1,086 citiri

Jurisprudență CEDO privind violența în familie și violența împotriva femeilor

Marin VoicuSUMAR

I. Violența în familie
1. Dreptul la viață (art. 2 Convenție)
2. Interzicerea torturii, a tratamentelor inumane și degradante (art. 3 Convenție)
3. Pretinsele deficiențe în cazul investigării plângerilor privind violența în familie
4. Presupusul risc de a fi supus violenței în familie în caz de expulzare
5. Dreptul la un proces echitabil (art. 6)
6. Dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8)
6.1. Plasamentul unui copil provenit dintr-un mediu abuziv
6.2. Obligația statului de a proteja integritatea fizică și psihică a persoanelor

II. Violența împotriva femeilor
1. Violenta domestică
1.1. Rele tratamente în detenție
1.2. Violențe ale poliției
1.3. Viol și abuz sexual
1.4. Riscul de rele tratamente în cazul expulzării
1.4.1. Mutilarea genitală a femeilor
1.4.2. Crima de onoare și relele tratamente din partea femeilor
1.4.3. Risc de traficare sau retraficare de persoane
1.5. Excludere socială
1.6. Traficul de persoane
2. Violențe comise de persoane private

I. Violenţa în familie

„[…] [V]iolenţa domestică este un fenomen care poate lua diverse forme – agresiuni fizice, violenţe psihologice, insulte – şi este […] o problemă generală comună tuturor statelor membre, care nu apare oricând deoarece se înscrie adesea în cadrul rapoartelor personale sau al cercurilor restrânse şi care nu le priveşte exclusiv pe femei” (Opuz împotriva Turciei, hotărârea din 9 iunie 2009, pct. 132).

1. Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

1.1. Kontrova împotriva Slovaciei
31 mai 2007

La 2 noiembrie 2002, reclamanta a depus o plângere penală împotriva soţului ei pentru că o agresase şi o bătuse cu un cablu electric. Însoţită de soţul ei, a încercat ulterior să îşi retragă plângerea penală. Prin urmare, şi-a modificat plângerea astfel încât presupusele fapte ale soţului său au fost tratate ca o infracţiune minoră, care nu impunea luarea unor măsuri suplimentare. La 31 decembrie 2002, soţul ei i-a împuşcat mortal pe fiica şi pe fiul lor, născuţi în 1997, respectiv în 2001. În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamanta a susţinut că poliţia, deşi era la curent cu comportamentul abuziv şi periculos al soţului ei, nu a luat măsurile adecvate pentru a apăra viaţa copiilor ei. În continuare, reclamanta s-a plâns că nu a putut să obţină despăgubiri.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a faptului că autorităţile nu au apărat vieţile copiilor reclamantei. A observat că poliţia locală fusese la curent cu situaţia din familia reclamantei, având în vedere plângerea penală din noiembrie 2002 şi apelurile la numărul de urgenţă din decembrie 2002. Ca răspuns la acestea, potrivit legii în vigoare, poliţia era obligată: să înregistreze plângerea penală a reclamantei, să înceapă imediat o cercetare penală şi procesul penal împotriva soţului reclamantei, să ţină o evidenţă corespunzătoare a apelurilor la numărul de urgenţă şi să informeze echipa din următoarea tură cu privire la situaţie, să ia măsuri cu privire la faptul că soţul reclamantei deţinea o armă de foc şi că ameninţase că o va folosi. Cu toate acestea, unul dintre agenţii de poliţie implicaţi chiar îi ajutase pe reclamantă şi pe soţul ei să îşi modifice plângerea penală din noiembrie 2002 astfel încât fapta să fie tratată ca o infracţiune minoră ce nu impunea luarea de măsuri suplimentare. În concluzie, aşa cum au stabilit instanţele naţionale şi guvernul slovac, poliţia nu şi-a îndeplinit obligaţiile, iar consecinţa directă a acestor deficienţe a fost decesul copiilor reclamantei. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, întrucât reclamanta ar fi trebuit să aibă posibilitatea să solicite acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciu moral, dar niciun astfel de remediu nu a fost disponibil.

1.2. Branko Tomasic şi alţii împotriva Croaţiei
15 ianuarie 2009

Reclamanţii erau rudele unui copil şi ale mamei sale, al căror tată/soţ i-a ucis pe ambii şi apoi s-a sinucis la o lună după ce a fost pus în libertate din penitenciar, unde fusese încarcerat pentru ameninţări cu moartea. Acestuia i s-a impus iniţial să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu pe perioada în care se afla în penitenciar şi după punerea în libertate, atât timp cât era necesar, dar instanţa de apel a dispus ca tratamentul să se încheie în momentul punerii în libertate. Reclamanţii se plângeau, în special, că statul croat nu a luat măsurile corespunzătoare pentru a-i proteja pe copil şi pe mama sa şi nu a realizat o anchetă efectivă referitoare la posibila răspundere a statului în cazul decesului lor.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, pe motiv că autorităţile croate nu au luat măsurile corespunzătoare pentru a preveni decesul copilului şi al mamei lui. A observat în special că, fără nicio urmă de îndoială, constatările instanţelor naţionale şi concluziile examenului psihiatric au arătat că autorităţile aveau cunoştinţă de gravitatea ameninţărilor la adresa mamei şi copilului şi că ar fi trebuit luate toate măsurile necesare pentru a-i proteja. Curtea a mai identificat câteva deficienţe în comportamentul autorităţilor: deşi raportul psihiatric întocmit în cadrul procedurilor penale a subliniat necesitatea unui tratament psihiatric continuu pentru soţ, guvernul croat nu a putut demonstra că un astfel de tratament a fost administrat cu adevărat şi în mod corespunzător; documentele depuse au arătat că tratamentul primit în penitenciar de către soţ, a constat în sesiuni de discuţii cu personalul penitenciarului, din care nici unul nu era psihiatru; nici prevederile pertinente, nici hotărârea instanţei care a dispus tratamentul psihiatric obligatoriu nu au oferit suficiente detalii referitoare la modalitatea în care tratamentul urma să fie administrat; şi, în cele din urmă, soţul nu fusese examinat înainte de punerea sa în libertate pentru a se stabili dacă mai reprezenta un risc pentru copil şi mama sa. Prin urmare, Curtea a concluzionat că autorităţile naţionale competente nu au luat măsurile adecvate pentru a le proteja vieţile.

1.3. Durmaz împotriva Turciei
13 noiembrie 2014

Fiica reclamantei a decedat în spital său după ce soţul său a dus-o la serviciul urgenţe, informându-i pe medici că aceasta luase o supradoză de medicamente. În momentul în care a fost interogat de poliţie, acesta a declarat, de asemenea, că cei doi soţi avuseseră o ceartă în aceeaşi zi şi că o lovise. Tatăl persoanei decedate a formulat ulterior o plângere în faţa procurorului, declarând că aceasta nu avusese tendinţe suicidale şi susţinând că soţul era responsabil pentru decesul acesteia. Cercetarea penală supravegheată de procuror a concluzionat că femeia se sinucisese. Calea de atac introdusă de reclamant a fost respinsă de instanţele interne. În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns că ancheta privind decesul fiicei sale nu a fost efectivă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie sub aspect procedural, având în vedere că autorităţile turce nu au efectuat o anchetă efectivă privind decesul fiicei reclamantului. La fel ca în cauza Opuz (a se vedea mai sus), a observat în special că violenţa în familie afecta în principal femeile şi că pasivitatea judiciară generală şi discriminatorie din Turcia crea un climat propice pentru violenţa în familie.

1.4. Civek împotriva Turciei
23 februarie 2016

Această cauză privea uciderea mamei reclamanţilor de către tatăl lor. Reclamanţii s-au plâns în special că autorităţile interne nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja viaţa mamei lor.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie. A constatat în special că, deşi autorităţile turce fuseseră informate cu privire la ameninţarea reală şi gravă la viaţa mamei reclamanţilor şi, în pofida plângerilor continue ale acesteia privind ameninţări şi hărţuiri, nu luaseră măsurile pe care le aveau la dispoziţie în mod rezonabil pentru a preveni să fie ucisă de soţul său.

1.5. Talpis împotriva Italiei
2 martie 2017

Această cauză privea violenţele conjugale la care fusese supusă reclamanta, care au avut drept rezultat uciderea propriului ei fiu şi tentativa de omor asupra acesteia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie ca urmare a uciderii fiului reclamantei şi a tentativei de omor comise asupra sa. A constatat în special că, omiţând să ia măsuri prompte cu privire la plângerea formulată de reclamantă, autorităţile italiene au făcut ca plângerea să fie lipsită de orice efect, creând o situaţie de impunitate care a favorizat reapariţia actelor de violenţă ce au condus ulterior la comiterea tentativei de omor asupra reclamantei şi la decesul fiului acesteia. Prin urmare, autorităţile nu îşi îndepliniseră obligaţia de a proteja viaţa persoanelor în cauză. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, având în vedere că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja reclamanta împotriva oricăror acte de violenţă în familie. În această privinţă, a observat în special că reclamanta locuise împreună cu copiii săi într-un climat de violenţă, suficient de grav pentru a fi calificat drept rele tratamente, şi că modul în care autorităţile au desfăşurat procedurile penale constituia pasivitate judiciară, care era incompatibilă cu art. 3. În sfârşit, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie, coroborat cu art. 2 şi art. 3, constatând că reclamanta fusese victima unei discriminări, ca femeie, având în vedere lipsa de acţiune a autorităţilor, care au subestimat violenţele în cauză şi astfel, în esenţă, le-au cauţionat.

2. Interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante (art. 3 din Convenţie). Presupusa neîndeplinire de către autorităţi a obligaţiei de a oferi protecţie adecvată împotriva violenţei în familie

2.1. E.S. şi alţii împotriva Slovaciei (nr. 8227/04)
15 septembrie 2009

În 2001, prima reclamantă îşi părăsea soţul şi depunea o plângere penală împotriva lui pentru rele tratamente aplicate ei şi copiilor ei (născuţi în 1986, 1988 şi 1989) şi pentru abuzarea sexuală a uneia dintre fiicele lor. Doi ani mai târziu, acesta era condamnat pentru violenţe şi abuz sexual. Cererea reclamantei ca soţul său să fie obligat să părăsească domiciliul lor a fost totuşi respinsă, întrucât instanţa a considerat că nu avea competenţa necesară să restricţioneze accesul soţului reclamantei în imobil (soţia putea numai să rezilieze contractul de închiriere după divorţ). Prin urmare, prima reclamantă şi copiii ei au fost obligaţi să se mute departe de prieteni şi de familie, iar doi dintre copii au fost nevoiţi să îşi schimbe şcoala. Aceştia s-au plâns că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-i proteja în mod adecvat de violenţa în familie.

Curtea a hotărât că Slovacia nu le-a oferit primei reclamante şi copiilor săi protecţia imediată necesară împotriva violenţelor soţului ei, cu încălcarea art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. A observat că, având în vedere natura şi gravitatea acuzaţiilor, prima reclamantă şi copiii săi au cerut imediat protecţie şi nu un an sau doi ani mai târziu. Prima reclamantă nu a avut posibilitatea să solicite rezilierea contractului de închiriere până la finalizarea divorţului, în mai 2002, sau să solicite trimiterea unui ordin care să îi interzică accesul fostului soţ în domiciliul conjugal, până la momentul modificării legii, în ianuarie 2003. Prin urmare, în acest răstimp, reclamanta nu a beneficiat de protecţie efectivă pentru ea şi copiii săi.

Eremia şi alţii împotriva Republicii Moldova
28 mai 2013

A se vedea mai jos, la „Interzicerea discriminării”.

Rumor împotriva Italiei
27 mai 2014

A se vedea mai jos, la „Interzicerea discriminării”.

M.G. împotriva Turciei (nr. 646/10)
martie 2016

A se vedea mai jos, la „Interzicerea discriminării”.

Talpis împotriva Italiei
2 martie 2017

A se vedea mai sus, la „Dreptul la viaţă”.

Bălşan împotriva României
mai 2017

A se vedea mai jos, la „Interzicerea discriminării”.

2.2. Munteanu împotriva Republicii Moldova (nr. 34168/11)
Cerere comunicată guvernului moldovean la 3 iunie 2012

Reclamanţii sunt mamă şi fiu. La puţin timp după ce soţul primei reclamante şi-a pierdut locul de muncă, a început să consume cantităţi mari de alcool, a devenit violent faţă de reclamanţi şi a vândut bunuri din casă pentru a putea cumpăra alcool. În 2007, a bătut-o grav pe prima reclamantă, aceasta fiind spitalizată timp de 3 săptămâni. Violenţele, atât verbale, cât şi fizice, au continuat şi ulterior. Cel de-al doilea reclamant era şi el bătut şi insultat în mod repetat şi mergea adesea acasă la prieteni pentru a se pregăti pentru şcoală sau pentru a evita scandalurile de acasă şi alte violenţe. Reclamanţii se plâng îndeosebi că autorităţile au tolerat abuzurile din partea soţului primei reclamante şi că, prin faptul că nu au pus în aplicare ordinul de protecţie, au creat impresia de impunitate. De asemenea, se plâng de discriminare împotriva femeilor din partea autorităţilor.

Curtea a comunicat cererea guvernului moldovean şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie.

2.3. Udalova împotriva Rusiei (nr. 20289/10)
Cerere comunicată guvernului rus la 3 septembrie 2015

Reclamanta se plânge în special că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a soluţiona în mod adecvat plângerea sa privind violenţa în familie la care a fost supusă de soţul ei. Curtea a comunicat cererea guvernului rus şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

3. Pretinse deficienţe în cazul investigării plângerilor privind violenţa în familie

3.1. E.M. împotriva României (nr. 43994/05)
30 octombrie 2012

Reclamanta a susţinut în special că investigarea plângerii sale penale privind actele de violenţă în familie, săvârşite în prezenţa fiicei ei, în vârstă de un an şi jumătate, nu a fost eficientă. Instanţele române au respins plângerile reclamantei pe motiv că afirmaţiile ei conform cărora fusese supusă unor violenţe de către soţul său nu au fost dovedite.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie sub aspect procedural, constatând că maniera în care a fost efectuată investigaţia nu i-a permis reclamantei să beneficieze de protecţia eficientă prevăzută la art. 3. A observat în special că, atunci când a depus prima plângere, reclamanta solicitase asistenţă şi protecţie din partea autorităţilor, pentru ea şi pentru fiica ei, împotriva comportamentului agresiv al soţului său. Deşi cadrul legislativ prevedea cooperarea între diferitele autorităţi, precum şi măsuri extra-judiciare care să identifice şi să asigure urmărirea actelor de violenţă în familie şi deşi certificatul medical a oferit prima facie probe în sprijinul afirmaţiilor reclamantei, din dosar nu a reieşit că s­au urmat paşi în acest scop.

3.2. Valiuliene împotriva Lituaniei
26 martie 2013

Această cauză privea plângerea depusă de o femeie, victimă a violenţei în familie, privind lipsa investigării de către autorităţi a acuzaţiilor sale de rele tratamente şi privind lipsa tragerii la răspundere a partenerului său.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, constatând că practicile în discuţie în această cauză şi modalitatea în care mecanismele de drept penal fuseseră puse în aplicare nu îi oferiseră reclamantei o protecţie adecvată împotriva actelor de violenţă în familie. În special, existaseră întârzieri în cursul investigării penale, iar procurorul decisese încetarea urmăririi penale.

3.3. D.P. împotriva Lituaniei (nr. 27920/08)
22 octombrie 2013 (decizie de radiere de pe rol)

Reclamanta s-a căsătorit în 1989, iar cuplul a divorţat în 2001. Cuplul a avut patru copii (născuţi în 1988, respectiv 1990, 1992 şi 2000). Reclamanta s-a plâns în special că procedurile penale care îl vizau pe fostul ei soţ pentru bătăi repetate şi intenţionate suferite de ea şi de cei trei copii mai mari, fuseseră prelungite, iar cauza nu fusese examinată într-un termen rezonabil. Prin urmare, aceasta a susţinut că a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar fostul ei soţ nu a primit o pedeapsă corespunzătoare din partea unei instanţe.

Întrucât nu s-a ajuns la o soluţionare pe cale amiabilă, guvernul lituanian a informat Curtea în septembrie 2012 că a propus formularea unei declaraţii unilaterale, în vederea soluţionării problemei răspunderii statului pentru încălcarea obligaţiei de prevenire a violenţei în familie, ridicată prin această cerere. În lumina jurisprudenţei Curţii şi a circumstanţelor prezentei cauze, guvernul a recunoscut în special că modalitatea în care fuseseră puse în aplicare mecanismele de drept penal în această cauză a fost defectuoasă din punctul de vedere al procedurilor, constituind astfel o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului în temeiul art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Luând act de termenii declaraţiei guvernului şi de modalităţile de asigurare a respectării angajamentelor prevăzute în aceasta, Curtea a decis să radieze cererea de pe rol, în conformitate cu art. 37 (radierea de pe rol) din Convenţie.

4. Presupusul risc de a fi supus violenţei în familie în caz de expulzare

4.1. N. împotriva Suediei (nr. 23505/09)
20 iulie 2010

Reclamanta, resortisantă afgană, a ajuns în Suedia împreună cu soţul ei, în 2004. Cererile lor de azil au fost respinse de mai multe ori. În 2005, reclamanta s-a separat de soţul ei. În 2008, cererea sa de divorţ a fost respinsă de instanţele suedeze, întrucât nu aveau competenţa de a desface căsătoria, atâta timp cât reclamanta nu avea, în mod [egal, reşedinţa pe teritoriul ţării. Soţul ei a informat instanţa că se opune divorţului. Între timp, reclamanta a solicitat fără succes Comisiei Suedeze de Imigrare să îi reevalueze dosarul şi să sisteze procedura de expulzare, argumentând că în Afganistan risca pedeapsa cu moartea, întrucât comisese adulter atunci când a început o relaţie cu un bărbat suedez, iar familia sa o repudiase.

Curtea a hotărât că expulzarea reclamantei din Suedia în Afganistan ar constitui o încălcare a art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante ori a pedepselor) din Convenţie, constatând că, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, existau suficiente motive pentru a crede că în cazul expulzării în Afganistan, reclamanta urma să fie supusă diferitelor riscuri cumulate de represalii din partea soţului ei, a familiei lui, a propriei familii şi a societăţii afgane, riscuri care intrau sub incidenţa art. 3. Curtea a observat în special că faptul că reclamanta dorea să divorţeze de soţul său şi nu mai dorea să locuiască cu acesta putea duce la serioase repercusiuni asupra vieţii ei, de natură a i-o periclita. Într-adevăr, Legea şiită a Statutului Personal din aprilie 2009 impunea femeilor să se supună cererilor sexuale din partea soţilor lor şi să nu părăsească domiciliul fără permisiune. Studiile au arătat că aproximativ 80% din femeile afgane erau afectate de violenţa în familie, fapte pe care autorităţile le considerau legitime şi, prin urmare, nu le urmăreau penal. În sfârşit, pentru a se adresa poliţiei sau unei instanţe, o femeie trebuia să treacă peste oprobriul public la adresa femeilor care ieşeau din casă fără a fi însoţite de un bărbat. Riscul general indicat de statistici şi de rapoartele internaţionale nu putea fi ignorat.

5. Dreptul al un proces echitabil (art. 6 din Convenţie)

5.1. Wasiewska împotriva Poloniei
2 decembrie 2014 (decizie privind admisibilitatea)

În 1997, reclamanta şi soţul ei au divorţat. Înainte de divorţ, fostul soţ al reclamantei o dăduse afară din apartamentul lor. A schimbat încuietorile şi a împiedicat-o pe reclamantă să intre şi să îşi ia bunurile personale, precum şi pe cele ale fiicei şi ale nepoatei lor. Reclamanta se plânge în special de faptul că autorităţile nu au respectat obligaţia de a pune în executare propriile hotărâri care dispuneau evacuarea fostului soţ din apartamentul aflat în proprietatea sa. Ea se plânge şi de faptul că îi este imposibil să depună o plângere penală împotriva fostului ei soţ, care nu i-a permis accesul în apartament şi la bunurile personale care i-au rămas în apartament.

Curtea a considerat că plângerea reclamantei având ca obiect încălcarea de către autorităţi a obligaţiei de a pune în executare ordinul de evacuare a fostului ei soţ trebuia să fie examinată în temeiul art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie. Constatând că reclamanta nu epuizase căile de atac interne în această privinţă, a declarat cererea inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 (condiţii de admisibilitate) din Convenţie. Curtea a hotărât, de asemenea, că celelalte capete de cerere erau inadmisibile (vădit nefondate).

5.2. D.M.D. împotriva României (nr. 23022/13)
3 octombrie 20172

Această cauză privea acţiunea introdusă de reclamant împotriva tatălui său pentru violenţă în familie. Procesul în cauză a durat mai mult de 8 ani şi s-a încheiat prin condamnarea tatălui pentru acte de violenţă fizică şi psihică asupra copilului. Reclamantul s-a plâns că procedurile respective nu fuseseră efective şi că nu îi fuseseră acordate despăgubiri. În special, instanţele interne constataseră, la nivelul instanţei de ultim grad, că nu era necesară examinarea problemei acordării de despăgubiri, întrucât nici reclamantul, nici procurorul nu formulaseră o astfel de cerere în faţa instanţelor de grad inferior.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, întrucât investigarea acuzaţiilor de acte de violenţă în familie durase prea mult timp şi fusese marcată de alte deficienţe grave. În această privinţă, a amintit în special că statele contractante trebuie să depună eforturi pentru a proteja demnitatea copiilor şi că, în practică, acest lucru impunea existenţa unui cadru juridic adecvat pentru a proteja copiii împotriva violenţei în familie. Prin această hotărâre, Curtea a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie, întrucât instanţele interne nu examinaseră pe fond plângerea reclamantului privind neacordarea de despăgubiri, în pofida faptului că legislaţia naţională prevedea în mod clar că acestea aveau obligaţia să se pronunţe asupra despăgubirilor într-o cauză privind un minor, chiar şi în lipsa unei cereri oficiale din partea victimei.

6. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţie). Plasamentul unui copil provenit dintr-un mediu abuziv

6.1. Y.C. împotriva Regatului Unit (nr. 4547/10)
13 martie 2012

Reclamanta şi partenerul cu care avea o relaţie de mai mulţi ani au avut un fiu în 2001. În 2003, familia a intrat în atenţia serviciilor sociale după un incident între părinţi, pe fondul consumului de alcool. Au existat incidente consecutive de violenţă în familie şi de abuz de alcool care au escaladat de la sfârşitul anului 2007, poliţia fiind chemată la domiciliul acestora în numeroase ocazii. În iunie 2008, autorităţile locale au obţinut un ordin de protecţie de urgenţă, după ce băiatul a fost rănit în urma unei altercaţii violente între părinţi. Iniţierea procedurilor privind plasamentul copilului au condus la obţinerea încuviinţării ca acesta să fie dat spre adopţie. Reclamanta s-a plâns de refuzul instanţelor de a dispune evaluarea sa ca părinte care exercită exclusiv autoritatea părintească asupra copilului şi de faptul că acestea nu au ţinut cont de toate considerentele relevante atunci când au pronunţat ordonanţa de instituire a măsurii plasamentului care i-a încălcat drepturile în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că motivele pe care s-a întemeiat ordonanţa de instituire a măsurii plasamentului fuseseră relevante şi suficiente şi că reclamantei i se oferiseră toate şansele de a-şi susţine cauza şi că fusese implicată pe deplin în procesul de luare a deciziei. Curtea a constatat în special că, în lumina istoricului cauzei şi al rapoartelor, opinia judecătorului de la County Court conform căreia era probabilă reluarea relaţiei reclamantei cu tatăl, ceea ce reprezenta un risc la adresa copilului, nu era lipsită de temei. Prin urmare, deşi era în interesul copilului ca legăturile familiale să fie menţinute pe cât posibil, era evident că în cauza de faţă, acest considerent fusese depăşit de nevoia de a asigura dezvoltarea copilului într-un mediu stabil şi sigur. În această privinţă, Curtea a observat în special că existaseră încercări de a relua relaţiile familiale, prin oferirea unui sprijin împotriva abuzului de alcool şi prin posibilitatea de a primi asistenţă parentală. Atunci când reclamanta a susţinut că s-a separat de tatăl copilului, i se oferiseră detalii despre sprijinul pe care îl putea primi în legătură cu violenţa în familie. Cu toate acestea, se pare că nu a apelat la un astfel de ajutor şi s-a împăcat în cele din urmă cu tatăl copilului.

6.2. Obligaţia statului de a proteja integritatea fizică şi psihică a persoanelor

1. Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei
12 iunie 2008

Prima reclamantă, care a susţinut că era bătută în mod constant de soţul ei, l-a părăsit şi a introdus acţiune de divorţ, luându-l cu ea pe fiul lor în vârstă de trei ani (cel de-al doilea reclamant). Cu toate acestea, a susţinut că soţul a continuat să o bată. Şi-a petrecut, împreună cu fiul ei, patru zile într-un adăpost pentru femeile victime ale violenţei în familie, dar se pare că a fost avertizată de poliţie că putea fi urmărită penal pentru răpirea băiatului; în cele din urmă, între cei doi a fost încheiat un acord de exercitare în comun a autorităţii părinteşti, pe care, după cum a declarat reclamant, soţul său nu l-a respectat. Depunerea unei plângeri penale împotriva soţului său pentru lovire sau alte violenţe se pare că a provocat şi mai multe acte de violenţă. Cererile ei pentru încredinţarea temporară a minorului nu au fost analizate cu prioritate şi, în cele din urmă, s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti exclusive de către reclamantă numai după ce a fost pronunţat divorţul, un an mai târziu. În anul următor, reclamanta a fost bătută din nou de fostul soţ, iar cererile ei de începere a urmăririi penale au fost respinse pe motiv că era vorba despre „o chestiune privată” care necesita introducerea unei acţiuni individuale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii de familie) din Convenţie, date fiind efectele cumulate ale deficienţelor existente la nivelul instanţelor naţionale, care nu au luat cu celeritate măsuri privind încredinţarea temporară într-o situaţie care i-a afectat negativ pe reclamanţi şi, mai ales, bunăstarea celui de-al doilea reclamant, şi lipsa adoptării de către autorităţi, în aceeaşi perioadă, a unor măsuri suficiente ca răspuns la comportamentul fostului soţ al reclamantei. În opinia Curţii, acest fapt reprezenta nerespectarea obligaţiei de a oferi asistenţă reclamanţilor, contrar obligaţiilor pozitive ale statului prevăzute la art. 8 din Convenţie, pentru a asigura respectarea vieţii lor private şi de familie. Curtea a subliniat în special că faptul de a considera conflictul ca fiind „o chestiune privată” era incompatibil cu obligaţia autorităţilor de a proteja viaţa de familie a reclamanţilor.

2. A. împotriva Croaţiei (nr. 55164/08)
14 octombrie 2010

Fostul – la această dată – soţ (care suferă de tulburare de stres posttraumatic, paranoia, anxietate şi epilepsie) al reclamantei a supus-o, conform declaraţiilor acesteia, la acte de violenţă fizică repetate, provocându-i răni fizice şi a ameninţat-o cu moartea timp de ani de zile şi, de asemenea, a agresat-o în mod regulat, în faţa fiicei lor. După ce s-a ascuns de fostul ei soţ, reclamanta a solicitat pronunţarea unui ordin judecătoresc care să îl împiedice să o urmărească sau să o hărţuiască. Cererea i-a fost respinsă pe motiv că nu a demonstrat că viaţa i se află într-un pericol imediat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, în sensul că autorităţile croate nu au implementat multe din măsurile care au fost dispuse de instanţe pentru a o proteja pe reclamantă sau pentru a trata problemele psihiatrice ale fostului ei soţ, care păreau să se afle la originea comportamentului său violent. De asemenea, nu era clar dacă acesta beneficiase de tratament psihiatric. Curtea a declarat inadmisibil capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie, pentru că reclamanta nu oferise suficiente probe (precum rapoarte sau statistici) care să demonstreze că măsurile şi practicile adoptate în Croaţia împotriva violenţei în familie, sau efectele unor astfel de măsuri sau practici, erau discriminatorii.

3. Hajduovâ împotriva Slovaciei
30 noiembrie 2010

Reclamanta s-a plâns în special că autorităţile interne nu îşi îndepliniseră obligaţia legală de a dispune internarea fostului ei soţ într-o instituţie psihiatrică pentru tratament, ca urmare a condamnării acestuia pentru agresarea şi ameninţarea ei.

Curtea a hotărât că lipsa unor măsuri suficiente cu privire la comportamentul fostului soţ al reclamantei, şi mai ales faptul că instanţele interne nu au dispus internarea acestuia pentru a primi tratament psihiatric ulterior condamnării sale, au constituit o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. A observat în special că, deşi ameninţările repetate ale fostului ei soţ nu se materializaseră niciodată, au fost suficiente ca să afecteze integritatea psihică şi bunăstarea reclamantei şi să intre sub incidenţa obligaţiilor pozitive ale statului, în temeiul art.8.

4. Kalucza împotriva Ungariei
24 aprilie 2012

Reclamanta a fost constrânsă să locuiască în acelaşi apartament cu fostul său partener, care era violent, pe durata numeroaselor procese civile cu privire la dreptul de proprietate asupra locuinţei. Ea a susţinut în special că autorităţile ungare nu o protejaseră de agresiunile fizice şi psihice constante la care era supusă la domiciliul său. Curtea a concluzionat că autorităţile ungare nu îşi îndepliniseră obligaţiile pozitive, cu încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. A constatat în special că, deşi reclamanta depusese plângeri penale împotriva partenerului său pentru lovire sau alte violenţe şi solicitase în mod repetat ordine de restricţie pe numele lui şi intentase proceduri civile pentru a-l evacua din apartament, autorităţile nu luaseră suficiente măsuri pentru a o proteja în mod efectiv.

5. Kowal împotriva Poloniei
18 septembrie 2012 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie că Polonia nu îşi îndeplinise obligaţia pozitivă de a-l proteja pe el, pe fratele său mai mic şi pe mama lor de violenţa în familie, întrucât nu luaseră nicio măsură ca să pună în executare hotărârea judecătorească care dispunea ca tatăl său să părăsească domiciliul familial. Reclamantul a mai susţinut că, prin urmare, el şi familia sa rămăseseră expuşi comportamentului violent al tatălui, în pofida ordinului judecătoresc care dispunea ca acesta să părăsească apartamentul.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată), în conformitate cu art. 35 (condiţii de admisibilitate) din Convenţie. Având în vedere circumstanţele cauzei în ansamblu, a considerat că nu se putea afirma că atitudinea autorităţilor referitoare la comportamentul tatălui reclamantului fusese în mod vădit inadecvată din punctul de vedere al gravităţii faptelor penale în cauză. Nu se putea spune nici că hotărârile pronunţate în cauză nu avuseseră un caracter preventiv sau un efect descurajator asupra comportamentului făptuitorului. În mod similar, nu s-a putut constata că autorităţile nu fuseseră la curent cu situaţia reclamantului şi cu violenţele cauzate de tatăl acestuia şi că nu răspunseseră în mod adecvat în raport cu situaţia privită în ansamblu, ca de pildă, declanşarea a numeroase proceduri cu privire la diferitele aspecte ale violenţei în familie.

6. Irene Wilson împotriva Regatului Unit
23 octombrie 2012 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză viza plângerea unei victime a violenţei în familie cu privire la modul în care autorităţile gestionaseră procedurile penale împotriva soţului ei pentru vătămare corporală gravă şi afirmaţiile sale potrivit cărora pedeapsa cu suspendare primită de acesta fusese prea uşoară.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată), constatând că autorităţile nord-irlandeze îşi îndepliniseră obligaţia de a proteja drepturile reclamantei în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie. A observat în special că reclamanta a formulat o singură plângere înaintea autorităţilor: că incidentul a fost investigat cu promptitudine, soţul ei a fost arestat şi pus sub acuzare şi că procedurile penale ulterioare au fost realizate în termenul corespunzător. Reclamanta nu a invocat înaintea Curţii existenţa altor violenţe specifice.

6.3. Interzicerea discriminării (art. 14 din Convenţie)

1. Opuz împotriva Turciei
9 iunie 2009

Reclamanta şi mama ei au fost agresate şi ameninţate timp de mulţi ani de soţul reclamantei, în diferite ocazii acesta producându-le leziuni care le-au pus în pericol viaţa. Cu o singură excepţie, faţă de acesta nu a fost început urmărirea penală pe motiv că ambele femei îşi retrăseseră plângerile, în pofida explicaţiilor lor conform cărora soţul le obligase să facă acest lucru, ameninţându-le că le omoară. Ulterior, acesta şi-a înjunghiat soţia de şapte ori şi a primit o amendă de aproximativ 385 EUR, care putea fi plătită în mai multe tranşe. Cele două femei au depus numeroase plângeri, pretinzând că vieţile lor erau în pericol. Soţul a fost interogat şi pus în libertate. În sfârşit, când cele două femei încercau să se mute, soţul şi-a împuşcat mortal soacra, motivând că îi fusese pusă în joc onoarea. A fost condamnat pentru omor şi a primit pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dar a fost pus în libertate pe durata procedurii în apel, moment după care soţia sa a susţinut că a continuat să o ameninţe.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie în ceea ce priveşte uciderea mamei reclamantei şi că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie ca urmare a faptului că statul nu a protejat-o pe reclamantă. A constatat că Turcia nu a reuşit să creeze şi să pună în aplicare un sistem pentru pedepsirea violenţei în familie şi pentru protejarea victimelor. Autorităţile nu se folosiseră nici măcar de măsurile de protecţie disponibile şi încheiaseră procedurile considerându-le „o chestiune de familie”, ignorând motivul pentru care fuseseră retrase plângerile. Ar fi trebuit să existe un cadru juridic care să permită continuarea procedurilor penale, indiferent dacă plângerile fuseseră retrase.

De asemenea, Curtea a hotărât – pentru prima dată într-o cauză referitoare la violenţa în familie – că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 2 şi art. 3: a observat că violenţa în familie afecta în special femeile, în timp ce pasivitatea judiciară generală şi discriminatorie crea un climat propice pentru producerea acesteia. Actele de violenţă suferite de reclamantă şi mama sa puteau aşadar să fie considerate ca având la bază criteriul de sex şi discriminarea împotriva femeilor. În pofida reformelor realizate de guvernul turc în ultimii ani, lipsa generală de reacţie a sistemului judiciar şi impunitatea de care se bucurau agresorii, aşa cum s-a întâmplat în cazul reclamantei, au indicat o implicare insuficientă din partea autorităţilor, care nu au luat măsurile corespunzătoare pentru a combate violenţa în familie.

2. Eremia şi alţii împotriva Republicii Moldova
28 mai 2013

Prima reclamantă şi cele două fiice ale ei s-au plâns că autorităţile moldovene nu le-au oferit protecţie faţă de comportamentul violent şi abuziv al soţului şi tatălui lor, poliţist. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, în cazul primei reclamante, în sensul că deşi erau la curent cu actele de violenţă la care era supusă, autorităţile nu luaseră măsuri efective împotriva soţului ei şi nu împiedicaseră continuarea violenţelor în familie. De asemenea, a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie în privinţa fiicelor, având în vedere că, în pofida efectelor psihologice negative asupra lor, cauzate de faptul că erau martore ale violenţelor la care era supusă mama lor de către tată, la domiciliul familial, se luaseră puţine măsuri sau nici una pentru a preveni reapariţia unui astfel de comportament. In sfârşit, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie, coroborat cu art. 3, în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, constatând că acţiunile autorităţilor nu reprezentaseră doar o simplă deficienţă sau întârziere în modul de a acţiona faţă de actele de violenţă la care era supusă, ci şi o tolerare a unor astfel de acte de violenţă repetate, reflectând o atitudine discriminatorie faţă de prima reclamantă ca femeie. In acest sens, Curtea a observat că concluziile Raportorului Special al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia nu făceau altceva decât să susţină impresia că autorităţile nu au apreciat pe deplin gravitatea şi amploarea problemei violenţei în familie în Republica Moldova şi efectul său discriminatoriu asupra femeilor.

A se vedea, de asemenea: B. împotriva Republicii Moldova (nr. 61382/09) şi Mudric împotriva Republicii Moldova, hotărârile din 16 iulie 2013; N.A. împotriva Republicii Moldova (nr. 13424/06), hotărârea din 24 septembrie 2013; T.M. şi C.M. împotriva Republicii Moldova, hotărârea din 28 ianuarie 2014.

3. Rumor împotriva Italiei
27 mai 2014

Reclamanta s-a plâns că autorităţile nu i-au oferit susţinerea necesară în urma incidentului grav de violenţă în familie care a vizat-o, în noiembrie 2008, sau nu au protejat-o de alte violenţe ulterioare. A susţinut în special că fostul ei partener nu fusese obligat să urmeze un tratament psihologic şi a continuat să reprezinte o ameninţare atât pentru ea, cât şi pentru copiii ei. În plus, a susţinut că centrul de primire ales în vederea arestării la domiciliu a partenerului său, aflat la doar 15 km de locuinţa sa, fusese necorespunzător, întrucât fusese intimidată de două ori de angajaţi din acest centru, ceea ce a reprezentat o încălcare a ordinului judecătoresc care interzicea orice formă de contact dintre ea şi fostul ei partener. In sfârşit, a susţinut că aceste deficienţe fuseseră rezultatul cadrului legislativ inadecvat din Italia în domeniul luptei împotriva violenţei în familie, iar aceasta a reprezentat o discriminare împotriva ei ca femeie.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), considerat separat şi coroborat cu art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie. A constatat că autorităţile italiene instituiseră un cadru legislativ care le permitea să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violenţă în familie şi că acest cadru fusese eficient pentru pedepsirea autorului infracţiunii a cărei victimă era reclamanta şi pentru a preveni perpetuarea atacurilor violente la adresa integrităţii sale fizice.

4. M.G. împotriva Turciei (nr. 646/10)
martie 2016

Această cauză privea violenţa în familie la care a fost supusă reclamanta în cursul căsătoriei, ameninţările proferate împotriva sa în urma divorţului şi procedurile ulterioare. In special, reclamanta a criticat autorităţile naţionale deoarece nu au prevenit actele de violenţă la care fusese supusă. De asemenea, s-a plâns de discriminarea permanentă şi sistematică în privinţa violenţei împotriva femeilor în Turcia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, constatând că modul în care autorităţile turce au desfăşurat procedurile penale nu putea fi considerat ca îndeplinind cerinţele art. 3. A observat în special că autorităţile adoptaseră o atitudine pasivă, în măsura în care procedurile penale au fost iniţiate la mai mult de 5 ani şi 6 luni după ce reclamanta a depus o plângere împotriva soţului său şi că procedurile păreau a fi încă în desfăşurare. In această cauză, Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie, coroborat cu art. 3, constatând că, după pronunţarea divorţului (la 24 septembrie 2007) şi până la intrarea în vigoare a unei noi legi (nr. 6284) la 20 martie 2012, cadrul legislativ în vigoare nu garanta că reclamanta, persoană divorţată, putea beneficia de măsuri de protecţie, şi a observat că, timp de mai mulţi ani după ce a sesizat instanţele naţionale, aceasta a fost obligată să trăiască cu teamă faţă de comportamentul fostului ei soţ.

5. Halime Kilig împotriva Turciei
28 iunie 2016

Această cauză privea decesul fiicei reclamantei, care fusese ucisă de soţul ei, în pofida faptului că depusese patru plângeri şi obţinuse trei ordine de protecţie şi de interdicţie. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) şi că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 2 din Convenţie. A constatat în special că procedurile interne nu au respectat cerinţele art. 2 din Convenţie de a-i oferi protecţie fiicei reclamantei. Întrucât nu au sancţionat nerespectarea de către soţul fiicei reclamantei a ordinelor emise împotriva sa, autorităţile naţionale au făcut ca ordinele să nu fie eficiente, creând astfel un context de impunitate care i-a permis acestuia să îşi agreseze în mod repetat soţia fără a fi tras la răspundere. De asemenea, Curtea a concluzionat că era inacceptabil faptul că fiica reclamantei fusese lăsată fără resurse sau protecţie în faţa comportamentului violent al soţului şi că, închizând ochii la actele de violenţă repetate şi la ameninţările cu moartea împotriva victimei, autorităţile creaseră un climat permisiv pentru violenţa în familie.

6. Bălşan împotriva României
mai 2017

Reclamanta a susţinut că autorităţile nu o protejaseră împotriva violenţei în familie repetate şi nu l-au tras pe soţul său la răspundere, în pofida numeroaselor sale plângeri.

De asemenea, a susţinut că tolerarea de către autorităţi a acestor acte de violenţă o făcuseră să se simtă înjosită şi neajutorată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, având în vedere faptul că autorităţile nu o protejaseră pe reclamantă în mod adecvat împotriva actelor de violenţă comise de soţul său, şi că a fost încălcat art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenţie, coroborat cu art. 3, întrucât violenţa se bazase pe criterii de sex. Curtea a observat în special că soţul reclamantei o supusese la acte de violenţă şi că autorităţile trebuiau să fi fost pe deplin conştiente de aceste abuzuri, având în vedere solicitările acesteia de a primi asistenţă adresate atât poliţiei, cât şi instanţelor. În plus, cu toate că în România exista un cadru juridic care îi permitea să se plângă de violenţa în familie şi să solicite protecţia autorităţilor, de care reclamanta a făcut uz pe deplin, autorităţile nu aplicaseră dispoziţiile legale relevante în cazul său. Autorităţile au ajuns până la a constata că reclamanta provocase actele de violenţă îndreptate împotriva sa şi au considerat că nu erau suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare a dreptului penal. O astfel de abordare privase cadrul juridic naţional de scopul său şi era incompatibilă cu standardele internaţionale referitoare la violenţa împotriva femeilor. Într-adevăr, pasivitatea autorităţilor în cauza de faţă reflectase o atitudine discriminatorie faţă de reclamantă ca femeie şi demonstrase o lipsă de implicare în abordarea violenţei în familie, în general, în România.

II. Violenţa împotriva femeilor

1. Violenţă domestică

1.1. Rele tratamente în detenţie

1. Juhnke împotriva Turciei
iulie 2003

Reclamanta a fost arestată sub suspiciunea de apartenenţă la o organizaţie armată ilegală, PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan) şi ulterior pusă sub acuzare şi condamnată la 15 ani de închisoare. Aceasta se plângea în special că, în timpul detenţiei, a fost supusă unor rele tratamente şi unui examen ginecologic împotriva voinţei sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că nu existau probe care să susţină afirmaţia reclamantei potrivit căreia a fost supusă la rele tratamente, a declarat respectiva parte a cererii inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Curtea a constatat, de asemenea, că alegaţia reclamantei potrivit căreia a fost obligată să se supună unui examen ginecologic ca fiind nejustificată şi a hotărât, în consecinţă, că nu a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Curtea a constatat că reclamanta s-a opus examenului ginecologic până în momentul în care a fost convinsă să accepte şi că, având în vedere vulnerabilitatea unei persoane private de libertate în astfel de circumstanţe, era firesc ca reclamanta să nu se poată opune nelimitat să fie supusă unui astfel de examen. Curtea a decis să analizeze această problemă din punct de vedere al art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. Observând că examenul ginecologic care i-a fost impus reclamantei fără consimţământul său liber şi informat nu a fost probat a fi fost „prevăzut de lege” sau „necesar într-o societate democratică”, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Astfel, în special, examenul medical părea a fi fost o măsură discreţionară luată de autorităţi pentru a-i proteja împotriva unor acuzaţii false de abuz sexual pe membrii forţelor de securitate care o arestaseră şi reţinuseră pe reclamantă. Respectiva măsură de protecţie nu justifica însă încercarea de a convinge o persoană privată de libertate să accepte o ingerinţă atât de intruzivă şi gravă faţă de integritatea sa fizică, având în special în vedere faptul că aceasta nu se plânsese că ar fi fost agresată sexual.

1.2. Violenţe ale poliţiei

1. Y.F. împotriva Turciei (cererea nr. 24209/94)
22 iulie 2003

În octombrie 1993, reclamantul şi soţia sa au fost arestaţi preventiv sub suspiciunea de sprijin şi asistenţă în favoarea PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan), o organizaţie ilegală. Soţia reclamantului a fost ţinută patru zile în arest preventiv de către poliţie. Aceasta susţinea că a fost ţinută legată la ochi şi că ofiţerii de poliţie au lovit-o cu bastoane, au insultat-o şi au ameninţat că o vor viola. A fost examinată de un medic şi condusă la un ginecolog pentru un examen suplimentar. Ofiţerii de poliţie au rămas la faţa locului în timp ce era examinată în spatele unei perdele. În martie 1994, reclamantul şi soţia sa au fost achitaţi. La 19 decembrie 1995, trei ofiţeri de poliţie au fost acuzaţi de încălcarea vieţii private a soţiei reclamantului întrucât au forţat-o să se supună unui examen ginecologic. Aceştia au fost achitaţi în mai 1996. Reclamantul susţinea că examenul ginecologic forţat la care a fost supusă soţia sa a încălcat art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. A considerat că, având în vedere vulnerabilitatea acesteia în timp ce se afla în mâinile autorităţilor care au exercitat un control deplin asupra sa în timpul în care s-a aflat în detenţie, nu exista posibilitatea ca soţia reclamantului să se opună examenului ginecologic. În consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul acesteia la respectarea vieţii private. Guvernul turc nu a putut demonstra existenţa unei necesităţi medicale sau alte circumstanţe definite de lege. Deşi Curtea a admis argumentul că examinarea medicală a persoanelor private de libertate de către un medic legist putea fi o măsură importantă de protecţie împotriva acuzaţiilor false de hărţuire sexuală sau rele tratamente, a considerat că orice ingerinţă adusă integrităţii fizice a unei persoane trebuia să fie prevăzută de lege şi impunea să existe consimţământul persoanei în cauză. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat în speţă, ingerinţa nu a fost prevăzută de lege.

2. Yazgul Yilmaz împotriva Turciei
1 februarie 2011

În această cauză reclamanta se plângea că, la vârsta de 16 ani, a fost hărţuită sexual, în timp ce se afla în arestul poliţiei. A fost supusă unui examen ginecologic – fără a fi însoţită şi fără ca ea sau tutorele său legal să-şi fi dat consimţământul – pentru a se stabili dacă himenul ei a fost rupt. După ce a fost achitată şi eliberată, a suferit de stres posttraumatic şi tulburări depresive. Acuzaţiile sale de abuz pe durata arestării au fost pe larg coroborate cu examenele medicale ulterioare. Nu s-a iniţiat nicio procedură disciplinară împotriva medicilor din penitenciar.

Curtea a observat că dreptul în vigoare la momentul faptelor nu prevedea garanţiile necesare în ceea ce priveşte examinarea persoanelor private de libertate de sex feminin şi că se impuneau garanţii suplimentare pentru examenele ginecologice, în special în cazul minorilor. Practica generalizată constând în supunerea la un examen ginecologic în mod automat a persoanelor private de libertate de sex feminin – pentru a evita falsele acuzaţii de abuz sexual împotriva ofiţerilor de poliţie – nu era în interesul persoanelor private de libertate de sex feminin şi nu avea nicio justificare medicală. Reclamanta s-a plâns de hărţuire sexuală, nu de viol, ceea ce nu se putea infirma printr-o examinare a himenului. Curtea a observat că noul Cod de procedură penală reglementa examenele ginecologice, dar nu menţiona prevederi specifice în cazul minorilor. A concluzionat că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane) al Convenţiei date fiind atât examenul ginecologic la care a fost supusă reclamanta în timp ce se afla în arestul poliţiei, cât şi şi caracterul inadecvat al anchetei privind persoanele responsabile.

3. B.S. împotriva Spaniei (nr. 47159/08)
24 iulie 2012

Această cauză privea o femeie de origine nigeriană care a fost oprită de poliţie în timp ce practica prostituţia într-un cartier aflat în apropiere de Palma de Mallorca. Reclamanta se plângea în special că ofiţerii poliţiei naţionale au abuzat-o verbal şi fizic în momentul în care au oprit-o pentru a o interoga. De asemenea, susţinea că a fost discriminată pentru că practica prostituţia, din motive legate de culoarea pielii şi de gen.

Curtea a constatat că statul spaniol nu a desfăşurat o anchetă adecvată şi efectivă asupra alegaţiilor reclamantei de rele tratamente aplicate în două rânduri în care a fost oprită şi interogată pe stradă, cu încălcarea art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie sub aspect procedural. De asemenea a considerat că instanţele interne nu au luat în considerare vulnerabilitatea deosebită a reclamantei, inerentă situaţiei sale de femeie africană care practică prostituţia, şi astfel nu şi-au respectat obligaţia de a lua toate măsurile posibile pentru a verifica dacă o atitudine discriminatorie a jucat sau nu un rol în producerea evenimentelor, astfel fiind încălcat art. 14 (Interzicerea discriminării) coroborat cu art. 3 din Convenţie. În sfârşit, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte alegaţiile reclamantei de rele tratamente.

4. izci împotriva Turciei
iulie 2013

Această cauză privea o femeie turcă care se plângea în special că a fost atacată de poliţie după ce a participat la o demonstraţie paşnică prin care era sărbătorită Ziua femeii în Istanbul şi că brutalitatea poliţiei în Turcia era tolerată şi adeseori nu era pedepsită.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, atât pe fond cât şi procedural, şi că a fost încălcat art. 11 (Libertatea de întrunire) din Convenţie. A considerat în special că, la fel ca în multe cauze anterioare împotriva Turciei, ofiţerii de poliţie nu au dat dovadă de un anumit grad de toleranţă şi reţinere înainte de a încerca să disperseze o mulţime care nu era nici violentă, nici nu prezenta un pericol pentru ordinea publică, şi că utilizarea disproporţionată a forţei împotriva demonstranţilor a avut drept rezultat rănirea reclamantei. În plus, faptul că autorităţile turce nu au reuşit să identifice şi să-i pedepsească pe ofiţerii de poliţie responsabili ridică serioase îndoieli cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei ce îi revenea în temeiul Convenţiei de a efectua o anchetă efectivă cu privire la acuzaţiile de rele tratamente. În sfârşit, utilizarea excesivă a violenţei de către ofiţerii de poliţie a avut un efect de descurajare asupra oamenilor care doreau să demonstreze.

În această cauză Curtea a reamintit că era pendinte un mare număr de cereri împotriva Turciei referitoare la dreptul la libertatea de întrunire şi/sau de utilizarea excesivă a forţei de către agenţii responsabili cu aplicarea legii în timpul demonstraţiilor. Având în vedere aspectul sistemic al problemei, a solicitat autorităţilor turce să adopte măsuri generale, în conformitate cu obligaţiile care le revin în temeiul art. 46 (Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) din Convenţie, pentru a preveni noi încălcări similare în viitor.

5. Afet Surevva Eren împotriva Turciei
20 octombrie 2015

Arestată în iunie 1999 sub suspiciunea că ar fi membră a unei organizaţii politice ilegale, reclamanta susţinea că în timpul detenţiei a fost supusă la rele tratamente care au constituit acte de tortură. În plus, pretindea că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la acuzaţiile de rele tratamente în cazul său.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, atât pe fond cât şi procedural. Având în vedere în special natura şi nivelul relelor tratamente şi deducţiile solide care puteau fi formulate, datorită probelor, că ar fi fost supusă la rele tratamente pentru a se obţine de la reclamantă informaţii despre presupusa ei legătură cu o organizaţie politică ilegală, Curtea a constatat că relele tratamente implicau suferinţe crude şi extrem de grave care nu puteau fi calificate decât drept tortură. Curtea a constatat, de asemenea, că ancheta şi procedurile penale care au urmat au fost inadecvate şi, în consecinţă, au încălcat obligaţiile procedurale ale statului în temeiul art. 3.

6. Dilek Aslan împotriva Turciei
20 octombrie 2015

Arestată în octombrie 2006 în timp ce distribuia broşuri în sprijinul familiilor persoanelor private de libertate, reclamanta pretindea că a fost supusă la rele tratamente de către poliţie şi afirma că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la aceste alegaţii. De asemenea, susţinea că a fost împiedicată cu forţa să distribuie pliantele care reflectau opiniilor sale.

Probele prezentate în faţa Curţii nu au permis să se constate dincolo de orice îndoiajă rezonabilă că reclamanta fusese victima unor rele tratamente aplicate de către poliţie. În consecinţă, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, pe fond. Pe de altă parte, Curtea a constatat că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă adecvată şi efectivă asupra alegaţiilor reclamantei de rele tratamente şi, în consecinţă, a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural. În sfârşit, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 10 (Libertatea de exprimare) din Convenţie.

1.3. Viol şi abuz sexual

1. X si Y împotriva Tarilor de Jos (nr. 8978/80)
26 martie 1985

O tânără cu un handicap mintal (a doua reclamantă) a fost violată în centrul pentru copii cu dizabilităţi mentale în care era găzduită, a doua zi după împlinirea vârstei de 16 ani (care era vârsta pentru relaţii sexuale consimţite în Ţările de Jos) de către o rudă a persoanei însărcinate să aibă grijă de ea. Aceasta era traumatizată de experienţă, dar considerată inaptă să semneze o plângere oficială, având în vedere starea sa mentală. Tatăl său (primul reclamant) a semnat în locul ei, dar nu a fost iniţiată o procedură împotriva agresorului, întrucât tânăra era obligată să depună ea însăşi plângerea. Instanţele interne au recunoscut existenţa unei lacune în lege.

Curtea a reamintit că, deşi obiectul art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie este, în esenţă, acela de a proteja individul împotriva ingerinţei arbitrare din partea autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la o asemenea ingerinţă: pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private şi de familie. În speţă, Curtea a constatat că protecţia acordată de dreptul civil în cazul unei infracţiuni de tipul celei la care a fost supusă cea de-a doua reclamantă nu era suficientă. În acest caz erau în joc valori fundamentale şi aspecte esenţiale ale vieţii private. Descurajarea eficientă era indispensabilă în acest domeniu şi putea fi realizată doar prin dispoziţii de drept penal. Observând că în Codul penal olandez nu se asigură o protecţie practică şi efectivă, Curtea a concluzionat, ţinând seama de natura infracţiunii în cauză, că a doua reclamantă a fost victima unei încălcări a art. 8 din Convenţie.

2. Avdin împotriva Turciei
25 septembrie 1997

Reclamanta, o tânără turcă de origine kurdă (în vârstă de 17 ani la momentul faptelor) a fost arestată fără explicaţii şi privată de libertate, împreună cu alţi doi membri ai familiei sale. A fost legată la ochi, bătută, dezbrăcată cu forţa, prinsă într-o anvelopă de maşină şi udată cu jeturi puternice de apă rece, înainte de a fi violată de un membru al forţelor de ordine, apoi bătută din nou, timp de aproape o oră, de mai multe persoane. Examenul medical efectuat ulterior de un medic care nu se ocupase niciodată de cazuri de viol a permis să se constate că himenul era rupt şi că părţile interioare ale coapselor reclamantei erau acoperite de contuzii. De asemenea, reclamanta a pretins că familia ei a făcut obiectul unor măsuri de intimidare şi hărţuire din partea autorităţilor pentru a-i forţa să-şi retragă cererea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a subliniat că violarea unei persoane private de libertate de către un funcţionar al statului trebuia să fie considerată o formă deosebit de gravă şi de josnică de rele tratamente, dată fiind uşurinţa cu care agresorul poate exploata vulnerabilitatea şi slăbiciunea victimei sale. În plus, violul lasă asupra victimei cicatrici psihologice profunde care nu se vindecă la fel de repede în timp ca alte forme de violenţă psihică şi fizică. Această experienţă nu a putut să nu genereze reclamantei sentimentul de a fi înjosită şi violată atât fizic, cât şi emoţional. Curtea a constatat că atât toate actele de violenţă psihică şi fizică comise împotriva reclamantei în timpul detenţiei, cât mai ales actul de o cruzime deosebită de viol la care a fost supusă au constituit acte de tortură, astfel încât a fost încălcat art. 3 (Interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. În plus, acuzaţia de viol comis în arest de către un funcţionar impunea ca victima să fie examinată cu atenţia adecvată de medici independenţi cu expertiză relevantă. Or nu acesta a fost cazul, astfel încât ancheta a fost deficientă şi nu a împiedicat reclamanta să obţină repararea prejudiciului, astfel încât a fost încălcat art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

3. M.C. împotriva Bulgariei (cererea nr. 39272/98)
4 decembrie 2003

Reclamanta, care avea vârsta de 14 ani (vârsta stabilită pentru raporturi sexuale consimţite în Bulgaria), a fost violată de doi bărbaţi; a plâns în timpul şi după producerea violului şi ulterior a fost dusă de mama sa la spital, unde s-a constatat că himenul fusese rupt. Pentru că nu s-a putut stabili că a opus rezistenţă sau dacă a cerut ajutor, autorii faptei nu au fost urmăriţi penal.

Curtea a constatat că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor degradante) şi art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie, observând în special o tendinţă universală de a se considera lipsa consimţământului drept element esenţial al violului şi abuzului sexual. Victimele abuzului sexual, în special fetele minore, deseori nu opun rezistenţă din motive psihologice (fie prin supunere pasivă fie prin disociere de viol), fie de teama unor alte acte de violenţă. Subliniind că statele membre au obligaţia de a urmări penal orice act sexual neconsimţit, chiar dacă victima nu a opus rezistenţă fizică, Curtea a constatat că atât ancheta, cât şi dreptul bulgar relevant prezentau deficienţe.

4. Maslova şi Nalbandov împotriva Rusiei
ianuarie 2008

Reclamanta, care a fost chemată pentru interogare la secţia de poliţie locală, a fost constrânsă de ofiţerii de poliţie să mărturisească participarea la comiterea unei omucideri. Un ofiţer de poliţie i-a pus cătuşe, a bătut-o, a violat-o şi apoi a forţat-o să întreţină sex oral. Ulterior, împreună cu alt ofiţer au lovit-o în mod repetat în stomac, i­au pus o mască de gaze pe faţă căreia i-au blocat aerul până la sufocare şi i-au aplicat şocuri electrice cu ajutorul unor cabluri prinse de cercei. Permiţându-i-se să meargă la toaletă, a încercat să-şi taie venele. După ce au consumat alcool, trei ofiţeri anchetatori au continuat să o violeze, după încheierea interogatoriului. Reclamanta a depus plângere în care susţinea că a fost violată şi torturată. S-a stabilit că exista probabilitatea de 99,99% ca un prezervativ folosit găsit în secţia de poliţie să aibă urme de celule vaginale ale reclamantei. Au fost de asemenea găsite şerveţele de unică folosinţă cu urme de spermă şi urme de ţesut vaginal având acelaşi antigen cu cel al reclamantei. Cu toate acestea, o instanţă a stabilit că probele prezentate nu sunt admisibile, pe motiv că procedura specială aplicabilă urmăririi penale împotriva ofiţerilor anchetatori nu a fost respectată. Cauza s-a finalizat prin neînceperea urmăririi penale din lipsă de probe în ceea ce priveşte săvârşirea vreunei infracţiuni.

Curtea a observat că versiunea evenimentelor prezentată de reclamantă era susţinută de un set de probe elocvente şi neechivoce. De asemenea, a reamintit că violarea unei persoane private de libertate de către un funcţionar al statului trebuie să fie considerată o formă deosebit de gravă şi josnică a relelor tratamente, ţinând seama de uşurinţa cu care agresorul poate abuza de vulnerabilitatea şi slaba rezistenţă a victimei sale. Violenţele fizice împotriva reclamantei, în special acţiunile deosebit de crude de viol repetat la care a fost supusă reclamanta, au constituit acte de tortură astfel încât a fost încălcat art. 3 (Interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. De asemenea, a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural, în ceea ce priveşte ancheta ineficientă.

5. P.M. împotriva Bulgariei (nr. 49669/07)
24 ianuarie 2012

Această cauza privea plângerea reclamantei potrivit căreia, violată la vârsta de 13 ani, autorităţile bulgare au avut nevoie de peste 15 ani pentru a finaliza ancheta care a urmat şi că nu dispunea de căi de atac împotriva reticenţei acestora de a începe urmărirea penală împotriva agresorilor.

Curtea, constatând că anchetarea plângerii reclamantei privind violul a fost ineficientă, deşi faptele cauzei şi identitatea agresorilor fusese stabilită, a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie sub aspect procedural.

6. I.G. împotriva Republicii Moldova (nr. 53519/07)
15 mai 2012

Reclamanta susţinea că, la vârsta de 14 ani, a fost violată de unul dintre cunoscuţii săi (un bărbat în vârstă de 22 de ani care locuia în cartierul bunicii sale, pe care reclamanta o vizita frecvent). Aceasta se plângea în special că autorităţile nu anchetat în mod efectiv alegaţiile sale.

Curtea a hotărât că anchetarea cazului reclamantei nu a răspuns cerinţelor inerente privind obligaţiile pozitive ale statului de a ancheta efectiv şi de a pedepsi toate formele de viol şi de abuz sexual, astfel încât a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

7. M. si alţii împotriva Italiei si Bulgariei (nr. 40020/03)
31 iulie 2012

Reclamanţii, având origine romă şi cetăţenie bulgară, s-au plâns de faptul că, după ce au sosit în Italia pentru a-şi găsească locuri de muncă, fiica lor a fost reţinută de persoane particulare sub ameninţarea armelor, a fost forţată să muncească şi să fure şi abuzată sexual de o familie de romi dintr-un sat. Au afirmat, de asemenea, că autorităţile italiene nu au anchetat în mod adecvat evenimentele.

Curtea a declarat capetele de cerere ale reclamanţilor în temeiul art. 4

(Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) inadmisibile ca fiind vădit nefondate. A constatat că nu au existat probe care să susţină plângerea legată de traficul de persoane. Cu toate acestea, a constatat că autorităţile italiene nu au examinat efectiv plângerea reclamanţilor potrivit căreia fiica lor, minoră la momentul faptelor, fusese bătută în mod repetat şi violată în vila în care era sechestrată. În consecinţă, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie sub aspect procedural. În sfârşit, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 în ceea ce priveşte măsurile luate de autorităţile italiene pentru eliberarea primei reclamante.

8. P. si S. împotriva Poloniei (cererea nr. 57375/08)
30 octombrie 2012

Reclamantele erau o fiică şi mama acesteia. În 2008, la vârsta de 14 ani, prima reclamantă a rămas însărcinată în urma unui viol. Reclamantele s-au plâns în special de lipsa unui cadru juridic comprehensiv care să-i garanteze primei reclamante accesul în timp util şi neîngrădit la dreptul de a face avort în condiţiile stabilite de legislaţia aplicabilă şi dezvăluirea informaţiilor cu privire la caz către public. De asemenea, acestea s-au plâns de ilegalitatea scoaterii primei reclamante din grija mamei şi plasării sale într- un adăpost pentru minori şi ulterior într-un spital şi au afirmat că circumstanţele cauzei au constituit tratamente inumane ori degradante.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de acces la avort legal, în cazul ambelor reclamante, şi în ceea ce priveşte dezvăluirea datelor cu caracter personal ale reclamantelor. De asemenea, a concluzionat că a fost încălcat art. 5 § 1 (Dreptul la libertate şi siguranţă) din Convenţie, constatând în special că scopul esenţial al plasării primei reclamante într-un adăpost pentru minori a fost acela de a o separa de părinţii săi şi de a preveni avortul. În sfârşit, reclamanta a fost tratată de autorităţi într-o manieră deplorabilă şi suferinţa acesteia a atins pragul minim de severitate în temeiul art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane) din Convenţie, astfel încât a fost încălcată această dispoziţie.

9. O’Keeffe împotriva Irlandei
28 ianuarie 2014 (Marea Cameră)

Această cauză privea responsabilitatea statului pentru abuzurile sexuale asupra unei şcolăriţe, în vârstă de 9 ani, comis de un profesor laic într-o şcoală naţională din Irlanda în 1973. Reclamanta se plângea în special că statul irlandez nu a structurat sistemul de învăţământ primar astfel încât să o protejeze faţă de abuzuri, precum şi că nu a anchetat şi nu i-a oferit un răspuns juridic adecvat la relele tratamente la care a fost supusă. De asemenea, susţinea că nu a fost în măsură să obţină o recunoaştere şi o compensaţie din partea statului pentru faptul că nu a reuşit să o protejeze.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, şi art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie în ceea ce priveşte faptul că statul irlandez nu a reuşit să o protejeze pe reclamantă împotriva abuzului sexual şi imposibilitatea acesteia de a obţine recunoaşterea la nivel naţional a neîndeplinirii obligaţiilor. De asemenea, a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte anchetarea plângerii legate de abuzurile sexuale la care a fost supusă reclamanta în şcoală.

10. W. împotriva Sloveniei (nr. 24125/06)
23 ianuarie 2014

Această cauză privea procedurile penale împotriva unui grup de bărbaţi care o violaseră pe reclamantă în aprilie 1990, când acea avea vârsta de 18 de ani. Reclamanta se plângea în special că întârzierile mari în desfăşurarea procedurilor penale au constituit o încălcare a obligaţiei statului de a urmări penal în mod efectiv infracţiunile comise împotriva sa. Deşi i-au fost acordate despăgubiri la nivel naţional pentru stresul pe care l-a suferit ca urmare a duratei mari de timp a procedurilor, aceasta considera că suma de 5 000 de euro care i-a fost acordată nu putea fi considerată ca fiind o despăgubire suficientă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, constatând că procedurile penale în ceea ce priveşte violul reclamantei nu au respectat cerinţele procedurale impuse de art. 3.

11. M.A. împotriva Sloveniei (nr. 3400/07) si N.D. împotriva Sloveniei (nr. 16605/09)
ianuarie 2015

Reclamantele s-au plâns că Slovenia nu le-a pus la dispoziţie un sistem efectiv pentru urmărirea penală şi judecarea bărbaţilor pe care îi acuzaseră de viol, procedurile penale conexe având o durată de aproximativ 26 de ani în prima cauză şi de 9 ani în a doua cauză.

În ambele cauze Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, constatând că procedurile penale în ceea ce priveşte violurile la care au fost supuse reclamantele nu au respectat cerinţele procedurale impuse de art. 3.

12. S.Z. împotriva Bulgariei (nr. 29263/12)
3 martie 2015

Reclamanta se plângea în special de lipsa de eficacitate a procedurilor penale privind acuzaţiile de sechestrare, violenţe, viol şi trafic de fiinţe umane comise împotriva sa. Aceasta se plângea în special de lipsa unei anchete privind posibila implicare a doi poliţişti şi neînceperea urmăririi penale a doi dintre agresorii săi, şi de durata excesivă a timpului necesar pentru anchetarea şi judecarea cauzei. De asemenea, susţinea că durata excesivă a procedurilor penale, în măsura în care acestea priveau cererea sa de acordare de despăgubiri, a încălcat cerinţele dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil. În sfârşit, aceasta susţinea că cauza sa revela un anumit număr de probleme recurente în ceea ce priveşte lipsa de eficacitate a procedurilor penale în Bulgaria.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie pentru deficienţele în cadrul anchetei privind sechestrarea ilegală şi violarea reclamantei, având în vedere în special întârzierile excesive în cadrul procedurilor penale şi lipsa anchetei anumitor aspecte ale infracţiunilor. Curtea a constatat că era deosebit de îngrijorător faptul că autorităţile nu au considerat necesar să examineze alegaţiile reclamantei privind posibila implicare în cazul său a unei reţele de crimă organizată specializată în traficul cu femei.

De asemenea, Curtea a observat în această cauză că a constatat deja, în peste 45 de hotărâri pronunţate împotriva Bulgariei, că autorităţile nu şi-au respectat obligaţia de a efectua o anchetă eficientă. Constatând că aceste deficienţe recurente dezvăluiau existenţa unei probleme sistemice, a considerat, în temeiul art. 46 (Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor) din Convenţie, că Bulgariei îi revenea obligaţia, în cooperare cu Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, să decidă ce măsuri generale erau necesare din punct de vedere practic pentru a preveni alte încălcări similare ale Convenţiei în viitor.

13. I.P. împotriva Republicii Moldova (nr. 33708/12)
28 aprilie 2015

Reclamanta se plângea că a fost violată de un bărbat cu care avusese o legătură de peste un an de zile. Aceasta susţinea în special că autorităţile moldovene nu au anchetat acuzaţiile sale de viol în mod eficient că nu avea la dispoziţie nicio cale de atac de drept penal sau civil pentru acuzaţiile sale de viol sau pentru caracterul inadecvat al anchetei care a urmat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie, constatând că ancheta în cazul reclamantei nu a îndeplinit cerinţele inerente obligaţiilor pozitive ale statului de a ancheta eficient şi de a pedepsi toate formele de viol şi abuzuri sexuale. De asemenea, a concluzionat că a fost încălcat art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie coroborat cu art. 3, în ceea ce priveşte capătul de cere al reclamantei legat de lipsa unor căi de atac civile.

14. Y. împotriva Sloveniei (nr. 41107/10)
28 mai 2015

Această cauză privea plângerea unei tinere femei cu privire la procedura penală iniţiată împotriva unui prieten de familie, pe care îl acuza că a supus-o la abuzuri sexuale repetate în perioada în care era minoră, invocând faptul că procedurile au fost excesiv de lungi şi traumatizante pentru ea. Reclamanta susţinea în special că ancheta privitoare la presupusele agresiuni sexuale şi procedurile judiciare care au urmat au fost întârziate în mod nejustificat – au avut o durată de 7 ani de la depunerea plângerii până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă. În continuare aceasta se plângea de încălcarea integrităţii personale în cursul procedurilor penale şi, în special, că a fost traumatizată de faptul că a fost contra-interogată de pârât în cursul a două audieri în cauză.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale ale statului, constatând în special că, deşi era imposibil să se speculeze dacă faptul că au trecut peste 7 ani de la depunerea reclamaţiei de către reclamantă şi pronunţarea hotărârii în primă instanţă a afectat rezultatul procedurii, o asemenea întârziere nu a putut fi conciliată cu cerinţele de promptitudine. De asemenea, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că autorităţile slovene nu au protejat integritatea personală a reclamantei în cursul urmăririi penale şi a procesului. În special, acestea ar fi trebuit să împiedice ca presupusul agresor să utilizeze remarci ofensatoare şi umilitoare în timpul contra-interogării în cursul procesului. Este adevărat că autorităţile au luat o serie de măsuri pentru a preveni ca reclamanta să fie traumatizată ulterior. Cu toate acestea, având în vedere caracterul sensibil al cauzei şi vârsta fragedă la momentul în care a avut loc presupusa agresiune sexuală, s-ar fi impus o abordare mai delicată. În ceea ce priveşte în special natura contra-interogării efectuate de însuşi pârâtul, Curtea a observat că, deşi apărării trebuie să i se acorde o anumită marjă de manevră pentru a contesta credibilitatea reclamantului, contra-interogarea nu ar trebui să fie utilizată ca mijloc de intimidare sau umilire a martorilor.

15. B.V. împotriva Belgiei (nr. 61030/08)
2 mai 2017[1]

Reclamanta se plângea în special că o anchetă completă şi cuprinzătoare nu a fost efectuată şi că nu a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă prin care să-i fie soluţionate plângerile de viol şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală la care a fost supusă de un coleg de muncă.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie sub aspect procedural. A constatat în special că acuzaţiile reclamantei erau întemeiate şi că puteau fi aşadar considerate drept plângeri de rele tratamente care încalcă art. 3 din Convenţie. In consecinţă, având în vedere obligaţia statului de a efectua o anchetă eficientă, autorităţile ar fi trebuit, de îndată ce reclamanta a depus plângerea, să utilizeze în mod prompt toate oportunităţile disponibile pentru a stabili faptele şi, după caz, circumstanţele legate de presupusele acte de viol şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. In astfel de circumstanţe, ancheta nu putea fi considerată a fi fost una serioasă şi amănunţită.

1.4. Riscul de rele tratamente în cazul expulzării

1.4.1. Mutilarea genitală a femeilor

1. Collins si Akaziebie împotriva Suediei
8 martie 2007 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamantele, resortisante nigeriene, sunt mamă şi fiică. Acestea susţineau că vor fi supuse mutilării genitale feminine în cazul în care erau extrădate în Nigeria, cu încălcarea art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Comisia suedeză pentru migraţie le-a respins cererile de azil, de statut de refugiat sau de permis de şedere, afirmând, printre altele, că mutilarea organelor genitale feminine era interzisă prin lege în Nigeria şi că această interdicţie era respectată în cel puţin şase state ale Nigeriei. Astfel, în cazul în care reclamantele reveneau în unul dintre aceste state, era puţin probabil să fie obligate să fie supuse la mutilarea genitală feminină. Reclamantelor le-a fost respins apelul, deşi susţineau că practica mutilării genitale feminine persista, în ciuda legislaţiei împotriva acestei practici şi nu a fost niciodată urmărită sau pedepsită penal.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată, considerând că reclamantele nu au reuşit să probeze că ar fi supuse unui risc real şi concret de a fi supuse mutilării genitale în momentul revenirii în Nigeria. Nu a fost contestat faptul că a supune o femeie practicii de mutilare genitală feminină constituie rele tratamente contrare ar. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Nici nu s-a contestat faptul că femeile din Nigeria au fost, în mod tradiţional, supuse mutilării genitale feminine şi, într-o anumită măsură, erau în continuare supuse acestei practici. Cu toate acestea, mai multe state ale Nigeriei interziseseră mutilarea genitală feminină prin lege, inclusiv în statul din care proveneau reclamantele. În plus, în timpul sarcinii, prima reclamantă nu alesese să meargă în alt stat din interiorul Nigeriei sau într-o ţară vecină, în care aceasta putea încă primi ajutor şi sprijin din partea propriei sale familii. În schimb, reuşise să obţină mijloacele financiare şi practice necesare pentru a călători în Suedia, demonstrând astfel un nivel de forţă şi independenţă considerabil. În lumina acestor considerente, era dificil de înţeles motivul pentru care din aceasta nu-şi putea proteja fiica să nu fie supuse mutilării genitale, dacă nu chiar în statul de origine, atunci cel puţin în unul dintre celelalte state din Nigeria în care mutilarea organelor genitale feminine era interzisă prin lege şi/sau mai puţin răspândită.

2. Izevbekhai împotriva Irlandei
17 mai 2011 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta şi cele două fiice ale sale susţineau că acestea din urmă riscau să fie supuse practicii mutilării genitale feminine în cazul în care familia ar reveni în Nigeria, cu încălcarea art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Ele susţineau că fiica cea mare a mamei a murit la vârsta de un an în urma hemoragiei profunde suferite după ce a fost supusă unei astfel de mutilări efectuate de o „bătrână”. Familia a fugit din Nigeria în Irlanda din cauza presiunilor familiei tatălui ca cele două fete să fie supuse mutilării genitale feminine. Cererea lor de azil a fost respinsă.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. A observat în special că există motive puternice pentru a pune la îndoială” afirmaţiile privind naşterea şi decesul fiicei celei mai mari. De asemenea, familia ocupa o poziţie financiară şi socială privilegiată în Nigeria. Prima reclamantă absolvise studii superioare, iar soţul său şi părinţii acesteia se opuneau mutilării organelor genitale. Nici ea, nici soţul ei nu au raportat vreodată poliţiei vreo problemă legată de mutilarea organelor genitale în ceea ce le priveşte pe fiicele lor, nu au solicitat ajutor, nici nu s-au mutat în nordul Nigeriei, unde mutilarea organelor genitale se producea mai puţin frecvent sau foarte rar. În consecinţă, Curtea a considerat că reclamanta şi soţul ei puteau să-şi protejeze fetele împotriva mutilării genitale în cazul în care ar fi revenit în Nigeria.

3. Omeredo împotriva Austriei
20 septembrie 2011 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta, născută în 1973, a părăsit Nigeria în 2003 pentru a evita să fie supusă mutilării genitale. Sora sa decedase deja în urma acestei practici şi reclamanta susţinea că exista riscul ca sătenii să o ucidă dacă refuza şi că mama sa i-a spus că trebuie să coopereze. Cererea sa de azil a fost respinsă.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Nu a fost contestat că faptul de a supune orice persoană, adult sau copil, mutilării genitale ar constitui rele tratamente contrare ar. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, deşi autorităţile interne au constatat că temerea reclamantei că ar putea fi forţată să se supună mutilării genitale în Nigeria era întemeiată, acestea considerau că reclamanta dispunea de soluţiona alternativă de a se refugia intern în interiorul ţării.Prin urmare, Curtea trebuia să evalueze situaţia personală a reclamantei în Nigeria. În această privinţă a constatat că, având în vedere studiile sale şi experienţa de muncă de croitoreasă, existau motive să considere că reclamanta putea să trăiască în Nigeria fără a fi nevoie să se bazeze pe sprijinul familiei sale.

4. Sow împotriva Belgiei
19 ianuarie 2016

Reclamanta se plângea că risca să fie supusă unei noi proceduri de excizie în cazul în care era expulzată în Guineea, ţara sa de origine, şi că nu avea la dispoziţie nicio cale de atac efectivă în ceea ce priveşte plângerea sa.

Curtea a hotărât că nu va fi încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie în cazul în care reclamanta este expulzată în ţara sa de origine, constatând că aceasta nu a demonstra că exista un risc real de a fi supusă unei noi proceduri de excizie în cazul expulzării sale în Guineea. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, coroborat cu art. 3.

5. Bangura împotriva Belgiei
14 iuie 2016 (decizie de radiere de pe rol)

Reclamanta din această cauză susţinea că risca să fie supusă practicii de mutilare genitală feminină în cazul în care ar fi revenit în Sierra Leone, ţara sa de origine. Observând în special că, în ianuarie 2016, reclamanta a primit un permis de şedere, în contextul cererii sale pentru reîntregirea familiei alături de soţul ei şi că, în consecinţă, nu exista niciun risc pentru moment şi pentru o perioadă de timp considerabilă ca reclamanta să fie expulzată în Sierra Leone, Curtea, în temeiul art. 37 (Radierea de pe rol) din Convenţie, a considerat că nu se mai justifică să continue examinarea cererii şi a decis radierea cererii de pe rol.

1.4.2. Crima de onoare şi relele tratamente din partea familiei

1. A.A. Si alţii împotriva Suediei (nr. 14499/09)
28 iunie 2012

Această cauză privea resortisanţi yemeniţi (o mamă şi cinci copii) care locuiau în Suedia în aşteptarea punerii în aplicare a unui ordin de expulzare. Aceştia au susţinut că, în cazul în care erau expulzaţi în Yemen, s-ar putea confrunta cu un risc real de a fi victimele unei crime de onoare, întrucât încălcaseră voinţa soţului său/tatălui lor şi părăsiseră ţara fără consimţământul acestuia. Instanţele suedeze au considerat că problemele familiei reclamantei priveau în principal sfera personală şi erau mai degrabă legate de aspecte financiare decât de onoare.

Curtea a constatat că nu fuseseră prezentate în speţă motive serioase de a se crede că reclamanţii ar fi expuşi unui risc real de a fi ucişi sau supuşi unor tratamente inuman ori degradante în cazul extrădării în Yemen şi că, prin urmare, punerea în aplicare a ordinului de expulzare împotriva reclamanţilor nu va constitui o încălcare a art. 2 (Dreptul la viaţă) sau art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

2. R.D. împotriva Franţei (nr. 34648/14)
iunie 2016

Această cauză privea procedura de expulzare a reclamantei în Guineea, ţara sa de origine. Căsătorită cu un creştin, ea suferise tot felul de represalii violente din partea tatălui şi fraţilor săi musulmani. Reclamanta susţinea în special, că punerea în aplicare a expulzării sale în Guineea o expunea unui risc de tratamente contrare art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

Curtea a hotărât că deportarea reclamantei în Guineea va constitui o încălcare a art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie.

1.4.3. Risc de traficare sau retraficare de persoane

1. L.R. împotriva Regatului Unit (nr. 49113/09)
14 iunie 2011 (decizie de radiere de pe rol)

Reclamanta susţinea că a fost victimă a traficului de persoane din Italia în Regatul Unit de către un bărbat albanez care a obligat-o să se prostitueze într-un club de noapte care colecta toţi banii pe care îi câştiga. Aceasta a scăpat şi a început să trăiască într-un adăpost al cărui nume nu a fost dezvăluit. Aceasta afirma că expulzarea sa din Regatul Unit în Albania ar expune-o riscului de a fi supusă unor tratamente care ar încălca art. 2 (Dreptul la viaţă), art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), art. 4 (interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) şi art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie.

Curtea a decis radierea cererii de pe rol, în conformitate cu art. 37 (Radierea de pe rol) din Convenţie, întrucât a constatat că reclamantei şi fiicei sale li s-a acordat statutul de refugiat în Regatul Unit şi că nu mai exista niciun risc să fie expulzate în Albania. De asemenea, Guvernul s-a angajat să plătească reclamantei suma reprezentând cheltuielile de judecată efectuate.

2. V.F. împotriva Franţei (nr. 7196/10)
29 noiembrie 2011 (decizie privind admisibilitatea)

Această cauză privea procedura de expulzare a reclamantei în Nigeria, ţara sa de origine. Reclamanta susţinea în special că, dacă ar fi fost expulzată în Nigeria, s-ar fi aflat în pericolul de a fi forţată să se reîntoarcă în reţeaua de prostituţie din care evadase şi să fie supusă [a represaliile celor în cauză, şi că autorităţile nigeriene nu erau capabile să o protejeze. În opinia sa, autorităţile franceze aveau obligaţia de a nu expulza potenţiale victime ale traficului de persoane.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Deşi era pe deplin conştientă de amploarea traficării femeilor nigeriene în Franţa şi dificultăţile cu care se confruntau aceste femei în a se adresa autorităţilor pentru a obţine protecţie, Curtea a considerat totuşi, în special, că informaţiile furnizate de reclamanta din speţă nu erau suficiente pentru a dovedi că poliţia ştia sau ar fi trebuit să ştie, atunci când a pronunţat ordinul de expulzare, că reclamanta era victima unei reţele de trafic de persoane. În ceea ce priveşte riscul ca reclamanta să fie obligată să se reîntoarcă într-o reţea de prostituţie în Nigeria, Curtea a observat că, deşi legislaţia nigeriană privind prevenirea prostituţiei şi combaterea acestor reţele nu şi-a atins pe deplin obiectivele, s-au realizat totuşi progrese considerabile şi era posibil ca reclamanta să beneficieze de asistenţă în momentul reîntoarcerii în ţară.

3. F.A. v. the United Kingdom (no. 20658/11)
10 septembrie 2013 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta, resortisantă ghaneză, susţinea că a fost victima traficului de persoane în Regatul Unit şi forţată să practice prostituţia. Aceasta se plângea în special că expulzarea sa în Ghana ar expune-o riscului de a ajunge în mâinile foştilor traficanţi sau în mâinile unor noi traficanţi. Mai susţinea că, întrucât a contractat HIV în Regatul Unit ca urmare directă a traficului şi exploatării sexuale, statul avea obligaţia pozitivă de a-i permite să rămână în Regatul Unit pentru a avea acces la tratamentul medical necesar.

Curtea a declarat inadmisibile criticile reclamantei în temeiul art.3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) şi art. 4 (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate). A observat în special că reclamanta ar fi putut invoca toate plângerile sale în temeiul Convenţiei în cadrul unui recurs în faţa Upper Tribunal (Tribunalul superior). Întrucât nu a solicitat permisiunea de a face apel în faţa Upper Tribunal (Tribunalul superior), aceasta nu a îndeplinit cerinţele art. 35 § 1 (Condiţii de admisibilitate) din Convenţie.

4. O.G.O. împotriva Regatului Unit (nr. 13950/12)
18 februarie 2014 (decizie de radiere de pe rol)

Reclamanta, resortisantă nigeriană, care susţinea că este o victimă a traficului de persoane, s-a plâns că expulzarea sa în Nigeria ar expune-o unui risc real de a fi retraficată.

Curtea a decis radierea cererii de pe rol, în conformitate cu art. 37 (Radierea de pe rol) din Convenţie, constatând că în cazul reclamantei nu mai exista riscul să fie expulzată întrucât i se acordase statutul de refugiat şi dreptul de şedere permanentă în

Regatul Unit. In plus, autorităţile din Regatul Unit au recunoscut că fusese o victimă a traficului de persoane.

1.5. Excludere socială

1. N. împotriva Suediei (cererea nr. 23505/09)
20 iulie 2010

Reclamanta, resortisantă afgană care avea o relaţie extraconjugală cu un bărbat în Suedia, susţinea că risca excluziunea socială, pedeapsa cu închisoarea pe termen lung sau chiar moartea dacă revenea în Afganistan. Cererile sale de azil au fost respinse. Curtea a hotărât că expulzarea reclamantei din Suedia în Afganistan va constitui o încălcare a art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. A observat că femeile erau expuse în mod deosebit la riscul de rele tratamente în Afganistan în cazul în care erau percepute ca nerespectând rolurile de gen atribuite acestora de societate, tradiţie şi chiar de sistemul juridic. Simplul fapt că reclamanta locuise în Suedia putea fi perceput ca depăşind linia unui comportament acceptabil. Faptul că îşi dorea să divorţeze de soţul ei şi nu mai dorea să trăiască cu el ar putea conduce la grave repercusiuni care să-i pună viaţa în pericol. Legea privind statutul personal al femeilor şiite din aprilie 2009 obliga femeile să se supună cerinţelor sexuale ale soţilor lor şi să nu părăsească domiciliul fără permisiune. De asemenea, rapoartele demonstrau că aproximativ 80% dintre femeile afgane erau afectate de violenţa domestică, acte pe care autorităţile le considerau legitime şi, prin urmare, nu le anchetau. Femeile neînsoţite sau femeile fără un „tutore” de sex masculin se confruntau cu restricţii severe continue privind viaţa personală sau profesională şi erau condamnate la excludere socială. Era evident, de asemenea că acestea nu dispuneau, în general, de mijloacele de supravieţuire dacă nu erau protejate de o rudă de sex masculin. In circumstanţele speciale ale cauzei, existau motive întemeiate să se consideră că, dacă era expulzată în Afganistan, reclamanta urma să se confrunte cu diverse riscuri cumulate de represalii din partea soţului său, a familiei acestuia sa, a propriei familii şi din partea societăţii civile afgane, care intră în sfera de aplicare a art. 3 din convenţie.

2. W.H. împotriva Suediei (nr. 49341/10)
8 aprilie 2015 (Marea Cameră)

Această cauză privea ameninţarea cu expulzarea a unei solicitante de azil din Suedia în Irak, în care aceasta susţinea că era expusă riscului de rele tratamente întrucât era femeie singură de confesiune mandeană, minoritate vulnerabilă etnică/religioasă. Reclamanta susţinea că, fiind femeie divorţată care aparţinea unei mici minorităţi vulnerabile etnic/religios, era expusă unui risc real de tratamente inumane şi degradante în cazul în care revenea în Irak. Susţinea în special că, neavând legături de sex masculin sau alte rude rămase în Irak, era expusă riscului de persecuţie, agresiuni, viol, convertire forţată la o altă religie şi căsătorie forţată.

Curtea a observat că reclamantei i-a fost acordat permis de şedere în urmare unei decizii a Comisiei privind migraţia din 15 octombrie 2014. Comisia a constatat că situaţia generală de insecuritate existentă în Bagdad, coroborată cu faptul că reclamanta era o persoană de sex feminin care aparţinea unei minorităţi religioase şi care nu avea legături sociale în Irak, indica faptul că avea nevoie de protecţie în Suedia. În urma acestei decizii, reclamanta a declarat că nu mai doreşte să dea curs cererii sale în faţa Curţii Europene.^ Prin urmare, Curtea a considerat că problema a fost rezolvată la nivel naţional. In plus, nu a identificat circumstanţe speciale privind respectarea drepturilor omului, astfel cum ele sunt definite în Convenţia europeană şi protocoalele la aceasta, care să impună continuarea examinării cauzei de către Curte. Prin urmare, se impunea radierea cauzei de pe rolul Curţii.

3. R.H. împotriva Suediei (nr. 4601/14)
10 septembrie 2015

Reclamanta, resortisantă somaleză, susţinea că, în cazul în expulzării în Mogadiscio, s-ar confrunta cu un risc real de a fi ucisă de unchii săi pentru că a refuzat să se căsătorească forţat înainte de a fugi din Somalia sau obligată să se căsătorească cu un bărbat împotriva voinţei sale în momentul reîntoarcerii sale. De asemenea, susţinea că situaţia generală din Somalia era foarte dificilă pentru femei, în special pentru cele – precum ea însăşi – nu dispuneau de legături de sex masculin şi, prin urmare, erau mult mai vulnerabile.

Curtea a hotărât că deportarea reclamantei în Mogadiscio nu va constitui o încălcare a art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. Fără a trece cu vederea situaţia dificilă a femeilor în Somalia, inclusiv în Mogadiscio, Curtea nu putea constata fapte speciale în cauza reclamantei care să probeze că aceasta s-ar confrunta cu un risc real de tratamente contrare ar. 3 în cazul în care reîntoarcerii în oraşul respectiv. Au existat neconcordanţe semnificative între declaraţiile depuse iar plângerile privind experienţele sale personale şi pericolele cu care s-ar confrunta în cazul reîntoarcerii în ţară nu erau plauzibile. De asemenea, nu exista nicio bază pentru a se considera că ar reveni în Mogadiscio ca o femeie singură, cu riscurile pe care această situaţie le-ar fi implicat. Dimpotrivă, trebuia să se considere că aceasta avea atât acces atât la legături de sex masculin, cât şi din partea familiei pentru a o sprijini. Nici nu s-a stabilit că ar fi obligată să trăiască într-o tabără pentru refugiaţi şi persoane strămutate.

1.6. Traficul de persoane[2]

1. Rantsev împotriva Ciprului si Rusiei
7 ianuarie 2010

Reclamantul era tatăl unei tinere care a decedat în Cipru, unde aceasta plecase să lucreze în martie 2001. Acesta se plângea de faptul că poliţia cipriotă nu a făcut tot ce era posibil pentru a-i proteja fiica împotriva traficului de persoane în timp ce era încă în viaţă şi pentru a-i pedepsi pe cei responsabili de deces. De asemenea, se plângea de faptul că autorităţile ruse nu au anchetat faptul că fiica sa a făcut obiectul trafi cului de persoane şi decesul ulterior al acesteia şi nu au luat măsuri pentru a o proteja de riscul de a deveni victimă a traficării.

Curtea observa că, la fel ca în cazul sclaviei, traficul de persoane, prin însăşi natura sa şi scopul exploatării, se baza pe exercitarea atributelor conferite de dreptul de proprietate; fiinţele umane erau tratate ca mărfuri de cumpărare şi vânzare şi puse să muncească forţat; traficul implica o supraveghere minuţioasă a activităţilor victimelor, ale căror mişcări erau adesea limitate; implica utilizarea violenţei şi ameninţărilor împotriva victimelor. În consecinţă, Curtea a hotărât că traficul de persoane în sine era interzis de art. 4 (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A concluzionat că Cipru si-a încălcat obligaţiile pozitive care îi reveneau în temeiul art. 4 din Convenţie din două motive: în primul rând, nu a instituit un cadru juridic şi administrativ corespunzător pentru a combate traficul de persoane drept rezultat al regimului existent al vizelor pentru artişti, şi, pe de altă parte, pentru că poliţia nu a luat măsuri operaţionale pentru a o proteja pe fiica reclamantului de traficul de persoane, în pofida circumstanţelor care dăduseră naştere unor suspiciuni credibile că ar fi putut să fie victima traficării. Curtea a hotărât, de asemenea, că Rusia a încălcat art. 4 din Convenţie, pentru că nu a anchetat modul şi locul în care a fost recrutată fiica reclamantului şi, în special, nu a luat măsuri pentru a-i identifica pe cei implicaţi în recrutarea acesteia sau metodele de recrutare utilizate.

De asemenea, Curtea a hotărât că Cipru a încălcat art. 2 (Dreptul la viaţă) din Convenţie, întrucât autorităţile cipriote nu au anchetat în mod efectiv decesul fiicei reclamantului.

2. L.E. împotriva Greciei (nr. 71545/12)
21 ianuarie 2016

Această cauză privea plângerea depusă de o resortisantă nigeriană care fusese forţată să se prostitueze în Grecia. Recunoscută oficial ca victimă a traficului de persoane în scopul exploatării sexuale, reclamanta a trebuit totuşi să aştepte mai mult de nouă luni după ce a informat autorităţile despre situaţia sa înainte ca sistemul de justiţie să-i acorde acest statut. Aceasta susţinea în special faptul că nerespectarea de către statul grec a obligaţiilor sale pozitive în temeiul art. 4 (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) din Convenţie a constituit o încălcare a acestei dispoziţii.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 4 (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) din Convenţie. A constatat în special că eficacitatea anchetei preliminare şi a anchetei ulterioare a cazului a fost compromisă de o serie de deficienţe. În ceea ce priveşte procedurile administrative şi judiciare, Curtea a observat, de asemenea, multiple întârzieri şi deficienţe în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale ale statului elen. În această cauză, Curtea a hotărât de asemenea că a fost încălcat art. 6 § 1 (Dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil) din Convenţie, constatând că durata procedurilor în cauză a fost excesivă pentru un grad de jurisdicţie şi nu a respectat cerinţa unui „termen rezonabil”. În sfârşit, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, având în vedere lipsa unei căi de atac în dreptul intern prin care reclamanta să poată solicita punerea în aplicare a dreptului său la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

3. J. si alţii împotriva Austriei (nr. 58216/12)
ianuarie 2017

Această cauză privea anchetarea de către autorităţile austriece a unei acuzaţii de trafic de persoane. Reclamantele, două resortisante filipineze, care lucraseră ca menajere sau în regim „au pair” în Emiratele Arabe Unite, susţineau că angajatorii le-au luat paşapoartele şi le-au exploatat. Susţineau că acest tratament a continuat în perioada unei scurte şederi la Viena, unde angajatorii le luaseră, şi unde reuşiseră în cele din urmă să fugă. În urma plângerii penale depuse de reclamante împotriva angajatorilor lor în Austria, autorităţile au considerat că nu au jurisdicţie asupra presupuselor infracţiuni comise în străinătate şi au decis să nu continue ancheta în cazul reclamantelor în ceea ce priveşte evenimentele din Austria. Reclamantele au susţinut că au fost supuse la muncă forţată şi au făcut obiectul traficului de persoane, şi că autorităţile austriece nu au efectuat o anchetă efectivă şi exhaustivă în ce priveşte afirmaţiile lor. Au susţinut în special că ceea ce s-a întâmplat în Austria nu putea fi privit izolat şi că autorităţile austriece aveau obligaţia în temeiul dreptului internaţional de a ancheta şi evenimentele care se produseseră în străinătate.

Curtea, constatând că autorităţile austriece şi-au respectat obligaţia de a proteja reclamantele ca (potenţiale) victime ale traficului de persoane, a hotărât că nu a fost încălcat art. 4 (Interzicerea muncii forţate) şi că nu a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. În special, acesta a luat notă de faptul că nu exista nicio obligaţie în temeiul Convenţiei să ancheteze recrutarea reclamantelor în Filipine sau presupusa lor exploatare în Emiratele Arabe Unite, întrucât statele membre nu sunt obligate în temeiul art. 4 din Convenţie să prevadă jurisdicţie universală asupra infracţiunilor de trafic de persoane comise în străinătate. În ceea ce priveşte evenimentele din Austria, Curtea a concluzionat că autorităţile au luat toate măsurile care puteau fi rezonabil preconizate dată fiind situaţia. Reclamantele, susţinute de un ONG finanţat de stat, au fost audiate de ofiţeri ai poliţiei special instruiţi, li s-au acordat permise de şedere şi de muncă pentru a reglementa şederea lor în Austria, şi a fost impusă o interdicţie privind dezvăluirea datelor lor cu caracter personal, pentru a le proteja. În plus, anchetarea acuzaţiilor reclamantelor legate de şederea lor în Viena a fost suficientă iar evaluarea autorităţilor, având în vedere faptele şi probele disponibile, a fost rezonabilă. Orice măsuri suplimentare în acest caz – precum confruntarea angajatorilor reclamantelor – nu ar fi avut nicio perspectivă rezonabilă de succes, întrucât nu exista niciun acord de asistenţă juridică reciprocă între Austria şi Emiratele Arabe Unite, în măsura în care reclamantele s-au adresat poliţiei abia la aproximativ un an după producerea evenimentelor în cauză, atunci când angajatorii lor părăsiseră de mult ţara.

4. T.I. si alţii împotriva Greciei (nr. 40311/10)
Cerere comunicată Guvernului elen la 6 septembrie 2016

Recunoscute drept victime ale traficului de persoane, reclamantele, trei resortisante din Rusia, se plâng în special că statul elen nu şi-a respectat obligaţiile de a sancţiona şi de a urmări penal acte legate de traficul de persoane în cauzele lor.

Curtea a comunicat cererea Guvernului elen şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 4 (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate), art. 6 (Dreptul la un proces echitabil) şi art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

2. Violenţe comise de persoane private

1. Sandra Jankovic împotriva Croaţiei
5 martie 2009

Reclamanta se plângea în special că, în pofida încercărilor ca acuzaţiile sale potrivit cărora a fost atacată şi ameninţată de colegii de apartament să fie anchetate, autorităţile nu i-au asigurat o protecţie adecvată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie având în vedere faptul că autorităţile croate nu au protejat-o pe reclamantă în mod adecvat de un atac la adresa integrităţii sale fizice şi modul în care au fost puse în aplicare mecanismele naţionale în materie de drept penal, contrar obligaţiilor pozitive ale statului în temeiul art. 8.

2. Ebcin împotriva Turciei
1 februarie 2011

Reclamanta, profesoară, a fost atacată pe stradă, în drum spre locul de muncă, de doi indivizi care i-au aruncat cu acid în faţă. Aceasta nu a putut să lucreze timp de un an şi jumătate, şi a urmat trei ani de terapie. Suferă în continuare de sechele fizice grave. Reclamanta susţinea în special că autorităţile nu şi-au respectat obligaţia de a-i proteja siguranţa şi de a-i pedepsi pe agresori în cel mai scurt timp.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie si art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie sub aspect procedural, constatând că procedurile administrative şi cele penale nu au oferit o protecţie adecvată împotriva unui grav act de violenţă.

3. Irina Smirnova împotriva Rusiei
13 octombrie 2016

Această cauză privea în special abuzurile sistematice desfăşurate împotriva reclamantei de către un grup infracţional, şi pretinsa incapacitate a autorităţilor ucrainene de a preveni aceste fapte.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenţie. A observat în special că natura repetată şi premeditată a atacurilor verbale la care a fost supusă reclamanta, coroborată cu actele de violenţă fizică comise de un grup de bărbaţi faţă de o singură femeie atingea pragul de gravitate pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 şi angaja obligaţia pozitivă a statului de a pune în aplicare cadrul legislativ şi administrativ, pentru a o proteja. Deşi principalii agresori au fost urmăriţi penal şi condamnaţi la pedepse cu închisoarea semnificative, au fost necesari totuşi peste 12 ani ca autorităţile să soluţioneze cauza. Având în vedere întârzierile majore în instituirea şi desfăşurarea procedurilor penale, Curtea a constatat că Rusia nu a şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care îi revenea în temeiul art. 3 din Convenţie.

4. Tershana împotriva Albaniei (nr. 48756/14)
Cerere comunicată Guvernului albanez la 6 octombrie 2014

În luna iulie 2009, reclamanta a suferit vătămări grave în urma unui atac cu acid comis de un atacator neidentificat. Aceasta reclamă în special că autorităţile nu au reuşit să-i protejeze viaţa şi să desfăşoare o anchetă promptă şi efectivă asupra atacului.

Curtea a comunicat cererea Guvernului albanez şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) şi art. 35 (Condiţii de admisibilitate) din Convenţie.


[1]. Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
[2]. A se vedea de asemenea fişa tematică privind „Traficul de persoane”.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO