Jurisprudență CEDO privind persoanele vârstnice și sfârșitul vieții

Marin Voicu
Marin Voicu

A. PERSOANELE VÂRSTNICE

1. Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

1.1. Moartea pretins cauzată de condiţiile precare din spital şi/sau de un tratament neadecvat

Cereri pendinte

1. Volintiru împotriva Italiei (cererea nr. 8530/08)
Cerere comunicată Guvernului italian la 19 martie 2013

În februarie 2007, mama în vârstă de 85 de ani a reclamantei a fost dusă de urgenţă la spital pentru hipoglicemie şi leziuni neurologice grave, stare comatoasă, prezenţa simultană a unei infecţii a fluxului sanguin din plămânul stâng şi un blocaj al diurezei. Peste aproximativ o lună medicii au decis că aceasta trebuia externată; cu toate că starea sănătăţii sale încă era considerată gravă, existase o uşoară ameliorare şi starea ei apărea acum stabilă. La 10 martie 2007 aceasta a fost dusă la camera de gardă în stare de comă. A murit la 19 martie 2007. Reclamanta se plânge, în special, că mama ei nu a primit tot tratamentul necesar pentru a-şi proteja viaţa. Totodată, a mai susţinut că precarele condiţii din spital au cauzat infecţia care a dus la decesul mamei sale, şi s-a plâns de lipsa unei anchete efective a autorităţilor în această problemă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a comunicat cererea Guvernului italian şi a adresat întrebări părţilor, în conformitate cu art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant), art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi art. 35 (criterii de admisibilitate) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

1.2. Dispariţia unui pacient cu Alzheimer din centrul de îngrijire si asistenţă

1. Dodov împotriva Bulgariei
17 ianuarie 2008

Cauza avea ca obiect dispariţia mamei reclamantului, care suferea de Alzheimer, dintr-un cămin pentru persoane vârstnice administrat de stat. Reclamantul a afirmat că viaţa mamei sale fusese pusă în pericol de neglijenţa personalului căminului, că poliţia nu luase toate măsurile necesare pentru a-i căuta mama imediat după dispariţie si că ancheta nu dusese la sancţiuni penale sau disciplinare. A reclamat, de asemenea, durata excesivă a acţiunii civile pentru a obţine despăgubiri.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. A considerat că este rezonabilă presupunerea că mama reclamantului murise. De asemenea, constată legătura directă dintre nesupravegherea mamei acestuia, în ciuda dispoziţiilor de a nu o lăsa niciodată neînsoţită, si dispariţia ei. În prezenta cauză, Curtea observă că, în ciuda existenţei în dreptul bulgar a trei căi de atac – penală, disciplinară si civilă – autorităţile nu oferiseră, în practică, reclamantului mijloacele pentru a stabili faptele legate de dispariţia mamei sale si a trage la răspundere persoanele sau instituţiile care nu îsi respectaseră atribuţiile. În faţa unei cauze discutabile de neglijenţă punând în primejdie viaţa persoanei, sistemul juridic în ansamblul său nu a furnizat prin urmare un răspuns adecvat şi la timp conform cerinţelor privind obligaţiile procedurale ale statelor în temeiul art. 2. De asemenea, Curtea a considerat că nu a fost încălcat a art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte reacţia poliţiei la dispariţia mamei reclamantului. Ţinând seama de realităţile practice ale muncii zilnice a poliţiei, Curtea nu era convinsă că reacţia acesteia în cazul dispariţiei fusese adecvată. In cele din urmă, Curtea a reţinut că procedura civilă, care durase zece ani, nu respectase cerinţa termenului rezonabil, încălcând art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie.

1.3. Transferul nevoluntar al rezidenţilor dintr-un cămin pentru persoane vârstnice în alt cămin

1. Watts împotriva Regatului Unit
4 mai 2010 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta în vârstă de 106 ani locuise mai mulţi ani într-un cămin pentru persoane vârstnice pe care, din motive bugetare, consiliul local – proprietarul şi administratorul căminului – a decis să-l închidă. Reclamanta s-a plâns, în special, că transferul său involuntar de către autorităţile locale la un nou cămin pentru persoane vârstnice a dus la un risc pentru viaţa şi sănătatea ei. Ea a susţinut, în special, că transferul în cauză i-ar reduce speranţa de viaţă cu 25%.

Curtea, constatând netemeinicia capetelor de cerere formulate de reclamantă, a declarat cererea inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 (criteriile de admisibilitate) din Convenţie. Curtea era convinsă că transferul inadecvat gestionat al rezidenţilor vârstnici ai unui cămin ar putea avea un impact negativ asupra speranţei lor de viaţă ca urmare a fragilităţii generale şi a rezistenţei la schimbare a persoanelor în vârstă. Cu toate acestea, având în vedere alegerile operaţionale pe care trebuie să le facă autorităţile locale în prestarea îngrijirii de tip rezidenţial pentru vârstnici, planificarea atentă şi paşii care fuseseră făcuţi pentru a minimiza orice risc la adresa vieţii reclamantei, Curtea a considerat că autorităţile îşi îndepliniseră obligaţiile pozitive în conformitate cu art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie.

1.4. Interzicerea torturii şi a pedepselor sau a tratamentelor inumane ori degradante (art.3 din Convenţie)

Pretinsa insuficienţă a pensiei pentru limită de vârstă pentru un nivel de trai adecvat

1. Larioshina împotriva Rusiei
23 aprilie 2002 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta era o femeie în vârstă care trăia din pensia pentru limită de vârstă şi din alte prestaţii sociale. Aceasta a susţinut în special că aceste beneficii nu erau suficiente pentru un nivel de trai corespunzător.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată), în conformitate cu art. 35 (criteriile de admisibilitate) din Convenţie. Curtea a considerat că o plângere cu privire la suma cu totul insuficientă a pensiei şi a celorlalte prestaţii sociale poate, în principiu, să ridice o problemă în temeiul art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Cu toate acestea, pe baza materialelor avute la dispoziţie, Curtea nu constată niciun indiciu că suma pensiei reclamantei şi a prestaţiilor sociale ar fi cauzat prejudicii sănătăţii sale fizice sau mentale care să atingă gradul minim de gravitate sub incidenţa art. 3.

2. Budina împotriva Rusiei
18 iunie 2009 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta primea o pensie de invaliditate. La atingerea vârstei de pensionare şi la cererea reclamantei, pensia de invaliditate a fost înlocuită cu pensia pentru limită de vârstă. Considerând pensia inadecvată nevoilor sale, reclamanta a încercat fără succes să o actualizeze în instanţă. Ulterior, s-a plâns Curţii constituţionale ruse că legea pensiilor permitea pensii sub nivelul stabilit de subzistenţă, dar în zadar.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată), în conformitate cu art. 35 (criteriile de admisibilitate) din Convenţie. A notat că nu putea exclude că responsabilitatea statului pentru „tratamente” poate apărea atunci când un reclamant care depinde în totalitate de sprijinul statului se confruntă cu indiferenţa oficială aflându-se într-o situaţie gravă de privaţiuni sau nevoi incompatibilă cu demnitatea umană. Cu toate acestea, deşi venitul reclamantei nu era ridicat în termeni absoluţi, ea nu reuşise să-şi justifice afirmaţia potrivit căreia lipsa de fonduri se traducea într-o suferinţă concretă. Într-adevăr, nu exista niciun indiciu în materialele depuse în faţa Curţii că nivelul pensiei şi al prestaţiilor sociale de care dispunea reclamanta nu era suficient pentru a o proteja de prejudicii aduse sănătăţii sale fizice sau mentale sau de o situaţie de degradare incompatibilă cu demnitatea umană. Prin urmare, deşi situaţia sa era dificilă, Curtea nu a fost convinsă că în circumstanţele din prezenta cauză a fost atins pragul ridicat al prevăzut de art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

1.5. Riscul pretins privind tratamentul contrar art. 3 în cazul aplicării unei decizii de expulzare

1. Chyzhevska împotriva Suediei
25 septembrie 2012 (decizie de radiere de pe rol)

Reclamanta, cetăţean ucrainean în vârstă de 91 de ani, s-a plâns de faptul că executarea deciziei de expulzare pentru returnarea sa în Ucraina ar încălca art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, din cauza sănătăţii sale precare şi a faptului că nu avea rude sau altă reţea socială în Ucraina.

Curtea a hotărât radierea de pe rol a cauzei, în conformitate cu art. 37 (radierea de pe rol) din Convenţie, întrucât reclamantei i se acordase un permis de şedere permanentă în Suedia şi astfel nu se mai confrunta cu expulzarea în Ucraina. Într-adevăr, având în vedere certificatul medical din februarie 2012, în care se afirma că sănătatea precară a reclamantei se deteriorase şi că viaţa ei ar fi în mare pericol dacă ar fi urcată în avion pentru a fi expulzată, Consiliul suedez pentru migraţie concluzionase că existau obstacole de natură medicală în aplicarea deciziei de expulzare.

2. Frolova împotriva Finlandei
14 ianuarie 2014 (decizie de radiere de pe rol)

Bazându-se în special pe art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, reclamanta, cetăţean rus, născută în 1935, a susţinut că era în întregime dependentă de familia ei din Finlanda şi că îndepărtarea sa în Rusia va avea consecinţe grave.

Curtea a decis radierea de pe rol a cauzei, în temeiul art. 37 (radierea de pe rol) din Convenţie. A observat că procedura internă se încheiase şi că reclamantei i se acordase un permis de şedere permanentă în Finlanda, care putea fi reînnoit. Prin urmare, reclamanta nu mai reprezenta subiectul unui ordin de expulzare.

3. Senchishak împotriva Finlandei
18 noiembrie 2014

Cauza viza ameninţarea cu îndepărtarea din Finlanda a unui cetăţean rus de 72 de ani. Aceasta a susţinut că nu va avea acces la îngrijire medicală în Rusia, fiind imposibil să obţină acolo un loc într-un centru de îngrijire şi asistenţă, şi din cauză că va fi separată de fiica sa, cetăţean finlandez.

Curtea a hotărât că nu se va încălca art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, în cazul în care reclamanta avea să fie expulzată în

Rusia. Curtea a constatat că nici situaţia generală din Rusia, nici situaţia personală a reclamantei nu o va expune unui risc real de tratament inuman sau degradant dacă avea să fie expulzată. În special, nu a adus probe pentru a-şi dovedi acuzaţia potrivit căreia nu ar avea acces la tratament medical în Rusia, unde există instituţii private şi publice de îngrijire sau posibilitatea de a angaja ajutor extern. De asemenea, Curtea avea garanţia că se va ţine seamă de starea sănătăţii reclamantei la momentul îndepărtării sale şi că va fi organizată o transportare adecvată – de exemplu, cu ambulanţa. Curtea a statuat că art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie nu se aplică în cauza reclamantei şi această parte din plângere a fost declarată inadmisibilă.

1.6. Condiţiile de detenţie si compatibilitatea menţinerii în detenţie cu vârsta

1. Sawoniuk împotriva Regatului Unit
29 mai 2001 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul, născut în 1921, s-a referit la vârsta înaintată (79-80 ani), la problemele de sănătate si la tratamentul necorespunzător din penitenciar care făceau ca pedeapsa închisorii să fie extrem de dificilă. S-a plâns în special că aplicarea pedepsei obligatorii a detenţiunii pe viaţă a încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

În această cauză, Curtea a reiterat faptul că nu există nicio interdicţie în Convenţie cu privire la detenţia în penitenciar a persoanelor care ating o vârstă înaintată. Cu toate acestea, neacordarea de îngrijiri medicale necesare deţinuţilor poate constitui un tratament inuman si statele au obligaţia de a adopta măsuri pentru a proteja confortul persoanelor private de libertate. Dacă gravitatea relelor tratamente sau a neglijenţei atinge pragul interzis de art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante si a pedepselor) din Convenţie, aceasta depinde de circumstanţele speciale ale cauzei, inclusiv vârsta si starea de sănătate a persoanei interesate ca si de durata si natura tratamentului si a efectelor sale fizice si psihice. În speţă, întrucât s-a plâns de condiţiile sale de detenţie sau de lipsa tratamentului medical în contextul art. 3 din Convenţie, Curtea constata că reclamantul nu formulase acţiuni în instanţele naţionale, în faţa cărora, în temeiul Legii drepturilor omului din 1998, în vigoare din octombrie 2000, ar fi putut să se bazeze direct pe dispoziţiile Convenţiei. Prin urmare, reclamantul nu epuizase căile de atac interne în această privinţă asa cum prevede art. 35 (condiţiile de admisibilitate) din Convenţie si în consecinţă Curtea a declarat cererea inadmisibilă.

2. Papon împotriva Franţei
7 iunie 2001 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate pentru complicitate la săvârşirea de crime împotriva umanităţii, avea 90 de ani când a introdus cererea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acesta a susţinut că menţinerea în detenţie a unei persoane de vârsta sa este contrară art. 3 (interzicerea pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, iar condiţiile de detenţie din penitenciarul în care se afla nu erau compatibile cu vârsta sa înaintată si cu starea sa de sănătate.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată). Curtea nu a exclus posibilitatea ca în anumite condiţii detenţia unei persoane vârstnice pe o perioadă îndelungată să ridice o problemă în temeiul art. 3 (interzicerea pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, dar a subliniat că trebuie să se ţină seama de circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte. De asemenea, Curtea a observat că niciunul dintre statele părţi la Convenţie nu are stabilită o vârstă maximă pentru detenţie. În speţă, Curtea a hotărât că, date fiind starea generală de sănătate a reclamantului si condiţiile sale de detenţie, tratamentul acestuia nu atinsese nivelul de gravitate necesar pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie. Desi avea afecţiuni cardiace, starea sa generală a fost definită ca „bună” într-un raport de expertiză.

A se vedea, de asemenea: Priebke împotriva Italiei, decizia privind admisibilitatea din 5 aprilie 2001; Enea împotriva Italiei, hotărârea (Marea Cameră) din 17 septembrie 2009.

3. Farbtuhs împotriva Letoniei
2 decembrie 2004

Reclamantul, declarat vinovat în septembrie 2009 de crime împotriva umanităţii şi genocid pentru rolul avut în deportarea şi decesul a zeci de cetăţeni letoni în timpul represiunii staliniste din 1940 şi 1941, s-a plâns că, date fiind vârsta, infirmitatea sa şi incapacitatea penitenciarelor din Letonia de a răspunde nevoilor sale specifice, menţinerea pedepsei închisorii era un tratament contrar art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. În cele din urmă, în 2002, instanţele interne au scutit reclamantul de executarea restului de pedeapsă, după ce au constatat inter alia că acesta contractase alte două boli aflându-se în penitenciar şi că în general i se agravase starea de sănătate. Reclamantul a fost eliberat a doua zi.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor degradante) din Convenţie. A notat că reclamantul avea 84 de ani când a fost trimis la închisoare, fiind paraplegic şi cu dizabilităţi şi astfel în incapacitatea de a îndeplini majoritatea sarcinilor zilnice fără ajutor. În plus, în momentul privării de libertate, suferea deja de mai multe boli grave, majoritatea cronice şi incurabile. Curtea a considerat că, atunci când autorităţile naţionale au decis încarcerarea unei astfel de persoane, acestea trebuiau să aibă deosebită grijă ca să se asigure de compatibilitatea condiţiilor de detenţie cu nevoile specifice generate de infirmitatea deţinutului. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a constatat că, având în vedere vârsta, infirmitatea şi starea reclamantului, menţinerea acestuia în detenţie nu era o măsură adecvată. Situaţia în care a fost adus i­ar fi cauzat cu siguranţă o stare permanentă de anxietate şi o senzaţie de inferioritate şi umilire atât de acută încât să constituie tratament degradant. Prin întârzierea cu mai mult de un an a punerii sale în libertate, deşi directorul penitenciarului a depus o cerere oficială pentru eliberarea acestuia însoţită de probe medicale, autorităţile letone nu îl trataseră prin urmare pe reclamant în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie.

4. Haidn împotriva Germaniei
13 ianuarie 2011

Reclamantul din această cauză, născut în 1934, s-a plâns în special că plasarea sa în arest preventiv pe durată nedeterminată, după ce executase integral pedeapsa cu închisoarea, reprezentase un tratament inuman şi degradant.

Curtea a hotărât că nu fusese încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, constatând că în prezenta cauză nu fusese atins nivelul minim de gravitate necesar pentru tratamente sau pedepse inumane sau degradante. Curtea nu este convinsă în mod special că vârsta avansată a reclamantului combinată cu starea sa precară (dar nu gravă) de sănătate erau de natură să-l aducă în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie.

5. Contrada (nr. 2) împotriva Italiei
11 februarie 2014

Reclamantul, în vârstă de aproape 83 de ani, a susţinut în special că, date fiind vârsta şi starea sa de sănătate, respingerea repetată de către autorităţi a cererilor sale pentru suspendarea executării pedepsei ori pentru comutarea pedepsei în arest la domiciliu era un tratament inuman şi degradant.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. A observat în special că era neîndoielnic faptul că reclamantul suferise de mai multe afecţiuni medicale grave şi complexe, şi că toate rapoartele şi certificatele medicale prezentate autorităţilor competente în cadrul procedurii constataseră în mod constant şi fără echivoc că starea de sănătate a acestuia nu era compatibilă cu regimul de executare a pedepsei în care a fost încadrat. Curtea a mai observat că cererea reclamantului pentru arest la domiciliu a fost aprobată abia în 2008, adică abia după 9 luni de la prima cerere. Având în vedere certificatele medicale puse la dispoziţia autorităţilor, timpul scurs până la plasarea acestuia în arest la domiciliu şi motivarea deciziilor de respingere a cererilor, Curtea a constatat că menţinerea reclamantului în detenţie fusese incompatibilă cu interzicerea tratamentelor inumane ori degradante conform art. 3 din Convenţie.

1.7. Obligaţia de a îndeplini serviciul militar

1. Tastan împotriva Turciei
4 martie 2008

Înscris în registrele de stare civilă în 1986, reclamantul a fost chemat în februarie 2000 – la vârsta de 71 de ani – pentru a îndeplini serviciul militar. A fost obligat să execute pregătirea militară şi să ia parte la toate activităţile fizice la fel ca recruţii în vârstă de 20 de ani. După ce starea sănătăţii sale s-a deteriorat, a obţinut un certificat care îl scutea de serviciul militar în aprilie 2000. Reclamantul s-a plâns în special că fusese obligat la îndeplinirea serviciului militar în ciuda vârstei sale, susţinând în special că fusese supus unor rele tratamente fizice şi psihice.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie coroborat cu art. 13 (dreptul la o cale de atac eficientă). Aceasta a considerat, în special, că prin chemarea reclamantului pentru a îndeplini serviciul militar şi faptul că a fost ţinut acolo, făcându-l să ia parte la pregătirea rezervată recruţilor mult mai tineri decât el, fusese supus unei experienţe deosebit de traumatizante şi îi fusese afectată demnitatea. Îi fusese provocată o suferinţă suplimentară faţă de ce implica pentru orice bărbat obligaţia îndeplinirii serviciului militar şi care reprezentase, în sine, tratament degradant în sensul art. 3.

1.8. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4 din Convenţie)

1. Meier împotriva Elveţiei
9 februarie 2016

Această cauză privea cerinţa ca o persoană privată de libertate să muncească peste vârsta de pensionare. Reclamantul a invocat în special faptul că îi fusese încălcat dreptul de a nu i se cere să execute muncă forţată sau obligatorie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 4 § 2 (interzicerea muncii forţate) din Convenţie. A subliniat în special că între statele membre ale Consiliului Europei nu exista consens cu privire la munca obligatorie pentru persoanele private de libertate după vârsta de pensionare. În consecinţă, a scos în evidenţă, pe de o parte, faptul că autorităţile elveţiene se bucurau de o marjă de apreciere substanţială şi, pe de altă parte, faptul că nu poate fi dedusă nicio interdicţie absolută din art. 4 din Convenţie. Munca obligatorie efectuată de reclamant în timpul detenţiei sale poate astfel fi considerată „muncă cerută a fi efectuată în cursul normal al detenţiei”, în sensul art. 4 din Convenţie. În consecinţă, nu constituise „muncă forţată sau obligatorie” în sensul acestui articol.

1.9. Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 din Convenţie)

1. H.M. împotriva Elveţiei (nr. 39187/98)
26 februarie 2002

Reclamanta, născută în 1912, s-a plâns de lipsa de legalitate a pedepsei sale privative de libertate deoarece fusese plasată într-un centru de îngrijire şi asistenţă pe motivul neglijenţei. Ea a susţinut în această privinţă că numai „vagabondajul” este citat în Convenţie şi nu neglijenţa, ca motiv de detenţie. Se plânge că detenţia ei era lipsită de legalitate.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 5 § 1 (dreptul la libertate şi siguranţă) din Convenţie, constatând că, în circumstanţele speţei, plasarea reclamantei în centrul de îngrijire şi asistenţă nu reprezenta lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1, ci fusese o măsură responsabilă pe care o luaseră autorităţile competente în interesul reclamantei, pentru a-i oferi servicii de îngrijire medicală necesare, condiţii de viaţă şi standarde de igienă satisfăcătoare. Curtea a considerat în special că reclamanta avusese ocazia de a primi îngrijiri la domiciliu, dar că aceasta şi fiul ei refuzaseră să coopereze. Ulterior, condiţiile de trai ale acesteia se deterioraseră atât de mult încât autorităţile hotărâseră să treacă la acţiune. Comisia de apel a examinat cu atenţie circumstanţele cauzei şi a hotărât că în centrul de îngrijire şi asistenţă în cauză, aflat într-o zonă familiară reclamantei, i se putea oferi acesteia îngrijirea necesară. Reclamanta putea de asemenea să menţină un contact social cu lumea exterioară în timp ce se afla în centru. Curtea a mai reţinut că reclamanta, după ce se mutase în centrul de îngrijire şi asistenţă, fusese de acord să rămână acolo.

2. Vasileva împotriva Danemarcei
25 septembrie 2003

Reclamanta, în vârstă de 67 de ani cu stare de sănătate precară, a avut o altercaţie într-un autobuz cu un controlor care a acuzat-o că nu avea un bilet de călătorie valabil. A fost chemată poliţia şi reclamanta a fost arestată pentru că nu şi-a dat numele, adresa şi data naşterii la cerere. A fost dusă la secţia de poliţie, unde a fost reţinută de la ora 21.30. până la ora 11 a doua zi, după ce se identificase. După punerea sa în libertate, reclamanta a căzut şi a fost internată trei zile cu tensiune arterială crescută. S-a plâns că reţinerea ei era lipsită de legalitate.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 5 § 1 (dreptul la libertate şi siguranţă) din Convenţie, constatând că autorităţile nu ajunseseră la echilibrul dintre dreptul la libertate şi la siguranţă şi nevoia de a asigura îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de lege. Se admite faptul că reţinerea fusese în acord cu Legea privind administrarea justiţiei, care obliga persoanele să-şi precizeze numele, adresa şi data naşterii la cererea poliţiei, şi avea ca scop să asigure îndeplinirea acestei obligaţii. Curtea a recunoscut, de asemenea, că era esenţial ca poliţia să poată identifica cetăţenii în cadrul exercitării sarcinilor sale, precum şi că era legitim pentru companiile de transport să implice poliţia în litigii privind valabilitatea unui bilet de autobuz. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte durata reţinerii, privarea de libertate a reclamantei timp de 13 ore şi jumătate fusese mai lungă decât necesar şi neproporţională cu scopul reţinerii sale, ţinând seama de faptul că nu se întreprinseseră eforturi pentru stabilirea identităţii acesteia pe toată perioada reţinerii. În plus, reclamanta nu fusese asistată de un medic, fapt care ar fi fost justificat de vârsta înaintată a acesteia şi ar fi servit de asemenea la depăşirea impasului din comunicarea dintre aceasta şi poliţie.

1.10. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie)

Pretinsa durată excesivă a procedurii

1. Sussmann împotriva Germaniei
16 septembrie 1998

Reclamantul, născut în 1916, s-a plâns de durata lungă a acţiunii penale în faţa Curţii Constituţionale Federale privind reducerea pensiei sale suplimentare.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, privitor la durata procedurilor. A reţinut ca admisibil că pentru reclamant în cadrul procedurii era în joc un considerent obiectiv: pensia suplimentară îi fusese redusă şi, având în vedere vârsta sa, procedura în faţa Curţii Constituţionale Federale fusese de o importanţă incontestabilă pentru el. Cu toate acestea, modificările sistemului de pensii suplimentare nu cauzaseră prejudicii reclamantului într-o măsură care să impună instanţei în cauză obligaţia de a se ocupa de cauza sa ca de o problemă foarte urgentă, aşa cum este cazul în anumite tipuri de litigii.

2. Jablonska împotriva Poloniei
9 martie 2004

Reclamanta de 81 de ani s-a plâns că durata acţiunii în anularea unui act notarial depăşise termenul rezonabil. A susţinut în special că, în ciuda vârstei foarte înaintate şi a faptului că fiecare înfăţişare în instanţa regională implica o călătorie lungă şi obositoare, participase la audieri şi prezentase dovezi ori de câte ori fusese necesar şi nu cauzase nicio amânare nejustificată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, privitor la durata procedurilor, având în vedere mai ales faptul că, dată fiind vârsta înaintată a reclamantei – avea deja 71 de ani când a început acţiunea în instanţă – instanţele poloneze ar fi trebuit să manifeste o diligenţă deosebită în tratarea cauze sale.

1.11. Proceduri de lipsire a persoanelor de capacitatea lor juridică

1. X si Y împotriva Croaţiei (nr. 5193/09)
3 noiembrie 2011

Această cauză se referea la acţiunile iniţiate de serviciile sociale de lipsi o mamă şi o fiică de capacitatea lor juridică. Prima reclamantă, născută în 1923, era imobilizată la pat şi suspectată de a suferi de demenţă. Mai întâi i-a fost numit un tutore în iulie 2006 şi apoi a fost lipsită de capacitate juridică în august 2008. Aceasta a pretins că procedura nu fusese corectă, deoarece nu fusese notificată şi ca urmare nu fusese audiată de un judecător şi nu fusese în măsură să prezinte probe.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, privitor la prima reclamantă, constatând că aceasta fusese privată de garanţiile procedurale corespunzătoare în acţiunea având drept rezultat o decizie cu efecte negative asupra vieţii sale private. Cu privire în special la motivările prezentate de instanţele naţionale pentru deciziile lor, Curtea nu a putut decât să observe că, în scopul asigurării unei îngrijiri adecvate a persoanelor în vârstă, autorităţile statului aveau la dispoziţie măsuri mult mai puţin invazive decât lipsirea lor de capacitate juridică.

1.12. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţie)

Sinuciderea asistată

1. Gross împotriva Elveţiei
30 septembrie 2014 (Marea Cameră)

În această cauză, reclamanta, o femeie vârstnică – care dorea să-şi curme viaţa deşi nu suferea de o boală clinică – a făcut plângere pentru că nu a putut să obţină aprobarea autorităţilor elveţiene pentru a primi o doză letală de medicament pentru a se sinucide. Reclamanta s-a plâns că, negându-i dreptul de a decide prin ce mijloace şi în ce moment îşi va încheia viaţa, autorităţile elveţiene au încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

În hotărârea Camerei din 14 mai 2013, Curtea a hotărât, cu majoritate, că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Aceasta a constatat, în special, că legislaţia elveţiană nu era suficient de clară cu privire la momentul în care se permite înlesnirea sinuciderii.

Cauza a fost apoi retrimisă Marii Camere la cererea Guvernului elveţian.

În ianuarie 2014, Guvernul elveţian a informat Curtea că a aflat că reclamanta a decedat în noiembrie 2011.

În hotărârea Marii Camere din 30 septembrie 2014, Curtea a declarat, cu majoritate, că respectiva cerere este inadmisibilă. A ajuns la concluzia că reclamanta intenţionase să inducă în eroare Curtea într-o chestiune legată chiar de esenţa plângerii sale. In special, aceasta a luat măsuri speciale de precauţie pentru a împiedica divulgarea de informaţii despre moartea sa către avocatul său, şi astfel către Curte, pentru a împiedica instanţa europeană să întrerupă judecarea cauzei sale. În consecinţă, Curtea constata că, prin comportamentul său, reclamanta abuzase de dreptul de a depune o cerere individuală [art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie]. Ca urmare a acestei hotărâri, constatările din hotărârea Camerei din 14 mai 2013, care nu au rămas definitive, nu mai sunt valabile din punct de vedere legal.

1.13. Refuzul unei companii de asigurări de a plăti cheltuielile medicale pretinse pentru o operaţie de schimbare de sex

1. Schlumpf împotriva Elveţiei
8 ianuarie 2009

Această cauză se referea la refuzul asigurătorilor de sănătate de a-i plăti reclamantei costurile operaţiei de schimbare de sex pe motiv că aceasta nu respectase perioada de aşteptare de doi ani pentru a permite o reexaminare, aşa cum cere jurisprudenţa Tribunalului federal al asigurărilor ca o condiţie pentru plata costurilor acestor operaţii. Reclamanta susţinea că suferinţa psihică pe care i-o provoca tulburarea de identitate venea încă din copilărie şi o dusese în repetate rânduri la un pas de sinucidere. În ciuda tuturor acestora, şi deşi la vârsta de aproape 40 de ani era deja sigură că este transsexuală, ea acceptase responsabilităţile de soţ şi tată până când copiii au crescut şi soţia ei a murit de cancer în 2002.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Aceasta a considerat, inter alia, că perioada de doi ani, în special la vârsta de 67 de ani a reclamantei, ar fi fost de natură să-i influenţeze decizia privind operaţia, afectându-i astfel libertatea de a-şi determina identitatea de gen. Având în vedere situaţia specială a reclamantei şi marja limitată de apreciere a statului pârât în legătură cu unul dintre cele mai intime aspecte al vieţii private, Curtea a concluzionat, prin urmare, că nu existase un just echilibru între societatea de asigurare şi interesele reclamantei. Curtea a hotărât prin urmare că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, prin refuzul Tribunalului federal al asigurărilor de a lua în considerare rapoartele de expertiză şi prin lipsa audierii publice.

1.14. Reducerea / suprimarea îngrijirii pe timp de noapte

1. McDonald împotriva Regatului Unit
20 mai 2014

Această cauză se referea la o doamnă de 71 de ani, cu o mobilitate extrem de limitată, care s-a plâns că o autoritate locală îi redusese suma alocată îngrijirii sale săptămânale. Reducerea era întemeiată pe decizia autorităţii locale că nevoile acesteia de a merge la toaletă noaptea ar putea fi rezolvate prin furnizarea de pamperşi şi cearceafuri absorbante în locul unui îngrijitor pe timp de noapte care să o asiste în utilizarea toaletei. Reclamanta susţinea că decizia de a-i reduce indemnizaţia pe motiv că ar fi putut folosi pamperşi noaptea, deşi nu suferea de incontinenţă, reprezentase o ingerinţă nejustificabilă şi disproporţionată în dreptul ei la respectarea vieţii private şi o expusese unei mari umilinţe.

Curtea a considerat că decizia de a reduce suma alocată pentru îngrijirea reclamantei reprezentase o ingerinţă în dreptul acesteia la respectarea vieţii private şi de familie, întrucât îi cerea să folosească pamperşi când ea nu suferea de fapt de incontinenţă. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în perioada cuprinsă între 2l noiembrie 2008 şi 4 noiembrie 2009 deoarece ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea vieţii private şi de familie nu fusese în conformitate cu legislaţia naţională în această perioadă. Curtea a declarat, de asemenea, inadmisibilă (în mod vădit nefondată) plângerea reclamantei privind perioada de după 4 noiembrie 2009, deoarece statul dispunea de o putere considerabilă pentru a lua decizii privind alocarea unor resurse limitate şi, prin urmare, ingerinţa în drepturile reclamantei fusese „necesară într-o societate democratică”.

1.15. Refuzul de a acorda unei persoane transsexuale pensia pentru limită de vârstă aplicabilă altor femei

1. Grant împotriva Regatului Unit
23 mai 2006

Reclamanta, transsexuală în vârstă de 68 de ani trecută post-operatoriu de la sexul masculin la sexul feminin, s-a plâns de nerecunoaşterea juridică a schimbării sexului şi de refuzul de a-i plăti pensia pentru limită de vârstă aplicabilă celorlalte femei (60). Cererea sa a fost respinsă pe motivul că ar fi avut dreptul la o pensie de stat numai la vârsta de 65 de ani, aceasta fiind vârsta de pensionare a bărbaţilor. Aceasta a făcut apel, fără succes. În 2002 a solicitat redeschiderea cauzei sale în lumina hotărârii Christine Goodwin împotriva Regatului Uni din 11 iulie 2002 a Curţii Europene a Drepturilor Omului. La 5 septembrie 2002, Departamentul pentru muncă şi pensii, având^ în vedere hotărârea Christine Goodwin, refuza să-i acorde reclamantei pensia de stat. În decembrie 2002, când reclamanta a împlinit vârsta de 65 de ani, au început plăţile pentru pensie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. Cu toate că statutul de victimă al reclamantei a încetat la data intrării în vigoare a Legii din 2004 privind recunoaşterea sexului, care i-a oferit astfel, la nivel naţional, mijloacele pentru obţinerea recunoaşterii juridice, aceasta putea, totuşi, să pretindă că este o victimă a nerecunoaşterii juridice de la data, ulterioară hotărârii Christine Goodwin, la care autorităţile britanice au refuzat să dea curs cererii sale, şi anume din 5 septembrie 2002.

1.16. Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie)

1. Heinisch împotriva Germaniei
21 iulie 2011

Această cauză se referea la concedierea unei asistente medicale de geriatrie după ce formulase o plângere penală împotriva angajatorului întemeiată pe deficienţe în privinţa îngrijirilor acordate. Reclamanta s-a plâns că, prin concedierea ei şi refuzul instanţelor de a dispune reîncadrarea sa, a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie, constatând că fusese disproporţionată concedierea reclamantei fără preaviz şi că instanţele interne nu asiguraseră un echilibru just între necesitatea de protejare a reputaţiei angajatorului şi necesitatea de a proteja dreptul reclamantei la libertatea de exprimare. Curtea a observat în special că, având în vedere deosebita vulnerabilitate a pacienţilor în vârstă şi necesitatea de a preveni abuzurile, informaţiile dezvăluite fuseseră în mod incontestabil de interes public. În plus, interesul publicului de a fi informat despre deficienţele în furnizarea de îngrijiri pentru persoanele vârstnice de către o companie de stat era atât de important încât depăşea interesul de a proteja reputaţia şi interesele comerciale ale companiei. În sfârşit, această sancţiune nu numai că avusese repercusiuni asupra carierei reclamantei, dar putea avea şi un efect descurajator important asupra altor angajaţi ai companiei şi în general asupra angajaţilor serviciilor de îngrijire şi asistenţă, descurajând astfel denunţul într-o sferă în care pacienţii sunt adesea incapabili să îşi apere drepturile, iar membrii personalului de acordare a îngrijirilor sunt primii care îşi dau seama de carenţele din prestarea acestor servicii.

1. Tesic împotriva Serbiei
11 februarie 2014

În 2002, reclamanta, o pensionară care suferea de diferite boli, a fost găsită vinovată de defăimarea avocatului său şi obligată să-i plătească acestuia 300.000 dinari ca despăgubire, împreună cu dobânzile moratorii, plus cheltuieli de judecată în sumă de 94.120 dinari (echivalentul a cca 4.900 de euro în total). În iulie 2009, judecătoria municipală a emis un ordin de executare cerând ca două treimi din pensia reclamantei să fie transferate lunar în contul bancar al avocatului, până la plata integrală a sumelor acordate. După aceste deduceri, reclamantei îi rămâneau pentru a trăi aproximativ 60 de euro pe lună.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A observat în special că despăgubirile plus cheltuielile de judecată acordate împotriva reclamantei reprezentau în total peste 60% din pensia lunară a acesteia. Mai mult, nu se putea susţine că declaraţia reclamantei în privinţa fostului său avocat fusese doar un atac personal nejustificat. În plus şi mai ales frapant, judecătoria municipală emisese un ordin cerând ca două treimi din pensia reclamantei să fie transferate lunar în contul bancar al avocatului, în pofida faptului că legea aplicabilă prevăzuse că acesta era cuantumul maxim care putea fi reţinut, lăsând în mod clar loc unei abordări mai nuanţate. Până la 30 iunie 2013, reclamanta plătise un total de cca 4350 euro, dar cu dobânda acumulată şi viitoare, trebuia să continue plăţile pentru încă aproximativ doi ani. În mai 2012 pensia lunară a acesteia era de cca 170 euro, astfel încât după deduceri îi rămâneau cca 60 euro din care să trăiască şi să-şi cumpere medicamentele lunar, care costau cca 44 euro şi pe care nu şi le mai permitea. Curtea a constatat că aceasta era o situaţie deosebit de precară pentru o persoană în vârstă care suferea de o serie de boli grave. Prin urmare, de vreme ce măsurile contestate erau prevăzute de lege şi au fost adoptate în vederea unui scop legitim, şi anume protejarea reputaţiei unei alte persoane, această ingerinţă în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu fusese „necesară într-o societate democratică”.

1.17. Dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenţie)

Cereri în curs

1. Delecolle împotriva Franţei (nr. 37646/13)
Cerere comunicată Guvernului francez la 18 septembrie 2015

Reclamantul, născut în 1937, s-a plâns că nu se putea căsători şi a criticat faptul că trebuia să obţină autorizaţia de la o autoritate sau de la o instanţă de tutelă în vederea căsătoriei.

Curtea a înştiinţat Guvernul francez cu privire la cerere şi a adresat întrebări părţilor în temeiul art. 12 (dreptul la căsătorie) din Convenţie.

1.18. Interzicerea discriminării (art. 14 din Convenţie) acordarea de scutiri de impozite pe succesiune pentru diferitele categorii de urmaşi; statele, în principiu, rămân libere să elaboreze norme diferite în materie fiscală.

1. Carson si alţii împotriva Regatului Unit
16 martie 2010 (Marea Cameră)

Această cauză a vizat normele pretins discriminatorii care reglementează dreptul la indexarea pensiei de stat. În conformitate cu legislaţia, pensiile erau indexate numai în cazul în care destinatarul are reşedinţa în mod obişnuit în Regatul Unit sau într-o ţară având un acord reciproc cu Regatul Unit privind majorarea pensiilor. Cei având reşedinţa în alte locuri continuau să primească pensia de stat de bază, însă aceasta era îngheţată la rata plătită la data la care au părăsit Regatul Unit. Cei 13 reclamanţi (în vârstă de 65­92 ani) îşi petrecuseră cea mai mare parte a vieţii active în Regatul Unit, plătind integral contribuţiile sociale naţionale, înainte de a emigra sau a se întoarce în Africa de Sud, Australia sau Canada, în niciunul din aceste state neexistând un acord reciproc cu Regatul Unit privind majorarea pensiilor. Pensiile au fost îngheţate în consecinţă la rata platită la data plecării acestora. Considerând acest lucru drept o diferenţă nejustificată de tratament, prima reclamantă a solicitat reexaminarea deciziei de a nu i se indexa pensia. Cu toate acestea, cererea i-a fost respinsă în 2002 şi în ultimă instanţă, la apelul declarat în faţa Camerei Lorzilor în 2005.

Curtea a reţinut că nu a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie coroborat cu art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. A constatat, în special, că argumentul principal al reclamanţilor potrivit căruia, întrucât munciseră în Regatul Unit şi plătiseră contribuţiile obligatorii la Fondul naţional de asigurări, se aflau într-o situaţie în mod relevant similară cu cea a pensionarilor care beneficiau de majorare, era greşit. În plus, în ceea ce priveşte comparaţia cu pensionarii rezidenţi în Regatul Unit, trebuia reamintit faptul că sistemul de securitate socială avea, în esenţă, un caracter naţional şi scopul de a asigura un anumit nivel minim de trai locuitorilor săi. În ultimul rând, Curtea nu a considerat nici că reclamanţii ar fi într-o situaţie în mod relevant similară cu cea a pensionarilor rezidenţi în ţări cu care Regatul Unit încheiase un acord bilateral care prevedea majorarea.

1.19. Reparaţia echitabilă (art. 41 din Convenţie)

Protecţia proprietăţii (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie)

1. Klaus si Iouri Kiladze împotriva Georgiei
2 februarie 2010

Reclamanţii erau doi fraţi, născuţi în 1926 şi respectiv în 1928, fiind recunoscuţi ca victime ale represiunii politice sovietice. În 1998, aceştia au introdus o acţiune solicitând despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral în baza Legii privind recunoaşterea statutului de victimă şi regimul de protecţie socială pentru persoanele supuse represiunii politice („Legea din 1997″). Aceştia s-au plâns de „vidul legislativ” care le nega drepturile economice în temeiul legii în cauză.

Curtea a reţinut că a fost încălcat art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie, considerând că lipsa totală de acţiune pe o perioadă de mai mulţi ani, care era imputabilă statului şi îi lipsea pe reclamanţi să se bucure efectiv de dreptul la acordarea unei despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral într-un termen rezonabil, le impusese acestora o sarcină disproporţionată şi excesivă care nu poate fi justificată prin presupusa urmărire a unui interes general şi legitim de către autorităţi în prezenta cauză. Curtea a constatat, în special, că statul georgian nu pare nici în prezent să dorească să se implice în procesul de examinare a problemei şi de luare de măsuri, privându-i astfel pe reclamanţii vârstnici de orice posibilitate de a beneficia în timpul vieţii de drepturile pe care le au în temeiul secţiunii 9 din Legea din 1997.

În conformitate cu art. 46 (forţa obligatorie şi executorie a hotărârilor) din Convenţie, observând că problema unei lacune în legislaţie ridicată de această cerere nu îi afectase numai pe reclamanţi şi că situaţia era de natură să ducă la un număr ridicat de cereri adresate Curţii, aceasta a reţinut în continuare că trebuiau luate măsuri generale la nivel naţional în scopul executării hotărârii. Prin urmare, autorităţile trebuiau să acţioneze rapid pentru a adopta măsuri legislative, administrative şi bugetare, astfel încât persoanele vizate de secţiunea 9 din legea din 11 decembrie 1997 să poată beneficia efectiv de drepturile garantate de această dispoziţie.

2. Da Conceicao Mateus împotriva Portugaliei si Santos Januario împotriva Portugaliei
8 octombrie 2013 (decizie privind admisibilitatea)

Aceste cauze se referă la plata pensiilor din sectorul public a reclamanţilor, care au fost diminuate în 2012 ca urmare a unor reduceri ale cheltuielilor publice portugheze. Reclamanţii, născuţi în 1939 şi respectiv în 1940, s-au plâns de impactul pe care reducerea pensiilor lor îl avusese asupra situaţiei lor financiare şi a condiţiilor de viaţă. Curtea a examinat compatibilitatea dintre reducerea plăţii pensiilor reclamanţilor şi art. 1 (protecţia proprietăţii) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aceasta a declarat cererile inadmisibile (vădit nefondate). Curtea a reţinut, în special, că reducerile pensiilor reprezentaseră o restrângere proporţională a dreptului reclamanţilor la protecţia proprietăţii. Având în vedere problemele financiare excepţionale cu care se confrunta Portugalia la acel moment, şi dat fiind caracterul limitat şi temporar al reducerii pensiilor, Guvernul portughez a găsit un echilibru echitabil între interesul public general şi protecţia dreptului individual al reclamanţilor la plata pensiei.

3. Mauriello împotriva Italiei
13 septembrie 2016 (decizie privind admisibilitatea)

În speţă, contribuţiile pentru pensia pentru limită de vârstă plătite de reclamantă de-a lungul carierei sale de 10 ani nu au fost rambursate, întrucât aceasta nu se calificase pentru o pensie de funcţionar public, din cauză că nu plătise contribuţii timp de 15 ani aşa cum cerea legislaţia naţională. Reclamanta s-a plâns că fusese lipsită de toate contribuţiile pentru pensie deduse din salariul său de-a lungul carierei sale şi că nu primise nicio sumă corespunzătoare sub forma unei pensii pentru limită de vârstă sau a unei sume forfetare.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Acesta a constatat în special că obligaţia de a plăti contribuţii pentru pensia pentru limită de vârstă a dus la o ingerinţă în dreptul reclamantei la liniştita posesie, dar a reţinut că aceasta fusese prevăzută de lege. Curtea a constatat, cu toate acestea, că ingerinţa nu adusese o atingere disproporţionată dreptului reclamantei de a se bucura de liniştita posesie, având în vedere că statele au la dispoziţie o marjă largă de apreciere pentru a alege sistemele de pensionare şi că prin Convenţie nu le este impusă adoptarea unui model anume. Curtea a observat, de asemenea, că reclamanta începuse să lucreze şi să plătească contribuţii la o dată la care era deja sigur că nu va obţine un drept la pensie, dat fiind că legislaţia naţională prevedea cel puţin 15 ani de ocupare a unei funcţii pentru a putea beneficia de acest drept, iar reclamanta plătise contribuţii numai 10 ani când a ajuns la vârsta obligatorie de pensionare. În sfârşit, Curtea a constatat că reclamanta nu furnizase informaţii cu privire la presupusa sa situaţie financiară precară, care o împiedicase să efectueze plăţi voluntare într-un cont de pensii, care să-i permită, astfel, să obţină o pensie.

B. SFÂRȘITUL VIEȚII

Hotărârile Curţii

1. Pretty împotriva Regatului Unit
29 aprilie 2002 (Hotărârea Camerei)

Reclamanta era în faza terminajă a sclerozei laterale amiotrofice, o boală degenerativă a muşchilor care este incurabilă. Întrucât faza terminală a bolii este dureroasă şi nedemnă, reclamanta dorea să poată controla modul şi momentul în care urma să moară. Din cauza bolii, reclamanta nu putea să se sinucidă fără ajutor, pe care dorea să îl primească de la soţul său. Dar, deşi sinuciderea nu era considerată infracţiune în dreptul englez, înlesnirea sinuciderii era considerată astfel. Întrucât autorităţile i-au respins cererea, reclamanta s-a plâns că soţului său nu i se garantase neurmărirea penală dacă o ajuta să moară.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, constatând că dreptul la viaţă nu poate fi interpretat, fără a denatura limbajul, ca asigurând dreptul diametral opus, adică dreptul la moarte.

De asemenea, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Cu toată compasiunea faţă de teama reclamantei că, lipsită de posibilitatea de a-şi pune capăt vieţii, se va confrunta cu perspectiva unei morţi tulburătoare, totuşi, obligaţia pozitivă a statului care a fost invocată ar necesita ca statul să permită fapte menite să curme viaţa, obligaţie care nu se poate deduce din art. 3.

În fine, Curtea a hotărât că nu au fost încălcate art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private), art. 9 (libertatea de conştiinţă) şi art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie.

2. Haas împotriva Elveţiei
20 ianuarie 2011 (Hotărârea Camerei)

Această cauză a ridicat problema dacă, în virtutea dreptului la respectarea vieţii private, statul ar fi trebuit să se asigure că o persoană bolnavă, care intenţiona să se sinucidă putea obţine o substanţă letală (pentobarbital de sodiu) fără reţetă medicală, prin derogare de la lege, pentru a avea posibilitatea de a-şi pune capăt vieţii fără durere şi fără risc de eşec. Reclamantul – care suferea de o gravă tulburare afectivă bipolară de aproximativ 20 de ani şi considera că, în consecinţă, nu mai putea trăi într-un mod demn – a susţinut că dreptul său de a-şi pune capăt vieţii într-un mod sigur şi demn a fost încălcat în Elveţia ca urmare a condiţiilor care trebuiau îndeplinite – şi pe care nu le întrunea – pentru a putea obţine substanţa menţionată.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, constatând că, chiar şi în ipoteza că statele aveau o obligaţie pozitivă de a lua măsuri pentru a înlesni sinuciderea în mod demn, autorităţile elveţiene nu au încălcat această obligaţie în cazul reclamantului.

Curtea a observat, în special, că statele membre ale Consiliului Europei sunt departe de a ajunge la un consens în privinţa dreptului unei persoane de a alege cum şi când să-şi pună capăt vieţii. Deşi înlesnirea sinuciderii a fost dezincriminată (cel puţin parţial) în unele state membre, marea lor majoritate par să acorde o mai mare importanţă protejării vieţii persoanei decât dreptului de a-i pune capăt. Curtea a concluzionat că statele au o largă marjă de apreciere în astfel de chestiuni.

Deşi a admis, de asemenea, că reclamantul ar fi dorit să se sinucidă într-un mod sigur şi

demn şi fără dureri inutile, Curtea a considerat totuşi că cerinţa din legislaţia elveţiană privind necesitatea reţetei medicale pentru obţinerea pentobarbitalului de sodiu avea un scop legitim, acela de a proteja oamenii de luarea unor decizii pripite şi de a preveni abuzurile întrucât riscurile acestora nu ar trebui să fie subestimate într-un sistem care înlesneşte accesul la sinuciderea asistată. Curtea a considerat că cerinţa unei reţete, eliberate în baza unei evaluări psihiatrice aprofundate, era un mijloc de a îndeplini obligaţia statelor de a institui o procedură care să permită garantarea faptului că decizia persoanei de a-şi pune capăt vieţii reflecta într-adevăr libera sa voinţă. În fine, cu privire la chestiunea dacă reclamantul avusese acces efectiv la o evaluare medicală care să îi permită să obţină pentobarbital de sodiu (în caz contrar, dreptul său de a alege când şi cum urma să moară ar fi fost teoretic şi iluzoriu), Curtea nu a fost convinsă de afirmaţia acestuia că îi fusese imposibil să găsească un specialist care să îl ajute.

3. Koch împotriva Germaniei
19 iulie 2012 (Hotărârea Camerei)

În 2004, soţia reclamantului, care suferea de tetraplegie completă, a solicitat fără succes Institutului Federal pentru Produse Farmaceutice şi Medicale obţinerea unei doze letale dintr-un medicament care i-ar fi permis să se sinucidă acasă, în Germania. Recursul administrativ declarat de reclamant şi de soţia sa a fost respins. În februarie 2005, cuplul a plecat în Elveţia, unde soţia s-a sinucis cu ajutorul unei asociaţii. În aprilie 2005, reclamantul a introdus, fără succes, o acţiune în vederea constatării lipsei de legalitate a deciziilor Institutului Federal. Acţiunile sale ulterioare în faţa instanţei administrative, a curţii administrative de apel şi a Curţii Constituţionale Federale au fost declarate inadmisibile. Reclamantul s-a plâns, în special, că refuzul instanţelor interne de a examina fondul plângerii sale i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Având în vedere, în special, relaţia deosebit de strânsă dintre reclamant şi soţia sa, precum şi implicarea sa imediată în îndeplinirea dorinţei acesteia de a-şi pune capăt zilelor, Curtea a considerat că acesta putea pretinde că a fost direct afectat de neacordarea autorizaţiei de a primi o doză letală de medicamente. Aceasta a hotărât că, în speţă, a avut loc o încălcare a drepturilor procedurale ale reclamantului prevăzute la art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, în ceea ce priveşte refuzul instanţelor germane de a examina fondul plângerii. În ceea ce priveşte, în plus, fondul plângerii reclamantului, Curtea a considerat că este în primul rând de competenţa instanţelor germane să examineze fondul acesteia, în special având în vedere faptul că nu există un consens între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la chestiunea dacă este sau nu este permisă orice formă de sinucidere asistată.

4. Gross împotriva Elveţiei
30 septembrie 2014 (Hotărârea Marii Camere)

În această cauză, reclamanta, o femeie în vârstă – care dorea să-şi pună capăt vieţii, deşi nu suferea de o boală clinică – s-a plâns pentru că nu a putut să obţină aprobarea autorităţilor elveţiene pentru a primi o doză letală de medicament pentru a se sinucide. Reclamanta s-a plâns că, refuzându-i dreptul de a decide prin ce mijloace şi în ce moment se va sfârşi viaţa sa, autorităţile elveţiene au încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

În hotărârea Camerei din 14 mai 2013, Curtea a decis, cu majoritate, că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Aceasta a constatat, în special, că legislaţia elveţiană nu era suficient de clară cu privire la condiţiile în care era permisă sinuciderea asistată.

Cauza a fost ulterior trimisă Marii Camere la cererea guvernului elveţian.

În ianuarie 2014, guvernul elveţian a informat Curtea că aflase că reclamanta a decedat în noiembrie 2011.

Prin hotărârea Marii Camere din 30 septembrie 2014, Curtea a declarat, cu majoritate, cererea inadmisibilă. Aceasta a ajuns la concluzia că reclamanta intenţionase să inducă în eroare Curtea cu privire la o chestiune legată chiar de fondul plângerii sale. În special, aceasta luase măsuri speciale de precauţie pentru a împiedica divulgarea de informaţii despre moartea sa către avocatul său, şi astfel către Curte, pentru a împiedica instanţa europeană să întrerupă judecarea cauzei sale. În consecinţă, Curtea constata că, prin comportamentul său, reclamanta abuzase de dreptul de a depune o cerere individuală [art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie]. Ca urmare a acestei hotărâri, constatările din hotărârea Camerei din 14 mai 2013, care nu au rămas definitive, nu mai sunt valabile din punct de vedere juridic.

5. Lambert si alţii împotriva Franţei
5 iunie 2015 (Marea Cameră)

Reclamanţii sunt părinţii, un frate vitreg şi o soră a lui Vincent Lambert, care a suferit leziuni în zona capului într-un accident rutier în 2008, în urma căruia a rămas tetraplegic. Aceştia s-au plâns în special de hotărârea din 24 iunie 2014 a Consiliului de Stat din Franţa care, bazându-se printre altele pe un raport medical întocmit de o comisie de trei medici, a declarat legală decizia din 11 ianuarie 2014 a medicului curant al lui Vincent Lambert de întrerupere a alimentării şi a hidratării artificiale. Reclamanţii au susţinut, în special, că sistarea hidratării şi a alimentării artificiale ar fi contrară obligaţiilor statului prevăzute la art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Curtea a considerat că nu se va încălca art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană a drepturilor omului în cazul executării hotărârii din 24 iunie 2014 a Consiliului de Stat.

Curtea a observat, în special, că nu există un consens între statele membre ale Consiliului Europei în favoarea sistării tratamentului pentru menţinerea funcţiilor vitale. În acea sferă, care vizează încetarea vieţii, statelor trebuie să li se acorde o marjă de apreciere. Curtea a considerat că dispoziţiile Legii din 22 aprilie 2005, astfel cum au fost interpretate de Consiliul de Stat, constituiau un cadru legal suficient de clar pentru a reglementa cu precizie deciziile luate de medici în situaţii precum cea din această cauză. Curtea era foarte conştientă de importanţa problemelor ridicate de această cauză, care viza probleme medicale, juridice şi etice extrem de complexe. În circumstanţele cauzei, Curtea a reiterat că era în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale să verifice compatibilitatea deciziei de sistare a tratamentului cu legislaţia internă şi cu Convenţia, precum şi să stabilească dorinţele pacientului în conformitate cu legislaţia naţională.

Rolul Curţii consta în examinarea respectării de către stat a obligaţiilor sale pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie.

Curtea a constatat compatibilitatea, cu cerinţele art. 2, a cadrului legal prevăzut de dreptul intern, astfel cum a fost interpretat de Consiliul de Stat, precum şi a procesului de luare a deciziilor, care a fost efectuat cu meticulozitate.

Curtea a ajuns la concluzia că prezenta cauză a făcut obiectul unei examinări aprofundate în cursul căreia toate punctele de vedere au putut fi exprimate şi că toate aspectele au fost examinate cu atenţie, având în vedere atât un raport de expertiză medicală detaliată, cât şi observaţiile generale din partea celor mai înalte organisme medicale şi etice.

Decizii ale Curţii cu privire la admisibilitate

6. Sanles Sanles împotriva Snaniei
26 octombrie 2000 (decizie privind inadmisibilitatea)

Reclamanta a fost desemnată în mod legal de către cumnatul său – care în 1968 rămăsese tetraplegic în urma unui accident şi se sinucisese în ianuarie 1998 cu ajutorul unui terţ, în timp ce acţiunea sa în recunoaşterea dreptului la o moarte demnă era pendinte – moştenitoare pentru a continua procedura declanşată în timpul vieţii acestuia. Reclamanta a solicitat, în special, recunoaşterea dreptului la o viaţă demnă sau la o moarte demnă ori neintervenţia în dorinţa cumnatului său de a îşi pune capăt vieţii.

Curtea a declarat inadmisibile (incompatibile ratione personae) capetele de cerere formulate de reclamantă în temeiul art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), art. 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă), art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private), art. 9 (libertatea de conştiinţă) şi art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie. Curtea a hotărât că, nefiind afectată direct de presupusele încălcări ale Convenţiei, reclamanta nu putea aşadar să pretindă că a fost victima acestora[1].

7. Ada Rossi si alţii împotriva Italiei
16 decembrie 2008 (decizie privind inadmisibilitatea)

Tatăl şi tutorele unei tinere aflate în stare vegetativă de mai mulţi ani în urma unui accident rutier a introdus o acţiune în instanţă solicitând aprobare pentru sistarea alimentării şi hidratării artificiale a fiicei sale, bazându-şi argumentele pe personalitatea acesteia şi pe ideile despre viaţă şi demnitate pe care aceasta le-ar fi exprimat. Printr-o decizie din 16 octombrie 2007 de trimitere a cauzei la instanţă, Curtea de Casaţie din Italia a declarat că autoritatea judecătorească ar putea aproba sistarea alimentării dacă persoana respectivă se afla într-o stare vegetativă persistentă şi dacă existau probe că, în cazul în care s-ar fi aflat în deplinătatea facultăţilor sale, aceasta s-ar fi opus tratamentului medical. Curtea de apel a aprobat solicitarea pe baza celor două criterii. În faţa Curţii Europene, reclamanţii (persoane cu dizabilităţi grave şi asociaţii care protejează interesele unor astfel de persoane) s-au plâns de efectele negative pe care le­ar putea avea asupra lor executarea deciziei curţii de apel.

Curtea a reiterat că, în principiu, nu era suficient pentru un reclamant să pretindă că simpla existenţă a unei legi încalcă drepturile saje prevăzute în Convenţie; era necesar ca legea să fi fost aplicată în detrimentul său. În plus, exercitarea dreptului la cerere individuală nu putea fi folosită pentru a preveni o eventuală încălcare a Convenţiei: numai în circumstanţe extrem de excepţionale ar putea totuşi un reclamant să pretindă că este o victimă a unei încălcări a Convenţiei din cauza riscului unei viitoare încălcări. În această cauză, Curtea a declarat inadmisibile capetele de cerere formulate de reclamanţi (incompatibile ratione personae). În ceea ce priveşte persoanele fizice reclamante, Curtea a hotărât că acestea nu pot pretinde că sunt victime ale neprotejării de către statul italian a drepturilor lor prevăzute la art. 2 (dreptul^ la viaţă) şi art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. În ceea ce priveşte persoanele juridice reclamante, acestea nu au fost afectate în mod direct de decizia curţii de apel, care în realitate nu putea avea niciun impact asupra activităţilor lor şi nu le împiedica să-şi atingă obiectivele.

8. Nicklinson si Lamb împotriva Regatului Unit
23 iunie 2015 (decizie privind inadmisibilitatea)

Această cauză a avut ca obiect interdicţia, prevăzută de legislaţia britanică, privind sinuciderea asistată şi eutanasia voluntară[2]. Prima reclamantă, soţia lui Tony Nicklinson (între timp decedat) care era afectat de pseudocomă şi care a dorit să-şi pună capăt vieţii, s-a plâns că instanţele naţionale nu au reuşit să determine compatibilitatea legislaţiei Regatului Unit privind sinuciderea asistată cu dreptul său şi al soţului său la respectarea vieţii private şi de familie. Al doilea reclamant, care era paralizat şi care, de asemenea, dorea să-şi pună capăt vieţii, s-a plâns că nu i s-a oferit posibilitatea de a obţine acordul instanţei pentru a permite unui voluntar să îi administreze medicamente letale, cu consimţământul lui.

Curtea a declarat inadmisibile ambele cereri. Cu privire la prima cerere, Curtea a considerat că era vădit nefondată, constatând că art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie nu prevedea obligaţii procedurale care impuneau instanţelor naţionale să examineze fondul unei plângeri formulate în raport cu legislaţia primară, precum în această cauză. În orice caz, Curtea considera că majoritatea Curţii Supreme examinase fondul plângerii reclamantei, concluzionând că aceasta nu demonstrase că a avut loc o evoluţie relevantă ulterior pronunţării hotărârii Pretty împotriva Regatului Unit (a se vedea supra, pag. 1). Cu privire la a doua cerere, Curtea a observat că, în faţa Curţii Supreme, reclamantul şi-a menţinut doar plângerea privind interzicerea sinuciderii asistate, nu şi argumentul potrivit căruia ar trebui să existe o procedură judiciară pentru aprobarea eutanasiei voluntare în anumite circumstanţe. Reamintind că cei care doresc să depună plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva unui stat trebuie să utilizeze mai întâi căile de atac prevăzute de sistemul juridic naţional, Curtea a respins cererea pe motivul neepuizării căilor de atac interne.

9. Gard şi alţii împotriva Regatului Unit
27 iunie 2017 (decizie privind inadmisibilitatea)

Această^ cauză s-a referit la Charlie Gard, un copil afectat de o boală genetică rară şi fatală. În februarie 2017, spitalul curant a solicitat instanţelor naţionale să se pronunţe dacă ar fi legal să se sisteze ventilaţia artificială şi să i se ofere lui Charlie îngrijire paliativă. De asemenea, părinţii lui Charlie au solicitat instanţelor să se pronunţe dacă ar fi în interesul fiului lor să urmeze un tratament experimental în SUA. Instanţele naţionale au concluzionat că ar fi legală decizia spitalului de a sista tratamentul pentru menţinerea funcţiilor vitale deoarece era probabil ca Charlie să fie supus unei suferinţe considerabile dacă suferinţa sa actuală ar fi prelungită fără nicio perspectivă reală de îmbunătăţire şi terapia experimentală nu ar avea niciun beneficiu efectiv. În cadrul procedurii în faţa Curţii Europene, părinţii lui Charlie au susţinut – în nume propriu şi în numele fiului lor – în temeiul art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie că spitalul a blocat accesul la tratamentul pentru menţinerea funcţiilor vitale (în SUA) pentru Charlie şi în temeiul art. 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă) că, în consecinţă, acesta este privat în mod nelegal de libertate. Aceştia au mai susţinut, în temeiul art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), că deciziile instanţelor naţionale au constituit o ingerinţă inechitabilă şi disproporţionată în drepturile lor părinteşti.

Curtea, cu majoritate, a confirmat în esenţă abordarea instanţelor naţionale, declarând astfel cererea inadmisibilă. În special, Curtea a ţinut seama de considerabila marja de manevră („larga marjă de apreciere”) lăsată autorităţilor în materie în ceea ce priveşte accesul la medicamentele experimentale pentru bolnavii aflaţi în fază terminală şi în cazurile care ridică probleme morale şi etice sensibile, reiterând că nu era de competenţa Curţii să se substituie autorităţilor naţionale competente. Din această perspectivă, Curtea a acordat importanţă faptului că exista un cadru legal intern – compatibil cu Convenţia – care reglementa atât accesul la medicamente experimentale, cât şi sistarea tratamentului pentru menţinerea funcţiilor vitale. În plus, deciziile instanţei interne au fost meticuloase, amănunţite şi revizuite în trei grade de jurisdicţie, cu motivări clare şi ample, care ofereau o fundamentare relevantă şi suficientă pentru concluziile lor; instanţele naţionale au avut contact direct cu toţi cei interesaţi (în special, au audiat toţi experţii medicali implicaţi în tratament, precum şi experţii convocaţi de reclamanţi, înşişi părinţii lui Charlie şi un profesionist independent desemnat tutore al copilului; au primit rapoarte de expertiză de la alţi medici de renume internaţional în domeniu şi au mers în vizită la spital); era oportun ca spitalul să se adreseze instanţelor Regatului Unit în caz de îndoială referitoare la cea mai bună decizie care trebuia luată; şi, în cele din urmă, instanţele naţionale au ajuns la concluzia, bazată pe expertize detaliate şi de înaltă calitate, că exista probabilitatea ca Charlie să fie expus unor dureri şi suferinţe continue şi că urmarea unui tratament experimental fără perspective de succes nu i-ar oferi niciun beneficiu şi ar continua să îi facă un rău semnificativ.

10. Afiri si Biddarri împotriva Franţei
23 ianuarie 2018 (decizie privind inadmisibilitatea)

Cauza privea decizia de a sista tratamentul pentru menţinerea funcţiilor vitale care era administrat unei minore în vârstă de 14 ani, aflate în stare vegetativă ca urmare a unei insuficienţe cardio-respiratorii acute. Reclamanţii, părinţii săi, s-au plâns în special de faptul că decizia de a sista tratamentul copilului lor minor revine, în ultimă instanţă, medicului în pofida faptului că aceştia i se opun. Reclamanţii au argumentat că ar trebui să dispună de un drept de a lua decizia împreună în cadrul unei proceduri colective, în calitatea lor de părinţi şi de persoane care deţin autoritatea părintească.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. A constatat în special că cadrul legislativ în vigoare era în concordanţă cu art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie şi că, în pofida faptului că reclamanţii nu erau de acord cu rezultat procesului de luare a deciziei urmat de medici, procesul îndeplinea cerinţele acestui articol. Curtea a constatat şi că dreptul francez prevedea o cale de atac care îndeplinea cerinţele art. 2.


[1] Comisia Europeană a Drepturilor Omului (care, împreună cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului si Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, a supravegheat respectarea de către statele contractante a obligaţiilor care le revin în temeiul Convenţiei europene a drepturilor omului şi a încetat să existe la 1 noiembrie 1998, când Curtea a devenit permanentă) declarase anterior că o cerere formulată de însuşi cumnatul reclamantei era inadmisibilă (a se vedea decizia Comisiei din 17 mai 1995 în cauza Samoedro Camean împotriva Spaniei).
[2] Sinuciderea asistată este interzisă de art. 2 alin. (1) din Legea privind sinuciderea din 1961, iar eutanasia voluntară este încadrată ca omor în legislaţia britanică.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO