899 citiri

Ce este totuși autoritatea?

Valentin Constantin
Valentin Constantin

Plec de la o premisă care ar putea să mă coste. Aceea că cititorii ar putea fi curioși să compare ceea ce cred ei înșiși despre autoritate cu ceea ce cred eu. În fine.

În anul 2006, Humanitas a publicat cartea unui filozof polonez Jóseph-Maria Bocheński, o introducere în logica autorității, scrisă în 1974, intitulată ”Ce este autoritatea?”[1]. Am fost confruntat pentru prima oară cu un exercițiu sclipitor de filozofie analitică.

Bocheński este tranșant. Ne previne că la data apariției cărții, filozofia analitică este ”practic necunoscută în Europa noastră continentală (aici se practică mult mai mult fiorul metafizic)”. În treacăt fie supus, deși nu mă pricep la filozofie, nu i-am invidiat pe filozofii ale căror cărți le-am citit. Am observat că atunci cînd societatea are nevoie de ei ca să apere, de exemplu, drepturile fundamentale, filozofii și nu poeții sînt cei care fac figura albatroșilor baudelairieni.

În prefața cărții, Bocheński își asumă și el un risc. Afirmă că epoca în care trăiește (a doua jumătate a secolului XX, sau poate întreg secolul) este epoca autorității. În eseul cu același titlu, publicat în 1954, Hannah Arendt constata altceva, că o criză de autoritate ”constantă, din ce în ce mai largă și mai profundă” a însoțit dezvoltarea lumii moderne în secolul XX[2].

În ce mă privește, nu cred că de la inventarea ei de către romani, autoritatea a părăsit vreodată politica sau societatea.

Cum am putea concilia opiniile liminare ale acestor gînditori atît de respectabili? Eseul lui Hannah Arendt are un obiect diferit de cel al lui Jóseph-Maria Bocheński. Este o sociologie a autorității. În ochii  mei este un complement fericit al cărții lui Bocheński (sigur, nu în intenție).

Aparenta contradicție este provocată de faptul că autoritatea este un termen evaziv. Aici nu este nimic de semnalat în plus, deoarece toată lumea s-a lovit de ambiguitatea termenilor generali cu care lucrează nu numai filozofia sau știința politică, ci și domenii cu vocație practică, așa cum este dreptul constituțional.

Bocheński definește autoritatea ca o relație cu trei termeni, știut fiind că pentru existența unei relații sînt necesari minimum doi termeni. Termenii sînt: purtătorul autorității, subiectul autorității și domeniul ei. Primii doi termeni nu se confundă: ”nimeni nu este, în niciun domeniu, o autoritate pentru sine însuși”.

Cei care doresc să vadă o versiune plauzibilă a anatomiei autorității vor citi sau vor reciti cartea lui Bocheński. Eu mă limitez să descriu o distincție prea puțin utilizată în practică, totuși importantă. Importantă, de exemplu, pentru situația pandemică actuală.

Bocheński ne arată că există două tipuri de autoritate, în funcție de domeniul lor: una al cărui domeniu îl constituie propoziții care ne spun ceea ce este (”afară plouă” sau ”am condus pînă la Brașov”) și propoziții care ne spun ce trebuie făcut (”acoperă piscina” sau ”nu depăși viteza legală pînă la Brașov”).

Cea de-a doua clasă de propoziții, pe care Bocheński le numește directive, nu sînt, bineînțeles, nici adevărate, nici false. Nu sînt nici probabile, nici improbabile. Autoritatea al cărui domeniu îl constituie propozițiile care descriu situații de fapt, este numită autoritate epistemică sau ”a științei”. Este autoritatea profesorului sau a medicului.

Cea de-a doua, care are ca obiect ordine sau directive, este denumită autoritate deontică. Autoritatea deontică este cea a comandantului sau a superiorului.

Ați observat probabil că Guvernul României și media afiliată separă în explicarea măsurilor adoptate în regim de urgență sau de alertă o fază epistemică și o fază deontică, fără însă să utilizeze aceste cuvinte. Politicienii și media numesc ”evaluare științifică” sau ”comunicare strategică” activitatea unor experți care stă la baza deciziei politice. Conținutul deciziei politice se confundă, probabil, cu avizul experților. Știm deja de la Bocheński că deși autoritatea deontică și autoritatea epistemică nu se confundă niciodată, ele pot avea în schimb același purtător. Probabil că într-un model ideal de societate purtătorul autorității deontice este și purtător al autorității epistemice. Atunci cînd vrem un guvern de tehnocrați, vrem să investim o presupusă autoritate epistemică cu o autoritate deontică. Iar atunci cînd spunem că o sentință e prost motivată, deplîngem lipsa de autoritate epistemică manifestată de cineva (judecător) care a fost investit cu o autoritate deontică.

Legat de autoritatea epistemică, nu este probabil foarte clară distincția dintre ea și competență. Este totuși o distincție crucială. Spre deosebire de autoritate, competența este o relație cu doi termeni, între un purtător al competenței și un domeniu. E.g. un medic specializat este competent în domeniul unei noi epidemii. Care este legătura între competență și autoritate?

Ca să devină o autoritate epistemică pentru mine, competența cuiva trebuie să satisfacă cel puțin două condiții: să fie o competență mai mare decît a mea și să fie dublată de sinceritate. Dacă alegem exemplul gripei Wuhan, dl. Arafat, dl. Rafila sau dl. Tătaru sînt mai competenți decît mine. Am însă motive să cred că nu sunt suficient de sinceri cu mine. Ceea ce le pune serios la îndoială autoritatea. În acest exemplu, mai intervine însă un factor perturbator. Spre deosebire de alte domenii, în care se exercită competența, cum ar fi domeniul circulației rutiere sau cel al liniștii publice, domeniul gripei Wuhan opune o remarcabilă rezistență la cunoaștere. Experții internaționali nu dau semne că vor inventa un vaccin, dar s-au compromis deja avansînd termene nerealiste. Apoi, experții nu pot să cadă de acord asupra unei scheme de tratament, iar pretențiile s-au prăbușit ca niște castele de cărți. În plus, OMS nu este din păcate nici o autoritate deontică, nici o autoritate epistemică recunoscută.

Există și sceptici care nu cred că măsurile de igienă publică se confundă cu măsurile de sănătate publică și amatori de transparență în politicile publice nesatisfăcuți.

În fine, mai există o infuzie socială de scepticism, vine de la cei care au observat că profeția lui Lenin (pe care o evocă Hannah Arendt), aceea că într-o anumită etapă a istoriei sale un stat va putea fi condus de o bucătăreasă, tocmai s-a îndeplinit. În această atmosferă autoritatea se erodează serios pentru că populația începe să îi privească de sus pe politicieni.

La noi, spre deosebire de alte state civilizate, criza epidemică a fost dublată de o criză constituțională. Criza constituțională are la bază, în opinia mea, o distincție greu de menținut, distincția dintre autoritate și putere.

În primul rînd, în mod curent, autoritatea este privită ca fiind o putere legitimă, fără recurs la constrîngerea fizică. În schimb, în celebra definiție a lui Max Weber ”putere înseamnă orice șansă de a impune propria voință în interiorul unei relații sociale”. În ultimă instanță, a impune înseamnă, în stat, utilizarea constrîngerii fizice sau a ”violenței legitime”, cum o numea Weber. Constrîngerea fizică fiind privită ca o condiție a eficacității autorității deontice.

Însă în arhitectura statului constituțional, termenii ”putere” și ”autoritate” posedă sensuri speciale.

Constituțiile cu o bază democratică afirmă suveranitatea poporului, ceea ce înseamnă că poporul deține o putere supremă în stat. Această putere politică supremă se dizolvă într-o Constituție – actul politico-juridic suprem, prin care statul democratic se fondează sau se refondează. Dacă Constituția este actul politico-juridic suprem, este logic că a preluat supremația puterii poporului pentru că nu pot coexista două supremații în stat.

Din momentul fondării sau refondării democratice a statului prin Constituție, puterea politică, în principiu divizibilă, se transferă unor organe ale statului (care în tradiția juridică franceză se numesc autorități).

Aceste organe ale puterii de stat derivă din puterea depozitată de popor în Constituție. Ele se recompun ciclic prin vot popular. Este însă fals să susții că posedă o legitimitate democratică conferită de votul popular. Este la fel cum ai susține că legitimitatea unui copil depinde de durata sarcinii și de circumstanțele fizice ale nașterii. Legitimitatea unui președinte de stat, sau a unui șef de guvern este măsurată de respectarea procedurii constituționale prin care a ajuns la putere. Votul popular și efectele sale reprezintă o parte din procedura prescrisă de Constituție.

Am amintit mai înainte că autoritatea este un concept creat de romani. Urmîndu-l pe Cicero, Hannah Arendt subliniază în eseul său că la romani puterea rezidă în popor, însă autoritatea aparținea Senatului[3]. În această arhitectură a statului, Senatul Romei era cel care supraveghea voința și acțiunile poporului roman. Deși nu era însoțit de nici un instrument de constrîngere, avizul Senatului era respectat întotdeauna. De aici ideea că Senatul era garantul unui aranjament constituțional în care un organ independent, un conclav de înțelepți, cenzura voința poporului.

Statul constituțional modern, sau, dacă doriți, statul constituțional funcțional, s-a născut abia atunci cînd a fost creată și consolidată garanția independentă a constituției sale, asigurată de o putere judiciară (Curtea Supremă în cazul Statelor Unite) sau, de un organ politico-judiciar (Curte Constituțională).

Fără îndoială, garantul Constituției reprezintă cea mai înaltă autoritate în stat. O autoritate care asemeni Parlamentului, nu are nevoie de organe auxiliare care să folosească violența. Spre deosebire de Parlament și Guvern, care sînt organe tranzitorii, Curtea Constituțională este un organ permanent.

Un Președinte sau un Prim-ministru care atacă o Curte Constituțională, atacă Constituția din care derivă propria lor autoritate. Curtea Constituțională care deține monopolul interpretării Constituției, se confundă cu Constituția. Autoritatea ei nu derivă din Constituție, este chiar autoritatea Constituției. La noi, din faptul că Președintele este declarat și el garant al Constituției se presupune că poziția sa în stat ar fi asemănătoare cu cea a Curții Constituționale. Însă atunci cînd Constituția României spune că Președintele este garantul Constituției, se referă la un paznic tranzitoriu care nu posedă cheile incintei pe care o păzește, iar atunci cînd spune că Curtea Constituțională este garantul Constituției, Constituția vorbește despre cei care o protejează lucrînd pentru ea, cu titlu permanent, în interiorul incintei.


[1] Ce este autoritatea?Introducere în logica autorității, Humanitas, 2006.
[2] Hannah Arendt, Between Past and Future, 1954. Am folosit traducerea franceză,Qu’est-ce que l’autorité? în Hannah Arendt, La crise de la culture, Gallimard, 1972, p. 121.
[3] Cit. pp. 161-162.


Valentin Constantin