese aplicabilă în situaţia ei. Curtea a concluzionat că reclamanta fusese ţinută în servitute, încălcându-se art. 4 (interzicerea sclaviei, servituţii şi a muncii forţate sau obligatorii) din Convenţie.

2. N. si V. împotriva Franţei (cererea nr. 67724/09)
11 octombrie 2012

Cauza se referea la acuzaţii de servitute sau muncă forţată ori obligatorie (munci casnice neremunerate în casa mătuşii şi a unchiului lor) de către două surori orfane din Burundi în vârstă de 16 şi zece ani.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 4 (interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) din Convenţie sub aspect material, în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, întrucât statul nu a instituit un cadru legislativ şi administrativ care să facă posibilă lupta eficientă împotriva servituţii şi a muncii forţate. În continuare, aceasta a constatat că nu a fost încălcat art. 4, sub aspect procedural, în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, cu privire la obligaţia statului de a efectua o investigaţie efectivă a cazurilor de servitute şi muncă forţată. In cele din urmă, Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 4 în ceea ce o priveşte pe cea de-a doua reclamantă.

Curtea a concluzionat, în special, că prima reclamantă a fost supusă la muncă forţată sau obligatorie, întrucât aceasta a trebuit să efectueze, sub ameninţarea de a fi trimisă înapoi în Burundi, activităţi care ar fi fost descrise ca muncă dacă erau efectuate de o persoană profesionistă remunerată – „munca forţată” se distingea de activităţi referitoare la asistenţă reciprocă în familie sau coabitare, avându-se în vedere, în special, natura şi volumul activităţii în cauză. Curtea a considerat, de asemenea, că prima reclamantă fusese ţinută în servitute, din moment ce aceasta simţea că situaţia ei era neschimbătoare şi era improbabil ca aceasta să se modifice. In cele din urmă, Curtea a constatat că Franţa nu şi-a îndeplinit obligaţiile în temeiul art. 4 din Convenţie de a combate munca forţată.

10. Abuz sexual

1. X si Y împotriva Olandei (nr. 8978/80)
26 martie 1985

O fată cu handicap mintal (a doua reclamantă) a fost violată în centrul pentru copii cu handicap mintal în care locuia, la o zi după ce a împlinit şaisprezece ani (care era vârsta consimţământului sexual în Olanda) de către o rudă a persoanei responsabile. Aceasta a fost traumatizată de experienţă, dar a fost considerată inaptă pentru a semna o plângere oficială, având în vedere vârsta mentală mică a acesteia. Tatăl acesteia (primul reclamant) a semnat în locul ei, dar nu a fost iniţiată o acţiune împotriva autorului actului, deoarece era necesar ca fata să depună ea însăşi plângerea. Instanţele interne au recunoscut că exista o lacună legislativă.

Curtea a reamintit că, deşi obiectul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie este, în esenţă, acela de a apăra persoanele particulare împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la astfel de ingerinţe: pe lângă acest demers în primul rând negativ, ar putea exista obligaţii pozitive inerente în respectarea efectivă a vieţii private sau de familie. In prezenta cauză, Curtea a constatat că protecţia acordată de dreptul civil în cazul unei fapte ilegale de tipul celei la care a fost supusă cea de-a doua reclamantă nu era suficientă. In acest caz, erau în joc valori fundamentale şi aspecte esenţiale ale vieţii private. Descurajarea eficientă era indispensabilă în acest domeniu şi putea fi realizată doar prin norme de drept penal. Observând că nu i s-a asigurat o protecţie practică şi eficientă prin Codul penal olandez, Curtea a concluzionat, ţinând seama de natura faptei ilegale în cauză, că a doua reclamantă a fost victima unei încălcări a art. 8 din Convenţie.

2. P. si J.C. împotriva Regatului Unit (nr. 38719/97)
10 octombrie 2002

O soră şi un frate au fost amândoi abuzaţi sexual de către tatăl lor vitreg de la vârsta de aproximativ opt, respectiv zece ani. Aceştia susţin că au informat serviciile sociale ale autorităţii locale în legătură cu abuzul, dar autorităţile nu i-au protejat. Fata a încercat să se sinucidă după ce a fost violată de tatăl ei vitreg. Aceasta a dezvoltat o tulburare de personalitate, iar băiatul ulterior a suferit de epilepsie. Amândoi au fost afectaţi pe termen lung de depresie şi traumă.

Curtea a constatat în special că nu a existat nicio cale de atac efectivă, sau acces la compensare disponibile pentru copii cu privire la acuzaţiile lor, încălcându-se art. 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) din Convenţie.

3. M.C. împotriva Bulgariei (nr. 39272/98)
4 decembrie 2003

Reclamanta, în vârstă de 14 ani (vârsta de consimţământ cu privire la actul sexual în Bulgaria) a fost violată de doi bărbaţi; aceasta a strigat în timpul şi după ce a fost violată şi a fost dusă, apoi, la spital de către mama ei, unde s-a descoperit că himenul îi fusese rupt. Pentru că nu s-a putut stabili că aceasta a opus rezistenţă sau a strigat după ajutor, făptuitorii nu au fost trimişi în judecată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) si art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, reţinând, în special, tendinţa generală spre recunoaşterea lipsei consimţământului ca fiind elementul esenţial în determinarea violului şi a abuzului sexual. Victimele abuzului sexual, în special fetele tinere, deseori nu au reuşit să opună rezistenţă din motive psihologice (supunându-se pasiv sau disociindu-se de viol) sau din frică de alte agresiuni. Subliniind că statele aveau o obligaţie de a trimite în judecată orice act sexual neconsimţit, chiar şi dacă victima nu a opus rezistenţă fizic, Curtea a constatat că atât investigaţia cazului cât şi legislaţia bulgară erau defectuoase.

4. P.M. împotriva Bulgariei (nr. 49669/07)
24 ianuarie

Această cauză se referea la plângerea reclamantei că, după ce a fost violată la vârsta de 13 ani, autorităţilor bulgare le-a luat mai mult de 15 ani să definitiveze investigaţia care a urmat, iar ea nu a avut nicio cale de atac împotriva reticenţei acestora de a-i trimite în judecată pe agresorii ei.

Curtea, constatând că investigaţia plângerii reclamantei cu privire la viol fusese ineficace, deşi faptele cazului şi identitatea infractorilor fuseseră stabilite, a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) din Convenţie sub aspect procedural.

5. C.A.S. si C.S. împotriva României (nr. 26692/05)
20 martie 2012

Această cauză se referea la plângerea unui copil de şapte ani şi a tatălui lui că a durat cinci ani pentru ca autorităţile să investigheze violul comis în repetate rânduri asupra primului reclamant de către un bărbat, în cele din urmă achitat care intrase cu forţa in

apartamentul familiei când băiatul se întorcea singur de la şcoală, în perioada ianuarie- aprilie 1998.

Curtea, constatând că autorităţile nu reuşiseră să ducă la capăt o investigaţie efectivă cu privire la acuzaţiile de abuz sexual violent ale primului reclamant şi să asigure protecţia adecvată a vieţii lui private şi de familie, a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. În această hotărâre judecătorească, Curtea a recunoscut în mod clar că statele au o obligaţie pozitivă în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie să asigure o anchetă penală efectivă a cazurilor de violenţă împotriva copiilor. În plus, aceasta a făcut referire în mod special la obligaţiile internaţionale pe care România şi le asumase pentru protecţia copiilor împotriva oricărei forme de abuz6, inclusiv ajutorul pentru recuperarea şi reintegrarea socială a victimelor, şi regretă mai ales faptul că primul reclamant nu a primit niciodată consiliere şi nu a fost însoţit de un psiholog calificat în timpul procedurilor referitoare la violul său sau ulterior.

6. I.G. împotriva Republicii Moldova (nr. 53519/07)
15 mai 2012

Reclamanta a susţinut că, la vârsta de 14 ani, fusese violată de un cunoscut (un bărbat de 23 de ani care locuia în aceeaşi zonă cu bunica reclamantei, pe care o vizita des). Aceasta s-a plâns în special că autorităţile nu investigaseră acuzaţiile ei în mod eficace. Curtea a hotărât că investigaţia cazului reclamantei nu îndeplinise cerinţele inerente obligaţiilor pozitive ale statului de a investiga eficace şi de a pedepsi toate formele de viol şi abuz sexual, încălcându-se art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) din Convenţie.

7. P. si S. împotriva Poloniei (nr. 57375/08)
30 octombrie 2012

Reclamanţii sunt o fiică şi mama ei. În 2008, la vârsta de 14 ani, prima reclamantă a rămas însărcinată în urma unui viol. Reclamantele s-au plâns în special de absenţa unui cadru legal cuprinzător care să garanteze primei reclamante accesul la timp şi neobstrucţionat la avort în condiţiile stabilite de legile aplicabile, şi de faptul că s-au făcut publice informaţii cu privire la cauză. Acestea s-au plâns, în continuare, că îndepărtarea primei reclamante din custodia mamei ei şi plasarea acesteia într-un adăpost pentru tineri şi ulterior într-un spital au fost ilegale, şi au susţinut că circumstanţele cauzei au constituit tratament inuman sau degradant.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, în ceea ce priveşte determinarea accesului la avort legal, în ceea ce le priveşte pe ambele reclamante şi în ceea ce priveşte divulgarea datelor cu caracter personal ale reclamantelor.

8. O’Keeffe împotriva Irlandei
28 ianuarie 2014 (Marea Cameră)

Această cauză viza problema responsabilităţii statului pentru abuzul sexual asupra unei eleve în vârstă de nouă ani, de către un profesor laic într-o Scoală Naţională Irlandeză, în anul 1973. Reclamanta s-a plâns, în special, că statul irlandez nu a reuşit să structureze sistemul de învăţământ primar în aşa fel încât să o protejeze de abuz, şi nici să investigheze sau să furnizeze un răspuns judiciar adecvat pentru relele tratamente la care a fost supusă. Aceasta a susţinut, de asemenea, că nu a putut să obţină recunoaşterea şi compensarea pentru faptul că statul nu a protejat-o.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) şi art. 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) din Convenţie în ceea ce priveşte faptul că statul nu a protejat-o pe reclamantă de abuzul sexual şi că aceasta nu a putut obţine recunoaşterea la nivel naţional a acestei lipse de protecţie. Aceasta a hotărât, de asemenea, că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte investigaţia capetelor de cerere cu privire la abuzul sexual de la şcoala reclamantei. Curtea a constatat, în special, că era o obligaţie inerentă a unui guvern să protejeze copiii de rele-tratamente, mai ales în contextul învătământului primar. Acea obligaţie nu a fost îndeplinită atunci când statul irlandez, care trebuia să fi avut cunoştinţă de abuzurile sexuale comise de adulţi asupra copiilor înainte de anii 1970 prin, între altele, rata semnificativă a urmăririi penale a acestor infracţiuni, cu toate acestea a continuat să încredinţeze administrarea învăţământului primar a vastei majorităţi a copiilor mici irlandezi din Şcolile Naţionale, fără a stabili vreun mecanism sau control efectiv al statului împotriva riscului de astfel de abuzuri. Dimpotrivă, potenţiale plângeri au fost redirecţionate de la autorităţile statului către administratorii Şcolilor Naţionale (în general preotul local). Într-adevăr, orice sistem de detectare şi raportare a abuzurilor care a permis să se întâmple peste 400 de incidente de abuz în şcoala reclamantei de-a lungul unei perioade atât de îndelungate trebuie considerat ineficient.

9. Manuello si Nevi împotriva Italiei
20 ianuarie 2015

În iunie 2002 a fost instituită procedura penală împotriva fiului reclamanţilor, după ce directoarea şcolii unde învăţa fiica lui de aproape cinci ani îl raportase la poliţie pe motivul suspiciunii de interferenţă sexuală asupra unui minor. La 1 august 2002, mama copilului a solicitat unei instanţe pentru cauze cu minori să îl decadă pe soţul ei din exercitarea drepturilor părinteşti. Reclamanţii nu şi-au mai văzut nepoata de la acea dată. Aceştia s-au plâns în special de durata excesivă a procedurilor de autorizare pentru a se întâlni cu copilul şi de neexecutarea de către serviciile sociale a deciziei instanţei din februarie 2006 prin care erau autorizaţi să o contacteze.

Curtea a hotărât că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a observat în special că interzicerea întâlnirilor între bunici şi nepoata lor, din motivul că aceasta îi asocia pe bunici cu tatăl ei şi cu suferinţa prin care a trecut în urma prezumtivei interferenţe sexuale, a fost o măsură pe care autorităţile erau îndreptăţite să o ia în cazuri de maltratare. Cu toate acestea, deşi este nevoie de multă grijă în acest tip de situaţii şi măsurile de protecţie a copilului ar putea include restricţia contactului cu membrii ai familiei, Curtea a considerat că autorităţile nu au făcut eforturile necesare pentru a proteja legăturile de familie între bunici şi nepoata lor, care nu s-au văzut timp de aproximativ 12 ani.

10. M.G.C. împotriva României (nr. 61495/11)
15 martie 2016

Reclamanta, în vârstă de 11 ani la acea dată, a afirmat că a fost violată, în perioada august 2008 – februarie 2009, în casa unei familii vecine unde aceasta mergea des să se joace cu două fete de aceeaşi vârstă. În cererea ei, aceasta a susţinut că legislaţia şi practica din România nu asigurau copiilor o protecţie efectivă împotriva violului şi a abuzului sexual. În special, în România infracţiunea de viol necesită lipsa de consimţământ din partea victimei, ceea ce era imposibil pentru ea de dovedit pentru că nu erau semne de violenţă pe corpul ei. În plus, autorităţile, ignorând rezultatele examinării ei psihiatrice, refuzaseră să ia în considerare faptul că vârsta ei mică şi vulnerabilitatea ei au constituit factori care au contribuit la atitudinea ei faţă de abuz.

În această cauză, Curtea a hotărât că au fost încălcate obligaţiile pozitive ale României în temeiul art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) şi al art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

11. I.C. împotriva României (nr. 36934/08)
24 mai 2016

Această cauză se referă la presupusul viol al reclamantei când aceasta avea 14 ani şi la investigaţia care a urmat. Reclamanta s-a plâns că, întrucât nu exista nicio probă fizică a agresiunii, sistemul de justiţie penală^ din România era mai înclinat să îi creadă pe bărbaţii implicaţi în abuz decât pe ea. În plus, autorităţile, refuzând să ia în considerare vârsta ei tânără şi vulnerabilitatea ei fizică/psihologică, nu au manifestat nicio consideraţie pentru nevoia de a o proteja ca şi minor.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenţie, constatând că ancheta cazului a fost deficientă, în special în ceea ce priveşte neaplicarea efectivă de către statul român a sistemului de legislaţie penală pentru a pedepsi toate formele de viol şi abuz sexual. Curtea a considerat în special că autorităţile din România au arătat prea multă importanţă lipsei de dovezi că reclamanta a opus rezistenţă în timpul incidentului, bazându-şi concluziile doar pe declaraţiile prezumtivilor violatori în care aceştia au afirmat că fata îşi dăduse consimţământul pentru actul sexual şi pe faptul că pe corpul ei nu se vedeau urme de violenţă. Mai mult, nici procurorii şi nici judecătorii care au decis în acest caz nu au ţinut seama de context în abordarea lor, neluând în considerare vârsta ei tânără, un uşor handicap intelectual pe care aceasta îl avea şi faptul că pretinsul viol, în care au fost implicaţi trei bărbaţi, avusese loc în timpul nopţii, pe vreme rece – toate acestea contribuind la creşterea vulnerabilităţii ei. Într-adevăr, ar fi trebuit analizată cu o atenţie deosebită validitatea consimţământului reclamantei pentru actele sexuale având în vedere uşoara ei dizabilitate intelectuală. În acest context, pretinsul abuz sexual împotriva reclamantei era de aşa natură încât existenţa unor mecanisme utile de detectare şi raportare erau fundamentale pentru implementarea efectivă a legislaţiei penale relevante şi pentru accesul ei la modalităţi de reparare adecvate.

12. G.U. împotriva Turciei (nr. 16143/10)
18 octombrie 2016

Cauza se referea la plângerea unei tinere (G.U.), minoră la data relevantă, care susţinea că a fost violată şi agresată sexual de tatăl ei vitreg (M.S.), în vârstă de 62 de ani la acea dată. Reclamanta s-a plâns în special de lipsa unei proceduri efective. Aceasta a susţinut că a fost victima unei infracţiuni care a rămas nepedepsită şi a criticat faptul că a fost obligată să prezinte probe în şedinţă publică şi că raportul Institutului de Medicină Legală sugera că aceasta se poate să fi consimţit la actele pe care le reclama.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante/lipsa unei anchete efective) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Fără a exprima o opinie cu privire la vinovăţia tatălui vitreg, aceasta a constatat în special că autorităţile competente nu au explorat posibilităţile disponibile pentru a stabili toate circumstanţele şi nu au luat în considerare vulnerabilitatea deosebită şi factorii psihologici speciali implicaţi în violul comis asupra minorilor, într-un cadru de familie.

13. M.P. împotriva Finlandei (nr. 36487/12)
15 decembrie 2016

Această cauză a vizat condamnarea reclamantei pentru calomnie pentru că şi-a exprimat faţă de un asistent social îngrijorarea că fiica ei s-ar putea să fi fost abuzată sexual de tatăl ei (al copilului). Reclamanta îşi manifesta pentru a doua oara aceste îngrijorări, după ce o investigaţie a poliţiei cu privire la nişte acuzaţii concluzionase că nu exista nicio dovadă a vreunei infracţiuni.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a constatat în special că autorităţile finlandeze nu păstraseră un echilibru corect între nevoia de a o proteja pe fiica reclamantei împotriva riscului unei potenţiale vătămări grave şi nevoia de a-l proteja pe tată de o suspiciune eronată de abuz asupra copilului. Într-adevăr, a fost disproporţionat să fie urmărită penal reclamanta şi condamnată pentru calomnie în contextul situaţiei ei – o conversaţie confidenţială la telefon între ea şi un asistent social.

11. Violenţa în şcoli

1. Kavak împotriva Turciei
10 iulie 2012

Această cauză se referea la uciderea fiului şi fratelui reclamanţilor, în vârstă de 15 ani, care a fost înjunghiat în faţa unei şcoli de către un elev. Reclamanţii au susţinut în special că băiatul murise din cauza neglijenţei conducerii şcolii şi s-au plâns, de asemenea, de durata lungă a procedurii administrative de compensare.

Curtea a reiterat în această cauză că autorităţile şcolare au un rol esenţial în protecţia sănătăţii şi confortului elevilor – având în vedere vulnerabilitatea lor deosebită datorată vârstei lor – şi o datorie principală de a-i proteja de orice formă de violenţă la care ar putea fi supuşi în timp ce se află sub supravegherea şcolii. Deşi nu e de aşteptat ca personalul didactic să supravegheze fiecare elev tot timpul, deplasările în incinta şi în afara şcolii necesită o supraveghere sporită. În prezenta cauză, Curtea a observat că, în special, conducerea şcolii raportase fără succes problemele de securitate autorităţilor competente şi solicitase chiar şi asistenţa poliţiei. Aceasta a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, constatând că, în circumstanţele cauzei, autorităţile turce nu şi-au îndeplinit datoria de a asigura supravegherea şcolii. Curtea a hotărât, în continuare, că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil într- un termen rezonabil) din Convenţie pe motivul duratei excesive a procedurilor de compensare care au durat cinci ani şi trei luni.


[1] Fisa de sinteza elaborate de Serviciile media ale CEDO in 2018-www.echr.coe.int.
[2]. În legislaţia islamică, adopţia, care creează legături de familie comparabile cu cele create de filiaţia biologică, este interzisă. În loc de aceasta, legislaţia islamică prevede o formă de tutelă numită „kafala”. În statele musulmane, cu excepţia Turciei, Indoneziei şi Tunisiei, kafala se defineşte ca un angajament voluntar de a întreţine un copil şi de a se îngriji de bunăstarea şi educaţia lui.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO