1,896 citiri

Jurisprudența CEDO privind supravegherea în masă, supravegherea la locul de muncă și incitarea la ură

Marin Voicu
Marin Voicu

A. SUPRAVEGHEREA ÎN MASĂ

Art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului său si a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât cum ar fi în conformitate cu legislaţia si necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice sau bunăstării economice a ţării, pentru prevenirea dezordinii sau a infracţiunilor, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei publice, sau pentru protecţia drepturilor si libertăţilor altora”.

Pentru a stabili dacă ingerinţa autorităţilor în viaţa privată sau corespondenţa reclamanţilor era necesară într-o societate democratică şi a fost păstrat un echilibru just între diferitele interese implicate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează dacă ingerinţa era prevăzută de lege, urmărea un obiectiv legitim sau obiective legitime şi dacă era proporţională cu obiectivul urmărit.

1. Klass si alţii împotriva Germaniei
6 septembrie 1978 (hotărâre)

În această cauză, reclamanţii, cinci avocaţi germani, s-au plâns, în special, de legislaţia din Germania care autoriza autorităţile să le monitorizeze corespondenţa şi comunicaţiile telefonice fără a obliga autorităţile să-i informeze ulterior despre măsurile luate împotriva lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatând că legiuitorul german era justificat să considere ingerinţa rezultată din legislaţia contestată în exercitarea dreptului garantat de art. 8 ca fiind necesară într-o societate democratică în interesul securităţii naţionale şi pentru a preveni dezordinea sau faptele penale. Curtea a observat, în special, că aceste competenţe de a supraveghea în secret cetăţenii, caracteristice unui stat poliţienesc, sunt tolerabile în temeiul Convenţiei numai în măsura strict necesară pentru protejarea instituţiilor democratice. Constatând, însă, că, în prezent, societăţile democratice sunt ameninţate de forme extrem de sofisticate de spionaj şi de terorism, ceea ce impune ca statul să fie capabil în mod efectiv, pentru a contracara efectiv astfel de ameninţări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează în jurisdicţia sa, Curtea a considerat că existenţa unei anumite legislaţii care acorda competenţa de a supraveghea în secret corespondenţa, comunicările prin poştă şi telecomunicaţiile era, în condiţii excepţionale, necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale şi/sau pentru a preveni dezordinea sau faptele penale.

2. Weber si Saravia împotriva Germaniei
29 iunie 2006 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanţii – primul, un jurnalist independent, al doilea prelua mesajele telefonice pentru primul reclamant şi i le transmitea – au susţinut, în special, că anumite dispoziţii din Legea din 1994 privind combaterea infracţionalităţii, care modifica Legea din 1968 privind limitarea secretului corespondenţei, poştei şi telecomunicaţiilor („Legea G 10″)[1], astfel cum au fost interpretate şi modificate de Curtea Constituţională Federală prin hotărârea din 14 iulie 1999, le încălca dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei.

Curtea a declarat plângerea reclamanţilor inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Având în vedere toate dispoziţiile contestate din Legea G 10, astfel cum a fost modificată, în contextul legislativ existent, Curtea a constatat că existau garanţii adecvate şi efective împotriva abuzurilor privind competenţele de monitorizare strategică ale statului. În consecinţă, Curtea a fost convinsă că Germania, în cadrul marjei sale de apreciere destul de largi în acest domeniu, era îndreptăţită să considere că ingerinţele în secretul telecomunicaţiilor rezultate din dispoziţiile contestate au fost necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale şi pentru a preveni săvârşirea de infracţiuni.

3. Liberty si alţii împotriva Regatului Unit
1 iulie 2008 (hotărâre)

Reclamantele, o organizaţie britanică şi două organizaţii irlandeze pentru protecţia libertăţilor civile, au susţinut că, între 1990 şi 1997, telefoanele, faxurile, mesageriile electronice şi comunicaţiile de date, inclusiv informaţii confidenţiale şi supuse secretului profesional, au fost interceptate de un dispozitiv de testare electronic gestionat de Ministerul Apărării britanic. Au introdus cereri în faţa Tribunalului pentru Litigii referitoare la Interceptarea Comunicaţiilor (Interception of Communications Tribunal), a Procurorului General (Director of Public Prosecutions) şi a Tribunalului pentru Litigii referitoare la Competenţele de Investigare (Investigatory Powers Tribunal) pentru a contesta legalitatea interceptării comunicaţiilor acestora, fără însă niciun rezultat.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. A considerat că, la momentul relevant, dreptul intern nu indica cu suficientă claritate, astfel încât să ofere o protecţie adecvată împotriva abuzului de putere, domeniul de aplicare sau modul de exercitare a marjei de apreciere foarte extinse conferite autorităţilor pentru a intercepta şi examina comunicaţiile externe. În special, nu prevedea, astfel cum impune jurisprudenţa Curţii, într-o formă accesibilă publicului, nicio indicaţie despre procedura aplicabilă selectării în vederea examinării, partajării, stocării şi distrugerii materialului interceptat. Ingerinţa în drepturile reclamantelor în temeiul art. 8 nu era, prin urmare, „prevăzută de lege”.

4. Kennedy împotriva Regatului Unit
18 mai 2010 (hotărâre)

Suspectând că poliţia îi intercepta comunicaţiile după ce a început o mică afacere, reclamantul a formulat o plângere către Tribunalul pentru Litigii referitoare la Competenţele de Investigare [Investigatory Powers Tribunal (IPT)]. În cele din urmă, a fost informat, în 2005, că nu s-a constatat nimic în privinţa plângerilor formulate. Aceasta însemna că comunicaţiile sale nu au fost interceptate sau că IPT a considerat toate interceptările ca fiind legale. IPT nu a furnizat informaţii suplimentare. Reclamantul s-a plâns despre presupusa interceptare a comunicaţiilor sale.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că legislaţia Regatului Unit privind interceptarea comunicaţiilor interne, coroborată cu clarificările aduse prin publicarea unui cod de deontologie, indica cu o claritate suficientă procedurile de autorizare şi prelucrare a mandatelor de interceptare, precum şi prelucrarea, comunicarea şi distrugerea datelor colectate. În plus, nu exista nicio dovadă a unor deficienţe semnificative în aplicarea şi funcţionarea regimului de supraveghere. Prin urmare, având în vedere garanţiile împotriva abuzurilor, precum şi garanţiile mai generale oferite de controlul Comisarului şi examinarea efectuată de IPT, măsurile de supraveghere contestate, în măsura în care ar fi putut să fie aplicate reclamantului, erau justificate în temeiul art. 8 din Convenţie.

5. Roman Zakharov împotriva Rusiei
4 decembrie 2015 (hotărâre – Marea Cameră)

Această cauză privea sistemul de interceptare secretă a comunicaţiilor de telefonie mobilă în Rusia. Reclamantul, editor-şef al unei edituri, s-a plâns, în special, de faptul că operatorii de reţele de telefonie mobilă din Rusia erau obligaţi prin lege să instaleze echipamente care să permită agenţiilor de aplicare a legii să desfăşoare măsuri operative de investigaţii şi că, fără garanţii suficiente în temeiul dreptului rus, acest fapt permitea interceptarea generalizată a comunicaţiilor.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dispoziţiile legale ruse care reglementau interceptarea comunicaţiilor nu ofereau garanţii adecvate şi efective împotriva arbitrarului şi riscurilor de abuz inerente oricărui sistem de supraveghere secretă, care era extrem de ridicat într-un sistem precum cel din Rusia, în care serviciile secrete şi poliţia aveau acces direct, prin mijloace tehnice, la toate comunicaţiile de telefonie mobilă. În special, Curtea a constatat deficienţe în ceea ce priveşte cadrul legal în următoarele domenii: circumstanţele în care autorităţile publice din Rusia sunt abilitate să recurgă la măsuri de supraveghere secretă; durata unor astfel de măsuri, în special circumstanţele în care ar trebui să înceteze; procedurile de autorizare a interceptării, precum şi stocarea şi distrugerea datelor interceptate; controlul interceptărilor. În plus, caracterul efectiv al căilor de atac disponibile pentru a contesta interceptarea comunicaţiilor era afectat de faptul că acestea erau disponibile numai persoanelor care puteau să probeze interceptarea şi că obţinerea unor astfel de probe era imposibilă în lipsa unui sistem de notificare sau a posibilităţii de a avea acces la informaţii privind interceptarea.

A se vedea, de asemenea: Akhlvustin împotriva Rusiei, Zubkov si alţii împotriva Rusiei, Moskalev împotriva Rusiei şi Konstantin Moskalev împotriva Rusiei, hotărâri din 7 noiembrie 2017.[2]

6. Szabo si Vissv împotriva Ungariei
12 ianuarie 2016 (hotărâre)

Această cauză privea legislaţia maghiară referitoare la supravegherea secretă antiteroristă, introdusă în 2011. Reclamanţii s-au plâns, în special, că exista posibilitatea de a face obiectul unor măsuri nejustificate şi disproporţionat intruzive, în cadrul juridic maghiar, de supraveghere secretă în scopuri legate de securitatea naţională [şi anume „art. 7/E (3) privind supravegherea”]. Reclamanţii susţineau, în special, că acest cadru juridic era predispus la abuzuri, în special în lipsa unui control jurisdicţional.

În speţă, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. A admis că era o consecinţă firească a formelor actuale ale terorismului ca guvernele să recurgă la tehnologii de vârf, inclusiv la o monitorizare masivă a comunicaţiilor, pentru a anticipa incidente iminente. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă că legislaţia în cauză oferea suficiente garanţii pentru evitarea abuzurilor. În special, domeniul de aplicare al măsurilor putea include practic orice persoană în Ungaria, date fiind noile tehnologii care permit Guvernului să intercepteze volume mari de date chiar şi despre persoane din afara sferei iniţiale a operaţiunii. Pe de altă parte, dispunerea unor astfel de măsuri s-a luat în întregime de către guvern, fără a exista o evaluare dacă interceptarea comunicaţiilor era strict necesară şi fără ca măsuri corective efective, nici măcar judiciare, să fie puse în aplicare. Curtea a hotărât, în continuare, că în speţă nu a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, coroborat cu art. 8, reiterând faptul că art. 13 nu poate fi interpretat ca impunând o cale de atac împotriva stadiului în care se află dreptul intern.

7. Tretter si alţii împotriva Austriei (nr. 3599/10)
Cerere comunicată guvernului austriac la 6 mai 2013

Această cauză priveşte modificările aduse legii privind competenţele poliţieneşti, care a intrat în vigoare în ianuarie 2008 şi a extins competenţele autorităţilor poliţieneşti de a colecta şi prelucra date cu caracter personal.

Curtea a comunicat cererea guvernului austriac şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei), art. 10 (libertatea de exprimare) şi art. 34 (dreptul de petiţionare individual) din Convenţie.

Cerere similară pendinte: Ringler împotriva Austriei (nr. 2309/10), cerere comunicată guvernului austriac la 6 mai 2013

8. Big Brother Watch si alţii împotriva Regatului Unit (nr. 58170/13)

Bureau of Investigative Journalism si Alice Ross împotriva Regatului Unit (nr. 62322/14)
10 organizaţii pentru drepturile omului si alţii împotriva Regatului Unit (nr. 24960/15)

Cereri comunicate Guvernului Regatului Unit la, respectiv, 9 ianuarie 2014, 5 ianuarie 2015 şi 24 noiembrie 2015

Plângerile în aceste cauze au fost generate de scurgerile de informaţii făcute de către Edward Snowden cu privire la programele de supraveghere electronică folosite de Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit pentru interceptarea majorităţilor comunicaţiilor, precum şi cu privire la schimbul de comunicaţii interceptate şi comunicaţii de date între cele două state. Reclamanţii în cele 3 cereri erau convinşi că, dat fiind natura sensibilă a activităţilor lor, comunicaţiile efectuate ar fi putut fi interceptate fie de serviciul de informaţii al Regatului Unit, fie de cel al Statelor Unite.

Curtea a comunicat cererea primului reclamant Guvernului Regatului Unit la 9 ianuarie 2014 şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei) din Convenţie. A comunicat cererea celui de-al doilea reclamant Guvernului Regatului Unit la 5 ianuarie 2015 şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 şi art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Cea de-a treia cerere a fost comunicată Guvernului Regatului Unit la 24 noiembrie 2015 şi Curtea a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8, art. 10, art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 14 (interzicerea discriminării) şi art. 34 (dreptul de petiţionare individual) din Convenţie.

9. Association confraternelle de la presse judiciaire împotriva Franţei si alte 11 cereri (nr. 49526/15, 49615/15, 49616/15, 49617/15, 49618/15, 49619/15, 49620/15, 49621/15, 55058/15, 55061/15, 59602/15 si 59621/15)

Cereri comunicate guvernului francez la 26 aprilie 2017

Aceste cereri, care au fost introduse de avocaţi şi jurnalişti, precum şi de persoane juridice care au legătură cu aceste profesii, privesc Legea informaţiilor franceză din 24 iulie 2015.

Curtea a comunicat cererile guvernului francez şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei), art. 10 (libertatea de exprimare) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

B. SUPRAVEGHEREA LA LOCUL DE MUNCĂ

Art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului său si a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât cum ar fi în conformitate cu legislaţia si necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice sau bunăstării economice a ţării, pentru prevenirea dezordinii sau a infracţiunilor, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei publice, sau pentru protecţia drepturilor si libertăţilor altora”.

Pentru a stabili dacă ingerinţa autorităţilor în viaţa privată sau corespondenţa reclamanţilor era necesară într-o societate democratică şi a fost păstrat un echilibru just între diferitele interese implicate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează dacă ingerinţa era prevăzută de lege, urmărea un obiectiv legitim sau obiective legitime şi dacă era proporţională cu obiectivele urmărite.

1. Monitorizarea utilizării telefonului şi a internetului

Halford împotriva Regatului Unit
25 iunie 1997 (hotărâre)

Reclamanta, care avea rangul cel mai înalt al unui ofiţer de poliţie de sex feminin în Regatul Unit, a introdus o acţiune pentru discriminare după ce i s-a refuzat promovarea în gradul de inspector general adjunct (Deputy Chief Constable) pe durata a mai mult de 7 ani. În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a susţinut, în special, că i-au fost interceptate convorbirile telefonice la birou şi acasă cu scopul de a obţine informaţii care să fie utilizate împotriva sa în timpul procedurii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte interceptarea convorbirilor telefonice efectuate din biroul reclamantei. În primul rând, a constatat că discuţiile purtate telefonic de reclamantă din biroul său intrau în domeniul de aplicare al noţiunilor „viaţă privată” şi „corespondenţă” şi că art. 8 din Convenţie era aşadar aplicabil acestui capăt de cerere. Curtea a observat, de asemenea, că exista o probabilitate rezonabilă ca apelurile efectuate de reclamantă din biroul său să fi fost interceptate de poliţie cu scopul principal de a colecta probe în apărarea împotriva acţiunii pentru discriminare pe motive de sex introduse împotriva acestora. Interceptarea constituia o ingerinţă din partea unei autorităţi publice în exercitarea dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei. În cele din urmă, Curtea a observat că Legea privind interceptarea comunicaţiilor din 1985 nu se aplica sistemelor de comunicaţii interne operate de autorităţile publice şi că nu există nicio altă dispoziţie de drept intern care să reglementeze interceptările convorbirilor telefonice efectuate de astfel de sisteme. În consecinţă, nu se putea afirma că ingerinţa era „prevăzută de lege”, întrucât dreptul intern nu oferea reclamantei protecţie adecvată împotriva ingerinţelor poliţiei în dreptul acesteia la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei. În cauză, Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, constatând că reclamanta nu a avut posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii la nivel naţional în ceea ce priveşte capătul de cerere legat de ascultarea telefoanelor din biroul său. Pe de altă parte, Curtea a hotărât că nu au fost încălcate art. 8 şi nici art. 13 din Convenţie în ceea ce priveşte apelurile efectuate de la domiciliul reclamantei, întrucât nu s-a stabilit că a existat o ingerinţă în ceea ce priveşte respectivele comunicări.

2. Copland împotriva Regatului Unit
3 aprilie 2007 (hotărâre)

Reclamanta era angajată la Carmarthenshire College, instituţie înfiinţată prin lege şi administrată de stat. In 1995, a devenit asistenta personală a directorului colegiului şi i s-a solicitat să lucreze îndeaproape cu directorul-adjunct nou numit. In faţa Curţii, ea s-a plâns că, în perioada în care a fost angajată a Colegiului, utilizarea telefonului, a mesageriei electronice şi a internetului a fost monitorizată la ordinul directorului-adjunct. Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. In special, a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, apelurile telefonice din locaţiile de birouri sunt prima facie acoperite de noţiunile „viaţă privată” şi „corespondenţă”. Rezultă, în mod logic, că mesajele electronice trimise de la locul de muncă ar trebui protejate în mod similar, precum şi informaţiile provenite din monitorizarea utilizării personale a internetului. In ceea ce o priveşte pe reclamantă, nu a fost niciodată avertizată că apelurile sale telefonice ar putea face obiectul unei monitorizări şi, prin urmare, putea avea speranţa legitimă că apelurile sale de la telefonul de birou sunt private. Aceeaşi speranţă legitimă se aplica şi utilizării mesageriei electronice şi a internetului. Curtea a observat, de asemenea, că simplul fapt că datele ar fi putut să fie obţinute în mod legal de colegiu, sub forma facturilor de telefonie, nu reprezentau un obstacol în calea constatării unei ingerinţe. Nu era relevant nici faptul că nu au fost divulgate unor părţi terţe sau utilizate împotriva reclamantei în proceduri disciplinare sau de alt tip. Prin urmare, Curtea a constatat că colectarea şi stocarea informaţiilor personale referitoare la utilizarea de către reclamantă a telefonului, a mesageriei electronice şi a internetului fără ştirea sa reprezentau o ingerinţă în dreptul acesteia la respectarea vieţii private şi a corespondenţei. In speţă, lăsând totuşi deschisă întrebarea dacă monitorizarea utilizării de către un angajat a telefonului, a mesageriei electronice sau a internetului la locul de muncă poate fi considerată „necesară într-o societate democratică” în anumite cazuri în vederea unui scop legitim, Curtea a concluzionat că, în absenţa oricărei legi interne care să regjementeze monitorizarea, la momentul faptelor, ingerinţa nu era „prevăzută de lege”. In sfârşit, având în vedere decizia sa cu privire la art. 8 din convenţie, Curtea nu a considerat necesar în această cauză să examineze capătul de cerere al reclamantei şi în temeiul art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

3. Bărbulescu împotriva României
5 septembrie 2017 (Marea Cameră – decizie)

Această cauză privea decizia unei societăţi private de a concedia un angajat – reclamantul – în urma monitorizării comunicaţiilor sale electronice şi accesării conţinutului lor. Reclamantul s-a plâns că decizia angajatorului său s-a întemeiat pe o încălcare a vieţii sale private şi că instanţele interne nu i-au protejat dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei.

Marea Cameră a hotărât, cu unsprezece voturi la şase, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că autorităţile române nu au protejat în mod corespunzător dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei. In consecinţă, acestea nu au păstrat un echilibru just între interesele în cauză. In special, instanţele naţionale nu au stabilit dacă reclamantul a fost notificat în prealabil de angajator despre posibilitatea ca aceste comunicări să fie monitorizate, nici nu au avut în vedere faptul că acesta nu a fost informat despre natura sau întinderea monitorizării, sau despre gradul de intruziune în viaţa privată şi corespondenţa acestuia. In plus, instanţele naţionale nu au stabilit, în primul rând, motivele specifice care să justifice introducerea măsurilor de monitorizare; în al doilea rând, dacă angajatorul putea utiliza măsuri care să implice o mai mică intruziune în viaţa privată şi corespondenţa reclamantului; şi, în al treilea rând, dacă comunicaţiile ar fi putut să fie accesate fără ştirea acestuia.

2. Deschiderea fişierelor personale stocate pe un calculator de serviciu

2.1. Cerere pendinte

Libert împotriva Franţei (nr. 588/13)
Cerere comunicată Guvernului francez la 30 martie 2015

În speţă, reclamantul se plânge, în special, de o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii private care rezultă din faptul că angajatorul său (compania naţională de căi ferate franceză, SNCF) a deschis fişiere aflate pe partiţia de pe hard-diskul calculatorului său de serviciu denumită „D:/date personale” fără ca el să fie prezent. Acesta a fost ulterior concediat din cauza conţinutului fişierelor în cauză.

Curtea a comunicat cererea guvernului francez şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie.

3. Supraveghere video

3.1. Kopke împotriva Germaniei
5 octombrie 2010 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta, casieră la un supermarket, a fost concediată fără preaviz pentru furt, în urma unei operaţiuni de supraveghere video secretă efectuată de angajatorul său cu sprijinul unei agenţii particulare de detectivi. Aceasta a contestat fără succes concedierea în faţa instanţelor pentru soluţionarea litigiilor de muncă. Plângerea sa pe motive de constituţionalitate a fost, de asemenea, respinsă.

Curtea a declarat inadmisibilă, ca fiind vădit nefondată, plângerea reclamantei în temeiul art. 8 din Convenţie, constatând că autorităţile interne au păstrat un echilibru just între dreptul angajatei la respectarea vieţii private şi interesul angajatorului acesteia de a-şi proteja drepturile de proprietate şi interesul public, în vederea unei bune administrări a justiţiei. Curtea a observat, în special, că măsura contestată a fost limitată în timp (două săptămâni) şi a acoperit doar zona din jurul casieriei accesibilă publicului. Date vizuale obţinute au fost prelucrate de un număr limitat de persoane care lucrau pentru agenţia de detectivi şi de personalul angajatorului acesteia. Ele au fost utilizate doar în legătură cu încetarea raporturilor de muncă ale acesteia şi procedura în faţa instanţei competente pentru soluţionarea litigiilor de muncă. Curtea a concluzionat, aşadar, că ingerinţa în viaţa privată a reclamantei fost limitată la ceea ce era necesar pentru a atinge obiectivele urmărite de supravegherea video. Curtea a observat, însă, că intereselor concurente implicate li s-ar putea acorda o pondere diferită în viitor, având în vedere măsura în care intruziunile în viaţa privată au devenit posibile datorită noilor tehnologii, din ce în ce mai sofisticate.

3.2. Antovic si Mirkovic împotriva Muntenegrului (nr. 70838/13)
28 noiembrie 2017[3]

Cauza priveşte o plângere de încălcare a vieţii private formulată de 2 profesori ai Facultăţii de Matematică ai Universităţii din Muntenegru după instalarea supravegherii video în zonele în care aceştia predau. Aceştia s-au plâns că nu aveau un control efectiv asupra informaţiilor colectate, precum şi că supravegherea era ilegală. Instanţele interne au respins cererea pentru acordarea de despăgubiri, reţinând că aspectul vieţii private nu era relevant în cauză atât timp cât sălile de curs unde reclamanţii predau constituiau locuri publice.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţij private) din Convenţie, constatând că supravegherea video nu era prevăzută de lege. În primul rând, a respins argumentul Guvernului că respectiva cauză era inadmisibilă, deoarece niciun aspect al vieţii private nu era în discuţie, zona aflată sub supraveghere fiind o zonă de lucru, destinată publicului. În această privinţă, Curtea a reţinut, în special, că a constatat anterior că viaţa privată poate include activităţi profesionale şi a considerat că acesta era şi cazul reclamanţilor. Prin urmare, art. 8 era aplicabil. Pe fondul cauzei, a constatat că supravegherea video reprezenta o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private, precum şi că elementele de probă au demonstrat că supravegherea a încălcat dispoziţii ale dreptului intern. Într-adevăr, instanţele interne nici măcar nu au luat în calcul o justificare legală pentru supraveghere deoarece au decis, încă de la început, că nu a fost încălcată viaţa privată.

C. INCITAREA LA URĂ

„Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi [democratice], una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2 din Convenţie, aceasta este aplicabilă nu numai în ceea ce priveşte «informaţiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau neimportante, ci şi pentru cele care ofensează, şochează sau ofensează statul sau orice segment al populaţiei. Acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». Asta înseamnă, printre altele, că orice «formalitate», «condiţie», «restricţie» ori «pedeapsă» aplicată în acest domeniu trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.” (Handyside împotriva Regatului Unit hotărârea din 7 decembrie 1976, pct. 49).

„[…] [T]oleranţa şi respectarea demnităţii egale a tuturor oamenilor constituie bazele unei societăţi democratice şi pluraliste. Astfel, în principiu, poate fi considerată necesară în unele societăţi democratice sancţionarea sau chiar prevenirea tuturor formelor de exprimare care răspândesc, incită, îndeamnă sau justifică ura bazată pe intoleranţă […], cu condiţia ca orice «formalitate», «condiţie», «restricţie» ori «pedeapsă» aplicată să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.” (Erbakan împotriva Turciei hotărârea din 6 iulie 2006, pct. 56)

1. Când examinează cauze având ca obiect incitarea la ură şi libertatea de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două abordări, care sunt prevăzute de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

– Abordarea constând în excluderea din protecţia oferită de Convenţie, prevăzută la art. 17 (interzicerea abuzului de drept)[4], în cazul în care afirmaţiile respective constituie discurs de incitare la ură şi neagă valorile fundamentale ale Convenţiei; şi

– Abordarea constând în aplicarea de restricţii asupra protecţiei, prevăzută în art. 10 § 2 din Convenţie[5] (abordarea este folosită în cazul în care respectivul discurs, deşi este limbaj de incitare la ură, nu este capabil să distrugă valorile fundamentale ale Convenţiei).

– Portalurile internet de ştiri care, în scopuri comerciale şi profesionale, oferă o platformă pentru comentarii generate de utilizatori îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” asociate libertăţii de exprimare, în conformitate cu art. 10 § 2 din Convenţie, în cazul în care utilizatorii răspândesc un discurs de incitare la ură sau comentarii care constituie o instigare directă la violenţă.

Excluderea din cadrul protecţiei Convenţiei

„[N]u există niciun dubiu că orice afirmaţie îndreptată împotriva valorilor fundamentale ale Convenţiei va fi scoasă conform art. 17 [interzicerea abuzului de drept] de sub protecţia conferită de art. 10 [libertatea de exprimare] […]” (Seurot împotriva Franţei. decizia privind admisibilitatea din 18 mai 2004)

1. Ură etnică

1.1. Pavel Ivanov împotriva Rusiei
20 februarie 2007 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul, proprietar şi redactor de ziar. a fost condamnat pentru incitare în public la ură etnică. rasială şi religioasă cu ajutorul mass-media. Acesta a scris şi a publicat o serie de articole în care evreii erau prezentaţi drept cauza răului în Rusia şi în care îndemna la excluderea lor din viaţa socială. Acesta a acuzat o întreagă categorie etnică de conspiraţie împotriva poporului rus şi le-a imputat liderilor evrei că au o ideologie fascistă. În cele două publicaţii ale sale. dar şi în susţinerile orale din timpul procesului. acesta a negat în mod repetat că evreii ar avea dreptul la demnitate naţională. susţinând că aceştia nu constituie o naţie. Reclamantul s-a plâns în special că a nu a fost justificată condamnarea sa pentru incitare la ură rasială.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae). Curtea nu a avut nicio îndoială în privinţa conotaţiei vădit anti-semite a opiniilor reclamantului şi a fost de acord cu aprecierea instanţelor naţionale. conform căreia acesta a încercat prin publicaţiile sale să incite la ură faţă de poporul evreu. Un astfel de atac general şi vehement împotriva unui grup etnic vizează valorile^ fundamentale ale Convenţiei. în special toleranţa. pacea socială şi nediscriminarea. În consecinţă. în virtutea art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenţie. reclamantul nu putea beneficia de protecţia conferită de art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

A se vedea de asemenea: W.P. si alţii împotriva Poloniei (nr. 42264/98). decizia privind admisibilitatea din 2 septembrie 2004 (având ca obiect respingerea de către autorităţile poloneze a cererii de înfiinţare a unei asociaţii al cărei statut includea afirmaţii anti-semite – Curtea a hotărât că reclamanţii nu puteau beneficia de protecţia conferită de art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere) din Convenţie.

Negarea Holocaustului şi revizionismul

1.2. Garaudv împotriva Franţei
24 iunie 2003 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul. autorul unei cărţi intitulate Miturile fondatoare ale politicii israeliene. a fost condamnat pentru infracţiunile de negare a existenţei crimelor împotriva umanităţii. calomnie în public împotriva unei categorii de persoane – în cazul său. comunitatea evreiască – şi incitare la ură rasială. Acesta a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (Incompatibilă ratione materiae).

Aceasta a considerat că afirmaţiile reclamantului au constituit negarea Holocaustului şi a subliniat că negarea crimelor împotriva umanităţii era una dintre cele mai grave forme de calomnie rasială la adresa evreilor şi de incitare la ură faţă de aceştia. Contestarea existenţei unor evenimente clar dovedite istoric nu constituie cercetare ştiinţifică ori istorică; scopul real era de a reabilita regimul naţional socialist şi de a acuza însăşi victimele de falsificarea istoriei. Întrucât aceste acte sunt vădit incompatibile cu valorile fundamentale pe care Convenţia încerca să le promoveze. Curtea a aplicat art. 17 (interzicerea abuzului de drept) şi a hotărât că reclamantul nu era îndreptăţit să invoce art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

A se vedea de asemenea: Honsik împotriva Austriei, decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului[6] din 18 octombrie 1995 (privind o publicaţie care neagă săvârşirea genocidului în camerele de gazare din lagărele de concentrare sub regimul naţional socialist); Marais împotriva Franţei, decizia Comisiei din 24 iunie 1996 (privind un articol dintr-o publicaţie periodică destinat să demonstreze implauzibilitatea ştiinţifică a „presupuselor gazări”).

1.3. M’Bala împotriva Franţei
20 octombrie 2015 (decizie privind admisibilitatea)

Cauza a avut ca obiect condamnarea lui Dieudonné M’Bala, un comic cu activităţi politice, pentru insulte adresate în public unei persoane sau categorii de persoane pe motivul originii lor sau al apartenenţei lor la o anumită comunitate etnică, naţiune, rasă ori religie, în speţă în special persoane de origine sau religie iudaică. La finalul unui spectacol din decembrie 2008 la „Zénith” din Paris, reclamantul l-a invitat pe scenă pe Robert Faurisson (un academician care a primit numeroase condamnări în Franţa pentru opiniile sale negaţioniste şi revizioniste, în principal negarea existenţei camerelor de gazare în lagărele de concentrare) pentru a primi un „premiu pentru infrecventabilitate şi insolenţă”. Premiul, în forma unui sfeşnic cu trei braţe şi cu un măr pe fiecare braţ, i-a fost acordat de un actor purtând ceea ce a fost descris ca o „îmbrăcăminte de lumină” – o pereche de pijamale cu dungi şi pe care era cusută o stea galbenă pe care scria „evreu” – care a jucat astfel rolul unui evreu deportat într-un lagăr de concentrare.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae), potrivit art. 35 (condiţii de admisibilitate) din Convenţie, constatând că, potrivit art. 17 (interzicerea abuzului de drept), reclamantul nu avea dreptul la protecţia conferită de art. 10 (libertatea de exprimare). Curtea a considerat în special că, în timpul scenei ofensatoare, spectacolul nu mai putea fi considerat divertisment, ci părea mai degrabă o întrunire cu caracter politic care, sub pretextul comediei, promova negarea Holocaustului prin poziţia-cheie acordată apariţiei lui Robert Faurisson şi portretizarea degradantă a victimelor deportării evreieşti în faţa unei persoane care a negat exterminarea lor. În opinia Curţii, acest spectacol nu era unul care, chiar dacă ar fi fost satiric sau provocator, să se încadreze în protecţia conferită de art. 10, fiind în realitate, în circumstanţele cauzei, o demonstraţie de ură şi antisemitism şi de sprijin pentru negarea Holocaustului. Deghizat ca o producţie artistică, era, de fapt, la fel de periculos ca un atac direct şi brusc şi oferea o platformă pentru o ideologie care contravine valorilor Convenţiei europene. Astfel, Curtea a concluzionat că reclamantul a încercat să devieze art. 10 de la scopul lui real utilizându-şi dreptul la libertatea de exprimare în scopuri care sunt incompatibile cu litera şi spiritul Convenţiei şi care, dacă ar fi admise, ar contribui la distrugerea drepturilor şi libertăţilor din Convenţie.

2. Ură rasială

2.1. Glimmerveen si Haaenbeek împotriva Tarilor de Jos
11 octombrie 1979 (decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului[7])

În această cauză, reclamanţii au fost condamnaţi pentru posesia unor pliante adresate „poporului alb olandez”, care intenţionau să se asigure în special că toţi cei care nu erau albi plecau din Ţările de Jos.

Comisia a declarat cererea inadmisibilă, constatând că art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenţie nu permite utilizarea art. 10 (libertatea de exprimare) pentru a răspândi idei de discriminare rasială.

Ură religioasă

2.2. Norwood împotriva Regatului Unit
16 noiembrie 2004 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul a afişat la fereastră un poster cu Turnurile Gemene în flăcări, oferit de Partidul Naţional Britanic al cărui membru era. Imaginea era însoţită de cuvintele „Islamul afară din Marea Britanie – Protejaţi poporul britanic”. Drept urmare, a fost condamnat pentru ostilitate în formă agravată faţă de o grupare religioasă. Reclamantul a susţinut, printre altele, că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae). Aceasta a constatat, în special, că un astfel de atac general şi vehement împotriva unei grupări religioase, care leagă gruparea în ansamblu de un act grav de terorism, era incompatibil cu valorile proclamate şi garantate de Convenţie, în special toleranţa, pacea socială şi nediscriminarea. Prin urmare, Curtea a hotărât că afişarea posterului la fereastră constituise un act în sensul art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenţie şi că reclamantul nu putea aşadar să revendice protecţia conferită de art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

2.3. Belkacem împotriva Belgiei
27 iunie 2017 (decizie privind admisibilitatea)

Cauza a avut ca obiect condamnarea reclamantului, lider şi purtător de cuvânt al organizaţiei „Sharia4Belgium”, care a fost desfiinţată în 2012, pentru incitare la discriminare, ură şi violenţă ca urmare a afirmaţiilor pe care acesta le-a făcut în videoclipuri pe YouTube referitoare la grupări nemusulmane şi Saria. Reclamantul a susţinut că nu a avut niciodată intenţia să îi incite pe alţii la ură, violenţă sau discriminare, ci doar a căutat să-şi răspândească ideile şi opiniile. Acesta a susţinut că afirmaţiile sale fuseseră doar o manifestare a libertăţii sale de exprimare şi de religie şi nu erau de natură să constituie o ameninţare la adresa ordinii publice.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione materiae). Aceasta a observat în special că, în afirmaţiile sale, reclamantul a cerut privitorilor săi să învingă nemusulmanii, să le dea o lecţie şi să-i combată. Curtea a considerat că afirmaţiile în discuţie erau pline de ură şi că reclamantul, prin înregistrările sale, a căutat să provoace ură, discriminare şi violenţă faţă de toţi nemusulmanii. În opinia Curţii, un astfel de atac general şi vehement era incompatibil cu valorile toleranţei, păcii sociale şi nediscriminării care stau la baza Convenţiei europene a drepturilor omului. Referindu-se la afirmaţiile reclamantului despre Saria, Curtea a mai observat că anterior a decis că apărarea Sariei şi în acelaşi timp îndemnarea la violenţă pentru instaurarea acesteia ar putea fi considerate discurs de incitare la ură, dar şi că fiecare stat contractant era îndreptăţit să se opună mişcărilor politice bazate pe fundamentalism religios. În această cauză, Curtea a considerat că reclamantul a încercat să devieze art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie de la scopul lui real utilizându-şi dreptul la libertatea de exprimare în scopuri care erau vădit contrare spiritului Convenţiei. În consecinţă, Curtea a hotărât că, potrivit art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenţie, reclamantul nu putea să revendice protecţia art. 10.

Ameninţare la adresa ordinii democratice

De regulă, Curtea va declara inadmisibile, pe motiv de incompatibilitate cu valorile Convenţiei, cererile care sunt inspirate de doctrina totalitară sau care exprimă idei ce constituie o ameninţare la adresa ordinii democratice şi pot conduce la restabilirea unui regim totalitar.

A se vedea, printre altele: Partidul Comunist din Germania împotriva Republicii Federale Germania, decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 20 iulie 1957[8]; B.H, M.W, H.P si G.K. împotriva Austriei (cererea nr.12774/87), decizia Comisiei din 12 octombrie 1989; Nachtmann împotriva Austriei, decizia Comisiei din 9 septembrie 1998; Schimanek împotriva Austriei, decizia Curţii privind admisibilitatea din 1 februarie 2000.

3. Restricţii privind protecţia acordată prin art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie

În temeiul art. 10 § 2 din Convenţie, Curtea va examina pe rând dacă există o ingerinţă în libertatea de exprimare, dacă această ingerinţă este prevăzută de lege şi urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime şi, în sfârşit, dacă este o măsură necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestor scopuri.

3.1. Apologia violenţei şi incitarea la ostilitate

3.1.1. Surek (nr. 1) împotriva Turciei
iulie 1999 (Marea Cameră)

Reclamantul era proprietarul unei reviste săptămânale care a publicat scrisorile a doi cititori care condamnau vehement acţiunile militare ale autorităţilor în sud-estul Turciei şi le acuzau de suprimarea brutală a poporului kurd în lupta lor pentru independenţă şi libertate. Reclamantul a fost condamnat pentru „răspândire de propagandă împotriva indivizibilităţii statului şi provocarea de duşmănie şi ură în rândul poporului”. Acesta s-a plâns că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat.

Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare). Aceasta a observat că scrisorile în litigiu constituiau un apel la o răzbunare sângeroasă şi că una dintre ele a identificat unele persoane după nume, a stârnit ură faţă de acestea şi le-a expus riscului de violenţă fizică. Deşi reclamantul nu s-a asociat personal cu opiniile conţinute în scrisori, le-a oferit totuşi autorilor acestora un debuşeu pentru a instiga la violenţă şi ură. Curtea a considerat că, în calitate de proprietar al revistei, reclamantul era indirect subordonat îndatoririlor şi responsabilităţilor pe care personalul editorial şi jurnalist al revistei şi le-a asumat în colectarea şi difuzarea informaţiilor către public şi care căpătau o importanţă şi mai mare în situaţii de conflict şi tensiune.

A se vedea de asemenea, printre altele: Ozaur Gundem împotriva Turciei, hotărârea din 16 martie 2000 (condamnarea unui cotidian pentru publicarea a trei articole conţinând pasaje care încurajau intensificarea luptei armate, glorificau războiul şi susţineau intenţia de a lupta până la ultima picătură de sânge); Medya FM Reha Radvo ve Iletisim Hizmetleri A. Ş. împotriva Turciei, decizia privind admisibilitatea din 14 noiembrie 2006 (suspendarea timp de un an a dreptului de utilizare a frecvenţelor radio, ca urmare a unor programe radio repetate care au fost considerate a fi contrare principiilor unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale şi care puteau incita la violenţă, ură şi discriminare rasială).

3.1.2. Gunduz împotriva Turciei
noiembrie 2003 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul, liderul unei secte islamice, a fost condamnat pentru instigare publică la comiterea de infracţiuni şi incitare la ură religioasă în urma unor declaraţii preluate în presă. A fost condamnat la 4 ani şi 2 luni de închisoare şi la plata unei amenzi. Reclamantul a susţinut, printre altele, că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată), constatând că gravitatea pedepsei aplicate reclamantului nu putea fi considerată disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit, şi anume prevenirea instigării în public la săvârşirea de infracţiuni. Curtea a subliniat în special că afirmaţiile care pot fi considerate discurs de incitare la ură sau de glorificare a violenţei ori de incitare la violenţă, cum sunt cele din prezenta cauză, nu pot fi considerate compatibile cu noţiunea de toleranţă şi sunt contrare valorilor fundamentale de justiţie şi pace stabilite în preambulul Convenţiei. Într-adevăr, pedeapsa reclamantului, care a fost majorată pentru că infracţiunea a fost comisă prin intermediul comunicării în masă, a fost gravă. Cu toate acestea, Curtea a considerat că dispoziţia privind sancţiunile disuasive din dreptul intern poate fi necesară atunci când comportamentul atinge nivelul observat în cazul de faţă şi devine intolerabil prin faptul că neagă principiile fondatoare ale unei democraţii pluraliste.

3.1.3. Gunduz împotriva Turciei
4 decembrie 2003

Reclamantul era un autoproclamat membru al unei secte islamice. În timpul unei dezbateri televizate difuzate la o oră târzie, a vorbit foarte critic despre democraţie, descriind instituţiile seculare contemporane drept „necuviincioase”, criticând ferm principiile seculare şi democratice şi solicitând deschis introducerea Şariei. A fost condamnat pentru incitarea făţişă a publicului la ură şi ostilitate pe baza unei deosebiri bazate pe apartenenţa la o religie sau un cult. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a observat în special că reclamantul, care reprezenta ideile extremiste ale sectei sale, cu care publicul era deja familiar, participase activ la o discuţie publică aprinsă. Acea dezbatere pluralistă a căutat să prezinte secta şi opiniile sale netradiţionale, inclusiv ideea că valorile democratice sunt incompatibile cu concepţia sa despre islam. Subiectul a fost dezbătut pe scară largă în mass-media turcească şi a vizat o problemă de interes general. Curtea a considerat că afirmaţiile reclamantului nu puteau fi considerate ca un îndemn la violenţă sau ca discurs de incitare la ură bazat pe intoleranţă religioasă. Simplul fapt de a apăra Şaria, fără a îndemna la violenţă pentru a o impune, nu putea fi considerat ca un discurs de incitare la ură.

3.1.4. Faruk Temel împotriva Turciei
februarie 2011

Reclamantul, preşedintele unui partid politic legal, a citit în public o declaraţie către presă în cadrul unei şedinţe de partid, criticând intervenţia Statelor Unite în Irak şi sancţiunea izolării aplicată liderului unei organizaţii teroriste. De asemenea, a criticat dispariţia unor persoane arestate de poliţie. În urma discursului său, reclamantul a fost condamnat pentru propagandă, pe motiv că a apărat în mod public folosirea violenţei sau alte metode teroriste. Reclamantul a susţinut că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a observat, în special, că reclamantul a vorbit în calitate de actor politic şi membru al unui partid politic de opoziţie, prezentând opiniile partidului său cu privire la chestiuni de interes general. Curtea a fost de părere că discursul său, în ansamblu, nu i­a instigat pe alţii să recurgă la violenţă, rezistenţă armată sau revoltă şi nu a constituit discurs de incitare la ură.

A se vedea de asemenea, printre altele: Dicle (nr. 2) împotriva Turciei, hotărârea din 11 aprilie 2006 (condamnare pentru incitare la ură şi ostilitate pe baza deosebirii de clasă socială, rasă şi religie, ca urmare a publicării unui raport de seminar); Erdal Tas împotriva Turciei, hotărârea din 19 decembrie 2006 (condamnare pentru propagandă împotriva indivizibilităţii statului din cauza publicării unei declaraţii a unei organizaţii teroriste, în urma publicării într-un ziar a unui articol în care se analiza problema kurdă).

3.2. Răspândirea de pliante homofobe

3.2.1. Vejdeland si alţii împotriva Suediei
februarie 2012

Cauza a avut ca obiect condamnarea reclamanţilor pentru distribuirea într-un liceu a aproximativ 100 de pliante considerate de instanţe ca insulte la adresa homosexualilor. Reclamanţii au distribuit pliantele organizaţiei National Youth, lăsându-le în sau pe dulapurile elevilor. Afirmaţiile din broşuri erau, în special, afirmaţii potrivit cărora homosexualitatea este o „înclinaţie sexuală deviantă”, are „un efect distructiv moral asupra bazei societăţii” şi este responsabilă pentru răspândirea HIV şi SIDA. Reclamanţii au susţinut că nu au intenţionat să-şi exprime dispreţul faţă de homosexuali ca grup şi au declarat că scopul activităţii lor a fost de a lansa o dezbatere despre lipsa de obiectivitate a educaţiei din şcolile suedeze.

Curtea a constatat că aceste afirmaţii constituiau acuzaţii grave şi prejudiciabile, chiar dacă nu constituiau un îndemn direct la acte de ură. Curtea a subliniat că discriminarea bazată pe orientarea sexuală este la fel de gravă ca şi discriminarea bazată pe rasă, origine sau culoare. Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, deoarece ingerinţa în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor la libertatea de exprimare a fost considerată în mod justificat de autorităţile suedeze ca fiind necesară într-o societate democratică pentru protejarea reputaţiei şi a drepturilor altora.

3.3. Acceptarea terorismului

3.3.1. Leroy împotriva Franţei
2 octombrie 2008

Reclamantul, autor de benzi desenate, s-a plâns de condamnarea sa pentru acceptarea în mod public a terorismului în urma publicării într-un săptămânal basc, la 13 septembrie 2001, a unui desen reprezentând atacul asupra turnurilor gemene ale World Trade Center, cu un text imitând sloganul publicitar al unei mărci faimoase: „Toţi am visat-o […] Hamas a făcut-o”. Acesta a susţinut că libertatea sa de exprimare a fost încălcată. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în privinţa condamnării reclamantului pentru complicitate în acceptarea terorismului. Curtea a considerat, în special, că desenul nu se limita la criticarea imperialismului american, ci susţinea şi glorifica distrugerea violentă a acestuia din urmă. În această privinţă, Curtea şi-a întemeiat concluzia pe textul care însoţea desenul şi a observat că reclamantul şi-a exprimat sprijinul moral faţă de cei pe care îi considera autorii atacurilor din 11 septembrie 2001. Prin limbajul ales, reclamantul a comentat în mod aprobator violenţa îndreptată împotriva a mii de civili şi a diminuat demnitatea victimelor. În plus, trebuia recunoscut faptul că desenul avea o semnificaţie deosebită în circumstanţele cauzei, pe care reclamantul trebuie să o fi realizat. În plus, impactul unui astfel de mesaj într-o regiune sensibilă din punct de vedere politic, şi anume Ţara Bascilor, nu trebuia trecut cu vederea; în pofida circulaţiei limitate a săptămânalului, Curtea a observat că publicarea desenului a provocat o anumită reacţie publică, capabilă să instige la violenţă şi să demonstreze un impact plauzibil asupra ordinii publice în regiune. În consecinţă, Curtea a considerat că motivele invocate de instanţele naţionale pentru condamnarea reclamantului au fost relevante şi suficiente şi, având în vedere caracterul modest al amenzii aplicate reclamantului şi contextul în care a fost publicat desenul în litigiu, Curtea a constatat că măsura aplicată reclamantului nu a fost disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit.

3.4. Acceptarea crimelor de război

3.4.1. Lehideux si Isorni împotriva Franţei
23 septembrie 1998

Reclamanţii au scris un text care a fost publicat în cotidianul Le Monde şi care îl reprezenta pe mareşalul Pétain într-o lumină favorabilă, trecând cu vederea politica sa de colaborare cu regimul nazist. Textul s-a încheiat cu invitaţia de a scrie celor două asociaţii dedicate apărării memoriei mareşalului Pétain, vizând redeschiderea cazului său, casarea condamnării sale la moarte în 1945 şi a pierderii drepturilor civice de către acesta, precum şi reabilitarea acestuia. În urma unei plângeri din partea Asociaţiei Naţionale a Foştilor Membri ai Rezistenţei, cei doi autori au fost condamnaţi pentru apărarea în public a crimelor de război şi a infracţiunilor de colaborare cu inamicul. Aceştia au invocat încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a considerat că textul în litigiu, deşi ar putea fi considerat polemic, nu putea fi considerat o negare a Holocaustului deoarece autorii nu au scris în nume propriu, ci în numele a două asociaţii legal constituite şi nu au lăudat politicile pro-naziste, ci mai degrabă o persoană particulară. În ultimul rând, Curtea a constatat că evenimentele menţionate în text au avut loc cu peste 40 de ani înainte de publicarea lui şi că trecerea timpului făcea neadecvată tratarea acestor afirmaţii, după 40 de ani, cu aceeaşi gravitate ca înainte cu 10 sau 20 de ani.

3.5. Denigrarea identităţii naţionale

3.5.1. Dink împotriva Turciei
septembrie 2010

Firat (Hrank) Dink, ziarist turc de origine armeană, era director de publicaţie şi redactor- şef al unui săptămânal bilingv turco-armean, cu circulaţie în Istanbul. În urma publicării în acest ziar a opt articole în care şi-a exprimat opiniile cu privire la identitatea cetăţenilor turci de origine armeană, în 2006 a fost declarat vinovat de „denigrarea identităţii turceşti”. În 2007, a fost omorât prin împuşcare cu trei gloanţe în cap pe când pleca de la sediul ziarului. Reclamanţii, rudele sale, s-au plâns, în special de verdictul de vinovăţie împotriva acestuia, verdict care, au susţinut aceştia, l-a transformat într-o ţintă pentru grupurile naţionaliste extremiste.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că nu a existat o nevoie socială imperioasă pentru a-l declara pe Firat Dink vinovat de denigrarea „identităţii turceşti”. Curtea a observat, în special, că seria de articole în ansamblu nu i-a incitat pe alţii la violenţă, rezistenţă sau revoltă. Autorul a scris în calitate de ziarist şi redactor-şef al unui ziar turco-armean, comentând asupra unor probleme legate de minoritatea armeană în contextul rolului său de actor pe scena politică. Acesta nu a făcut decât să-şi exprime ideile şi opiniile despre o chestiune de interes public într-o societate democratică. În astfel de societăţi, dezbaterea legată de evenimente istorice de o natură deosebit de serioasă ar trebui să aibă loc în mod liber şi era o parte integrantă a libertăţii de exprimare pentru aflarea adevărului istoric. În cele din urmă, articolele contestate nu fuseseră injurioase ori insultătoare în mod nejustificat şi nu i-au incitat pe alţii la lipsă de respect ori la ură.

3.6. Afişarea unui drapel cu conotaţii istorice controversate

3.6.1. Faber împotriva Ungariei
24 iulie 2012

Reclamantul s-a plâns că i s-a aplicat o amendă pentru afişarea drapelului Ârpăd dungat, care avea conotaţii istorice controversate, la mai puţin de 100 de metri de o demonstraţie împotriva rasismului şi a urii.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) citit prin prisma art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere) din Convenţie. Curtea a acceptat faptul că afişarea unui simbol, care a fost ubicuu în timpul unui regim totalitar în Ungaria, ar putea crea nelinişte printre victimele din trecut şi rudele acestora, care ar putea considera pe bună dreptate astfel de afişări ca fiind lipsite de respect. Cu toate acestea, Curtea a constatat că astfel de sentimente, deşi uşor de înţeles, nu ar putea ele singure să impună limite libertăţii de exprimare. În plus, reclamantul nu s-a comportat în mod abuziv sau ameninţător. Având în vedere comportamentul său neviolent, distanţa dintre el şi demonstranţi şi absenţa oricărui risc dovedit pentru siguranţa publică, Curtea a constatat că autorităţile ungare nu au justificat urmărirea penală şi amendarea reclamantului pentru refuzul de a da jos steagul respectiv. Simpla afişare a steagului nu a perturbat ordinea publică, nici nu a împiedicat dreptul de întrunire al demonstranţilor, acesta nefiind nici intimidant, nici capabil să incite la violenţă.

4. Incitare la ură etnică

4.1. Balsvte-Lideikiene împotriva Lituaniei
4 noiembrie 2008

Reclamanta deţinea o editură. În martie 2001, instanţele poloneze au constatat că aceasta a încălcat Codul privind contravenţiile administrative prin publicarea şi distribuirea „Calendarului lituanian 2000″ care, potrivit concluziilor experţilor în ştiinţe politice, îndemna la ură etnică. Reclamanta a primit un avertisment administrativ, iar copiile nevândute ale calendarului au fost confiscate. Reclamanta a susţinut, în special, că măsura confiscării calendarului şi interzicerea continuării distribuirii acestuia i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. În special, Curtea a constatat că reclamanta a formulat opinii naţionaliste şi etnocentriste agresive, precum şi afirmaţii care incitau la ură împotriva polonezilor şi evreilor de natură să ofere autorităţilor lituaniene motive serioase de îngrijorare. Având în vedere marja de apreciere acordată statelor contractante în astfel de circumstanţe, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit marja de apreciere atunci când au considerat că există o nevoie socială imperioasă pentru a lua măsuri împotriva reclamantei. Curtea a mai observat că, deşi măsura confiscării aplicată reclamantei ar putea fi considerată destul de gravă, reclamanta nu a primit o amendă, ci doar un avertisment, care era cea mai uşoară sancţiune administrativă disponibilă. Prin urmare, Curtea a constatat că ingerinţa în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare ar fi putut fi considerată, în mod justificat, necesară într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

5. Incitare la ură naţională

5.1. Hosl-Daum si alţii împotriva Poloniei
7 octombrie 2014 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanţii au fost acuzaţi de insultarea naţiunii poloneze şi de incitare la ură naţională. Aceştia au pretins o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare prin condamnarea lor pentru punerea de afişe în limba germană, care descriau atrocităţile comise de polonezi şi cehi împotriva germanilor după cel de-al Doilea Război Mondial.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (neepuizarea căilor de atac interne). Curtea a constatat că, prin faptul că nu au depus plângere constituţională împotriva dispoziţiilor contestate din Codul penal, reclamanţii nu au epuizat calea de atac prevăzută de legislaţia poloneză.

6. Incitare la discriminare sau ură rasială

6.1. Jersild împotriva Danemarcei
23 septembrie 1994

Reclamantul, jurnalist, a realizat un documentar conţinând extrase dintr-un interviu televizat pe care l-a avut cu trei membri ai unui grup de tineri care se numeau „Greenjackets” şi care au făcut afirmaţii abuzive şi peiorative despre imigranţi şi grupuri etnice din Danemarca. Reclamantul a fost condamnat pentru complicitate şi îndemnare la răspândirea de afirmaţii rasiste. Acesta a invocat încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a făcut o distincţie între membrii „Greenjackets”, care au făcut făţiş afirmaţii rasiste, şi reclamant, care a căutat să prezinte, să analizeze şi să explice respectivul grup de tineri şi să se ocupe de „aspecte specifice unei chestiuni care încă de pe atunci era de mare interes public”. Documentarul în ansamblu nu a avut ca scop răspândirea opiniilor şi ideilor rasiste, ci informarea publicului despre o problemă socială. În consecinţă, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

6.2. Soulas si alţii împotriva Franţei
iulie 2008

Cauza a avut ca obiect o acţiune penală îndreptată împotriva reclamanţilor, în urma publicării unei cărţi având titlul „Colonizarea Europei” şi subtitlul „Observaţii realiste despre imigrare şi Islam”. Procesul s-a încheiat cu condamnarea lor pentru incitare la ură şi violenţă împotriva comunităţilor musulmane din Africa Centrală şi de Nord. Reclamanţii s-au plâns în special de faptul că libertatea lor de exprimare a fost încălcată.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a subliniat în special, că, prin condamnarea reclamanţilor, instanţele naţionale au subliniat faptul că termenii utilizaţi în carte au avut drept scop să le dea cititorilor un sentiment de respingere şi antagonism, exacerbat de utilizarea limbajului militar, faţă de comunităţile respective, care erau desemnate drept principalul duşman, şi pentru a determina cititorii cărţii să adere la soluţia recomandată de autor, respectiv un război de recucerire etnică. Reţinând că motivele invocate în susţinerea condamnării reclamanţilor au fost suficiente şi relevante, Curtea a considerat că ingerinţa în dreptul acestora din urmă la libertatea de exprimare fusese necesară într-o societate democratică. În cele din urmă, Curtea a observat că pasajele din carte în litigiu nu erau suficient de serioase pentru a justifica aplicarea art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenţie în cauza reclamanţilor.

6.3. Feret împotriva Belgiei
16 iulie 2009

Reclamantul a fost membru belgian în Parlament şi preşedinte al partidului politic Front National/Nationaal Front din Belgia. În timpul campaniei electorale, au fost distribuite diverse tipuri de pliante cu lozinci precum „Ridicaţi-vă împotriva islamizării Belgiei”, „Opriţi politica de integrare fictivă” şi „Trimiteţi acasă neeuropenii care caută un loc de muncă”. Reclamantul a fost condamnat pentru incitare la discriminare rasială. A primit sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi interdicţia de a deţine funcţia de parlamentar timp de 10 ani. Acesta a pretins o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. În opinia sa, afirmaţiile reclamantului au fost în mod evident de natură să trezească sentimente de neîncredere, respingere sau chiar ură faţă de străini, în special în rândul unui segment de public mai puţin informat. Mesajul său, transmis într-un context electoral, a avut o rezonanţă sporită şi, în mod evident, a constituit o incitare la ură rasială. Condamnarea reclamantului a fost justificată în scopul apărării ordinii şi al protejării drepturilor altora, şi anume al membrilor comunităţii imigranţilor.

6.4. Le Pen împotriva Franţei
20 aprilie 2010 (decizie privind admisibilitatea)

La momentul faptelor, reclamantul era preşedintele partidului „Frontul Naţional” din Franţa. Acesta a invocat în special încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare prin condamnarea sa pentru incitare la discriminare, ură şi violenţă faţă de o categorie de persoane din cauza originii lor sau a apartenenţei lor ori a neapartenenţei la o anumită grupare etnică, naţiune, rasă sau religie, pe baza afirmaţiilor făcute despre musulmanii din Franţa într-un interviu cu cotidianul Le Monde – acesta afirmase, printre altele, că „în ziua în care nu vor mai fi 5 milioane, ci 25 de milioane de musulmani în Franţa, ei vor fi la putere”.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată). Aceasta a observat că afirmaţiile reclamantului au fost făcute în contextul unei dezbateri generale despre probleme legate de stabilirea şi integrarea imigranţilor în ţările gazdă. Mai mult, amploarea variată a problemelor respective, care ar putea genera uneori confuzii şi neînţelegeri, necesita ca o mare latitudine să fie lăsată statului pentru evaluarea necesităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unei persoane. In această cauză, totuşi, afirmaţiile reclamantului au prezentat categoric comunitatea musulmană în ansamblu într-o lumină deranjantă, de natură să genereze sentimente de respingere şi ostilitate. Acesta i-a pus pe francezi pe de o parte împotriva unei comunităţi ale cărei convingeri religioase au fost menţionate explicit şi a cărei creştere rapidă a fost prezentată ca o ameninţare deja latentă pentru demnitatea şi securitatea poporului francez. Motivele date de instanţele naţionale pentru condamnarea reclamantului au fost aşadar relevante şi suficiente. Iar pedeapsa impusă nu a fost disproporţionată. Prin urmare, Curtea a constatat că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare a fost necesară într-o societate democratică.

6.5. Perincek împotriva Elveţiei
octombrie 2015 (Marea Cameră)

Cauza a avut ca obiect condamnarea penală a reclamantului, un politician turc, pentru exprimarea în public în Elveţia a opiniei că deportările în masă şi masacrele suferite de armeni în Imperiul Otoman în 1915 şi în anii următori nu au constituit un genocid. Instanţele elveţiene au hotărât, în special, că motivele sale păreau a fi rasiste şi naţionaliste şi că afirmaţiile sale nu contribuiau la dezbaterea istorică. Reclamantul s-a plâns că pedeapsa şi condamnarea sa penală au încălcat dreptul său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Fiind conştientă de importanţa deosebită atribuită de comunitatea armeană chestiunii dacă acele deportări în masă şi masacre ar trebui considerate genocid, Curtea a constatat că demnitatea victimelor şi demnitatea şi identitatea armenilor contemporani sunt protejate de art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Prin urmare, Curtea a trebuit să găsească un echilibru între două drepturi prevăzute de Convenţie – dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private -, luând în considerare circumstanţele specifice ale cauzei şi proporţionalitatea dintre mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit. În această cauză, Curtea a concluzionat că nu era necesar, într-o societate democratică, ca reclamantului săj se aplice o pedeapsă penală pentru a proteja drepturile comunităţii armene în cauză. În special, Curtea a luat în considerare următoarele elemente: afirmaţiile reclamantului au vizat o problemă de interes public şi nu au constituit un îndemn la ură sau la intoleranţă; contextul în care acestea au fost făcute nu a fost marcat de tensiuni sporite sau de conotaţii istorice speciale în Elveţia; afirmaţiile nu puteau fi considerate ca afectând demnitatea membrilor comunităţii armene în aşa măsură încât să necesite un răspuns de drept penal în Elveţia; nu exista nicio obligaţie de drept internaţional pentru Elveţia de a incrimina astfel de afirmaţii; instanţele elveţiene par să îl fi cenzurat pe reclamant doar pentru că a exprimat o opinie diferită de cele consacrate în Elveţia; iar ingerinţa în dreptul său la libertatea de exprimare a luat forma gravă a unei condamnări penale.

7. Incitare la intoleranţă religioasă

7.1. i.A. împotriva Turciei (nr. 42571/98)
13 septembrie 2005

Reclamantul, proprietar şi director executiv al unei edituri, a publicat 2 000 de exemplare ale unei cărţi care aborda aspecte teologice şi filozofice în stil romanesc. Procurorul din Istanbul l-a acuzat pe reclamant de insultarea „lui Dumnezeu, a religiei, a Profetului şi a Cărţii Sfinte” prin acea publicaţie. Instanţa de prim grad l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de închisoare şi plata unei amenzi şi a comutat imediat pedeapsa închisorii într-o amendă mică. Reclamantul a făcut apel la Curtea de Casaţie, care a confirmat hotărârea. Reclamantul a pretins că pedeapsa şi condamnarea sa i-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a reiterat, în special, că persoanele care au ales să-şi exercite libertatea de a-şi manifesta religia, indiferent dacă au făcut-o ca membri ai unei majorităţi sau ai unei minorităţi religioase, nu au motiv să se considere scutiţi de orice critică. Aceştia trebuiau să îi tolereze pe alţii şi să accepte negarea de către alţii a credinţelor lor religioase şi chiar răspândirea de către alţii a unor doctrine ostile credinţei lor. Totuşi, această cauză a avut ca obiect nu doar afirmaţii care erau deranjante ori şocante sau o opinie „provocatoare”, ci un atac abuziv asupra Profetului Islamului. Deşi exista o anumită toleranţă faţă de critica doctrinei religioase în societatea turcă, care era profund ataşată de principiul secularismului, credincioşii puteau considera în mod justificat că anumite pasaje din cartea în litigiu constituiau un atac neîntemeiat şi o insultă la adresa lor. În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că măsura în litigiu urmărea să ofere protecţie împotriva atacurilor injurioase la adresa unor aspecte considerate sacre de către musulmani şi, prin urmare, răspundea unei „nevoi sociale imperioase”. De asemenea, aceasta a ţinut seama de faptul că instanţele turceşti nu au decis să confişte cartea în litigiu şi, prin urmare, a decis că amenda nesemnificativă aplicată a fost proporţională cu scopurile urmărite de măsura în litigiu.

7.2. Erbakan împotriva Turciei
6 iulie 2006

Reclamantul, politician, a fost şi prim-ministru al Turciei. La vremea faptelor, a fost preşedinte al Refah Partisi (Partidul Bunăstării), care a fost desfiinţat în 1998 pentru participare la activităţi contrare principiilor secularismului. Acesta s-a plâns în special de faptul că i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare prin condamnarea sa pentru afirmaţiile făcute într-un discurs public, considerat că a constituit o incitare la ură şi intoleranţă religioasă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a constatat că astfel de afirmaţii, presupunând că au fost într-adevăr făcute, de un bine-cunoscut politician la o întrunire publică denotau mai degrabă o viziune a societăţii structurate exclusiv în jurul valorilor religioase şi, astfel, părea greu de conciliat cu pluralismul caracteristic societăţilor contemporane, unde o gamă largă de grupuri diferite se confruntau reciproc. Subliniind că astfel, combaterea tuturor formelor de intoleranţă constituia o parte integrantă a protecţiei drepturilor omului, Curtea a hotărât că este extrem de important ca politicienii să evite în discursurile lor să facă afirmaţii de natură să încurajeze intoleranţa. Cu toate acestea, având în vedere natura fundamentală a dezbaterii politice libere într-o societate democratică, Curtea a concluzionat că motivele invocate pentru a justifica urmărirea penală a reclamantului nu au fost suficiente pentru a o convinge că ingerinţa în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare a fost necesară într-o societate democratică.

8. Ultrajul săvârşit împotriva funcţionarilor publici

8.1. Otegi Mondragon împotriva Spaniei
15 martie 2011

Reclamantul, purtătorul de cuvânt al unui grup parlamentar separatist basc de stânga, a făcut referire într-o conferinţă de presă la închiderea unui cotidian basc (pe motivul suspiciunii că ar avea legături cu ETA) şi la pretinse rele tratamente aplicate persoanelor arestate în timpul operaţiunii poliţiei. In declaraţia sa, reclamantul s-a referit la regele Spaniei ca fiind „şeful suprem al forţelor armate spaniole, cu alte cuvinte, persoana care conduce torţionarii, care apără tortura şi impune regimul monarhic poporului nostru prin tortură şi violenţă”. Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de ultraj împotriva regelui. Acesta a invocat încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare), constatând că condamnarea reclamantului şi pedeapsa aplicată au fost disproporţionate faţă de scopul legitim urmărit, şi anume protecţia reputaţiei regelui Spaniei, aşa cum este garantată de Constituţia Spaniei. Curtea a observat în special că, deşi este adevărat că limbajul utilizat de reclamant ar fi putut fi considerat provocator, era esenţial să se ţină seama de faptul că deşi unele dintre cuvintele folosite în afirmaţiile reclamantului au fost ostile, acestea nu conţineau nicio incitare la violenţă şi nici nu constituiau discurs de incitare la ură. Mai mult, acestea au fost afirmaţii orale făcute la o conferinţă de presă, ceea ce însemna că reclamantul nu putea să le reformuleze, să le revizuiască ori să le retragă înainte de a fi făcute publice.

9. Discursul de incitare la ură si internetul

9.1. Delfi AS împotriva Estoniei
iunie 2015 (Marea Cameră)

Aceasta a fost prima cauză în care Curtea a fost învestită cu examinarea unei plângeri privind răspunderea pentru comentariile generate de utilizatori pe un portal internet de ştiri. Societatea reclamantă, care administrează un portal de ştiri pe criterii comerciale, s-a plâns că a fost declarată de instanţele naţionale răspunzătoare pentru comentariile injurioase scrise de cititorii săi la un articol de ştiri despre o societate de transport cu feribotul. La cererea avocaţilor proprietarului societăţii de transport cu feribotul, societatea reclamantă a eliminat comentariile injurioase după circa 6 săptămâni de la publicarea lor.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. În primul rând, Curtea a observat realităţile contradictorii dintre beneficiile internetului – în special platforma fără precedent pe care o oferă pentru libertatea de exprimare – şi pericolele lui – şi anume posibilitatea ca limbajul de incitare la ură şi de incitare la violenţă să se răspândească la nivel mondial în câteva secunde şi ca uneori să rămână permanent disponibil online. Curtea a subliniat, de asemenea, că natura ilegală a comentariilor în litigiu era întemeiată în mod evident pe faptul că majoritatea comentariilor constituiau, la prima vedere, o incitare la ură sau la violenţă împotriva proprietarului societăţii de transport cu feribotul. În consecinţă, cauza a avut ca obiect îndatoririle şi responsabilităţile portalurilor internet de ştiri, conform art. 10 § 2 din Convenţie, care furnizau în regim comercial o platformă pentru comentarii generate de utilizatori la conţinutul publicat anterior şi anumiţi utilizatori – identificaţi sau anonimi – într-un limbaj vădit ilegal, care a încălcat drepturile personalităţii altora şi a constituit un discurs de incitare la ură şi incitare la violenţă împotriva lor. În cauze precum aceasta, în care comentariile utilizatorilor terţi sunt sub forma discursului de incitare la ură şi a ameninţărilor directe la integritatea fizică a persoanelor, Curtea a considerat că drepturile şi interesele altora şi ale societăţii în ansamblu pot îndreptăţi statele contractante să angajeze răspunderea portalurilor internet de ştiri, fără a încălca art. 10 din Convenţie, dacă acestea nu iau măsuri pentru a elimina de îndată comentariile vădit ilegale, chiar şi în lipsa sesizării din partea prezumtivei victime sau a terţilor. Pe baza evaluării concrete a acestor aspecte şi luând în considerare, în special, natura extremă a comentariilor în litigiu, faptul că acestea au fost scrise ca reacţie la un articol publicat de societatea reclamantă în propriul portal de ştiri, administrat de profesionişti pe criterii comerciale, insuficienţa măsurilor luate de societatea reclamantă ca să elimine imediat după publicare comentariile care constituiau discurs de incitare la ură şi limbaj de incitare la violenţă şi să asigure o posibilitate reală ca autorii comentariilor să fie traşi la răspundere, precum şi sancţiunea moderată (320 de euro) aplicată societăţii reclamante, Curtea a constatat că faptul că instanţele interne au declarat răspunzătoare societatea reclamantă a constituit o restrângere justificată şi proporţională a libertăţii de exprimare a portalului.

9.2. Magyar Tartalomszolgăltatok Egvesulete and Index.hu Zrt împotriva Ungariei
2 februarie 2016

Cauza a avut ca obiect răspunderea unui organism de autoreglementare a furnizorilor de conţinut internet şi a unui portal internet de ştiri pentru comentarii online vulgare şi calomnioase publicate pe siteurile lor în urma publicării unei opinii critice la adresa practicilor comerciale înşelătoare de pe două siteuri imobiliare. Reclamanţii s-au plâns de hotărârile instanţelor maghiare pronunţate împotriva lor, fapt care le-a obligat efectiv să modereze conţinutul comentariilor cititorilor pe siteurile lor, argumentând că acest lucru contravenea esenţei libertăţii de exprimare pe internet.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Aceasta a reiterat în special faptul că, deşi nu erau editori de comentarii în sensul tradiţional, portalurile internet de ştiri trebuiau, în principiu, să îşi asume îndatoriri şi responsabilităţi. Cu toate acestea, Curtea a considerat că instanţele ungare, atunci când s-au pronunţat asupra noţiunii de răspundere în cauza reclamanţilor, nu au realizat un echilibru just între drepturile concurente implicate, şi anume între dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare şi dreptul websiteurilor imobiliare la respectarea reputaţiei comerciale. În special, autorităţile ungare au acceptat, ca atare, faptul că acele comentarii au fost ilegale ca fiind insulte pentru reputaţia websiteurilor imobiliare.

Trebuie remarcat faptul că această cauză era diferită în anumite privinţe de cauza Delfi AS împotriva Estoniei (a se vedea mai sus), în care Curtea a hotărât că un portal internet de ştiri în regim comercial era răspunzător pentru comentariile online injurioase generate de cititorii săi. Cauza reclamanţilor era în mod evident lipsită de elementele esenţiale din cauza Delfi AS de discurs de incitare la ură şi incitare la violenţă. Deşi injurioase şi vulgare, comentariile vizate în această cauză nu constituiau un limbaj vădit ilegal. În plus, în timp ce Index este proprietarul unei mari societăţi mediatice care trebuie considerată ca având interese economice, Magyar Tartalomszolgáltatók Egyesülete este o asociaţie non-profit de autoreglementare a furnizorilor de servicii de internet, fără astfel de interese cunoscute.

9.3. Pihl împotriva Suediei
7 februarie 2017 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul a fost subiectul unui comentariu online calomnios, care a fost publicat anonim pe un blog. Acesta a iniţiat o acţiune civilă împotriva micii asociaţii non-profit care administra blogul, susţinând că aceasta ar trebui să fie trasă la răspundere pentru comentariul terţului. Plângerea a fost respinsă de instanţele suedeze şi de Cancelarul Justiţiei. Reclamantul s-a plâns Curţii că, prin faptul că nu au declarat asociaţia răspunzătoare, autorităţile nu i-au protejat reputaţia şi i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii private.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Aceasta a subliniat, în special, că, în astfel de cauze, trebuie realizat un echilibru între dreptul persoanei la respectarea vieţii sale private şi dreptul la libertatea de exprimare de care beneficiază o persoană sau un grup care administrează un portal internet. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, Curtea a constatat că autorităţile naţionale au realizat un echilibru just atunci când au refuzat să declare asociaţia răspunzătoare pentru comentariul anonim. În special, motivele au fost următoarele: deşi comentariul a fost injurios, acesta nu a constituit discurs de incitare la ură sau incitare la violenţă; a fost publicat pe un blog mic, administrat de o asociaţie non-profit; a fost şters a doua zi după ce reclamantul a făcut plângere; şi a stat pe blog doar vreo 9 zile.

Texte şi documente

A se vedea, printre altele:

Recomandarea nr. R 97(20) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei adresată statelor membre cu privire la „discursul de incitare la ură”, 30 octombrie 1997.

Recomandarea de politică generală nr. 7 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) privind legislaţia naţională pentru combaterea rasismului şi a discriminării rasiale, 13 decembrie 2002.

– Recomandarea 1805 (2007) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „blasfemia, insulta religioasă şi discursul de incitare la ură împotriva persoanelor pe motiv de religie”, 29 iunie 2007.

Studiul nr. 406/2006 al Comisiei de la Veneţia, „Raport privind relaţia dintre libertatea de exprimare şi libertatea de religie: problema reglementării şi urmăririi penale a blasfemiei, a insultei religioase şi a incitării la ură religioasă”, doc. CDL- AD(2008)026, 23 octombrie 2008.

Manual privind discursul de incitare la ură, Strasbourg, Editura Consiliului Europei, 2009.

Document de discuţie al Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei privind „Jurnalismul etic şi drepturile omului”, doc. CommDH (2011)40, 8 noiembrie 2011.

– Website-ul Conferinţei cu tema „Abordarea discursului de incitare la ură: Convieţuirea online” organizată de Consiliul Europei la Budapesta în noiembrie 2012.

– Website-ul Conferinţei cu tema „Factorul ură în discursul politic – Cui revin responsabilităţile?” organizată de Consiliul Europei la Varşovia în septembrie 2013.

– Website-ul Conferinţei cu tema „Libertatea de exprimare: încă o condiţie prealabilă pentru democraţie” organizată de Consiliul Europei la Strasbourg în octombrie 2015.

Recomandarea de politică generală nr. 15 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) privind combaterea discursului de incitare la ură, adoptată la 8 decembrie 2015.


[1] Legea G 10 a fost modificată pentru a soluţiona asa-numita monitorizare strategică a telecomunicaţiilor, respectiv colectarea de informaţii prin interceptarea telecomunicaţiilor pentru a identifica si a preveni pericolele grave cu care se confrunta Republica Federală Germania, ca de exemplu un atac armat de pe teritoriul său sau comiterea de atacuri teroriste internaţionale si alte infracţiuni grave. Modificările vizau, în special, extinderea puterilor Serviciului de Informaţii Federal în privinţa înregistrării telecomunicaţiilor în cursul unei monitorizări strategice, precum si utilizarea datelor cu caracter personal obţinute prin intermediul acestora si transmiterea lor către alte autorităţi.
[2] Aceste hotărâri vor deveni definitive în condiţiile prevăzute la la art. 44 § 2 (Hotărâri definitive) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
[3] Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 (hotărâri definitive) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
[4] Această dispoziţie are scopul de a împiedica persoanele să deducă din Convenţie vreun drept de a participa la activităţi sau de a comite acte în vederea distrugerii oricăruia dintre drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie.
[5] Restricţii considerate necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
[6]. Împreună cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, reunită la Strasbourg din iulie 1954 până în octombrie 1999, a verificat respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Comisia şi-a încetat existenţa atunci când Curtea a devenit permanentă, la 1 noiembrie 1998.
[7]. A se vedea supra, nota de subsol 3.
[8]. A se vedea supra, nota de subsol 3.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO