Mărturisesc că publicarea la o rubrică de filozofie a dreptului (chiar dacă cu precizarea particularizatoare de cronică) a articolului profesorului Sebastien Neuville, de la Școala de drept a SciencePo din Paris, intitulat Juger dans le doute (A judeca în îndoială) într-o revistă de prestigiu, dar axată pe problematică accentuat practică („Recueil Dalloz” din 23 iulie 2020) și în care asemenea perspective reprezintă o raritate, m-a nedumerit oarecum la prima vedere. Și aceasta cu atât mai mult cu cât titlul era marcat de precizarea „À propos de High Court of Australia, hotărârea din 7 aprilie 2020, Pell v. The Queen”. Dar esențialul (abstractul) clarifica rapid opțiunea editorială și sublinia mesajul întregului demers reflexivo-jurnalistic: „Inocent ori vinovat? Acuzatul care a profitat de îndoială nu este mai degrabă nici nevinovat și nici vinovat. Dacă este achitat, nu e nicio victorie pentru acuzat, nicio înfrângere pentru acuzare. Numai dreptul câștigă”.

Natura și obiectul cauzei, relevanța verdictului și interesul considerentelor sale, precum și frumusețea aprecierilor și robustețea concluziilor doctrinare adăugate de universitarul francez fac irezistibilă prezentarea și cunoașterea lor altfel fie ea și succintă. Cu speranța, totodată, că o jurisprudență remarcabilă de common law, însoțită de o evaluare expresivă din partea unui doctrinar de sistem romano-germanic pe o temă juridică de maximă generalitate nu pot fi decât bine-venite și într-un spațiu juridic de tranziție, rupt de tradiție, plonjat în integrarea euroatlantică și trăind cu mirajul globalizării ce își caută drumul propriu, precum cel românesc, și mai ales în privința temelor fundamentale ale dreptului. Pentru că în primă și ultimă instanță rândurile de față nu fac decât să evoce, și încearcă să explice, adevărata filozofie a unui fundament al dreptului penal din toate timpurile și de pretutindeni: prezumția de nevinovăție!

1. În speța dată, un tânăr l-a acuzat pe George Pell, pe atunci episcop de Melbourne, de a-l fi surprins pe când consuma vin cu un alt adolescent în sacristie, după slujba duminicală, în decembrie 1996. Cu această ocazie, înaltul prelat l-ar fi agresat sexual pe acesta și ar fi început o veritabilă hărțuire două luni mai târziu. Cea de-a doua presupusă victimă fiind decedată în urma unei supradoze în 2014, prima parte vătămată prezumată decide să depună o plângere. Între timp George Pell este numit, în 2001, arhiepiscop de Sidney, apoi devine cardinal în 2003, înainte de a fi desemnat, în 2013, prefect al Secretariatului de Stat pentru Economie al statului Vatican și membru în Consiliul celor 8 cardinali însărcinat cu reformarea curiei romane. Citat să se prezinte în fața unui tribunal australian, George Pell decide să se întoarcă în Australia, fiind, totodată, concediat din funcțiile sale oficiale. La 11 decembrie 2018, Curtea cu jurați pronunță în unanimitate un verdict de vinovăție pentru agresiune sexuală, care nu va fi făcut public decât la 25 februarie 2019, de către tribunalul din Melbourne, fiind încarcerat, înainte de a fi condamnat la 6 ani de închisoare, la 13 martie 2019. Condamnarea a fost confirmată la 21 august 2019, cu majoritate de un complet de trei judecători al curții de apel a statului Victoria. În urma recursului lui Pell, Înalta Curtea a Australiei, compusă din 7 judecători, a decis, la 7 aprilie 2020, cu unanimitate achitarea lui pentru toate cele cinci capete de acuzare de viol și de abuzuri sexuale și a dispus punerea sa imediată în libertate (după 405 zile de detenție).

2. Potrivit deciziei definitive există „o probabilitate importantă ca o persoană nevinovată să fi fost condamnată pentru că probele nu au stabilit vinovăția sa potrivit nivelului de probă cerut” și curtea de apel a statului Victoria „ar fi trebuit să mențină un dubiu asupra vinovăției”. Astfel „rămânea o posibilitate rezonabilă cum că infracțiunea nu fusese comisă”, cu atât mai mult cu cât „probele nu au stabilit vinovăția conform nivelului de probă cerut”. Din această perspectivă, afirmă profesorul francez, două cuvinte sunt importante: dubiul și rezonabilul; Common Law ridică reasonable doubt la un înalt nivel și acesta trebuie să profite persoanei urmărite; în același context, nu trebuie să uităm că în acest sistem rezonabilitatea joacă un rol esențial până într-atât încât putem spune că el este rațiunea, chiar dacă aceasta este cea care e înţeleasă de către judecători. Cu precizarea că anglo-saxonii nu cunosc conceptul de prezumție de nevinovăție ca atare; el nu figurează în niciunul din textele fondatoare britanice și nici chiar în amendamentele Constituției S.U.A. Pentru ei e vorba de a constata vinovăția „beyond a reasonable doubt” (dincolo de orice îndoială rezonabilă). Hotărârea de referință a fost dată în 1935 în Marea Britanie (Woolmington v. Director of Public Prosecution) și astfel a fost trasat reperul inconfundabil în materie!

3. Citită și explicată, mai ales pentru profani, decizia instanței supreme australiene în speța dată înseamnă, mai întâi, că, dacă G. Pell a ieșit din pușcărie, a făcut-o nu pentru că ar fi nevinovat, ci întrucât nu s-a probat că el este vinovat. Desigur, prelatul și-a clamat inocența încă de la declanșarea procesului, dar nu se poate considera că Înalta Curte a confirmat susținerea sa, așa încât nu e vorba de o „imensă victorie”, precum au pretins avocații inculpatului, dar foarte corect este că verdictul respectiv i-a permis să părăsească penitenciarul.

Apoi, cei șapte magistrați ai instanței supreme au estimat că au fost chemați și învestiți să judece un om foarte concret și faptele sale și nu numeroasele cazuri și cauze de pedofilie comise de clericii Bisericii catolice a Australiei ori chiar în lumea întreagă. Fiecare instanță se impune a o face după circumstanțele date și convingerile proprii. Chiar dacă continentul austral a fost afectat în mod particular de o atare criminalitate, cu o semnificație morală aparte și un impact social deosebit, și, astfel, unii doreau să fie un proces al sistemului în sine, exemplar, prin constatările sale și pedepsele aplicate, nu trebuie să se confunde justiția judiciară a judecătorilor cu justiția mediatică a opiniei publice. Aceasta din urmă poate avea un rol semnificativ în relevarea faptelor, dar nu poate, în niciun caz, să se substituie celei dintâi. O justiție mediatică nu cunoaște niciodată îndoiala și rămâne, mai degrabă, un procuror intransigent și plin de certitudini, cu judecăți rămase la latitudinea ultimă a fiecăruia dintre receptorii săi.

4. În plan conceptual să ne amintim că adagiul latin in dubio pro reo sintetizează și presupune ideea fundamentată potrivit căreia se impune ca întotdeauna să căutăm interpretarea cea mai favorabilă ori sensul cel mai puțin riguros, mai clement și, în final, cel mai uman, ale legii, probelor și faptelor.

Este un principiu fundamental al dreptului care se aplică fără limite în timp și spațiu și indiferent de sistemul judiciar. „Un judecător care ar respinge în mod deliberat acest principiu, scrie Sebastien Neuville, și-ar dezonora funcția și și-ar diminua propria autoritate, fie el francez ori englez, german ori italian, american ori rus, chinez ori nord-coreean”. Listă de pe care nu ar trebui să lipsească nici cel român ci, dimpotrivă, ar fi de dorit să-l vedem tot mai evident, în pretoriu, prin hotărârile pronunțate și atitudinile judiciar-profesionale manifestate.

Într-o societate cu adevărat democratică, pătrunsă de spiritul și valorile statului de drept, evitarea erorii judiciare și aplicarea regulii in dubio pro reo este un element de identitate și de apartenență. Eroarea judiciară e și rămâne, mai ales în penal, o tragedie și un stigmat general. Ea dezonorează pe toți cei care au concurat, într-un fel sau altul, la producerea sa: judecătorii care au comis ireparabilul; avocații incapabili a o preveni; anchetatorii și acuzarea care au trimis un nevinovat fără indicii temeinice în fața justiției (oarbe). De-a lungul secolelor, marii gânditori au formulat numeroase avertismente pentru cultura și moștenirea culturală a umanității în această privință. Montaigne scria: condamnarea unui nevinovat „e mai criminală decât crima”; La Bruyère declara că „un nevinovat condamnat este problema tuturor oamenilor onești”; Chateaubriand considera, la rândul său, că „mai grav de a ucide e pentru un nevinovat a-l declara vinovat”, iar Victor Hugo conchidea că „un drept asasinat în pădurea legilor” este pentru umanitate un rău mai mare decât 100.000 de oameni căzuți pe câmpul de luptă!”

5. Numai că, se pare că noi, oamenii în general și juriștii în special, avem o oarecare teamă față de dubiu, cu siguranță un semn de slăbiciune ori de fragilitate; prima, ca trăsătură de caracter, secunda, provenită mai ales din neîncrederea în propriile capacități de judecată și profesionale. Departe de a fi o slăbiciune, îndoiala este, dimpotrivă, o forță și una exclusiv umană prin excelență; robotul, ca rod al inteligenței artificiale nu cunoaște deloc îndoiala, consideră că poate oferi răspunsuri la toate, cel puțin în aparență, dar se dovedește în fapt incapabil de a oferi soluții la chestiuni existențiale pe care numai umanitatea și le poate pune. Deopotrivă, ne temem de ignoranță întrucât vrem să știm și să controlăm totul; preferăm a fi plini de certitudini, pe care nu le întemeiem total și întotdeauna pe argumente raționale, le confundăm uneori cu simplele opinii, chiar total eronate, fondate pe fake news induse ori prin manipulare din parte altora. Dacă suntem inteligenți și gândim autentic juridic putem și trebuie să ne recunoaștem ignoranța atunci când se impune, mai ales că în condițiile societății actuale, una a multiplicării riscurilor, ne aflăm în multe incertitudini, iar cea științifică împinge precauția la rangul de principiu consacrat și garantat juridic. Marea criză, inițial sanitară, provocată de pandemia de Covid-19 pe care o traversăm în prezent, este ilustrativă în acest sens. Drept urmare, nu numai că trebuie să recunoaștem dubiul, să-i acordăm locul cuvenit în gândirea și acțiunea noastră, ci chiar să-l cultivăm. Fără îndoială, nu e vorba de îndoiala sofistică a lui Gorgios ori de cea sceptică a lui Pyrron; ceea ce interesează juristul și în particular cel chemat să îmbrace roba de magistrat e dubiul exprimat adesea printr-o falsă prudență, un abandon al pasivității, o abținere de la aprofundarea stării de fapt și explicitarea cât mai deplină a textului legal pertinent. El, dubiul, poate proveni dintr-o curioasă certitudine că adevărul nu există, că e un simplu miraj ori ca o afirmație menită să recunoască afirmația contrară.

În fine, într-o fericită formulare născătoare de abundente reflecții, „îndoiala este un prealabil care poate apoi să întărească certitudinea (în domeniul rațional) ori credința (în domeniul credinței)”. Descartes, Augustin din Hippone, Thomas d’Aquino sunt numai câteva nume de personalități care, în operele lor, au analizat și relevat metamorfozele și semnificațiile filosofico-morale ale îndoielii ca marker al firii umane, probând în același timp teza ca atare.

6. Încercând să exprime legislativ asemenea înțelesuri de necuprins în simple texte normative, art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală român, plasat la Titlul I Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale, prevede că După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în favoarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului, iar art. 396 alin. (2), aferent materiei judecării cauzelor, prevede: „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.” Considerată ca un element de noutate în planul dreptului pozitiv penal român, prevederea expresă a regulii in dubio pro reo este apreciată ca o garanție a respectării principiului prezumției de nevinovăție căruia i se subsumează în semnificații componente și generate. Doctrina aferentă concluzionează că examinarea coroborată a celor două texte de lege evidențiază faptul că depășirea oricărei îndoieli rezonabile trebuie să aibă ca suport, deopotrivă, administrarea și examinarea întregului probatoriu, respectiv să se întemeieze exclusiv pe probe evaluate în întregime și coroborate. Ca reper de înțelegere și exigențe de interpretare au fost recunoscute și s-au impus, în acest context, concluzii precum: simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; pozițiile organului de urmărire penală nu sunt obligatorii în faza de judecată, interpretarea probelor urmând a fi făcută în mod independent de judecător; hotărârea de condamnare trebuie să se întemeieze pe probe certe de vinovăție; dacă îndoiala nu e înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare, pentru că „dubiul e echivalent cu o probă pozitivă de nevinovăție”. Textele în cauză, prin formulare și conținut, exprimă în mod evident o mixitate rezultată prin împrumuturi din cele două sisteme juridice occidentale fundamentale – continental și de common law – în spiritul hibridizării, și nu în cel al confruntării acestora.

Într-un plan mai general, se afirmă, pe bună dreptate, că prezumția de nevinovăție domină întregul drept al probei; referitor la sarcina acesteia decurg regulile potrivit cărora „proba apasă asupra acuzării” și, respectiv, cea că „îndoiala profită acuzatului”. În consecință, a obliga o persoană să-și dovedească nevinovăția ar însemna a socoti că ea trebuie să fie considerată a priori ca nevinovată; în același timp, a ține-o ca vinovată în caz de dubiu ar însemna să se prezume vinovăția sa. Este adevărat, totodată, că drept efect al prezumției de nevinovăție cerința sarcinii probei este adeseori contrată ori neutralizată de prezumpția de culpă ori de răspundere a căror valabilitate a fost validată în jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor naționale respective.

7. Amintind parcă de formula profesorului francez François Terré potrivit căreia „dreptul este o îndoială care decide”, formula codificată trimite la percepția oricărui jurist, generic văzut fie el în ipostaze cum ar fi cele de legislator magistrat, avocat sau profesor. Ea poate viza apoi diferite tipuri de decizii, de la actele legislative de toate felurile și diferită forță juridică, la variatele jurisprudențe și până la un contract simplu ori o interpretare de ordin didactic. În fine, apare și fațeta legată de observația clasică a lui J. Carbonnier că dreptul nu are rigiditatea pe care un nejurist crede a o decela. Norma juridică nu este decât o punere de problemă, ea nu relevă deloc o certitudine și cu atât mai puțin una evidentă. Într-o ecuație aristoteliciană clasică, silogismul demonstrativ zămislește știința, în timp ce cel dialectic generează opinia, iar autorul lor, după cum se știe, a plasat dreptul în cadrul secundului. Așadar, pentru Stagyrit, el aparține materiei opiniei, și nu domeniului certitudinii; concret, aceasta ar semnifica faptul că atunci când avem o opinie spiritul nostru aderă la o propoziție, dar cu teama de a se înșela; invers, certitudinea disipează temerea întrucât spiritul este convins că a atins, a ajuns la adevăr. În această privință nu mai e deloc îndoială, în timp ce în prezența unei opinii ne putem îndoi întotdeauna de alegerea pe care am efectuat-o. Pentru aceasta trebuie să hotărâm, însă decizia are întotdeauna ca fundament îndoielile și nu ajunge decât la o opinie. O lege, dacă constituie o certitudine în ceea ce privește existența sa, nu rămâne mai puțin o opinie; ea nu este un adevăr întrucât poate fi oricând abrogată sau înlocuită cu o alta. La fel și o decizie a justiției nu reprezintă decât o opinie, ține loc de adevăr și nu-l constituie ca atare, și încă unul judiciar, putând să  fi reformată, modificată în tot sau parțial în urma căilor de atac care, la rândul lor, tocmai de aceea au fost gândite și reglementate. De acord deci cu cei care susțin că dreptul enunță mai ales verosimilul, credibilul decât adevărul (cu atât mai mult cu cât finalitatea sa primă constă în a căuta nu adevărul, ci justiția!). Prin urmare, chemat să înfăptuiască justiția, judecătorul nu ar trebui cu atât mai mult să se teamă de a se înșela cu cât are obligația de a judeca sub pedeapsa denegării de justiție; el nu poate lăsa părțile în incertitudine, trebuie să tranșeze conflictul/litigiul cu riscul de a se înșela, dar cu liniștea sufletească de a ști că există căi de atac, cu excepția cazului în care judecă și se pronunță în ultimă instanță, prin hotărâre definitivă și executorie.

8. Punându-și întrebarea cum se combină atunci această obligație de a judeca și îndoiala de a nu putea reuși să o ducă la capăt, profesorul de la Școala de drept a SciencePo găsește răspunsul în înțelegerea cuvenită și aplicarea corectă a principiului exprimat prin adagiul in dubio pro reo. Problema dobândește implicații extreme în situații excepționale, precum cea dintr-un sistem legislativ în care ar mai exista încă pedeapsa cu moartea și un atare verdict pus în execuție devine iremediabil din toate punctele de vedere și cu consecințe incalculabile în caz de eroare judiciară!

Însă, până la asemenea situații limită, magistratul poate avea și să-și păstreze o îndoială asupra vinovăției unei persoane indiferent de pedeapsa legală pe care ar trebui să o cuantifice și stabilească spre a fi executată. Opinia absolută a marilor specialiști și magistraţilor autentici este că, în prezența unui atare dubiu, soluția posibilă nu poate fi decât achitarea! Aceasta nu înseamnă însă că persoana respectivă nu e vinovată, ci pur și simplu semnifică faptul că nu am ajuns să știm dacă ea este sau nu vinovată și se cuvine, în consecință, să suporte rigorile pedepsei!

Este mesajul care se degajă din decizia definitivă a Înaltei Curți a Australiei din 5 aprilie 2020 și pe care îl argumentează și transmite, la capătul unei izbutite analize și expresive concluzii, profesorul de drept S. Neuville în revista de drept „Recueil Dalloz” din 23 iulie 2020, publicație în care, „în fiecare săptămână, cele mai mari semnături ale dreptului (francez) selecționează și analizează jurisprudența și reflectează asupra problematicii emergente”.

9. La finele articolului său, profesorul de drept privat și științe penale (atenție, în Franța dreptul penal se consideră aparținător, din perspectiva diviziunii clasice a dreptului, dreptului privat!) S. Neuville conchide că în speța australiană reținută ca pretext demersului său ca, de altfel, și a celui de față, există un tribunal care deja s-a pronunțat irevocabil în cauză; cel al forului intern, pe care, în mod curent, îl denumim conștiință de sine, acea voce interioară la care se referea, în urmă cu peste 2000 de ani în Grecia timpului său, Socrate, locul cel mai secret și mai intim al oricărei ființe umane. Fie că e vorba  de autorul anonim al plângerii penale ori de ierarhul cleric George Pell, fiecare dintre ei știe cel mai bine și mai exact ceea ce s-a întâmplat, ce se cuvine juridic constatat, dacă și cât sunt vinovați și ce pedeapsă s-ar cuveni sau nu. „Dacă e nevinovat, acuzatorul anonim va înțelege, fără îndoială, rezonanțele remușcărilor sale”, după cum „achitatul” va fi conștient mai mult ca oricând „că a făcut oricum ceva reprobabil și meandrele gândirii, preceptelor umane și neputința dreptului l-au salvat de la o pedeapsă ori l-au apărat împotriva minciunii!”.

Ca orice problemă perenă și majoră, prezumția de nevinovăție și efectele îndoielii (rezonabile) asupra interpretării probelor și emiterii verdictului își păstrează întotdeauna actualitatea îndemnându-ne la reflecții și acțiuni conforme și pe măsură.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române