2,152 citiri

Reflecții doctrinare și jurisprudențiale asupra recursului civil

1. Preliminarii[1]. În reglementarea procesuală actuală, recursul se înfățișează, atât în materie civilă, cât și în materie penală, ca o cale extraordinară de atac a cărui scop fundamental este acela de a supune ”Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Această regulă procedurală este normativizată în art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Codul de procedură penală conține și el o regulă identică în art. 433. Soluția promovată de legiuitorul român a fost inspirată din art. 604 C. proc. civ. francez.

Regula evocată de cele două coduri de procedură este definitorie pentru întreaga fizionomie a recursului. Recursul civil și cel penal se întemeiază pe unele reguli asemănătoare, dar și pe norme procedurale specifice fiecărui proces. În contextul de față nu ne-am propus să realizăm o prezentare a celor două căi de atac, deși unele abordări în acest sens ar fi extrem de utile. Nu putem să nu observăm în cadrul acestor preliminarii că denumirea celor două căi de atac este diferită în cele două coduri, respectiv de recurs, în materie civilă, și de recurs în casație, în materie penală. Din acest punct de vedere deosebirea nu este totuși una esențială, scopul urmărit prin exercitarea recursului fiind similară, astfel cum am remarcat, atât în materie civilă, cât și în materie penală. Reamintim că în legislația procesual civilă din perioada intrebelică recursul a fost reglementat în Legea Curții de Casație (Legea nr. 144/1925).

În reglementarea unor instituții de drept procesual civil legiuitorul s-a inspirat din Noul Cod de procedură civilă francez din anul 1975. Iar din acest punct de vedere sunt notabile și reglementările privitoare la promovarea unor instituții de natură a garanta unitatea de jurisprudență, cum este cazul recursului în interesul legii (art. 514-518) și al Sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-521). Cele două instituții au fost reglementate și în Noul Cod de procedură penală (art. 471-474 și 475-477).

O mențiune aparte trebuie făcută în privința motivelor de recurs, care în legislația noastră procesual civilă și procesual penală sunt evocate de lege într-o manieră limitativă (art. 488 și, respectiv art. 438). Din acest punct de vedere legiuitorul român a abandonat modelul francez, acesta din urmă limitându-se doar la precizarea scopului recursului, acela de a supune instanței supreme examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, în concepțiaa legiuitorului francez o atare dispoziție nu face nicio îndoială asupra faptului că orice încălcare a unei norme de drept material și procesual poate forma obiect al recursului.

O soluție asemănătoare este promovată și în noul Cod federal de procedură civilă elvețian, care, în art. 320 evocă posibilitatea atacării unei hotărâri cu recurs pentru ”încălcarea dreptului” (violation du droit)[2]. Totuși, spre dosebire de alte legislații procesuale codul elvețian de procedură civilă permite atacarea unei hotărâri judecătorești și pentru ”constatarea vădit inexactă a faptelor” (constatation manifestement inexacte des faits). Aceasta înseamnă că în sistemul legislației procesual civile din Elveția o hotărâre poate fi atacată și pentru o vădită netemeinice. Formula legiuitorului elvețian ne amintește de fostul recurs extraordinar, care putea fi exercitat pentru încălcarea esențială a legii și pentru vădită netemeinicie. Dintr-o atare  perspectivă comparatistă, sumară fără îndoială, ne putem întreba dacă soluția legiuitorului nostru este una de mare rigoare sau are, mai degrabă, un caracter excesiv formal. Dintr-o simplă observare a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. rezultă că primele 7 motive de recurs au un caracter strict procedural, iar ultimul se referă la situația ”când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Este un motiv de recurs larg formulat, anume în sensul că el vizează încălcarea oricărei norme de drept material. În același timp, nu putem să nu remarcăm că art. 488 alin. a), pct. 5 C. proc. civ. conține și un motiv de recurs cu conotații exclusiv procedurale și de o generalitate de necontestat. Textul se referă la situația când prin hotărîrea dată ”instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

Față de formularea largă a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1), pct. 5 C. proc. civ. este natural să ne întrebăm de ce a mai fost necesară evocarea altor motive de recurs de ordin procedural. La o atare întrebare s-ar putea răspunde că primele motive de recurs au conotații ce țin mai degrabă de organizarea judiciară. Obiecțiunea nu este decât parțial exactă, căci toate aceste temeiuri de nulitate a unei hotărâri judecătorești au și certe conotații procedurale. Ele vizează chiar încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum este principiul continuității, cât și a unor reguli esențiale privitoare la compunerea completului de judecată sau la ditribuirea sarcinilor judiciare între diferitele categorii de instanțe ori între acestea și alte organe din afara sistemului judiciar.

În considerarea constatărilor anterioare apreciem că soluția enumerării  limitative a motivelor de casare are un caracter excesiv formal și poate genera nulități determinate de neîncadrarea strictă a motivelor invocate de recurent în cele statuate de art. 488 C. proc. civ. (art. 489 alin. 2 C. proc. civ.).

Jurisprudența realizată de instanțele noastre de judecată și îndeosebi cea constituită la nivelul instanței supreme a avut un rol esențial în promovarea unor interpretări judicioase a normelor statuate în noul Cod de procedură civilă. Iar acest lucru s-a realizat într-o perioadă relativ scurtă de la intrarea în vigoare a noii noastre legislații procesuale. Jurisprudența realizată de instanța supremă a avut chiar un caracter revoluționar, oferind o altă perspectivă asupra unor instituții procesuale, cum sunt cele referitoare la determinarea competenței după valoare și, mai cu seamă, la reașezarea competenței materiale în cadrul sistemului judiciar. Poziția instanței supreme din această din urmă perspectivă a avut un rol decisiv în adoptarea unor modificări legislative extrem de importante în materie și care au fost realizate în ultimul timp, respectiv prin Legea nr.310/2018. În același timp, nu poate fi negat nici rolul instanței de control constituțional în aplicarea corectă a unor reguli procedurale în materia recursului civil. Una dintre aceste contibuții a condus, în mod indirect este adevărat, chiar la aborgarea dispozițiilor legale privitoare la procedura de filtrare.

Prin urmare, în pofida oricăror controverse de ordin doctrinar cu privire la natura jurisprudenței în condițiile unei legislații tot mai complexe și mai bogate, iar adeseori instabile, rolul pozitiv al acesteia în procesul de aplicare uniformă a normelor de drept nu mai poate fi contestat. Poate că un reputat comparatist italian – Mario G. Losano – avea dreptate când afirma că ”sistemele juridice codificate tind să neglijeze practica judiciară”[3]. In mod evident, în sistemul de drept continental jurisprudența este departe a realiza rolul pe care aceasta îl are în sistemul de common-law. Cu toate acestea și în spațiul dreptului continental există civiliști de mare prestigiu care atribuie jurisprudenței chiar caracterul unui izvor de drept[4]. În spațiul francez un autor care neagă, totuși, caracterul de izvor de drept al jurisprudenței remarca că: ”Hotărârea Curții de Casație nu se poate prevala de forța precedentului sau valoarea deciziei de reglementare, elemente străine, în primul caz, sau care țin de istorie, în cel de-al doilea, dar care-și îndeplinesc funcția pozitivă de sperietoare cu o eficiență surprinzătoare”. Un alt renumit civilist francez remarca în urmă cu mai multe decenii că ”judecătorul este legiuitorul cazurilor particulare”[5].

Utimele evoluții legislative și jurisprudențiale se constituie în argumente extrem de semnificative în evidențierea rolului pozitiv al jurisprudenței constituite în cazul unor instituții procesuale importante. În cele ce urmează ne propunem să subliniem cele mai importante contribuții ale practicii constituite la nivelul Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și justiție în materia supusă analizei noastre.

2. Soluții jurisprudenațiale importante privitoare la competența de soluționare a recursurilor. Una dintre soluțiile revoluționare ale Curții Constituționale este cea materializată în decizia nr.369/2017, prin care art. XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare au fost declarate neconstituționale. Textul menționat instituia un prag valoric până la care era exclusă exercitarea căii extraordinare de atac a recursului.

Decizia de neconstituționalitate evocată a primit atât aprecieri[6], cât și critici vehemente din partea doctrinei. Ea a fost considerată și de către noi ca o soluție revoluționară care sugerează declinul criteriului valoric sau chiar o posibilă abdicare în viitor de la acesta[7]. Nu dorim să reluăm în extenso nici considerentele deciziei  instanței de control constituțional și nici criticile ce s-au adus acesteia[8]. Totuși, pentru explicitarea evoluțiilor ulterioare acestei decizii câteva sublinieri ne apar a fi utile.

Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile procedurale criticate încalcă principiul constituțional al egalității și a accesului liber la justiție. În acest sens s-a reținut că prevederile analizate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, legiuitorul admițând implicit că Înalta Curte de Casație și Justiție își îndeplinește rolul de unificare a jurisprudenței doar în cazurile evaluabile în bani care au o anumită valoare. Această decizie a fost adoptată după ce anterior Curtea statuase în mod constant tocmai în sens contrar. De aceea instanța constituțională a făcut și un efort ”apreciabil” de justificare a unui atare reviriment jurisprudențial. Ea a remarcat sub acest aspect că ”legiuitorul și-a folosit marja sa largă de apreciere, într-un mod maximal”. Și în mod cu totul surprinzător instanța constituțională arată că a înțeles să-și reconsidere jurisprudența sa în sensul ”reevaluării standardului de protecție pe care îl asigură art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac și a sporirii garanțiilor care însoțesc accesul liber la justiție…..”. O atare abordare ne apare ca fiind una fundamental eronată, astfel cum am mai precizat, de natură să submineze și autoritatea forului legislativ[9]. Curtea Constituțională nu este o autoritate abilitată să determine limitele de apreciere a legiuitorului, întrucât procedând într-o atare manieră ea se transformă practic într-un legiuitor pozitiv[10], devenind o veritabilă superputere în stat.

Decizia instanței constituționale nu a condus însă la suprimarea definitivă a criteriului valoric din legislația noastră procesuală. Un atare criteriu este folosit în continuare chiar în codul de procedură civilă. El este folosit de art. 94 C. proc. civ. spre a delimita competența materială a judecătoriilor de aceea a tribunalelor. Situația este similară și în materia contenciosului administrativ. Iar acestea sunt doar două exemple[11].

Soluția de neconstituționalitate evocată a determinat, astfel cum era de așteptat, o supraaglomerare a instanței supreme cu un număr considerabil de recursuri. Urmare a acestei soluții au fost abrogate și prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., text ce instituia un prag valoric pentru exercitarea recursului cu începere de la data de 1 ianuarie 2019.

Instanța supremă nu a rămas pasivă în fața unei atare realități. Astfel, prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, pronunțată într-un recurs în interesul legii, s–a statuat că: ”art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului”. Prin aceeași decizie instanța supremă a mai observat că ”prevederile art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu conțin o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe”. Toate aceste constatări ale instanței supreme au condus la concluzia că ea ”nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe”[12].

Constatările instanței supreme au avut un obiectiv clar, anume o încercare de diminuare semnificativă a suprraglomerării acesteia, supraaglomerare ce constituie aproape o caracteristică a instanțelor supreme din foarte multe țări europene și nu numai. La o analiză de rigoare a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se poate observa că, într-advăr, textul nu cuprinde o formulare lipsită de echivoc cu privire la plenitudinea de competență a instanței supreme în materie de recurs. O abordare normativă indiscutabilă ar fi implicat o formulare de genul celei indicate de instanța supremă, respectiv în conformitate cu care Înalta Curte judecă toate recursurile cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe. Textul a păstrat redactarea inițială și după modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018.

Reamintim aici că prin decizia nr.18/2018 instanța supremă a statuat că hotărârile pronunțate în apel de către tribunale în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 de lei inclusiv pot fi atacate cu recurs, care este de competența curților de apel. Soluția a fost preluată și de modificările aduse prin Legea nr.310/2018[13]. Această soluție s-a întemeiat, în esență, pe lipsa unei reglementări cu privire la competența de soluționare a recursuriulor în cauzele anterior menționate și pe principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești. O parte a doctrinei a opinat că ”nu se poate reține un veritabil principiu al organizării judiciare, potrivit căruia căile de atac de reformare se judecă de către instanța (imediat) ierarhic superioară. Nu doar că un atare principiu nu este prevăzut de niciun text de lege, ba chiar dimpotrivă, în procedura penală, curțile de apel sunt instanțe de apel pentru sentințele pronunțate deopotrivă de judecătorii și tribunale. Ca atare, pretinsul principiu al judecării căilor de atac de către instanţa imediat superioară este chiar contrazis de textele în vigoare la data adoptării deciziei amintite”[14]. Avem rezerve față de o atare abordare, căci intervențiile normative au fost inevitabile în condițiile unei evoluții jurisprudențiale imprevizibile, dar justificate, cel puțin în parte, atât față de realitățile determinate de o supraaglomerare excesivă a instanței supreme, cât și față de o redactare echivocă a textelor în discuție.

