6,311 citiri

Ce rol pentru știința dreptului şi ce loc pentru jurişti în spaţiul academic?

ESSENTIALS-Mircea-DutuAcademia Română (1866-2016)

La 1 aprilie a.c. se împlinesc 150 de ani de la formarea, prin înalt decret al Locotenenţei Domneşti a Societăţii Literare Române, devenită în 1867 Societatea Academică Română şi transformată prin legea din 24 martie 1879, în „institut naţional”, sub denumirea de Academia Română. Dincolo de semnificaţiile generale ale aniversării unui atare act de importanţă naţională, este ocazia să ne întrebăm şi asupra rolului şi statutului acordate ştiinţelor juridice şi locului conferit spre consacrare reprezentanţilor acestora în spaţiul academic românesc, în frunte cu forul său suprem de exprimare, Academia Română.

Înainte de toate se cuvine relevat faptul că academia a apărut în practica sa platoniciană ca o formă de exprimare a dreptului la discuţie şi dezbatere colective, iar la noi spre a promova, mai întâi prin limbă şi ulterior prin tradiţii, istorie şi ştiinţă, dreptul la unitate şi dezvoltare culturală. La rândul lor, jurişti ca formaţie intelectuală s-au numărat întotdeauna printre iniţiatorii creării structurilor academice şi promotorii activităţii acestora. În ciuda unor atari realităţi evidente, ştiinţele juridice şi-au făcut cu greu loc şi afirmat relativ târziu prezenţa în rândul preocupărilor instituţiei academice naţionale (abia prin modificarea Statutului din 1935) şi, în mod corespunzător şi jurişti aleşi ca atare în rândul „nemuritorilor” (primul bucurându-se de această calitate, în mai 1935, Nicolae Titulescu). Acest adevărat paradox al discrepanţei dintre ponderea juriştilor ca formaţie universitară, dar nu şi ca preocupări cultural-ştiinţifice în rândul membrilor Academiei Române, îşi găseşte explicaţiile sale dar nu şi justificări pe deplin rezonabile. Aşa, de exemplu, dintre cei 21 membri fondatori (1866-1867), majoritatea (11) o formează absolvenţii de drept; din cei peste 850 de membrii ai Academiei Române (activi, corespondenţi şi de onoare, din ţară şi de peste hotare) de până acum, 212 au fost licenţiaţi în drept sau au avut şi studii juridice, ceea ce reprezintă peste 20 la sută dintre „nemuritori”. Dintre aceştia, numai 72, respectiv: 14 membri titulari, 22 de membri corespondenţi (15 din ţară şi 7 din străinătate) şi 36 membri de onoare au fost primiţi în forul academic în considerarea operei şi/sau activităţii lor juridice.

Până la Primul Război Mondial reprezentarea juriştilor în forul academic s-a redus la istorici ai dreptului, precum Ştefan G. Longinescu (1910) sau Andrei Rădulescu (1919, 1920). Abia în 1923, în discursul său de recepţie în Academia Română cu titlul semnificativ Fiinţa şi menirea academiilor, savantul sociolog Dimitrie Gusti trăgea energic semnalul de alarmă, afirmând tranşant „Ştiinţele juridice… au dreptul la o existenţă autonomă şi nu numai la una tolerată şi miluită…Avem dreptul să fim mândri de succesul strălucit al realizării unei idei emise de un academician român – înfiinţarea Academiei de Drept Internaţional de la Haga”. Într-adevăr, acad. Dimitrie A. Sturdza, în calitate de ministru de externe al României, în cadrul Conferinţei de pace din 1907, a lansat oficial o atare idee, care avea să se înfăptuiască organizatoric în 1923 şi care dăinuie şi astăzi!

Ca o primă reacţie la această ”persecuţie” academică, dar şi în contextul resurecţiei academiilor de ramură, în 1939 a fost înfiinţată Academia de Ştiinţe Morale şi Politice (AŞMP), cu 5 secţii juridice, din cele 6 componente şi care, reunind reprezentanţi ai elitei juridice româneşti, în existenţa sa efemeră (1939-1944) a reuşit să afirme statutul de veritabilă ştiinţă a Dreptului şi, corelativ, demnitatea de om de ştiinţă, ca oricare altul, al juristului. O nouă tentativă de acest gen, din 2015, stimulată, din păcate, mai ales de un context mai general, de „pretenţii” organizatorice academice şi mânată din urmă nedibaci mai ales de politicieni cu veleităţi ştiinţifico – juridice, pare a nu da demne de viabilitate..

„Rateul” poate fi explicat, pe lângă asumarea sa originară ca simplă marotă politico-profesională, şi prin marele adevăr că perioadele de decadenţă politică, precum cea pe care o parcurgem în prezent, nu pot genera performanţe în gândirea juridică şi în Drept în general, fie ele şi în simplu plan asociativ.

Rămâne însă speranţa ca după încercările începuturilor, lucrurile să se îndrepte treptat odată cu vremurile şi, astfel, avântul Dreptului să permită şi refacerea demersului academic organizaţional în liniile sale autentice.

Dincolo de asemenea peripeţii organizaţionale şi pretenţii academice personale, marcate de efemeritate, la un asemenea moment aniversar mult mai importantă, chiar decisivă ni se pare problema rolului şi locului actual al Dreptului în cadrul preocupărilor instituţiei academice naţionale. Lumea juriştilor profesionişti depăşeşte astăzi 200.000 de reprezentanţi, care exercită profesii dintre cele mai diverse, dar care presupun cunoaşterea, interpretarea şi teoretizarea legii, de la cadru didactic universitar şi cercetător ştiinţific, la cele de magistrat, avocat, consilier juridic, funcţionar public, etc.

Rolul reglementării juridice în derularea relaţiilor sociale s-a amplificat, perfecţionalizat, europenizat şi mondializat. Statutul multiplu şi complex al Dreptului de normă, tehnică, doctrină, jurisprudenţă şi ştiinţă, cu obiect şi metodă proprie de investigaţie nu mai poate fi contestat de nimeni.

…Care ar putea fi, aşadar, locul Dreptului şi al cercetării ştiinţifice aferente într-o academie care a pornit de la promovarea limbii române pentru a ajunge la consacrarea culturii şi a ştiinţelor în România? Într-o societate pentru care legile nu mai au nici pe departe greutatea simbolică şi instituţională a vechilor pravile ori a primelor coduri, contribuţiile la elaborarea şi comentarea acestora, oricât de importante sub aspect tehnic, nu reprezintă chiar cea mai bună recomandare. Parafrazând o formulare celebră a lui Carl Schmitt, am putea spune că legiferarea „motorizată” a timpului nostru a făcut din jurişti „mecanici” mai mult sau mai puţin pricepuţi, lăsând departe în urmă vremurile în care se putea spune împreună cu un Ulpian că jurisprudentia vera philosophia est. Nu întâmplător, dreptul a fost clasificat la un moment dat în cadrul Academiei în categoria ştiinţelor istorice, pornindu-se probabil, pe de o parte, de la ideea că valoarea culturală a dreptului este corelată în mod organic cu vechimea acestuia, iar, pe de altă parte, de la faptul că acelaşi drept vechi, altfel decât dreptul modern, nu era supus acelor decizii arbitrare care, potrivit unui renumit pamflet de la jumătatea secolului al XIX-lea, sunt capabile să transforme biblioteci întregi în maculatură. Cam în acelaşi timp, faimoasa Doctrină pură a dreptului, elaborată de Hans Kelsen şi a cărei primă ediţie a fost publicată în 1934, propunea ca ideal transformarea ştiinţei dreptului dintr-o „provincie depărtată de centrul spiritului” într-o „autentică ştiinţă umanistă”. Rezultatul obţinut de Kelsen, de mare importanţă pentru istoria ideilor juridice şi simptomatic pentru starea de spirit care domnea pe atunci şi încă domneşte şi astăzi nu doar printre jurişti, ci şi în rândul multor intelectuali umanişti din vremea noastră, a constat într-un sistem conceptual specializat, de o inegalabilă rigoare logică, însă complet separat de realitatea societăţii despre al cărei drept era vorba. O asemenea ştiinţă a dreptului era considerată de un Constantin Noica pe drept cuvânt ca „seacă” şi dacă imensa majoritate a intelectualilor sunt astăzi, chiar dacă nemărturisit, de aceeaşi părere, remediul nu poate consta decât în revitalizarea unei perspective care să reveleze din nou această știință ca „mândrie a intelectului românesc”, după cum o vedea încă reacționarul Edmund Burke, şi care să justifice cu adevărat o prezentă plină de mândrie în cadrul Academiei Române.

Pentru aceasta nu este nevoie câtuşi de puțin să renegăm activitatea de până acum a Institutului de Cercetări Juridice, desfăşurată pe cele două mari direcții expuse mai sus. „Orice act de  legiferare este şi un act de ştiinţă juridică”, scria la începutul secolului al XX-lea Karl Binding, şi aceasta mai putea fi valabil încă în pentru perioada în care Institutul a funcționat în logica unui Consiliu Legislativ – o perioadă în care motorizarea legislației specifice unui stat modem nu funcționa la turația maximă din cauza imobilismului specific statului socialist şi în care dinamismul relativ redus al legiferării în materii fundamentale permitea încă o reflecţie juridică aprofundată. La fel stau lucrurile şi cât priveşte programul aşa-numitelor „constante ale dreptului” prin care teoreticienii Institutului au încercat să reformuleze alfabetul conceptual al dreptului unei societăți modeme, într-o perioadă în care modernităţii capitaliste i se opunea propagandistic o post-modernitate socialistă multilateral dezvoltată. Astăzi însă motorizarea legislativă este suprasaturată în toate materiile, iar modernitatea a cedat în mod real locul unei post-modernități a cărei identitate normativă rămâne încă neclară şi pentru a cărei elucidare conceptuală definitivă ni se pare că nu putem decât să aşteptăm, şi ca jurişti, venirea amurgului în care bufnita Minervei – amintită de Hegel în finalul prefeţei la Principiile filosofiei dreptului şi preluată nu întâmplător ca simbol de către Academia Română – îşi ia zborul.

Rândurile de mai sus ar putea fi interpretate ca un elogiu al provizoratului şi ca un indemn la pasivitate. Într-un anume sens, ele chiar trebuie interpretate astfel: demnitatea ştiinţei dreptului constă, nu în ultimul rând, în refuzul de a proclama constante şi adevăruri eterne acolo unde condiționarea lor istorică a fost deja recunoscută dincolo de orice îndoială. Pe de altă parte, Edmund Burke lega aceeaşi demnitate în pasajul amintit mai sus de faptul că ştiinţa dreptului (mai precis: a jurisprudenţei!) reprezintă „îmbinarea raţiunii diferitelor epoci”, iar aceasta ne trimite din nou la prezenţa dreptului în Academie printre ştiinţele istorice. Simpla caracterizare a ştiinţei dreptului ca „ştiinţă istorică” trimite prin simpla ei menţionare la o concepţie pentru care istoria (dreptului) este studiată nu pentru a înregistra muzeal faptele trecutului, ci pentru a înţelege în toată profunzimea lor configuraţiile prezentului, iar dreptul însuşi nu reprezenta o colecţie eterogenă de reglementări menite să imprime societăţii anumite direcţii (de multe ori diametral opuse), ci, din nou în cuvintele lui Friedrich Carl von Savigny, „nimic altceva decât însăşi viaţa oamenilor, privită dintr-o anumită perspectivă”. Dacă aşa stau lucrurile – şi ele stau într-adevăr aşa, în pofida tuturor definiţiilor pozitivist-legaliste mai vechi sau mai noi, atunci încadrarea juriştilor secţie de „ştiinţe economice juridice şi sociologie” nu reprezintă o ruptură faţă de vechea încadrare, ci mult mai degrabă tocmai recunoaşterea faptului că ştiinţa dreptului, ca ştiinţă istorică, este în acelaşi timp ştiinţa care se ocupă de viaţa oamenilor privită ca ordine normativă – aceasta este perspectiva specifică – şi astfel, la fel ca şi celelalte mai sus menţionate, o ştiinţă umanistă în sensul propriu al cuvântului.

Prof. univ. dr., dr. h. c. Mircea Duţu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române