Tendințe jurisprudențiale în materia răspunderii penale a persoanei juridice 


Valeriu STOICA

ESSENTIALS-Valeriu-StoicaI. Considerații preliminare

După reglementarea legală a răspunderii penale a persoanei juridice, prin dispozițiile art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969[1], parchetele și instanțele judecătorești au fost, timp de câțiva ani, reticente față de această inovație juridică, dar apoi, treptat treptat, în practica judiciară au fost pronunțate mai multe hotărâri prin care a fost reținută răspunderea penală a unor persoane juridice[2].

Analizând aceste soluții jurisprudențiale se observă că s-au conturat două tendințe: într-o primă etapă, în mod firesc, dată fiind geneza acestei instituții de drept penal[3], au fost trimise în judecată și condamnate persoane juridice (în special societăți) pentru săvârșirea de infracțiuni economice (evaziunea fiscală fiind cea mai răspândită, urmată de înșelăciune în contracte); într-o a doua etapă, s-a înregistrat o tendință de extindere a sferei de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice, fiind trimise în judecată și condamnate persoane juridice pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă și de vătămare corporală – inclusiv gravă – din culpă.[4]

În paralel cu această tendință de extindere a sferei de aplicare a răspunderii persoanei juridice, s-a conturat o tendință complementară de eludare a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie; reținându-se răspunderea penală a persoanei juridice, s-a angajat în mod automat și răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, chiar dacă nu erau îndeplinite condițiile generale și speciale ale acestei forme de răspundere civilă. Să ne explicăm. Până la introducerea în legislația penală română a răspunderii penale a persoanei juridice, o persoană de acest tip nu putea participa în procesul penal decât ca parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. În cel de-al doilea caz, pentru ca partea civilă să poată solicita repararea prejudiciului de la persoana juridică, nu era suficientă condamnarea inculpatului persoană fizică, ci era necesar să se demonstreze legătura de prepușenie dintre acesta și persoana juridică, precum și condiția ca prepusul să fi acționat în temeiul raportului de prepușenie, aceasta pe lângă existența elementelor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie în ceea ce privește persoana fizică (existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și vinovăția). În practică, atât parchetele, cât și instanțele au constatat că răspunderea penală directă a persoanei juridice prezintă marele avantaj de a conduce la o cumulare de facto a sancțiunilor specifice celor două tipuri de răspundere (penală și civilă), care elimina inconvenientul ca o condamnare penală să nu atragă întotdeauna și implicarea persoanei juridice în repararea prejudiciului. În felul acesta, utilizând o ”scurtătură” juridică, s-a apreciat că sunt mai bine protejate interesele victimelor.

Dacă prima tendință poate fi apreciată ca fiind în concordanță cu intenția legiuitorului din momentul adoptării instituției răspunderii penale a persoanei juridice, respectiv aceea de a asana mediul economic de entități care distrug încrederea ce trebuie să subziste în relațiile dintre profesioniști, precum și în relația dintre aceștia și alte persoane, celelalte două tendințe sunt departe de a fi acceptabile.

Este adevărat că legiuitorul a stabilit o răspundere penală directă a persoanei juridice și cu caracter general (pentru orice infracțiune), dar această reglementare nu este un cec în alb pentru aplicarea concretă a acestei instituții, deoarece ea nu a apărut într-un vid legislativ, ci într-un sistem de drept (incluzând și dreptul penal) care funcționează unitar, iar aplicarea acestei răspunderi trebuie să țină seama de toate principiile sistemului de drept și de corelațiile specifice dintre instituțiile juridice aparținând unor ramuri diferite de drept.

Nu este însă mai puțin adevărat că termenii generali în care a fost reglementată răspunderea penală a persoanei juridice prin art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969 au contribuit la apariția acestor tendințe periculoase în practica judiciară. Cum Codul penal în vigoare a păstrat aceeași termeni generali în art. 135, în care sunt menționate condițiile acestei răspunderi, există premisele ca tendințele jurisprudențiale manifestate sub incidența Codului penal anterior să se dezvolte în continuare.

Rezultă că legiuitorul însuși nu și-a clarificat motivele pentru care a optat pentru o reglementare în termeni atât de generali a răspunderii penale a persoanei juridice, mulțumindu-se să arate că a fost influențat de modelul olandez și de modelul belgian[5].

Practic, au fost lăsate astfel modalitățile concrete de aplicare a acestei instituții ”la lumina și înțelepciunea judecătorilor”.

Examinând practica judiciară în materie, se poate observa că s-au ridicat mai multe probleme, cum ar fi:
– se poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice pentru orice infracțiune?
– se poate angaja răspunderea penală a persoanei fără a se angaja și răspunderea penală a unei persoane fizice?
– se pot cumula calitățile de inculpat și de parte responsabilă civilmente într-un proces penal?
– orice angajat sau persoană fizică poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice sau numai anumiți angajați și atunci, care anume?

Analiza unui caz practic rezolvat în primă instanță de o judecătorie și în ultimă instanță de o curte de apel este de natură să pună în lumină importanța acestor probleme și, totodată, să evidențieze în ce măsură ”lumina și întelepciunea judecătorilor” pot sa depășească deficiențele de principiu ale reglementării răspunderii penale a persoanei juridice, indiferent dacă este vorba de dispozițiile art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969 ori de dispozițiile art. 135 din Codul penal în vigoare.

II. Textele legale pertinente

Răspunderea penală a persoanei juridice era reglementată în Codul penal din 1969 în art. 19 ind. 1, art. 40 ind. 1, art. 40 ind. 2, art. 53 ind. 1, art. 53 ind. 2 și Cap. IV ind. 1 al Titlului III (Pedepsele) din Partea generală.

Art. 19 ind. 1 prevedea că:
”Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.  
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.”

Această reglementare a fost menținută în Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014, care prevede în art. 135 următoarele:
”(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.  
(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.  
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.”

III. Studiu de caz

1. Prezentarea cazului

Ilustrativă pentru tendința de extindere nefirească a limitelor răspunderii penale cu scopul de a se obține indirect repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune  parții civile este  speța prezentată în cele ce urmează, a cărei soluție definitivă a fost pronunțată în anul 2014, de către Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

În fapt, un copil în vârstă de 10 ani din județul Constanța a folosit un stâlp de telecomunicaţii aflat în proprietatea societății drept leagăn improvizat, fapt ce a dus la ruperea acestuia şi prăbuşirea peste corpul minorei care, ulterior evenimentului, a decedat. Potrivit declaraţiilor martorilor aflate la dosar, copiii din sat practicau frecvent astfel de jocuri lângă stâlpul în cauză, care era folosit inclusiv pentru a lega animalele care se aflau la păscut.

Cercetările inițiale au fost efectuate de către două unități de poliție, ambele organe de cercetare penală propunând parchetului câte o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că fapta a survenit ca urmare a unui accident, ce nu putea fi prevăzut. Aceste soluții au fost respinse de parchet, care a dispus trimiterea în judecată a societății pentru infracțiunea de ucidere din culpă în varianta agravată prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. 1969, cât și a unui angajat al societății pentru neglijență în serviciu în varianta agravată prevăzută de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen., angajat care nu făcea parte din organele statutare de conducere ale acesteia. În sarcina persoanei juridice s-a reținut faptul că „nu a luat măsurile necesare desfăşurării în siguranţă a activităţii specifice, adică în concret nu a înlocuit un stâlp de lemn – putred – dintr-o reţea ce trebuie casată, majoritatea stâlpilor fiind de asemenea putrezi de vechime, cu o durată de exploatare depăşită de peste 20 de ani, situaţie în care unul dintre aceştia a căzut şi a ucis un copil”. În sarcina angajatului s-a reținut că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, „prin neluarea – din culpă – a măsurilor obligatorii de verificare a rezistenței, a perioadei de utilizare și funcționare a stâlpului…, pentru evitarea riscului de accident, eveniment ce a cauzat, în condițiile expuse, decesul unui copil”.

Instanța de fond a apreciat, pe baza raportului de expertiză tehnico-judiciară efectuată în cauză, că situația de fapt nu a fost reținută în mod corect în rechizitoriu, întrucât stâlpul era în perioada de exploatare normală, acesta putând fi în continuare utilizat la solicitările pentru care a fost proiectat şi potrivit destinaţiei sale, respectiv de a susţine cabluri, dar a dispus condamnarea societății, la amendă penală, pentru ucidere din culpă, reținând că aceasta ”nu a luat măsurile necesare desfăşurării în siguranţă a activităţii specifice”, ceea ce a condus la decesul minorei. Nu s-au identificat care erau acele măsuri specifice și ce norme – sau cel puțin cutume – le prevedeau, pentru a se stabili elementul material al infracțiunii de ucidere din culpă. Angajatul persoană fizică a fost achitat, deoarece în atribuțiile sale de serviciu nu era inclusă și sarcina de a verifica sau schimba stâlpii.

Practic, în acest fel, instanța de fond a schimbat acuzația inițială reținută prin rechizitoriu, într-o nouă acuzație, fără a o pune în discuția părților această împrejurare.

În recurs, soluția a fost menținută de Curtea de Apel Constanța.

În privința sferei persoanelor juridice care pot răspunde penal, instanța de recurs a stabilit că societatea, deși are printre acționari statul, nu se înscrie între persoanele exceptate de la angajarea răspunderii penale.

Referitor la infracțiunile susceptibile a atrage răspunderea penală a persoanei juridice, aceeași instanță a stabilit că uciderea din culpă poate fi reținută în forma agravată prevăzută de art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și în sarcina unei persoane juridice deoarece, chiar dacă textul se referă la ”exercițiul unei profesii sau meserii” (activități compatibile doar cu o persoană fizică), există și o formulare suficient de generală pentru a include orice activitate a unei persoane juridice, respectiv ”efectuarea unei anume activități”.

În ceea ce privește sfera persoanelor fizice care pot antrena, prin fapta lor, răspunderea penală a persoanei juridice, instanța de control judiciar a apreciat că societatea nu a acționat prin organele sale de conducere sau reprezentanții săi și nici nu se poate reține că o persoană fizică determinată ar fi acționat în interesul sau în beneficiul societății. În plus, singura persoană fizică inculpată, angajatul societății, a fost achitat. Cu toate acestea, în motivare se subliniază ”importanța deosebită ce trebuie acordată unor măsuri de siguranță în exploatare, atât de către organele colective ale persoanei juridice, cât și de către angajații săi persoane fizice, astfel de măsuri, odată ignorate sau netranspuse în conținutul unor reglementări interne, favorizând diferitele stări de pericol aflate la baza unor urmări neprevăzute, dar care, potrivit art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b) din Codul penal, puteau și trebuiau a fi prevăzute”.

De asemenea, instanța de recurs a constatat, în privința vinovăției persoanei juridice și a modului ei de formare, că ”răspunderea persoanei juridice se circumscrie condițiilor de ordin subiectiv ale faptei comise, ce nu pot fi analizate decât prin raportare la comportamentul persoanelor fizice, care au și acționat în realizarea obiectului de activitate al inculpatei, fie și într-o modalitate omisivă”.

Acest considerent este apoi contrazis, instanța admițând că persoana juridică poate fi sancționată independent de persoana fizică, arătând că ”în cazul culpei, deosebit de vinovăția persoanei fizice, plecând de la înțelesul atribuit acestei noțiuni de art. 19 C. pen., atitudinea culpabilă a persoanei juridice decurge din lipsa de supraveghere și control, ce a făcut posibilă săvârșirea din culpă a infracțiunii respective, fără însă ca aceasta să presupună existența unei infracțiuni din partea unei persoane fizice, cele două forme de răspundere păstrându-și autonomia și nefiind condiționate una de cealaltă”.

Dar acest considerent este abandonat, pentru a se reveni la prima idee, precizându-se că ”din perspectiva vinovăției persoanei juridice responsabile, aceasta nu poate fi analizată decât prin raportare la faptele angajaților din cadrul societății, salariații Compartimentului Rețea, care aveau sarcini de înlocuire, ancorare, reparare și avertizare, făcându-se direct răspunzători de prăbușirea stâlpului (…) cu trimitere directă la fișele posturilor”; în plus, la culpa salariaților persoane fizice s-ar adăuga ”și culpa organelor de conducere colectivă de la nivel central și local din cadrul societății, adresele emise în cauză confirmând faptul că verificarea și controlul stâlpilor existenți s-a făcut doar cu ocazia remedierii deranjamentelor și instalării ori desființării de posturi telefonice, respectiva rețea nefiind cuprinsă în programul anual de întreținere preventiv-corectivă (…)”

În privința apărării privind extinderea nelegală a acuzației parchetului de la utilizarea unui stâlp care a depășit durata normată de funcționare la susținerea vagă că ”nu s-au luat măsurile necesare desfăşurării în siguranţă a activităţii specifice” de către societate, instanța de recurs reține că unele ”aspecte ce vin în susținerea vinovăției persoanei juridice, distincte de cele expuse prin rechizitoriu, nu reprezintă o nouă acuzație penală, o astfel de noțiune neputând fi extinsă asupra acelor elemente rezultate din cercetarea judecătorească, ce vin în completarea și coroborarea probelor administrate la urmărirea penală”.

2. Critica soluției

A. Persoanele juridice exceptate de la răspunderea penală. Pe lângă problemele rezolvate incorect sau, cel puțin, discutabil, există și una care a fost dezlegată în mod just de instanța de fond și de instanța de recurs. Astfel, s-a reținut în mod temeinic că o societate cu capital de stat, indiferent de proporția participării statului, nu întră în sfera persoanelor juridice exceptate de la răspunderea penală. Într-adevăr, din dispozițiile art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969, dispoziții aplicabile în speță, reiese că numai statul, autoritățile publice și instituțiile publice sunt exceptate de la răspunderea penală, cu precizarea că, în cazul instituțiilor publice exceptarea se referă numai la acelea care „desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat”. Dincolo de caracterul echivoc al formulării[6], este totuși limpede că o societate cu capital de stat nu poate fi calificată ca instituție publică și, cu atât mai puțin, ca autoritate publică.

B. Sfera infracțiunilor pentru care se poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice. Instanța de recurs a apreciat că reglementarea art. 191 din Codul penal din 1969 se întemeiază pe “concepția răspunderii penale generale a persoanei juridice, antrenarea acestei răspunderi putând avea loc pentru orice fel de infracțiune”, pentru a conchide că uciderea din culpă, inclusiv în varianta agravată prevăzută în art. 178 alin. (2) din Codul penal din 1969, nu este exceptată de la această răspundere. S-ar putea considera că termenii foarte generali în care este redactat art. 19 ind. 1 din Codul penal din 1969 justifică o asemenea concluzie. Altfel spus, practica judiciară nu ar face altceva decât să dea curs “acestei invitații” a legiuitorului de a extinde sfera de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice la toate infracțiunile cuprinse în legile existente. Or, chiar dacă norma penală este redactată în termeni foarte generali, totuși interpretarea ei în practica judiciară trebuie să fie restrictivă, ținând seama de caracterul excepțional al răspunderii penale. Este de discutat dacă, de lege ferenda, nu ar fi utilă fie menționarea expresă a infracțiunilor pentru care persoana juridică poate răspunde penal, fie, cel puțin, menționarea unor criterii de delimitare a sferei infracțiunilor pentru care această răspundere poate fi angajată.

C. Trăsături specifice ale noțiunii de faptă ilicită a persoanei juridice. Corelația dintre delictul civil și infracțiune.

Este posibilă răspunderea penală a persoanei juridice fără a se reține săvârșirea unei fapte penale cu vinovăție de către o persoană fizică determinată? Este posibilă răspunderea penală a persoanei juridice pentru alte fapte decât cele săvârșite de persoanele fizice care fac parte din organele de conducere? Răspunsul la aceste întrebări pune în lumină corelația dintre fapta ilicită ca temei al răspunderii civile delictuale a persoanei juridice pentru faptă proprie și infracțiune ca temei al răspunderii penale a persoanei juridice.

Orice persoană juridică, indiferent de specia ei, nu poate exista decât prin persoanele fizice care au întemeiat-o și prin persoanele fizice care o conduc. Chiar dacă are o existență autonomă, ca entitate distinctă de aceste persoane fizice, persoana juridică ar fi o simplă abstracție dacă nu este raportată, în organizarea și funcționarea ei, la aceste persoane fizice.

Nu trebuie uitat că reglementarea de drept comun a persoanei juridice este cuprinsă în Codul civil în art. 187–251. De altfel, Codul civil, conform art. 2 alin. (2), „este ansamblul de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale”[7]. Or, conform art. 219 alin. (1) C. civ., “Faptele licite sau ilicite săvârșite de persoanele fizice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate”. Această normă, considerată îndeobște ca sediul răspunderii civile delictuale a persoanei juridice pentru faptă proprie, are, în realitate, o semnificație mai largă, ținând seama de vocația de drept comun a dreptului civil în general, respectiv a reglementării cuprinse în art. 187–251 C. civ. Într-adevăr, ea se aplică oricărei forme de răspundere a persoanei juridice, nu numai răspunderii civile delictuale, ci și răspunderii specifice altor ramuri de drept, în absența unor dispoziții derogatorii.

Este adevărat că articolul 135 alin. (1) C. pen. cuprinde o asemenea dispoziție derogatorie, care lărgește sfera de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice, astfel încât aceasta poate fi angajată nu numai pentru faptele săvârșite de organele de conducere, ci și pentru faptele săvârșite de orice angajat al acesteia. Este însă o asemenea reglementare în acord cu cel mai general principiu al dreptului, principiul echității? Mai nuanțat, ține seama această reglementare din Codul penal de ierarhia formelor de răspundere juridică în funcție de gravitatea faptelor ilicite? Fundamentarea morală a dreptului pe ideea de echitate, ca formă de manifestare a binelui în societate, a fost de multă vreme pusă în lumină de Celsius prin adagiul ius est ars equi et boni. O reglementare legală care se abate de la acest principiu generează un sentiment de nedreptate care pune în pericol echilibrul social garantat de principiile statului de drept.

În ierarhia formelor de răspundere juridică în raport cu gravitatea faptelor ilicite, răspunderea penală este cea mai severă tocmai pentru că infracțiunea este cea mai gravă faptă ilicită. Răspunderea civilă delictuală este situată într-o poziție inferioară răspunderii penale în această ierarhie, întrucât delictul civil este, de regulă, mai puțin grav decât fapta ilicită penală, respectiv infracțiunea. Chiar și atunci când o faptă ilicită are dublă valență, întrunind atât cerințele delictului, cât și cerințele unei infracțiuni, răspunderea civilă delictuală rămâne într-o poziție inferioară răspunderii penale sub aspectul severității sancțiunii.

Așa fiind, este profund inechitabil ca răspunderea penală a persoanei juridice să poată fi angajată în condiții mai facile decât răspunderea civilă delictuală a acesteia. Într-adevăr, nu este just ca răspunderea civilă delictuală să poate fi angajată numai pentru faptele ilicite săvârșite de organele de conducere a persoanei juridice, iar răspunderea penală a acesteia să poate fi angajată nu numai pentru infracțiunile săvârșite de organele de conducere, ci și pentru infracțiunile săvârșite de orice angajat sau chiar independent de o infracțiune săvârșită de o persoană fizică. Sub acest ultim aspect, este de observat că art. 135 alin. (3) C. pen., prevede că răspunderea penală a persoanei juridice poate să atragă și răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleași fapte, ceea ce ar putea să ducă la concluzia că este posibilă angajarea acestei răspunderi penale în mod autonom față de răspunderea penală a oricărei persoane fizice.

În speța evocată mai sus, s-a făcut aplicarea acestei ultimei idei, astfel încât persoana juridică a fost condamnată fără a se reține însă răspunderea penală a unei persoane fizice, cu atât mai puțin a unei persoane fizice cu funcție de conducere. Soluția este în dezacord total atât cu principiul echității, cât și cu concepția care stă la baza reglementării persoanei juridice, concepție potrivit căreia acest subiect de drept, chiar dacă are o existență autonomă, nu poate fi desprins în totalitate de persoanele fizice care au întemeiat-o si, cu atât mai puțin, de persoanele fizice care o conduc.

Este adevărat că unul dintre judecători nu a achiesat la această soluție, făcând opinie separată, în sensul achitării persoanei juridice, tocmai pentru că nu s-a putut reține răspunderea penală a niciunei persoane fizice în legătură cu faptele incriminate. Opinia separată este rațională, întrucât interpretarea art. 135 alin. (3) C. pen. (corespunzător art. 19 ind. 1 din Codul penal anterior) nu poate să fie extensivă, ci restrictivă, deoarece răspunderea penală are caracter excepțional. Cu alte cuvinte, chiar reglementarea actuală a răspunderii penale a persoanei juridice exclude angajarea acestei răspunderi cât timp nu se poate reține răspunderea penală a unei persoanei fizice care să aibă cel puțin calitatea de angajat al persoanei juridice.

De lege ferenda, pentru a restabili integral raportul firesc al acestei reglementări cu principiul echității, se impune precizarea clară a condiției potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi angajată decât pentru infracțiunile săvârșite de organele acesteia, însă numai dacă infracțiunile respective au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate persoanelor fizice care exercită funcții de conducere.

D. Vinovăția penală a persoanei juridice

Poate fi desprinsă vinovăția penală a persoanei juridice de vinovăția penală a persoanelor fizice care fac parte din organele de conducere? Este admisibilă o răspundere penală obiectivă a persoanei juridice? În speța rezumată mai sus, prima întrebare a primit un răspuns afirmativ, ceea ce constituie o premisă pentru un răspuns asemănător și la cea de-a doua întrebare, concluzie extrem de periculoasă din perspectiva naturii răspunderii penale, care nu poate fi decât una strict personală, întemeiată pe o vinovăție individuală, incompatibilă atât cu ideea de vinovăție colectivă, cât și cu ideea de răspundere obiectivă, adică o răspundere fără vinovăție.

În decizia Curții de Apel Constanța, rezumată mai sus, sunt două paragrafe în dezacord total cu natura specifică a răspunderii penale.

Mai întâi, se statuează că “schimbarea politicii penale din partea legiuitorului implică, în mod corelativ,  și o schimbare de abordare a fenomenului din partea organelor judiciare, deoarece intervenția tot mai redusă a statului în economie și absența tot mai vizibilă a unui control preventiv exercitat asupra persoanelor juridice implică luarea unor măsuri de sancționare a unor comportamente periculoase, grefate pe o culpă colectivă, angajarea răspunderii exclusive a persoanelor fizice vinovate de comiterea faptelor fiind în contradicție cu realitățile obiective, dar și scopul legii penale și funcțiile generale ale pedepselor”. Se mai precizează că “o astfel de culpă colectivă își găsește resorturile în multiplele ramificații la nivel intern, caracteristice unui mod de lucru defectuos”.

Într-un alt paragraf, se afirmă că vinovăția persoanei juridice este distinctă de cea a salariaților persoane fizice, dar decurge „din omisiunea organelor de conducere colectivă… de a urmări îndeplinirea de către angajați… a atribuțiilor cuprinse în fișa postului”.

Utilizarea recurentă a sintagmei “culpă colectivă” este expresia unei viziuni care neagă caracterul exclusiv personal al răspunderii penale și principiul individualizării vinovăției. Sintagma “culpă colectivă” acreditează o răspundere penală colectivă ceea ce este inadmisibil, întrucât ar permite întoarcerea la practici represive specifice regimurilor totalitare.

Pe de altă parte, chestiunea dimensiunii intervenției statului în economie nu trebuie să influențeze în niciun fel aplicarea riguroasă a principiilor care caracterizează răspunderea penală, atât a persoanei fizice, cât și a persoanei juridice. Vinovăția persoanei juridice nu este una colectivă, indiferent dacă este vorba de răspunderea civilă delictuală sau răspunderea penală. Tocmai pentru că vinovăția penală își păstrează caracterul individual și în cazul persoanei juridice, ea nu poate fi desprinsă de vinovăția unor persoane fizice cu funcții de conducere, în măsura în care faptele săvârșite au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu este o răspundere colectivă, ci una personală, care conduce la angajarea responsabilității unei entități juridice anume, cu personalitate juridică, iar nu la răspunderea membrilor nedeterminați ai unei comunități de orice fel. Chiar dacă la fapta penală a persoanei juridice au contribuit mai multe persoane fizice, răspunderea penală nu devine o răspundere colectivă, deoarece fiecare persoană fizică nu poate răspunde decât pentru faptele proprii. Este posibil ca faptele persoanelor fizice să primească o altă încadrare juridică decât fapta penală a persoanei juridice, dar acest aspect nu schimbă cu nimic caracterul personal al răspunderii penale a persoanei juridice. Răspunderea penală nu poate fi disipată la nivelul colectivității, fiind necesară identificarea concretă a persoanelor fizice care au acționat efectiv (sau care aveau obligația să acționeze).

În aceeași ordine de idei,  când se face referire la organele de conducere, se precizează caracterul colectiv al acestora, fără a se  observa legătura indisolubilă care trebuie să existe între fapta ilicită și vinovăție, pe de o parte, și anumite persoane fizice cu funcții de conducere, indiferent dacă organele de conducere ale persoanei juridice sunt unipersonale sau colective. Chiar și atunci când organele de conducere sunt colective, nici răspunderea civilă delictuală și, cu atât mai puțin, nici răspunderea penală nu s-ar putea angaja decât prin raportare la faptele ilicite săvârșite de anumite persoane fizice care fac parte din organele de conducere colectivă.

În cele din urmă, ideea de vinovăție colectivă este echivalentă cu ideea de răspundere fără vinovăție, respectiv cu răspunderea obiectivă. Or, dacă în materia răspunderii civile delictuale, s-au acceptat, numai în mod excepțional, anumite cazuri, riguros și restrictiv delimitate, de răspundere obiectivă, în materie penală asemenea excepții de la principiul că o persoană poate răspunde numai pentru fapta proprie, săvârșită cu vinovăție, sunt cu desăvârșire inadmisibile.

Așadar, chiar în condițiile reglementării cuprinse în art. 19 ind. 1 din Codul penal anterior și în art. 135 alin. (3) din Codul penal în vigoare, răspunderea persoanei juridice se fundamentează pe vinovăție, iar vinovăția persoanei juridice trebuie să fie întotdeauna stabilită prin raportare la vinovăția unor persoane fizice determinate, iar nu la o vinovăție colectivă. Cum am arătat, de lege ferenda este necesară precizarea condiției, în sensul că aceste persoane fizice trebuie să săvârșească faptele cu semnificație penală, de natură să atragă și răspunderea persoanei juridice, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor de conducere încredințate.

E. Aspecte privind extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale [art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior]

Cu referire la actele materiale care intră în conținutul infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. (2) din Codul penal anterior, pentru care a fost sancționată persoana juridică, Curtea de Apel Constanța a făcut o confuzie evidentă între aceste acte materiale, pe de o parte, și dovezile și argumentele probatorii pe de altă parte. În realitate, în actul de trimitere în judecată au fost reținute anumite acte materiale, iar prima instanță a reținut alte acte materiale în conținutul infracțiunii de ucidere din culpă în varianta agravată. Cele două instanțe forțează reținerea, ca element material al infracțiunii, a unor obligații nedeterminate și neevidențiate în nicio normă juridică. Într-adevăr, nu s-a precizat de către instanțe ce ”măsuri specifice de siguranță” avea obligația să le aplice persoana juridică. Or obligațiile legale având ca obiect asemenea măsuri ar fi trebuit să fi preexistente accidentului, pentru ca inculpata persoană juridică să-și poată conforma comportamentul și să evite ilicitul penal. Ori de câte ori este vorba de o inacțiune, ea nu dobândește semnificație ilicită, nici măcar în materie civilă și, cu atât mai puțin, în materie penală, decât dacă inacțiunea reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obliga la un anumit comportament într-o situație bine precizată.

Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a legii și atrage, în mod firesc, necesitatea stabilirii unor garanții împotriva arbitrariului, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, comportamentul interzis sa impus de legea penală neputând fi dedus din norme juridice ulterioare săvârșirii fapte, și, cu atât mai puțin, din  raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice penale. Caracterul preventiv al legii penale are în vedere tocmai informarea și descurajarea potențialilor infractori cu privire la comportamentele ce pot avea semnificație penală, dar acest deziderat presupune precizarea clară în lege a comportamentelor care sunt interzise sau impuse.

Dacă în alte materii neclaritatea legii poate fi suplinită în diverse forme, în dreptul penal asemenea neclarități sunt chiar forme de încălcare a principiului legalității incriminării. Ca urmare, demersul sancționator al organelor judiciare penale, în lipsa clarității și predictibilității normelor juridice care au ca obiect interzicerea comportamentelor infracționale, devine unul abuziv.

În plus, în dreptul penal procedeul analogiei, fie a legii, fie a dreptului,  este expres interzis de principiul legalității încriminării, tocmai pentru a se evita o extrapolare abuzivă a normelor de drept penal asupra unor situații despre care justițiabilul nu a știut că ar avea semnificații infracționale.

Altfel se ajunge la pervertirea rațiunii dreptului penal, care este ultima ratio. Sancțiunile sale sunt atât de severe, încât, în mod judicios, în Codul penal anterior și în jurisprudența aferentă acestuia s-a operat permanent cu ideea că orice comportament penal trebuie să fie expres și clar prevăzut de lege, neputând fi dedus sau subînțeles.

Mai mult, dacă nu sunt identificate corect actele materiale, nu se poate stabili în mod neechivoc legătura de cauzalitate dintre aceste acte materiale și rezultatul socialmente păgubitor. Or actele materiale, legătura de cauzalitate și rezultatul păgubitor sunt elemente care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii și sunt indispensabile pentru stabilirea existenței acesteia.

Așadar, instanțele au făcut o dublă eroare. Pe de o parte, au reținut în conținutul constitutiv al infracțiunii alte acte materiale decât cele pentru care persoana juridică a fost trimisă înjudecată prin rechizitoriu, ceea ce obliga instanțele să facă aplicarea art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior. Pe de altă parte, actele materiale reținute de instanțe nu sunt precizate în nicio normă juridică, anterioare săvârșirii faptei, având caracter vag, general, astfel încât persoana juridică nu putea să își adapteze comportamentul în raport cu anumite obligații de a face clare și predictibile.

F. Considerații finale

Dreptul penal, indiferent dacă că este vorba de reglementarea din Codul penal anterior sau din Codul penal în vigoare, impune aceleași reguli stricte: identificarea în concret a elementelor constitutive ale infracțiunii și, în special, identificarea și descrierea acțiunii sau inacțiunii incriminate, atât în cazul în care  autorul faptei este o persoană fizică, cât și în cazul în care autorul faptei este o persoană juridică. În acest ultim caz, este necesară și identificarea persoanei fizice care exercită funcții de conducere, în măsura în care fapta are legătură cu atribuțiile și scopul acestor funcții. Atragerea răspunderii penale a persoanei juridice pe baza  unei acțiuni sau inacțiuni vagi, care nu este nicăieri definită în legea penală, și fără identificarea persoanelor fizice care au săvârșit în concret fapta penală în legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor de conducere încredințate este o manifestară a abuzului de putere, în contradicție evidentă cu principiile statului de drept, mai ales cu principiul care consacră dreptul la un proces echitabil.

Tendința jurisprudențială de a extinde sfera răspunderii penale a persoanei juridice, încurajată atât de imperfecțiunile legii, cât și de unele opinii doctrinare[8], nu poate fi justificată cu argumentul că, pe această cale, se poate asigura o mai bună satisfacere a intereselor părții civile, care poate fi despăgubită mai ușor dacă se reține o infracțiune în sarcina persoanei juridice.

Pe de o parte, sunt situații procedurale în care acțiunea civilă poate fi admisă chiar și în cazul achitării inculpatului sau al încetării procesului penal.

Pe de altă parte, acțiunea civilă formulată pe cale separată oferă victimei prejudiciului mai multe temeiuri juridice decât poate avea acțiunea civilă alăturată acțiunii penale. Astfel, victima își poate întemeia acțiunea civilă și pe dispozițiile legale din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri. Într-adevăr, persoana juridică poate răspunde delictual, în aceste cazuri, independent de vinovăția oricărei persoane fizice, fie că aceasta face parte din organele de conducere, fie că este un simplu angajat.

[1] Aceste dispoziții au fost în vigoare de la 16 aprilie 1997 până la 31 ianuarie 2014, când Codul penal din 1969 a fost  abrogat prin Legea 187/2012 şi înlocuit de Codul Penal din 2009.
[2] În acest sens a se vedea A. R. Ilie, Răspunderea penală a persoanei juridice – jurisprudență rezumată și comentată, Ed. C. H. Beck, București, 2013, passim. Din 40 de cauze soluționate prin hotărâri judecătorești definitive identificate de autoare, 27 au ca obiect infracțiuni economice, iar 9 au ca obiect infracțiunile de ucidere din culpă și de vătămare corporală din culpă.
[3] În Recomandarea nr. (88)18 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind răspunderea societăților persoane juridice pentru infracţiunile săvârșite în exercițiul activității se menționează că una dintre motivațiile consacrării legislative a răspunderii penale a persoanei juridice este ”creșterea numărului faptelor penale comise în exercițiul activității întreprinderilor, care prejudiciază atât indivizii, cât și comunitatea”.
[4] În acest sens a se vedea, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 138/R din 24 ianuarie 2012 privind infracţiuni prevăzute de Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă; Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală, Decizia nr. 471/P din 18 mai 2012 privind infracţiuni prevăzute de Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă; Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, Încheierea din 26 martie 2012, pronunţată în dosarul nr. 8240/3/2012 privind vătămarea corporală din culpă; Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, Încheierea din 18 mai 2012, pronunţată în dosarul nr. 17877/3/2012; Judecătoria Braşov, Secţia penală, Sentinţa nr. 310 din 21 februarie 2012 privind uciderea din culpă; Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, Secţia penală, Sentinţa nr. 3249 din 27 decembrie 2011 privind vătămarea corporală gravă din culpă; Judecătoria Iaşi, Sentinţa penală nr. 1004 din 31 martie 2010 privind vătămarea corporală din culpă.
[5] Expunerea de motive a Codului penal intrat în vigoare la 01.02.2014, p. 31.
[6] Pentru critica acestei formulări, a se vedea V. Stoica, O modă periculoasă: extinderea sferei răspunderii penale a persoanei juridice, disponibil aici.
[7] Pentru înțelegerea înțelegerea dreptului civil ca drept comun nu numai pentru dreptului privat, ci și pentru dreptul public, a se vedea V. Stoica, Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul civil, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2012, pp. 277–288; M. Nicolae, Noul Cod civil între dreptul comun și dreptul privat comun, în vol. omagial „In honorem Corneliu Bîrsan”, Ed. Hamangiu & Revista Dreptul, București, 2013, pp. 29-112 ;
[8] A se vedea A se vedea A. R. Ilie, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C. H. Beck, București, 2011, passim.

Prof. univ. dr. Valeriu Stoica 
Facultatea de Drept , Universitatea din București
Founding Partner STOICA & Asociaţii

Drd. Veronica Dobozi
Managing Associate STOICA & Asociaţii

Tudor Colțan
Junior lawyer STOICA & Asociaţii