Soluția de neconstituționalitate mai sus analizată și mai ales decizia pronunțată în interesul legii, și la care ne-am referit deja, au determinat o cavalcadă de decizii prin care instanța supremă a procedat la declinări de competență. Realitatea ne demonstrează că supraaglomerarea instanței supreme a reprezentat un fenomen endemic greu de acceptat și puțin comprehensibil chiar și din punct de vedere doctrinar. O statistică relativ recentă este deosebit de semnificativă din acest punct de vedere. Astfel, în anul 2019 pe rolul instanței supreme se aflau 28.950 de dosare, din care 13.966 nou intrate; cele două secții civile ale instanței supreme au pronunțat în medie aproximativ 2400 de decizii, secția de contencios administrativ și fiscal 6500, iar secția penală 2100. Aceste date au fost furnizate de președinta instanței supreme cu prilejul prezentării raportului de activitate a Înaltei Curți pe anul 2019.

Rezolvările jurisprudențiale evocate au determinat o schimbare fundamentală a întregii filosofii a Codului de procedură civilă cu privire la competența instanței supreme în materie de recurs. Astfel, cum remarca și o cunoscută autoare, prin noua reglementare instituită prin Legea nr. 310/2018 legiuitorul s-a îndepăratat de la ”viziunea noului Cod ca instanța supremă să fie instanță de drept comun în judecata recursurilor”, imperativ important în dorința legitimă de asigurare a unității de jurisprudență[15].

Viziunea legiuitorului a fost în mod incontestabil  aceea de a atribui plenitudine de jurisdicție instanței supreme în materie de recurs, deși astfel cum s-a remarcat redactarea art. 97 pct.1 C. proc. civ. nu a evocat într-o manieră indubitabilă o atare abordare. In Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură civilă s-a subliniat faptul că ”Înalta Curte de Casație și Justiție va deveni instanță de recurs de drept comun, astfel încât să-și îndeplinească rolul constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național”. Doctrina nu a ignorat voința legiuitorului exprimată și în Expunerea de motive la proiectul Codului de procedură civilă și a considerat în mod constant că instanța supremă este instanță de drept comun în materie de recurs.

Legiuitorul a fost, fără îndoială, extrem de temerar, deși o parte a doctrinei a avertizat în mod repetat că instanța supremă este una dintre cele mai aglomerate instanțe europene. Iar realitatea ne demonstrează că idealul legislativ la care ne referim este aproape imposibil de atins. S-a ignorat și faptul că nici marile curți de apel, cum sunt cele din Germania, Franța, Italia și Spania, pentru a enumera doar câteva, nu realizează integral dezideratul de soluționare a tuturor recursurilor de către instanța supremă. Din acest punct de vedere considerăm foarte semnificativă aprecierea unui autor spaniol, care remarca că ideea unei casații ”deschise tuturor tipurilor de hotărâri definitive a fost considerată utopică, inclusiv puțin folositoare și inutilă”[16].

Soluțiile evocate și modificările recente aduse Codului de procedură civilă ne înfățișează existența unui sistem judiciar dezarticulat și extrem de complicat atât în materie civilă, cât și în materie penală. În acest context nu ne propunem să realizăm o analiză amplă a modului de organizare a sistemului nostru judiciar, dar în același timp nu putem ignora că modificările instituite prin Legea nr.310/2018 au complicat și mai mult lucrurile printr-o amplificare fără precedent a atribuțiilor instanțelor de la baza sistemului nostru judiciar. Iar această intervenție legislativă nu trebuie ignorată și nici reputată ca una total neinspirată. Fără a realiza o investigație de detalii menționăm că prin legea nr. 310/2018 au fost atribuite în competența de primă instanță a judecătoriilor categorii extrem de importante de litigii. Avem în vedere competența judecătoriilor de a soluționa toate cererile în materie de moștenire, indiferent de valoare, toate cererile în materie de uzucapiune, indiferent de valoarea obiectului litigiului și toate cererile în materia fondului funciar, cu excepția celor date în competența altor instanțe. La toate aceste cereri trebuie să le adăugăm și pe cele în materie de împărțeală judiciară, indiferent de valoare. Or, este de nediscutat că aceste categorii de litigii sunt extrem de importante nu doar din punct de vedere al valorii interesului în litigiu, ci și a importanței și complexității lor. Avem astfel panorama actuală a unor instanțe pe care le-am considerat anterior ca instanțe pentru micile creanțe, după modelul celor existente în multe alte țări ca Italia, Anglia, Germania, Olanda, S.U.A., Canada, Noua Zeelandă, etc., și care în prezent tind să devină instanțe cu plenitudine de jurisdicție în materie civilă. Afirmația noastră este justificată din punct de vedere al ponderii tuturor cauzelor date de lege în competența judecătoriilor. Dar, legiuitorul recurge în continuare la reglementări de o anumită relativitate, pentru a nu spune lipsite de curaj și coerență. Într-adevăr, art. 95 pct. 1 C. proc. civ. continuă să conserve principiul plenitudinii de competență a tribunalului, printr-o formulă neechivocă în această privință. Potrivit acestui text, tribunalele judecă ”toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”. Or, în urma augmentării competenței materiale a judecătoriilor atribuțiile tribunalelor au fost restrânse în mod considerabil, astfel că ar fi fost firesc ca legiuitorul să se întrebe dacă o atare plenitudine de competență a tribunalelor mai este sau nu justificată. Noi considerăm că răspunsul la o atare întrebare nu poate fi decât unul negativ. Pe de altă parte, aceeași lipsă decizională a legiuitorului vizează și plenitudinea de jurisdicție în materie de recurs. Legiuitorul refuză să folosească o formulă categorică în această privință, astfel cum ar fi fost firesc, în privința curților de apel sau  a instanței supreme. Prin urmare, interpretul trebuie să deducă care este instanța de drept comun în materie de recurs. Iar din acest punct de vedere modificările legislative menționate și jurisprudența evocată ar impune concluzia că plenitudinea de competență în materie de recurs aparține curților de apel. Numai că din coroborarea art. 96 pct. 2 C. proc. civ. cu prevederile art. 95 pct.1 C. proc. civ. rezultă că legea le-a atribuit curților de apel plenitudine de jurisdicție în materie de apel (judecă ”apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță). Ni se pare greu de conceput o instanță cu plenitudine de jurisdicție atât în materie de apel cât și în materie de recurs. Dar se pare că legiuitorul are o viziune ”revoluționară” în această materie.

Pe de altă parte, accesul la calea apelului și recursului în litigiile evaluabile în bani este o soluție deopotrivă de discutabilă și chiar neadecvată, atâta timp cât există litigii de o importanță cel puțin egală și cu privire la care este deschisă numai o singură cale de atac de reformare, aceea a apelului (cele vizate de art. 94 pct. 1 lit. a-j C.proc.civ.).

Asemenea realități scot în evidență, în opinia noastră, necesitatea unei reforme radicale a sistemului judiciar. Dacă nu se va proceda de urgență în acest sens vom asista și în viitor la o ”căutare” permanentă de soluții optime în materie de competență. Credem că a sosit momentul unei reforme radicale în această privință.

O analiză de drept comparat ne poate scoate în evidență o tendință de sporire a atribuțiilor instanțelor de la baza sistemului judiciar și în alte state importante, cum este cazul Germaniei, Italiei și al Spaniei. Astfel, în Germania prin ”marea reformă” a Codului de procedură civilă din 27 iulie 2001 s-a urmărit întărirea puerilor primei instanțe, concepută ca o unică jurisdicție în fața căreia trebuie să se termine orice proces[17]. O tendință asemănătoare s-a înregistrat și în Italia, țară în care atribuțiile judecătorilor de pace au fost sporite în mod considerabil prin Legea nr.116/2017[18].

În unele legislații plenitudinea de jurisdicție este atribuită în mod neechivoc instanțelor de la baza sistemului judiciar. Este în primul rând cazul Spaniei, țară în care judecătoriile soluționează cauzele ce nu sunt conferite de lege ”în competența altor instanțe sau tribunale” (art. 85 pct. 1 din Legea Organică a Puterii Judiciare). Aceeași soluție ste statuată și de art. 80 din Legea portugheză de procedură civilă. O dispoziție notabilă este și cea înscrisă în art. 331 din Codul de procedură civilă a Republicii Moldova, text conform căruia; ”Judecătoriile examinează și soluționează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel”.

Codul de procedură penală conține soluții mai raționale decât cele analizate anterior. Astfel, de pildă, art. 35 C. proc. pen. proclamă principiul conform căruia: ”Judecătoriile judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe”. O atare abordare normativă nu face nici cea mai mică îndoială asupra plenitudinii de competență a judecătoriilor în materie penală. Plenitudinea de competență a instanței supreme în materia recursurilor penale nu face nici ea îndoială, de vreme ce art. 40 alin. (3)  C. proc. pen. îi atribuie instanței supreme competența de a judeca ”recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive…”.

Iată că în materie penală Înalta Curte de Casație și Justiție are plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în timp ce în materie civilă situația este fundamental diferită.  Lipsa de armonizare dintre cele două coduri este evidentă și ea vizează multe alte instituții ale procesului, inclusiv unele principii fundamentale. Această diferențiere poate fi înțeleasă doar din punct de vedere practic, în sensul că supraaglomerarea instanței supreme în materie penală nu atinge parametrii cunoscuți în privința cauzelor civile, în sensul că numărul litigiilor penale este mult mai redus decât a celor civile.

Și pentru că ne referim la sistemul judiciar trebuie să spunem că nici organizarea noastră judiciară, astfel cum aceasta a fost conturată prin Legea nr.92/1992, nu a fost cea mai inspirată. Ea a fost aceea care a reintrodus în legislație calea ordinară de atac a apelului. Un remarcabil procedurist constata, în urmă cu câțiva ani, că reintroducerea apelului nu a reprezentat o soluție inspirată[19]. Într-adevăr, o atare soluție a fost de natură să complice, în mod nejustificat, sistemul nostru judiciar și să determine chiar o birocratizare a acestuia. Un remarcabil procedurist uruguayan constata, în urmă cu mai mulți ani, că tendința timpurilor moderne este aceea de diminuare iar nu de augmentare a căilor de atac. Celebrul procedurist aprecia că doar astfel se poate asigura ”triumful unei justiții prompte și ferme asupra necesității de a  avea o justiție bună dar lentă”[20].

În ceea ce ne privește apreciem că a sosit timpul unei solide reforme a sistemului judiciar, care să reprezinte un suport consistent pentru simplificarea procedurii judiciare, debirocratizarea justiției și soluționarea cauzelor civile și penale cu celeritatea implicată de imperativele unei societăți democratice[21]. O analiză de mare rigoare nu credem că ar putea aduce argumente serioase în favoarea unor beneficii importante generate de reintroducerea apelului în legislația noastră procesuală cu consecința reînființării curților de apel.

Reformele din justiție au propriile lor limite, deși în foarte multe țări democratice din spațiul Uniunii Europene se fac eforturi substanțiale în această direcție. Ele nu au condus însă la eficiența dorită, fapt pentru care tind să se repete la intervale mai mici sau mai mari de timp. Dacă este să ne referim la ultimele noastre reforme, concretizate în modificarea legilor justiției, ele au avut același caracter limitat, lăsând nerezolvate unele probleme importante, provocând adeseori discuții inutile și cu un accentuat caracter politic. Ele evidențiază mai degrabă o ”luptă pentru justiție”, dar nu pentru una eficientă, ci una întreprinsă mai degrabă cu scopul de a domina managementul acesteia.

În opinia noastră, sistemul anterior adoptării Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească era un sistem mult mai eficient, întrucât era întemeiat în mod solid pe principiul celor două grade de jurisdicție, ce corespundea existenței a două iar nu trei trepte de jurisdicție. Judecata în fond și recurs realiza în mod efectiv principiul celor două grade de jurisdicție, cu precizarea care se impune că în acest sistem recursul era o cale de atac devolutivă, apelul fiind suprimat. O revenire la un atare sistem este dezirabilă și de natură a realiza o mai bună justiție[22]. Desigur că într-o atare perspectivă ar trebui abordată din nou problema reinstituirii unui mijloc procedural de natură a remedia unele posibile erori judiciare grave. Sistemul căilor de atac de retractare ar putea fi amenajat de așa natură încât să facă posibilă înlăturarea unor erori grave. O altă variantă de reformă ar putea fi materializată într-o eventuală fuziune, după sistemul francez, a judecătoriilor cu tribunalele sau a curților de apel cu tribunalele.

Din această din urmă perspectivă pot fi observate și preocupările  legiuitorului francez pentru simplificarea sistemului judiciar. Intr-adevăr, prin una din reglementările recente s-a urmări desființarea tribunalelor de vecinătate, create prin Legea nr.2002/1138 din 9 septembrie 2002, cu începere la data de 1 ianuarie 2017. Un an mai târziu a fost adoptată o lege-program privind reformele din justiție ce urmează să fie întreprinse în perioada 2018-2022. Urmare acestei legi-program cu începere de la data de 1 ianuarie 2020  tribunalele (tribunaux d’instance) și tribunalele de mare instanță care au funcționat în aceeași comună au fuzionat formând astfel o nouă entitate denumită ”tribunal judiciar”. Tribunalele situate într-o comună diferită de cea în care este situat tribunalul judiciar actual au devenit o secție a acestuia din urmă, denumită ”Tribunal de proximité”. Printre obiectivele reformei se află și o nouă organizare a curților de apel, dematerializarea litigiilor cu valoare redusă, scoaterea din competența jurisdicțiilor a cererilor necontencioase și simplificarea unor proceduri judiciare.

Reformele menționate au stârnit vii controverse în Franța, iar aceasta nu reprezintă o noutate. Aceleași vii dispute au fost generate în Franța și de modificarea legii de organizare judiciară.

Care ar fi avantajele unei reforme judiciare în România ? Noi credem că o atare reformă ar conduce la o mai bună eficiență a justiției, la o mai mare celeritate a soluționării cauzelor, la reducerea cheltuielilor implicate de un sistem judiciar mai complex și nu în ultimul rând la descongestionarea judecătorilor de numărul tot mai mare de dosare pe cale le au de soluționat. Reforma ar trebui explicată tuturor celor interesați de această perspectivă. În viziunea noastră desființarea unei trepte de jurisdicție nu trebuie să conducă la o concediere a judecătorilor și a personalului judiciar auxiliar. Procedurile necontencioase ar putea fi atribuite și la noi în competența notarilor publici. Folosirea unui sistem robotizat pentru soluționarea unor cauze de valoare redusă, după procedeul aplicat recent în Estonia, ar putea constitui o soluție revoluționară de descongestionare a instanțelor de la baza sistemului nostru judiciar[23].

3. Reflecții asupra unei soluții de neconstituționalitate în privința procedurii de filtrare a recursurilor. O soluție de neconstituționalitate care a stârnit controverse și critici semnificative este cea privitoare la aplicarea art. 393 alin. 5) C. proc. civ. Potrivit acestui text: ”În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părților”.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 839/2015, a considerat neconstituționale prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. dar numai în privința sintagmei ”recursul este vădit nefondat”. Instanța constituțională a apreciat că abordarea fondului nu se poate realiza în cadrul unei proceduri sumare de filtrare a recursului.

Soluția enunțată a fost supusă unui examen extrem de critic din partea doctrinei[24]. Reluarea argumentelor care contestă justețea soluției de neconstituționalitate antereferită nu mai prezintă o utilitate practică deosebită, întrucât prin Legea nr. 310/2018 dispozițiile privitoare la procedura de filtrare a recursurilor au fost abrogate. De aceea în contextul de față ne îngăduim să facem doar câteva sublinieri.

Prima este aceea că la noi, ca și în Franța, procedura de filtrare a avut o existență efemeră[25], cu precizarea că în Franța, după câteva reconsiderări succesive, ea este în continuare aplicabilă[26]. A doua precizare constă în faptul că aprecierile instanței constituționale privitoare la sintagma ”recursul este vădit nefondat” se înscriu în cadrul acelorași statuări care interferează în mod nejustificat cu activitatea legislativă. Există varii situații în care judecătorul este chemat, chiar și în materie civilă, să se pronunțe asupra unor împrejurări de o anumită relativitate. Or, soluția instanței constituționale ignoră, în mod manifest, finalitatea procedurii de filtrare în cadrul căruia nu se examinează fondul, ci se realizează doar un examen sumar asupra admisibilității acestuia într-o fază preliminară a judecății. Pe de altă parte, nu trebuia ignorat nici faptul că o sintagmă similară celei criticate pe calea controlului de constituționalitate este folosită și în unele documente juridice europene. Astfel, cu titlu de exemplu arătăm că potrivit principiului 2 pct.1 din  Recomandarea nr.(84) 5 a Comitetului miniștrilor către statele membre asupra principiilor de procedură civilă menite să îmbunătățească funcționarea justiției: ”În cazul în care una din părți declanșează proceduri vădit nefondate, instanța ar trebui să aibă posibilitatea de a judeca cauza într-o procedură sumară sau, după caz, să impună o amendă acestei părți sau să o oblige la plata unor despăgubiri către cealaltă parte”[27]. Sintagma nu este identică cu cea statuată în fostul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., dar semnificația sa nu diferă în mod esențial.

Este important de observat că neconstituționalitatea a vizat numai sintagma ”recursul este vădit nefondat”, iar nu și celelalte exigențe evocate de textul criticat. Cu toate acestea, legiuitorul a considerat necesar să renunțe la întreaga procedură de filtrare a recursurilor. Această soluție poate fi mai bine înțeleasă azi ca urmare a reducerii atribuțiilor instanței supreme în materie de recurs.

Totuși, nu putem să nu constatăm că o procedură de admisibilitate a recursului este statuată și în art. 440 C. proc. pen. Textul nu se referă însă expres la procedura de filtrare a recursurilor, dar conținutul său este apropiat de cel evocat de art. 493 C. proc. civ. Și acest text a vizat recursurile vădit nefondate, sintagmă declarată și ea neconstituțională. Dar, în materie penală, procedura de admitere în principiu nu a fost abrogată în întregul său. Ne aflăm și de data aceasta în prezența unei lipse de corelări între cele două reglementări procesuale. Fără îndoială că specificul celor două proceduri justifică diferențieri corespunzătoare, dar la nivelul unor principii și instituții fundamentale o anumită armonie ar trebui promovată de legiuitor. Paradoxul unor asemenea abordări constă și în faptul că procedura de filtrare a recursurilor a fost menținută în materie penală, deși este cunoscut faptul că recursurile din acest domeniu nu provoacă supraaglomerarea generată de cauzele civile.

În finalul acestor considerații privitoare la procedura de filtrare a recursului este interesant de precizat că CEDO a statuat că aceasta nu contravine prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât normele ce o reglementează sunt destinate să asigure o mai bună administrare a justiției[28].

4. Contribuții jurisprudențiale privitoare la interpretarea motivelor de recurs

Actualul Cod de procedură civilă instituie, în art. 488, opt motive de recurs, care vizează legalitatea hotărârii atacate[29]. Dintre aceste motive de recurs unele dintre ele se regăseau și în reglementarea procesuală anterioară. Așa este cazul motivelor privitoare la: alcătuirea instanței a cărei hotărâre a fost atacată, la competența acesteia, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Doctrina și jurisprudența și-au adus o contribuție importantă la corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor procedurale ce consacră cele opt motive de casare. În continuare evocăm doar câteva dintre cele mai importante și mai recente contribuții doctrinare și jurisprudențiale în această materie.

Primul motiv de casare vizează situația când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Acest motiv de recurs este foarte clar formulat și are ca obiect nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la compunerea completului de judecată. Nu stăruim asupra ipotezelor clasice ce se încadrează în acest motiv de casare. Menționăm însă că doctrina și jurisprudența au considerat că în acest motiv de casare se încadrează și nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la recuzare. Legea vizează, cu deosebire, situația în care o cerere de recuzare formulată în termenul legal a fost respinsă în mod greșit, iar judecătorul recuzat a participat în continuare la soluționarea cauzei. Instanța supremă a avut în vedere și o altă situație, anume aceea în care hotărârea a fost pronunțată de un complet de judecată care a fost recuzat, iar cererea de recuzare nu a fost soluționată; în aceste circumstanțe s-a considerat de către instanța supremă că hotărârea pronunțată este nulă[30]. (Î.C.C.J., Secția a II-a, dec. nr. 2152/2015, apud juridice.ro/499713). Soluția este fără îndoială judicioasă. Pentru identitate de rațiune socotim că nulitatea recursului se impune și în cazul recuzării unui singur judecător.

Un alt motiv de casare cu privire la care doctrina și jurisprudența a avut o contribuție însemnată la corecta lui aplicare este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și care are ca obiect depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Acest motiv de casare nu este unul inedit, el fiind reglementat și în fost Lege a Curții de Casație, care cuprindea o formulă parțial diferită, anume una care se referea expressis veribis la săvârșirea unui exces de putere, în sensul că judecătorii au ”trecut în atribuțiile altei puteri constituite în stat”[31]. Această formulă era una chiar mai sugestivă decât cea actuală. Interpretarea doctrinară și jurisprudențială nu a fost și nu este una esențial diferită, deși în ultimul timp s-a remarcat o tendință de flexibilizare a conceptului de ”exces de putere”[32]. În doctrină au fost evocate și câteva din situațiile practice ce pot constitui un exces de putere[33].

În prezent, contribuția doctrinei și jurisprudenței a fost decisivă în conturarea solidă a conceptului de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. În acest sens, instanța supremă a remarcat că prin sintagma ”depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege o incursiune a ”autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe”[34]. Aceste recente soluții jurisprudențiale nu reprezintă o noutate absolută, ci evocă o anumită continuitate de interpretare și una de mare rigoare juridică, fapt pentru care i-am și consacrat o scurtă abordare.

O atare rigoare este salutară în materie judiciară, dar din păcate în epoca actuală asistăm și la alte intruziuni nepermise, în opinia noastră, a judiciarului în activitatea altor autorități, în special a legislativului. Exercitarea de presiuni de tot felul pentru adoptarea de către legislativ a unor anumite reglementări reprezintă azi o realitate greu de contestat nu doar în România, ci și în alte țări democratice din spațiul Uniunii Europene. A sosit momentul decisiv al unei veritabile, reale și eficiente colaborări între puterile statului, iar nu a unor dispute care sunt aduse spre ”soluționare” în fața autorităților de la Bruxelles sau în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Un ultim motiv de casare important și asupra căruia ne propunem să formulăm succinte considerații dintr-o perspectivă nu atât analitică, cât din una referitoare la unele tendințe actuale este cel statuat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. Textul vizează situația când ”hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

O primă observație în legătură cu textul menționat este aceea că el conține o redactare imperativă şi care ne determină să apreciem că nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină „decizia” judecătorului[35], ci şi în ipoteza în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. De altfel, în doctrină s-a remarcat că, motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează cu o nemotivare[36].

Situaţiile în care se ajunge la o nemotivare sunt de o mare diversitate iar jurisprudența a avut un rol decisiv în conturarea acestora. În practică au fost evocate și următoarele situații ce se circumscriu motivului de casare analizat: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente[37], cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată[38].

O constatare importantă este și aceea că motivarea unei decizii judiciare este de o importanță cardinală pentru opera de înfăptuire a justiției și aceasta nu doar din perspectiva intereselor legitime ale părților implicate într-o procedură judiciară, ci și din aceea a calității actului de justiție. De-a lungul timpului doctrina noastră a enunțat câteva din cele mai semnificative exigențe pe care trebuie să le respecte o bună motivare a unei decizii judiciare. În acest sens s-a considerat, în doctrina noastră mai veche, că motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă[39]; ea trebuie să corespundă imperativelor logicii și să poarte asupra tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei[40].

Motivarea unei decizii judiciare nu trebuie să fie una excesivă, în sensul de a include incursiuni extem de ample în prezentarea unor împrejurări de fapt și de drept, întrucât adeseori acestea pot fi dubitative sau incoerente. Motivarea unei decizii judiciare nu este o problemă de cantitate, ci una de calitate. În ultimpul timp, în practică s-au întâlnit frecvente situații în care hotărârile judecătorești sunt motivate pe zeci de pagini sau chiar sute de pagini, iar adeseori se recurge la procedeul de a scana pagini întregi în considerente din concluziile scrise ale părților, din actul de sesizare sau din întâmpinare, fără ca raționamentele proprii ale judecătorului să prevaleze. Din păcate astfel cum remarca un prestigios autor și magistrat asemenea procedee au devenit sau sunt în curs să devină reguli în activitatea cotidiană a judecătorilor[41]. Autorul remarcă că, uneori, s-a ajuns chiar la situația absurdă în care ”documentele scanate să reprezinte 90-95% din totalul considerentelor hotărârii judecătorești”[42].

5. Concluzii. În configurarea actuală a căilor de atac recursul reprezintă o cale extraordinară de atac destinată a permite exercitarea unui ultim control de legalitate asupra hotărârii atacate. Legislația noastră procesuală a avut, de-a lungul istoriei judiciare, o evoluție spectaculoasă. Dar chiar și sub imperiul actualului Cod de procedură civilă normativizarea recursului nu s-a limitat la redactarea textelor corespunzătoare la nivelul anului 2010, anul adoptării acestui cod.

Una dintre cele mai remarcabile modificări normative în materie de recurs este cea realizată recent, respectiv prin Legea nr. 310/2018. Noua intervenție legislativă a condus la abandonarea viziunii ințiale a legiuitorului asupra competenței de drept comun a instanței supreme în materie de recurs. O atare normativizare a reprezentat o consecință, inevitabilă după părerea noastră, a jurisprudenței constituționale și a celei create în ultimul timp tocmai de instanța supremă și care au fost analizate în cele ce au precedat.

În același timp, prin actul normativ antereferit s-a procedat la o consolidare extrem de semnificativă a competenței judecătoriilor în materie civilă. O atare abordare ne determină să considerăm că judecătoriile se apropie azi de fizionomia unor instanțe de drept comun în materie civilă. Toate aceste considerente ne-au determinat să ne pronunțăm pentru o reformă a sistemului nostru judiciar.

Prin Legea nr. 310/2018 au fost abrogate în întregime și dispozițiile legale privitoare la procedura de filtrare a recursului, deși printr-o soluție de neconstituționalitate a fost declarată ca neconformă cu legea fundamentală doar sintagmă ”recursul este vădit nefondat” din art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Soluția nu este în armonie cu opțiunea legiuitorului în materie penală, întrucât în acest din urmă caz nu au fost abrogate în întregime prevederile art. 440 C. proc. pen.

În ultima parte a studiului de față am formulat și unele considerații privitoare la motivele de casare, cu scopul de a sublinia contribuțiile doctrinare și jurisprudențiale în această materie.


[1] Studiul de față urmează să fie publicat și în Revista Academiei de Științe Juridice din România.
[2] Soluția nu este diferită nici în dreptul italian, art. 366 C.proc.civ. referindu-se expres doar la necesitatea indicării în cererea de recurs a ”normelor de drept pe care se întemeiază”. O prevedere notabilă este și cea statuată de art. 477 alin.1 C.proc.civ. spaniol din anul 2000 (Ley de enjuiciamiento civil). În conformitate cu această normă legală ”recursul în casație trebuie să se fundamenteze, ca motiv unic, pe nesocotirea normeleor aplicabile chestiunilor ce formează obiectul procesului”. A se vedea pentru o soluție asemănătoare art. 432 C. proc. civ. a Republicii Moldova. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul poate fi exercitat pentru ”încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procesual”.
3] Mario G. Losano, Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean, Editura All Beck, București 2005, p. 274.
[4] A.Weil, F.Terre, Droit civil, 4éme édition, Daloz, Paris 1979, p. 15-16.
[5] P. Deumier, Crearea dreptului și redactarea deciziilor de către Curtea de Casație, în Revista română de drept privat, nr.1/2008, p. 205. A se vedea pentru detalii și I. Leș, Asigurarea unei jurisprudențe unitare în prespectiva Noului Cod de procedură civilă, în Studii de drept judiciar privat, Universul Juridic, București 2012, p. 36-38.
[6] A se vedea C. Roșu, Considerații pe marginea deciziei 369/2017 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei ”precum și în alte cereri evaluabile de până la 1.000. 000 lei inclusiv”, folosită de art. XVIII alin.(2) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2000 privind Codul de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2017, p. 43-61.
[7] A se vedea pentru o critică amplă I. Leș, Valoarea obiectului litigiului – element important al acțiunii civile, în Conferința internațională ”Procesul civil și executarea silită. Actualități și perspective”, 24-26 august 2017, Târgu-Mureș, Universul Juridic, București 2017, p. 41
[8] A se vedea pentru detalii I. Leș, Valoarea obiectului litigiului – element important al acțiunii civile, p. 41—44; I. Leș, Curtea Constituțională și noul Cod de procedură civilă, în volumul In Honorem Dan Chirică. Între dogmarica dreptului și rațiunea practică, Editura Hamangiu, București 2008, p. 527-528.
[9] I. Leș, Valoarea obiectului litigiului – element important al acțiunii civile, p. 43. A se vedea pentru alte detalii semnificative I. Leș, Curtea Constituțională și noul Cod de procedură civilă, în volumul In Honorem Dan Chirică. Între dogmarica dreptului și rațiunea practică, p. 527.
[10] A se vedea în acest sens Traian C. Briciu, Claudiu C. Dinu, M. Stancu , Al-L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr.369/2017 referitoare la neconstituționalitatea sintagmei ”precum și în alte cereri neevaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ”pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței”, apud juridice.ro/essentials/1358.
[11] Criteriul valoric este folosit și în art. 1026-1033 NCPC, texte care transpun în dreptul intern prevederile Regulamentului nr. 861/2007 privind soluționarea cererilor cu valoare redusă.
[12] Î.C.C.J., Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, dec. nr. 18 din 1 octombrie 2018, în M.Of. nr. 965 din 14 noiembrie 2018. A se vedea de asemenea Î.C.C.J., Secția I civilă, dec. nr. 448/2019, apud s.c.j.ro/1093; Î.C.C.J., Secția I. civilă, dec. nr. 449/2019, apud s.c.j.ro/1093; Î.C.C.J., Secția I. civilă, dec. nr. 450/2019, apud s.c.j.ro/1093; Î,C.C.J., Completul pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr.13/2019, paragr.74, apud lege5.ro).
[13] A se vedea în acest sens și T.C.Briciu, M. Stancu, C.C.Dinu, Gh-L.Zidaru, P. Pop, Comnetarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr.310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație.
[14] Ibidem.
[15] E. Oprina, Codul de procedură civilă. Studiu introductiv: Comentarii pe marginea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. nr.310/2018, Rosetti, București 2019, p. 14. A se vedea de asemenea T.C.Briciu, M. Stancu, C.C.Dinu, Gh-L.Zidaru, P. Pop, Comnetarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr.310/2018. Între dorința de funcționalitate și tendința de restaurație.
[16] Jose Almagro Nosete, Situacion de la Casacion civil en Espana, apud juridice.ro/coloquio/coloquio.com
[17] A se vedea S. Guinchard, în Droits processuel. Droits fondamentaux du procès, Dalloz, Paris 2019, p. 11-12.
[18] A se vedea I. Leș, D. Ghiță, Instituții judiciare contemporane, C.H.Beck, București 2019, p. 554-555.
[19] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, C. H. Beck, ediția a II-a, București 2007, vol. II, p. 203..
[20] E. J. Couture, Fundamentos de Derecho Procesal Civil, edicion 3, Edicion Depalma Buenos Aires, 1981, p. 349
[21] Ideea a fost evocată de noi și într-un alt studiu. A se vedea în acest sens I. Leș, Curtea Constituțională și noul Cod de procedură civilă, în volumul In Honorem Dan Chirică. Între dogmarica dreptului și rațiunea practică, p. 525.
[22] Teza fost evocată de noi și într-un studiu recent. A se vedea I. Leș, Soluții judiciare de avangardă, inovații și restaurări procesuale în materie civilă, în Dreptul nr.12/2019, p. 69
[23] Menționăm că în Estonia procesele civile cu o valoare de până la 6.400 de Euro sunt rezolvate de un sistem de inteligență artificială. În fiecare an în jur de 30.000-40.000 de astfel de cauze se soluționează de robot; restul litigiilor cu o astfel de valoare și care se judecă în sistemul clasic sunt tot în jur de 30.000. Numai 10 % din aceste cauze ajung să fie contestate în fața unui judecător. A se vedea Estonia, Procesele civile cu miza sub 6.400 de Euro sunt rezolvate de robot, apud juridice.ro/643353/16 iunie 2019.
[24] V.M.Ciobanu, O întrebare retorică: cine răspunde în cazul declarării ca neconstituționalzii a unei dispoziții a Curții Constituționale ?, apud juridice.ro/essentials/352; I.Leș, Revolta Curții Constituționale împotriva Codului de procedură civilă, în Studii de drept judiciar privat, Universul Juridic, București 2017, p. 116-122; I. Leș, Aprecieri asupra caracterului nefondat al recursului, în Curierul Judiciar, nr. 1/2017, p. 26-29; I. Leș, A.Circa, Proceduri judiciare destinate a facilita accesul la justiție a întreprinderilor mici și mijlocii, în  As pequenas e medias empresas e o direito, Instituto juridico da Facultade de direito da Universidade de Coimbra. Asociacao das Facultades de Direito Latinas, 2017, Coordinacao J.M.Couthinho de Abreu, p. 353-354.
[25] La noi o primă procedură de filtrare a recursurilor a fost suprimată de legiuitor prin Legea nr. 195/2004 de aprobare a Ordonanței de Urgență nr.138/2000.
[26] A se vedea pentru referințe de drept comparat I. Leș, Dispozitivul hotărârii judecătorești și procedura de filtrare a recursului în viziunea noului Cod de procedură civilă, în Stdii de drept judiciar privat, Universul Juridic, București 2012, p.243-248 și în Dreptul nr. 2/2009.
[27] A se vedea de asemenea  art. 6 lit.a) pct.V din Recomandarea nr. (95) 5 a Comitetului miniștrilor către statele membre privind introducerea și îmbunătățirea funcționării sistemelor și procedurilor de apel în materie civilă și comercială.
[28] A se vedea L. Vogel, Cours supremes comment le filtrage des recours révèle le pouvoir des juges, Droit Global Law, Editions Pantheon Assas, Paris 2005, p. 46.
[29] A se vedea pentru o abordare monografică I.I.Bălan, Motivele de recurs în procesul civil, Wolters Kluwer, București 2007.
[30] Î.C.C.J., Secția a II-a, dec. nr. 2152/2015, apud juridice.ro/499713.
[31] A se vedea pentru detalii I.I.Bălan, Noțiunea judiciară de exces de putere în materie civilă, în Dreptul nr. 10/1996, p. 37.
[32] A se vedea I. I. Bălan, Motivele de recurs în procesul civil, p. 109.
[33] A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, 1997, p. 387‑388; I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5‑a, 2010, p. 756; S. Spinei, Recursul în procesul civil, op. cit., p. 102‑104
[34] Î.C.C.J., Secția I, dec. nr.131/2019, apud juridice.ro/639856. A se vedea în același sens Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, dec. nr.865/2019,apud s.c.j.ro/1093
[35] A se vedea I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3868/2011, www.scj.ro.
[36] A se vedea I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 963/2005, Buletinul Casației, nr. 4/2005, p. 49; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 5720/2000, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2000, p. 469.
[37] A se vedea I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 963/2005, Buletinul Casației, nr. 4/2005, p. 49; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 5720/2000, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2000, p. 469.
[38] Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, dec. nr. 1036/2017, apud juridice.ro/571111.
[39] A se vedea Al. Lesviodax, Unele aspecte ale motivării sentințelor, în Justiția Nouă, nr.9/1965, p. 40-49.
[40] A se vedea G. Cornu, J. Foyer, Procedure civile, Presses Universitaires de France, 3 edition, Paris 1996, p. 565
[41] A se vedea pentru detalii extrem de pertinente I. Popa, Flagelul motivării kilometrice a hotărârii judecătorești, apud juridice.ro/16 decembrie 2019.
[42] Idem.


Prof. univ. dr. Ioan Leș, Vicepreședinte Academia de Științe Juridice din România