1,796 citiri

Jurisprudență CEDO privind protecția datelor cu caracter personal

Marin VoicuSUMAR 

I. Colectarea datelor cu caracter personal
1. Informații privind ADN-ul și amprente digitale
1.1. Date G.P.S.
1.2. Date medicale
2. Interceptarea comunicațiilor, a convorbirilor telefonice și supravegherea secretă
3. Monitorizarea utilizării calculatorului de către angajați
4. Eșantioane de voce
5. Supraveghere video

II. Stocarea și utilizarea datelor cu caracter personal
1. În contextul sistemului de justiție penală
2. În contextul sănătății
3. În procedurile din domeniul asigurărilor sociale
4. Stocarea în registre secrete
5. Date ale furnizorilor de servicii de telecomunicații
6. Divulgarea datelor cu caracter personal
7. Accesul la date cu caracter personal.

III. Ștergerea sau distrugerea datelor cu caracter personal

*

I. Colectarea datelor cu caracter personal

1. Informaţii privind ADN-ul şi amprente digitale

„Simpla înregistrare a datelor referitoare la viaţa privată a unui individ constituie o ingerinţă în sensul art. 8 [din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei[1]]… Utilizarea ulterioară a informaţiilor stocate nu are niciun impact asupra acestei constatări […]. Cu toate acestea, pentru a stabili dacă informaţiile personale reţinute de autorităţi implică orice [aspect] […] al vieţii private […], Curtea va ţine seama în mod corespunzător de contextul specific în care informaţiile în litigiu au fost înregistrate şi reţinute, natura înregistrărilor, modul în care sunt utilizate şi prelucrate respectivele înregistrări şi rezultatele care pot fi obţinute […].” [Ş. si Marper împotriva Regatului Unit, hotărâre (Marea Cameră) din 4 decembrie 2008, pct. 67]

A se vedea infra, „Stocarea şi utilizarea datelor cu caracter personal”, „În contextul poliţiei şi al sistemului de justiţie penală”.

1.1. Date GPS

1. Uzun împotriva Germaniei
2 septembrie 2010

Reclamantul, suspectat de implicare în atacuri cu bombă comise de o mişcare extremistă de stânga, s-a plâns, în special, că supravegherea sa prin GPS şi utilizarea datelor astfel obţinute în procesul penal împotriva sa i-au încălcat dreptul la respectarea vieţii private. Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Supravegherea GPS şi prelucrarea şi utilizarea datelor astfel obţinute au reprezentat într-adevăr o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. Cu toate acestea, a observat Curtea, a urmărit scopurile legitime de a proteja securitatea naţională, siguranţa publică şi drepturilor victimelor, şi de a preveni săvârşirea de fapte penale. A fost, de asemenea, proporţională: supravegherea prin GPS a fost dispusă numai după ce metode de anchetă mai puţin invazive s-au dovedit insuficiente, s-a desfăşurat pe o perioadă relativ scurtă (de aproximativ trei luni) şi l-a afectat pe reclamant numai atunci când acesta călătorea în autoturismul complicelui său. Reclamantul nu putea aşadar afirma că a făcut obiectul unei supravegheri totale şi exhaustive. Dat fiind faptul că ancheta privea infracţiuni foarte grave, supravegherea prin GPS a reclamantului a fost astfel necesară într-o societate democratică.

2. Ben Faiza împotriva Franţei (cererea nr. 31446/12)
Cerere comunicată Guvernului francez la 3 februarie 2015

Reclamantul din această cauză se plânge, în special, de o ingerinţă în viaţa sa privată ca urmare a instalării unui dispozitiv de urmărire GPS în vehiculul său, cu scopul de a-i monitoriza mişcările în cursul unei anchete privind traficul de droguri.

Curtea a comunicat cererea guvernului francez şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie.

1.2. Date medicale

1. L.H. împotriva Letoniei (nr. 52019/07)
29 aprilie 2014

Reclamanta a susţinut, în special, că colectarea datelor sale medicale cu caracter personal de către o agenţie de stat – în acest caz, Inspectoratul pentru Controlul Calităţii în Domeniul Sănătăţii şi cel al Capacităţii de Muncă („MADEKKI”) – fără consimţământul său i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale private.

În această hotărâre, Curtea a reamintit importanţa protecţiei datelor cu caracter medical pentru ca o persoană să poată beneficia de dreptul la respectarea vieţii sale private. A hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în cazul reclamantei, constatând că legislaţia aplicabilă nu a indicat cu suficientă claritate întinderea marjei de apreciere conferite autorităţilor competente şi modalitatea de exercitare a acesteia. Curtea a notat, în special, că dreptul leton nu limita în niciun fel întinderea datelor private care puteau fi colectate de MADEKKI, ceea ce a avut drept rezultat colectarea datelor medicale ale reclamantei pentru o perioadă de 7 ani fără deosebire şi fără a se face în prealabil o evaluare dacă astfel de date puteau fi eventual decisive, relevante sau importante pentru îndeplinirea oricărui scop pe care l-ar fi urmărit prin cercetarea în cauză.

2. Interceptarea comunicaţiilor, a convorbirilor telefonice şi supravegherea secretă

2.1. Klass si alţii împotriva Germaniei
6 septembrie 1978

În această cauză, reclamanţii, cinci avocaţi germani, s-au plâns în special de legislaţia din Germania care autoriza autorităţile să le monitorizeze corespondenţa şi comunicaţiile telefonice fără a obliga autorităţile să-i informeze ulterior despre măsurile luate împotriva lor.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că era justificat ca legiuitorul german să considere ingerinţa rezultată din legislaţia contestată în exercitarea dreptului garantat de art. 8 § 1 ca fiind necesară într-o societate democratică în interesul securităţii naţionale şi pentru a preveni dezordinea sau faptele penale (art. 8 § 2). Curtea a observat, în special, că aceste competenţe de a supraveghea în secret cetăţenii, caracteristice unui stat poliţienesc, sunt tolerabile în temeiul Convenţiei numai în măsura strict necesară pentru protejarea instituţiilor democratice. Constatând însă că, în prezent, societăţile democratice sunt ameninţate de forme extrem de sofisticate de spionaj şi de terorism, ceea ce impune ca statul să fie capabil în mod efectiv, pentru a contracara efectiv astfel de ameninţări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează în jurisdicţia sa, Curtea a considerat că existenţa unei anumite legislaţii care acordă competenţa de a supraveghea în secret corespondenţa, comunicările prin poştă şi telecomunicaţiile este, în condiţii excepţionale, necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale şi/sau pentru a preveni dezordinea sau faptele penale.

2.2. Malone împotriva Regatului Unit
2 august 1984

Acuzat de o serie de infracţiuni privind tăinuirea de bunuri furate, reclamantul s-a plâns, în special, de interceptarea comunicaţiilor sale telefonice şi poştale de către sau în numele poliţiei şi de „numărarea” apelurilor sale telefonice (proces care implică utilizarea unui dispozitiv care înregistrează numerele apelate de la un anumit aparat telefonic şi ora şi durata fiecărui apel).

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, atât în ceea ce priveşte interceptarea comunicaţiilor, cât şi în ceea ce priveşte trimiterea evidenţelor cu numerele formate către poliţie, pentru că nu erau prevăzute de lege.

2.3. Kruslin împotriva Franţei
aprilie 1990

Această cauză privea ascultarea convorbirilor telefonice dispusă de judecătorul de instrucţie, într-un caz de omor.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dreptul francez nu indica cu suficientă claritate întinderea şi modul de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în acest domeniu. Acest fapt a fost cu atât mai evident la momentul faptelor, astfel încât Curtea a considerat că reclamantul nu a beneficiat de gradul minim de protecţie acordat cetăţenilor în temeiul statului de drept într-o societate democratică.

A se vedea, de asemenea, între altele: Huvig împotriva Franţei, hotărâre din 24 aprilie 1990; Halford împotriva Regatului Unit, hotărâre din 25 iunie 1997.

Kopp împotriva Elveţiei
martie 1998

Această cauză privea punerea sub ascultare a liniilor telefonice ale firmei de avocatură a reclamantului la ordinul Procurorului General Federal.

Curtea a hotărât, în speţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dreptul elveţian nu indica cu suficientă claritate întinderea şi modul de exercitare a marjei de apreciere a autorităţilor în acest domeniu. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul, în calitatea sa de avocat, nu a beneficiat de gradul minim de protecţie impus de statul de drept într-o societate democratică.

2.4. Amann împotriva Elveţiei
16 februarie 2000 (Marea Cameră)

Cauza priveşte apelul telefonic primit de reclamant de la ambasada fostei Uniuni Sovietice – pentru a comanda un aparat depilator căruia acesta îi făcea publicitate – interceptat de ministerul public, care a solicitat serviciului de informaţii să-i întocmească un dosar reclamantului.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie întrucât apelul telefonic a fost înregistrat, precum şi că a fost încălcat aceleaşi articol întrucât a fost creat şi păstrat dosarul, constatând că aceste ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private nu erau prevăzute de lege, în măsura în care dreptul elveţian era neclar în ceea ce priveşte puterea discreţionară a autorităţilor în acest domeniu.

2.5. Tavlor-Sabori împotriva Regatului Unit
22 octombrie 2002

Această cauză privea interceptarea de către poliţie, ca parte a unei operaţiuni de supraveghere sub acoperire, a mesajelor transmise către pagerul reclamantului.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Observând, în special, că, la momentul faptelor în cauză, nu exista un sistem legal care să reglementeze interceptarea mesajelor pager transmise printr-un sistem de telecomunicaţii private, a constatat, astfel cum a admis Guvernul Regatului Unit, că ingerinţa nu era prevăzută de lege.

2.6. Wisse împotriva Franţei
22 decembrie 2005

Cei doi reclamanţi au fost arestaţi cu învinuirea de a fi săvârşit jafuri armate şi plasaţi în arest preventiv. În temeiul unui mandat de arestare emis de judecătorul de instrucţie, convorbirile telefonice dintre aceştia şi rudele lor la vorbitor au fost înregistrate. Cererea reclamanţilor ca procedurile referitoare la înregistrarea convorbirilor lor să fie declarate nule a fost respinsă. Aceştia au susţinut că înregistrarea conversaţiilor de la vorbitor au constituit o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii private şi de familie.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dreptul francez nu indica cu suficientă claritate în ce mod şi în ce măsură exista posibilitatea unei ingerinţe a autorităţilor în viaţa privată a deţinuţilor, nici întinderea şi modul de exercitare a puterii lor discreţionare în domeniul în cauză. În consecinţă, reclamanţii nu au beneficiat de gradul minim de protecţie impus de statul de drept într-o societate democratică. Curtea a observat, în special, că înregistrarea sistematică a convorbirilor la vorbitor în alte scopuri decât cele legate de securitatea penitenciarului priva vorbitoarele de unica lor raţiune de a exista, şi anume aceea de a permite persoanelor private de libertate să-şi păstreze într-un anumit grad viaţa privată, inclusiv caracterul privat al discuţiilor cu familiile lor.

2.7. Kennedy împotriva Regatului Unit
18 mai 2010

Condamnat pentru omor – într-o cauză controversată din cauza probelor lipsă şi contradictorii – şi eliberat din penitenciar în 1996, reclamantul a devenit ulterior activ în lupta împotriva erorilor judiciare. Suspectând că poliţia îi intercepta comunicaţiile după ce a început o mică afacere, a formulat o plângere către Tribunalul pentru Litigii referitoare la Competenţele de Investigare [Investigatory Powers Tribunal (IPT)]. În cele din urmă a fost informat, în 2005, că nu a fost efectuată nicio constatare în favoarea sa în privinţa plângerilor formulate. Aceasta însemna că comunicaţiile sale nu au fost interceptate sau că IPT a considerat orice interceptare ca fiind legală. IPT nu a furnizat informaţii suplimentare. Reclamantul s-a plâns despre presupusa interceptare a de comunicaţiilor sale.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dreptul Regatului Unit în ceea ce priveşte interceptarea comunicaţiilor interne, coroborat cu clarificările aduse prin publicarea unui cod de deontologie, indica cu o claritate suficientă procedurile de autorizare şi prelucrare a mandatelor de interceptare, precum şi prelucrarea, comunicarea şi distrugerea datelor colectate. În plus, nu exista nicio dovadă a unor deficienţe semnificative în aplicarea şi funcţionarea regimului de supraveghere. Prin urmare, şi având în vedere garanţiile împotriva abuzurilor în proceduri, precum şi garanţiile mai generale oferite prin controlul efectuat de Commissioner şi examinarea efectuată de IPT, măsurile de supraveghere contestate, în măsura în care ar fi putut să fie aplicate reclamantului, erau justificate în temeiul art. 8 § 2 din Convenţie.

2.8. Dragoievic împotriva Croaţiei
15 ianuarie 2015

Acest caz privea, în principal, supravegherea secretă a conversaţiilor telefonice ale unui suspect de trafic de droguri. Reclamantul a susţinut, în special, că judecătorul de instrucţie nu a respectat procedura impusă de dreptul croat pentru a evalua în mod efectiv dacă utilizarea supravegherii secrete a fost necesară şi justificată în situaţia sa specială.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. A constat, în special, că dreptul croat, astfel cum a fost interpretat de instanţele naţionale, nu oferea o claritate rezonabilă în ceea ce priveşte puterile discreţionare ale autorităţilor de a dispune măsuri de supraveghere şi nu oferea în practică – astfel cum s-a întâmplat în cazul reclamantului — suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri.

A se vedea, de asemenea: Basic împotriva Croaţiei, hotărâre din 25 octombrie 2016; Matanovic împotriva Croaţiei, hotărâre din 4 aprilie 2017.

2.9. R.E. împotriva Regatului Unit (nr. 62498/11)
27 octombrie 2015

Reclamantul, care a fost arestat şi plasat în detenţie în Irlanda de Nord în trei rânduri, în legătură cu uciderea unui poliţist, s-a plâns, în special, cu privire la regimul de supraveghere secretă a consultărilor dintre deţinuţi şi avocaţii acestora şi dintre deţinuţii vulnerabili[2] şi „adulţii corespunzători”[3].

Această cauză a fost examinată din punctul de vedere al principiilor dezvoltate de Curte în domeniul interceptării convorbirilor telefonice dintre avocat şi client, care impun garanţii stringente. Curtea a constatat că aceste principii trebuie să fie aplicate supravegherii secrete a consultărilor dintre avocat şi client într-o secţie de poliţie. În speţă, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte supravegherea secretă a consultaţiilor juridice. A notat, în special, că orientările care prevăd tratarea, păstrarea şi distrugerea în condiţii de siguranţă a probelor materiale obţinute prin supraveghere secretă erau puse în aplicare din 22 iunie 2010. Cu toate acestea, la momentul la care reclamantul se afla în detenţie, mai 2010, orientările respective nu erau încă în vigoare. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că prevederile de drept intern în vigoare la momentul faptelor oferiseră garanţii suficiente pentru a proteja consultările reclamantului cu avocatul său, obţinute prin supraveghere secretă. Curtea a hotărât şi că nu a fost încălcat art. 8 în ceea ce priveşte supravegherea secretă a consultărilor dintre persoanele private de libertate şi „adulţii corespunzători”, constatând, în special, că acestea nu erau supuse secretului profesional şi, prin urmare, o persoană privată de libertate nu putea avea aceleaşi aşteptări de caracter privat ca în cazul unei consultaţii juridice. În plus, Curtea a fost convinsă că prevederile interne relevante, în măsura în care aveau legătură cu posibila supraveghere a consultărilor dintre deţinuţi şi „adulţii corespunzători”, erau însoţite de garanţii adecvate împotriva abuzurilor.

2.10. Roman Zakharov împotriva Rusiei
4 decembrie 2015 (Marea Cameră)

Această cauză privea sistemul de interceptare secretă a comunicaţiilor de telefonie mobilă în Rusia. Reclamantul, editor-şef al unei edituri, s-a plâns, în special, de faptul că operatorii de reţele de telefonie mobilă din Rusia erau obligaţi prin lege să instaleze echipamente care să permită agenţiilor de aplicare a legii să desfăşoare măsuri operative de investigaţii şi că, fără garanţii suficiente în temeiul dreptului rus, acest fapt permitea interceptarea generalizată a comunicaţiilor.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dispoziţiile legale ruse care reglementau interceptarea comunicaţiilor nu ofereau garanţii adecvate şi efective împotriva arbitrarului şi riscurilor de abuz inerente oricărui sistem de supraveghere secretă, care era extrem de ridicat într-un sistem precum cel din Rusia, în care serviciile secrete şi poliţia aveau acces direct, prin mijloace tehnice, la toate comunicaţiile de telefonie mobilă. În special, Curtea a constatat deficienţe în ceea ce priveşte cadrul legal în următoarele domenii: circumstanţele în care autorităţile publice din Rusia sunt abilitate să recurgă la măsuri de supraveghere secretă; durata unor astfel de măsuri, în special circumstanţele în care ar trebui să înceteze; procedurile de autorizare a interceptării, precum şi stocarea şi distrugerea datelor interceptate; controlul interceptărilor. În plus, caracterul efectiv al căilor de atac disponibile pentru a contesta interceptarea comunicaţiilor era afectat de faptul că acestea erau disponibile numai persoanelor care puteau să probeze interceptarea şi că obţinerea unor astfel de probe era imposibilă în lipsa unui sistem de notificare sau a posibilităţii de a avea acces la informaţii privind interceptarea.

2.11. Szabo si Vissv împotriva Ungariei
12 ianuarie 2016

Această cauză privea legislaţia maghiară referitoare la supravegherea secretă antiteroristă, introdusă în 2011. Reclamanţii s-au plâns, în special, că exista posibilitatea de a face obiectul unor măsuri nejustificate şi disproporţionat intruzive, în cadrul juridic maghiar, de supraveghere secretă în scopuri legate de securitatea naţională [şi anume „art. 7/E (3) privind supravegherea”]. Reclamanţii susţineau, în special, că acest cadru juridic era predispus la abuzuri, în special în lipsa unui control jurisdicţional.

În speţă Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. A admis că era o consecinţă firească a formelor actuale ale terorismului ca guvernele să recurgă la tehnologii de vârf, inclusiv la o monitorizare masivă a comunicaţiilor, pentru a anticipa incidente iminente. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă că legislaţia în cauză oferea suficiente garanţii pentru evitarea abuzurilor. În special, domeniul de aplicare al măsurilor putea include practic orice persoană în Ungaria, date fiind noile tehnologii care permit Guvernului să intercepteze volume mari de date chiar şi despre persoane din afara sferei iniţiale a operaţiunii. Pe de altă parte, dispunerea unor astfel de măsuri s-a luat în întregime de către executiv, fără a exista o evaluare dacă interceptarea comunicaţiilor era strict necesară şi fără ca măsuri corective efective, nici măcar judiciare, să fie puse în aplicare. Curtea a hotărât în continuare că, în speţă, nu a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, coroborat cu art. 8, reiterând faptul că art. 13 nu poate fi interpretat ca impunând o cale de atac împotriva stadiului în care se află dreptul intern.

2.12. Mustafa Sezgin Tanrikulu împotriva Turciei
18 iulie 2017

Reclamanta s-a plâns de decizia unei instanţe interne din 2005 care admitea interceptarea comunicaţiilor oricărei persoane din Turcia, inclusiv a sa, pentru aproximativ o lună şi jumătate. A susţinut, în special, că măsurile de interceptare constituiau un abuz al legislaţiei naţionale în vigoare la acel moment. De asemenea, a menţionat că nu a dispus de un recurs efectiv, întrucât autorităţile naţionale au refuzat să efectueze o anchetă cu privire la plângerile sale legate de interceptarea comunicaţiilor sale.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că ordinul de interceptare în speţă nu era prevăzut de lege. Curtea a hotărât, de asemenea, că în speţă a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie.

3. Monitorizarea utilizării calculatorului de către angajaţi

3.1. Bărbulescu împotriva României
5 septembrie 2017 (Marea Cameră)

Această cauză priveşte decizia unei societăţi private de a concedia un angajat – reclamantul – după monitorizarea comunicaţiilor sale electronice şi a conţinutului acestora. Reclamantul a reclamat faptul că decizia angajatorului său se întemeia pe o încălcare a vieţii private şi că instanţele naţionale nu a reuşit să protejeze dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei.

Marea Cameră a hotărât, cu unsprezece voturi la unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că autorităţile române nu au protejat în mod corespunzător dreptul reclamantului la respectarea vieţii private şi a corespondenţei. În consecinţă, acestea nu au păstrat un echilibru just între interesele în cauză. În special, instanţele interne nu au reuşit să stabilească dacă reclamantul primise o notificare prealabilă din partea angajatorului privind posibilitatea ca respectivele comunicaţii ar putea să fie monitorizate; acestea nu au avut în vedere nici faptul că reclamantul nu a fost informat cu privire la natura sau amploarea monitorizării, ori cu privire la gradul de monitorizare asupra vieţii sale private şi a corespondenţei. În plus, instanţele naţionale nu au reuşit să stabilească, în primul rând, motivele specifice care justifică introducerea unor măsuri de monitorizare; în al doilea rând, dacă angajatorul ar fi putut utiliza mai puţine măsuri care presupun intruziune în viaţa privată a reclamantei şi a corespondenţei; în al treilea rând, dacă respectivele comunicaţii ar fi putut fi accesate fără ştiinţa reclamantului.

3.2. Libert împotriva Franţei (nr. 588/13)
Cerere comunicată guvernului francez la 30 martie 2015

Reclamantul se plânge, în special, de o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii private care rezultă din faptul că angajatorul său (compania naţională de căi ferate franceză, SNCF) a deschis fişiere aflate pe partiţia de pe hard-diskul calculatorului său de serviciu denumită „D:/date personale” fără ca el să fie prezent. Acesta a fost ulterior concediat din cauza conţinutului fişierelor în cauză.

Curtea a comunicat cererea guvernului francez şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie.

4. Eşantioane de voce

4.1. P.G. si J.H. împotriva Regatului Unit (nr. 44787/98)
25 septembrie 2001

Această cauză privea, în special, înregistrarea vocilor reclamanţilor într-o secţie de poliţie, în urma arestării lor sub suspiciunea că ar fi urmat să săvârşească o tâlhărie. Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte utilizarea dispozitivelor de ascultare secretă în secţia de poliţie. Notând, în special, că, la momentul faptelor, nu exista niciun sistem oficial care să reglementeze utilizarea de dispozitive de ascultare secretă de către poliţie la sediu, Curtea a constatat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor la viaţă privată nu era prevăzută de lege. În această cauză, Curtea a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 8, ţinând seama de utilizarea unui dispozitiv de ascultare secretă într-un apartament şi că nu a fost încălcat art. 8 în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii despre utilizarea unui telefon.

4.2. Vetter împotriva Franţei
31 mai 2005

În urma descoperirii corpului unei persoane care prezenta plăgi prin împuşcare, poliţia, suspectând că reclamantul a săvârşit omorul, a instalat dispozitive de ascultare într-un apartament pe care acesta îl vizita în mod regulat.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dreptul francez nu indica cu suficientă claritate întinderea şi modul de exercitare a puterii discreţionare a autorităţilor în privinţa dispozitivelor de ascultare.

5. Supraveghere video

5.1. Peck împotriva Regatului Unit
28 ianuarie 2003

A se vedea infra, „Dezvăluirea de date cu caracter personal”.

5.2. Kopke împotriva Germaniei
5 octombrie 2010 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanta, casieră la un supermarket, a fost concediată fără preaviz pentru furt, în urma unei operaţiuni de supraveghere video secretă efectuată de angajatorul său cu sprijinul unei agenţii particulare de detectivi. Aceasta a contestat fără succes concedierea în faţa instanţelor pentru soluţionarea litigiilor de muncă. Plângerea sa pe motive de constituţionalitate a fost, de asemenea, respinsă.

Curtea a respins plângerea reclamantei în temeiul art. 8 din Convenţie ca inadmisibilă (vădit nefondată). A concluzionat că autorităţile interne au păstrat un echilibru just între dreptul angajatei la respectarea vieţii private şi interesul angajatorului acesteia de a-şi proteja drepturile de proprietate şi interesul public, în vederea unei bune administrări a justiţiei. Curtea a observat, însă, că intereselor concurente implicate li s-ar putea acorda o pondere diferită în viitor, având în vedere măsura în care intruziunile în viaţa privată au devenit posibile datorită noilor tehnologii, din ce în ce mai sofisticate.

II. Stocarea şi utilizarea datelor cu caracter personal

„Protecţia datelor cu caracter personal are un rol fundamental în exercitarea de către o persoană a dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenţie. Dreptul intern trebuie să ofere garanţii adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor cu caracter personal care ar putea fi incompatibilă cu garanţiile prevăzute de acest articol […].

Necesitatea unor astfel de garanţii este cu atât mai mare în cazul protecţiei datelor cu caracter personal care constituie obiectul prelucrării automate, în special atunci când aceste date sunt utilizate în scopuri poliţieneşti. Dreptul intern ar trebui să se asigure că aceste date sunt relevante şi nu sunt excesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate, şi că ele sunt păstrate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar pentru scopurile pentru care acestea sunt înregistrate […]. [Acesta] trebuie să ofere, de asemenea, garanţii adecvate, că datele cu caracter personal care au fost înregistrate au fost protejate în mod eficient împotriva utilizării necorespunzătoare şi abuzului […].” (S. si Marper împotriva Regatului Unit, hotărâre (Marea Cameră) din 4 decembrie 2008, pct. 103)

1. În contextul sistemului de justiţie penală

1.1. Perrv împotriva Regatului Unit
17 iulie 2003

Reclamantul a fost arestat în legătură cu o serie de jafuri armate asupra unor şoferi de taxi şi eliberat în aşteptarea identificării. Întrucât nu a participat la respectiva şedinţă şi la câteva sesiuni ulterioare, poliţia a solicitat autorizaţia de a-l filma în secret cu o cameră video. Reclamantul s-a plâns de faptul că poliţia l-a filmat în secret pentru a-l identifica şi a utilizat caseta video în procesul penal declanşat împotriva sa.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. A luat act de faptul că nu a existat niciun indiciu potrivit căruia reclamantul ar fi crezut că înregistrarea făcută în secţia de poliţie va fi folosită în procedura de identificare video şi, eventual, ca element de probă care să-i prejudicieze apărarea la proces. Această stratagemă adoptată de poliţie a depăşit condiţiile normale de utilizare a acestui tip de cameră şi a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. Ingerinţa în cauză nu era prevăzută de lege, deoarece poliţia nu a respectat procedurile stabilite în codul aplicabil: poliţiştii nu au obţinut acordul reclamantului şi nu l-au informat că se face o înregistrare video; nici nu l-au informat cu privire la drepturile sale în acest sens.

1.2. S. si Marper împotriva Regatului Unit
4 decembrie 2008 (Marea Cameră)

Această cauză privea păstrarea pe o perioadă nelimitată a unei baze de date cu amprentele digitale, mostre de celule şi profilurile ADN ale reclamanţilor[4] după ce acţiunea penală împotriva lor s-a finalizat prin achitare, într-o cauză, şi prin clasare, în cealaltă cauză.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că păstrarea datelor în litigiu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi nu putea fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică. Curtea a considerat, în special, că utilizarea tehnicilor ştiinţifice moderne în sistemul de justiţie penală nu poate fi permisă cu orice preţ şi fără a păstra un echilibru adecvat între beneficiile potenţiale ale utilizării extensive a unor astfel de tehnici şi interesele majore care ţin de viaţa privată. Orice stat care îşi revendică rolul de pionier în dezvoltarea de noi tehnologii are răspunderea specială de „a păstra un echilibru just”. Curtea a concluzionat că natura generalizată şi nediferenţiată a atribuţiilor de a păstra amprente digitale, mostre de celule şi profilurile ADN ale persoanelor suspectate, dar necondamnate pentru săvârşirea de infracţiuni, astfel cum s-a întâmplat în speţă, nu a păstrat un echilibru just între interesele publice şi cele private concurente.

1.3. B.B. împotriva Franţei (nr. 5335/06), Gardel împotriva Franţei şi M.B. împotriva Franţei (nr. 22115/06)
17 decembrie 2009

Reclamanţii din aceste cauze, care fuseseră condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru violarea unor minori în vârstă de 15 ani de către o persoană aflată într-o poziţie de autoritate, s-au plâns, în special, de includerea lor în dosarul naţional automat al autorilor de infracţiuni sexuale (Fichier judiciaire naţionale automatisé des auteurs d’infractions sexuelles).

În cele trei cauze, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că sistemul de includere în dosarul naţional al autorilor de infracţiuni sexuale, astfel cum a fost aplicat reclamanţilor, a păstrat un echilibru just între interesele publice şi private concurente aflate în joc. Curtea a reafirmat, în special, că protecţia datelor cu caracter personal are un rol fundamental în exercitarea de către o persoană a dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, cu atât mai mult atunci când aceste date au fost supuse prelucrării automate, nu în ultimul rând atunci când aceste date au fost utilizate în scopuri poliţieneşti. Cu toate acestea, Curtea nu putea repune în discuţie obiectivele legate de prevenţie ale bazei de date. În plus, întrucât reclamanţii aveau posibilitatea efectivă de a depune o cerere de ştergere a datelor, Curtea a considerat că durata maxim depăstrare a datelor – maxim 30 de ani – nu era disproporţionată în raport cu obiectivul urmărit de păstrarea informaţiilor. În sfârşit, consultarea acestor date de către instanţe, poliţie şi autorităţi administrative se supunea obligaţiei de confidenţialitate şi era limitată la situaţii precis stabilite.

1.4. Dimitrov-Kazakov împotriva Bulgariei
10 februarie 2011

Numele reclamantului a fost înscris în registrele poliţiei, cu referire la un viol, ca „infractor”, după ce a fost interogat despre un viol, chiar dacă nu a fost pus sub acuzare pentru comiterea infracţiunii. Ulterior a fost supus de către poliţie la o serie de recunoaşteri legate de plângeri de viol sau dispariţii de tinere fete. Reclamantul s-a plâns de includerea sa în dosarele poliţiei şi de lipsa unei căi de atac prin care să-i fie examinată această plângere.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că includerea acestuia în dosarele poliţiei nu era „prevăzută de lege”, în sensul respectivului articol. Curtea a hotărât, în continuare, că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, coroborat cu art. 8, întrucât nu a existat un recurs efectiv în această privinţă.

1.5. Shimovolos împotriva Rusiei
iunie 2011

Această cauză privea înregistrarea unui activist pentru drepturile omului într-o aşa- numită „bază de date”, care cuprindea informaţii despre deplasările sale, cu trenul sau pe calea aerului, în Rusia, precum şi despre arestarea sa.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. A notat, în special, că crearea şi mentenanţa bazei de date şi procedura pentru funcţionarea sa erau reglementate printr-un ordin ministerial care nu a fost niciodată publicat sau pus altfel la dispoziţia publicului. În consecinţă, Curtea a constatat că dreptul intern nu indica cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile puterii discreţionare conferite autorităţilor interne pentru a colecta şi stoca în baza de date informaţii cu privire la viaţa privată a indivizilor. În special, nu stabilea într-o formă accesibilă publicului vreun indiciu despre minimele garanţii împotriva abuzurilor.

1.6. Khelili împotriva Elveţiei
18 octombrie 2011

Reclamanta din această cauză s-a plâns că, în cursul unui control efectuat de poliţişti la Geneva în 1993, aceştia au găsite asupra sa cărţi de vizită pe care scria: „Tânără frumoasă, amabilă, doresc să cunosc un bărbat pentru a merge la un pahar sau pentru a ieşi împreună, din când în când. Nr. tel. […]”. Reclamanta a susţinut că, în urma acestui control, poliţiştii i-au înscris numele său în evidenţe ca fiind prostituată, activitate în care a negat în mod sistematic că este implicată. Reclamanta a afirmat că stocarea de date despre care pretindea că ar fi false în ceea ce priveşte viaţa sa privată i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că păstrarea de către poliţie de date posibil false privind viaţa privată i-a încălcat reclamantei dreptul la respectarea vieţii sale private şi că menţinerea termenului „prostituată” în decursul anilor nu fusese nici justificată, nici necesară într-o societate democratică. Curtea a observat, în special, că termenul în discuţie putea dăuna reputaţiei reclamantei şi să-i facă dificilă viaţa cotidiană, având în vedere că datele conţinute în dosarele poliţiei puteau fi transferate autorităţilor. Acest fapt era cu atât mai important cu cât datele cu caracter personal făceau obiectul prelucrării automate, facilitând astfel în mod considerabil accesul şi distribuirea unor astfel de date. Prin urmare, reclamanta avea un interes considerabil ca termenul „prostituată” să fie eliminat din dosarele poliţiei.

1.7. M.M. împotriva Regatului Unit (nr. 24029/07)
13 noiembrie 2012

În anul 2000, reclamanta a fost arestată de poliţie după dispariţia nepotului său pentru o zi, în încercarea de a preveni plecarea acestuia în Australia în urma eşecului mariajului fiului său. Autorităţile au decis să nu înceapă urmărirea penală împotriva sa şi i s-a dat în schimb un avertisment pentru răpire de minori. Iniţial avertismentul urma să rămână la dosar pentru o perioadă de cinci ani, dar, din cauza unei schimbări a politicii în cazurile în care persoana vătămată era minoră, perioada a fost extinsă ulterior pe viaţă. Reclamanta s-a plâns de stocarea pe perioadă nelimitată şi publicarea datelor legate de avertismentul dat şi impactul acestui fapt asupra perspectivelor sale de angajare.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Într-adevăr, ca urmare a efectului cumulativ al deficienţelor identificate, Curtea a considerat că nu existau garanţii suficiente în sistem pentru reţinerea şi dezvăluirea de date privind cazierul judiciar pentru a se asigura că datele referitoare la viaţa privată nu vor fi dezvăluite prin încălcarea dreptului acesteia la respectarea vieţii private. Reţinerea şi dezvăluirea datelor reclamantei privind avertismentul primit nu puteau fi considerate ca fiind prevăzute de lege în sensul art. 8. Curtea a observat, în special, că, deşi datele conţinute în cazierul judiciar constituiau, într-un sens, informaţii publice, stocarea lor sistematică în evidenţele centrale însemna că acestea erau disponibile pentru dezvăluirea la mult timp după eveniment, într-un moment în care orice persoană alta decât persoana în cauză probabil le va fi uitat, mai ales într-o situaţie în care, la fel ca în cazul reclamantei, avertismentul a fost dat în privat. Astfel, în măsura în care condamnarea sau avertismentul ţinea de trecut, devenise o parte a vieţii private a persoanei care trebuia să fie respectată.

1.8. M.K. împotriva Franţei (nr. 19522/09)
18 aprilie 2013

În 2004 şi 2005, reclamantul a făcut obiectul a două anchete privind furtul unor cărţi. Acesta a fost achitat în urma primului proces, în timp ce în al doilea s-a dispus încetarea procesului penal. În ambele rânduri i-au fost prelevate amprentele digitale şi au fost înregistrate în baza de date. În 2006, reclamantul a solicitat ca amprentele sale să fie şterse din baza de date. Cererea sa a fost acordată numai pentru amprentele luate în cursul primului proces. Căile de atac introduse de reclamant au fost respinse. Reclamantul s-a plâns că păstrarea datelor sale în baza electronică de date cu amprente digitale i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că reţinerea datelor a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică. Curtea a observat, în special, că statul francez şi-a depăşit marja de apreciere în materie, întrucât sistemul de păstrare a amprentelor digitale ale persoanelor suspectate de comiterea unei infracţiuni, dar necondamnate, astfel cum a fost cel aplicat reclamantului în speţă, nu a păstrat un echilibru just între interesul public şi cel privat concurent, aflate în joc.

1.9. Peruzzo si Martens împotriva Germaniei
4 iunie 2013 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanţii, care fuseseră condamnaţi pentru infracţiuni penale grave, s-au plâns despre deciziile instanţele interne de a preleva material celular de la aceştia şi de a-l stoca într-o bază de date sub formă de profiluri ADN pentru a facilita anchetarea unor viitoare posibile fapte penale.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca vădit nefondată. A constatat că dispoziţiile interne privind prelevarea şi păstrarea de material ADN de la persoane condamnate pentru infracţiuni care ating un anumit nivel de gravitate, astfel cum s-au aplicat în cazul reclamanţilor, păstrează un echilibru just între interesele publice şi private concurente şi ţin de marja de apreciere acceptabilă a statului pârât.

1.10. Brunet împotriva Franţei
18 septembrie 2014

Reclamantul s-a plâns, în special, de o ingerinţă în viaţa sa privată ca urmare a faptului că a fost adăugat în baza de date STIC a poliţiei (sistemul de prelucrare a infracţiunilor constatate) – care conţine informaţii despre rapoartele anchetelor, menţionând persoanele implicate şi despre victime – după încetarea acţiunii penale împotriva sa. Curtea a hotărât, în speţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că statul francez şi-a depăşit puterea discreţionară („marja de apreciere”) în astfel de chestiuni: păstrarea datelor putea fi considerată o încălcare disproporţionată a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private şi nu era necesară într-o societate democratică. Curtea a considerat, în special, că reclamantul nu a avut posibilitatea reală de a solicita eliminarea din baza de date a informaţiilor care îl priveau şi că durata păstrării datelor respective, de 20 ani, putea fi asimilată dacă nu cu o stocare pe perioadă nelimitată, cel puţin cu o normă, mai degrabă decât cu o limită maximă.

1.11 Karabeyoglu împotriva Turciei
iunie 2016

Această cauză privea o operaţiune de supraveghere telefonică a reclamantului, procuror, în cursul unei anchete penale privind o organizaţie ilegală cunoscută sub denumirea Ergenekon şi utilizarea informaţiilor astfel obţinute în contextul unei anchete disciplinare separate.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte ascultarea convorbirilor telefonice în legătură cu ancheta penală şi că a fost încălcat art. 8 în ceea ce priveşte utilizarea în cadrul procedurilor disciplinare a informaţiilor obţinute prin ascultarea convorbirilor telefonice. Curtea a constatat, în special, că, în cursul anchetei penale, reclamantul a beneficiat de nivelul minim de protecţie impus de statul de drept într-o societate democratică, întrucât interceptarea convorbirilor telefonice a fost dispusă pe baza unei suspiciuni obiectiv rezonabile şi s-a realizat în conformitate cu legislaţia aplicabilă. În opinia Curţii, ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private a fost necesară în interesul securităţii naţionale şi pentru prevenirea dezordinii şi faptelor penale. Cu toate acestea, utilizarea informaţiilor astfel obţinute în contextul unei anchete disciplinare nu era prevăzută de lege, iar legislaţia relevantă a fost încălcată în două privinţe: informaţiile au fost folosite în alte scopuri decât cele pentru care au fost colectate şi nu au fost distruse în termenul de 15 de zile după ce ancheta penală s-a încheiat. În speţă, Curtea a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, constatând că, atât în ceea ce priveşte anchetele penale, cât şi în cele disciplinare, reclamantul nu dispus de o cale de atac internă care să-i asigure o examinare a aspectului dacă ingerinţa era compatibilă cu dreptul său la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei.

1.12. Figueiredo Teixeira împotriva Andorei
noiembrie 2016

Această cauză privea stocarea şi comunicarea către autoritatea judiciară a datelor despre apelurile telefonice efectuate de reclamant, care era suspectat de infracţiunea gravă de trafic de droguri. Reclamantul s-a plâns, în special, că stocarea datelor referitoare la comunicaţiile sale telefonice a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul său la respectarea vieţii private.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Aceasta a constatat, în special, că, întrucât ingerinţa în litigiu era prevăzută de dreptul din Andorra, în temeiul art. 87 din Codul de procedură penală şi al Legii nr. 15/2003 privind protecţia datelor cu caracter personal, o persoană care deţine o cartelă de telefonie mobilă preplătită se poate aştepta în mod rezonabil ca aceste dispoziţii să fie aplicate în cazul său. În plus, Curtea a constatat că procedura penală din Andorra prevedea o gamă largă de măsuri de protecţie împotriva acţiunilor arbitrare, dat fiind că un judecător (un batlle) a examinat necesitatea şi proporţionalitatea ordinului de transmitere de date, având în vedere probele colectate şi gravitatea infracţiunii în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în speţă, echilibrul dintre dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi prevenirea săvârşirii de infracţiuni a fost respectat.

1.13. Dagregorio si Mosconi împotriva Franţei
30 mai 2017 (decizie privind admisibilitatea)

Reclamanţii sunt doi sindicalişti care au participat la ocuparea şi blocarea feribotului „Pascal Paoli” deţinut de Société nationale Corse Méditerranée (SNCM), în cursul preluării companiei de către un operator financiar. Cauza privea refuzul acestora de a se supune testărilor biologice, ale căror rezultate urmau să fie incluse în sistemul naţional computerizat de date genetice (FNAEG). Reclamanţii, condamnaţi în primă instanţă şi în apel, nu au introdus recurs.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne. A subliniat, în special, că, în lipsa unui precedent judiciar aplicabil situaţiei reclamanţilor, existau îndoieli cu privire la eficacitatea unui recurs, având în vedere o hotărâre pronunţată de Consiliul Constituţional. Curtea a considerat că era aşadar un punct care trebuia să fie transmis către Curtea de Casaţie. Simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui recurs nu constituia un motiv suficient pentru omiterea utilizării acestei căi de atac.

1.14. Avcaguer împotriva Franţei
iunie 2017

Reclamantul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private din cauza deciziei prin care s-a dispus să-i fie prelevat un eşantion biologic pentru a fi inclus în sistemul naţional computerizat de date genetice (FNAEG) şi că refuzul său de a se conforma acestui ordin a avut drept rezultat condamnarea sa penală.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. A observat, în special, că, la 16 septembrie 2010, Curtea Constituţională a pronunţat o decizie potrivit căreia dispoziţiile privind FNAEG erau conforme cu Constituţia, sub rezerva, între altele, „să se stabilească durata de păstrare a respectivelor date cu caracter personal în funcţie de scopul dosarului stocat, precum şi de natura şi/sau gravitatea infracţiunilor în cauză”. Curtea a notat că, până la data faptelor, nu s-au luat măsuri adecvate privind această rezervă şi că nu exista până la momentul respectiv nicio dispoziţie care să diferenţieze perioada de stocare a datelor în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunilor comise. Curtea a hotărât, de asemenea, că reglementările privind stocarea profilurilor ADN în FNAEG nu ofereau persoanei vizate o protecţie suficientă, din cauza duratei şi a faptului că datele nu puteau fi şterse. Prin urmare, reglementările nu păstrau un echilibru just între interesele publice şi private concurente.

2. În contextul sănătăţii

2.1. Chave născută Jullien împotriva Franţei
iulie 1991 (decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului[5])

Această cauză privea păstrarea într-un spital psihiatric a dosarului cuprinzând informaţii privind internarea obligatorie a reclamantei, internare a cărei nelegalitate fusese declarată de instanţele franceze. Reclamanta considera, în special, că prezenţa continuă într-o evidenţă centrală a informaţiilor privind ţinerea sa într-o instituţie psihiatrică constituia o ingerinţă în viaţa sa privată şi dorea ca astfel de informaţii să fie eliminate din evidenţa centrală de acest tip.

Comisia a declarat cererea inadmisibilă, ca vădit nefondată.

A observat, în special, că înregistrarea informaţiilor despre pacienţii cu tulburări psihice nu deservea doar interesului legitim de a asigura desfăşurarea eficientă a serviciilor din spitalul publice, ci şi celui de a proteja drepturile pacienţilor înşişi, în special în cazurile de internare obligatorie. In speţă, Comisia nota, printre altele, că informaţiile în cauză erau protejate de reguli de confidenţialitate corespunzătoare. In plus, aceste documente nu erau asimilate unor evidenţe centrale şi nu erau în niciun caz accesibile publicului, ci numai unei categorii de persoane, enumerate limitativ, din afara instituţiei. Prin urmare, Comisia a constatat că ingerinţa la care a fost supusă reclamanta nu putea fi considerată ca fiind disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume protecţia sănătăţii.

2.2. L.L. împotriva Franţei (nr. 7508/02)
octombrie 2006

Reclamantul s-a plâns, în special, despre transmiterea către şi utilizarea de către instanţe a documentelor din dosarul său medical, în contextul procesului de divorţ, fără consimţământul său şi fără ca un expert în domeniul medical să fi fost numit în această privinţă.

Curtea a hotărât, în speţă, că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, constatând că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private nu a fost justificată, având în vedere importanţa protejării datelor personale. A observat, în special, că instanţele franceze au făcut trimitere doar cu titlu subsidiar la dosarul medical în litigiu în sprijinul deciziilor lor şi, în consecinţă, părea că ar fi putut ajunge la aceeaşi concluzie şi în lipsa acestuia. In plus, Curtea a observat că dreptul intern nu oferea suficiente garanţii în ceea ce priveşte utilizarea în cadrul acestui tip de procedură a datelor privind viaţa privată a părţilor, justificând astfel a fortiori necesitatea unei examinări stricte în ceea ce priveşte necesitatea unor astfel de măsuri.

3. In procedurile din domeniul asigurărilor sociale

3.1. Vukota-Bojic împotriva Elveţiei
18 octombrie 2016

Reclamanta a fost implicată într-un accident rutier şi, ulterior, a solicitat o pensie de invaliditate. In urma unei dispute cu asigurătorul său cu privire la valoarea pensiei de invaliditate şi după mulţi ani de litigiu, asigurătorul a solicitat ca aceasta să fie supusă unui nou examen medical, pentru a se obţine probe suplimentare legate de starea sa de sănătate. In momentul în care a refuzat, asigurătorul a angajat detectivi particulari pentru a o supraveghea în secret. Probele pe care aceştia le-au obţinut au fost utilizate în procedurile ulterioare, ceea ce a condus la o reducere a prestaţiilor oferite reclamantei. Aceasta s-a plâns că supravegherea sa s-a făcut cu încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, precum şi că nu ar fi trebuit admisă în cadrul procedurilor. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţie. In special, a constatat că acţiunile asigurătorului angajau răspunderea statului în temeiul Convenţiei, în măsura în care societatea de asigurări pârâtă era considerată autoritate publică în temeiul dreptului elveţian. De asemenea, a constatat că supravegherea în secret a constituit o ingerinţă în viaţa privată a reclamantei, chiar dacă s-a desfăşurat în locuri publice, întrucât detectivii au colectat şi stocat date în mod sistematic şi le-au utilizat pentru un anumit scop. In plus, supravegherea nu era prevăzută de lege, întrucât dispoziţiile de drept elveţian pe care se bazase nu erau suficient de precise. In special, dispoziţiile nu reglementau cu claritate când şi pentru cât timp putea fi efectuată supravegherea, şi nici modul în care datele obţinute prin supraveghere erau stocate şi accesate. In continuare, Curtea a constatat că folosirea de probe din supraveghere în cazul reclamantei împotriva asiguratorului nu a făcut procedurile inechitabile şi, prin urmare, a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie. In această privinţă, a constatat, în special, că reclamantei i s-a oferit posibilitatea firească de a contesta probele obţinute prin supraveghere, şi că instanţa elveţiană a dat o decizie motivată privind motivele pentru care acestea trebuie admise.

4. Stocarea în registre secrete

4.1. Leander împotriva Suediei
martie 1987

Această cauză privea folosirea unui dosar secret al poliţiei pentru recrutarea unui dulgher. Reclamantul, care lucrase ca înlocuitor la Muzeul Naval din Karlskrona, aproape de o zonă militară securizată cu acces restricţionat, s-a plâns de stocarea datelor referitoare la activităţile sale sindicale din trecut şi a susţinut că acest lucru a dus la a nu fi recrutat pe postul respectiv. A susţinut că niciunul dintre antecedentele sale personale sau politice nu putea fi considerat ca fiind de natură să facă necesară înscrierea sa în registrul Departamentului de Securitate şi să fie catalogat drept „risc de securitate”. Curtea a hotărât că, în speţă, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Luând, în special, notă că atât păstrarea într-un registru secret, cât şi comunicarea de informaţii cu privire la viaţa personală a unui individ intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie, Curtea a reamintit, de asemenea, că, într-o societate democratică, existenţa unor servicii de informaţii şi păstrarea de date poate fi legală şi prevalează faţă de interesul cetăţenilor, cu condiţia să urmărească obiective legitime, şi anume prevenirea dezordinii sau faptelor penale sau protecţia securităţii naţionale. În speţă, Curtea a constatat că garanţiile conţinute de sistemul suedez de control al personalului îndeplinea cerinţele art. 8 din Convenţie şi că guvernul suedez era îndreptăţit să considere că interesele de securitate naţională prevalau faţă de interesele individuale ale reclamantului.

4.2. Rotaru împotriva României
4 mai 2000 (Marea Cameră)

A se vedea infra, „Ştergerea sau distrugerea datelor cu caracter personal”.

4.3. Turek împotriva Slovaciei
14 februarie 2006

A se vedea infra, „Accesul la date cu caracter personal”.

5. Date ale furnizorilor de servicii de telecomunicaţii

5.1. Brever împotriva Germaniei (nr. 50001/12)
Cerere comunicată guvernului german la 21 martie 2016

Cererea priveşte obligaţia legală a furnizorilor de telecomunicaţii de a stoca toate datele cu caracter personal ale clienţilor lor.

Curtea a comunicat cererea guvernului german şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei) şi art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

5.2. Calovic împotriva Muntenegrului (nr. 18667/11)
Cerere comunicată guvernului muntenegrean la 31 martie 2016

Reclamanta se plânge de puterile poliţiei de a avea acces direct la toate datele furnizorului de telecomunicaţii mobile la care este abonată, inclusiv la ale sale, în mod necontrolat.

Curtea a comunicat cererea guvernului muntenegrean şi a adresat întrebări părţilor, în temeiul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private), art. 34 (dreptul de petiţionare individual) şi art. 35 (criterii de admisibilitate) din Convenţie.

6. Divulgarea datelor cu caracter personal

6.1. Z. împotriva Finlandei (nr. 22009/93)
25 februarie 1997

Această cauză privea divulgarea stării de sănătate a reclamantei ca fiind seropozitivă în cadrul procesului penal împotriva soţului său.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că dezvăluirea identităţii reclamantei şi a infecţiei cu HIV în textul hotărârii curţii de apel pus la dispoziţia presei nu era susţinut de motive întemeiate şi că publicarea informaţiilor în cauză au condus astfel la o încălcare a dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de familie. Curtea a notat, în special, că respectarea confidenţialităţii datelor privind sănătatea constituie un principiu vital în sistemele juridice ale tuturor părţilor contractante la Convenţie şi că este esenţial nu numai să fie respectată viaţa privată a unui pacient, ci şi să-i fie menţinută încrederea în profesia medicală şi în serviciile medicale, în general. Dreptul intern trebuie aşadar să acorde garanţii corespunzătoare pentru a preveni comunicarea sau divulgarea de date cu caracter personal despre sănătate care ar putea intra în contradicţie cu garanţiile prevăzute la art. 8 din Convenţie.

6.2. M.S. împotriva Suediei (nr. 20837/92)
august 1997

Această cauză privea comunicarea de către o clinică către un organism de asigurări sociale a dosarelor medicale care conţineau informaţii privind întreruperea de sarcină la care fusese supusă reclamanta.

Curtea a hotărât, în speţă, că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că existaseră motive relevante şi suficiente pentru comunicarea dosarului medical al reclamantei de către clinică către organismul de asigurări sociale şi că măsura nu a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, şi anume aceea de a permite organismului de asigurări sociale să stabilească dacă condiţiile privind acordarea de despăgubiri reclamantei pentru accident de muncă erau îndeplinite, pentru a proteja bunăstarea economică a ţării. În plus, măsura contestată a fost supusă unor limitări importante şi a fost însoţită de garanţii efective şi adecvate împotriva abuzurilor.

6.3. Peck împotriva Regatului Unit
ianuarie 2003

Această cauză privea divulgarea către mass-media a unei secvenţe filmate pe stradă de o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată de consiliul local, care îl arăta pe reclamant în momentul în care îşi tăia venele.

Curtea a constatat că divulgarea materialului filmat de către consiliul municipal nu a fost însoţită de suficiente garanţii şi constituia o ingerinţă disproporţionată şi nejustificată în viaţa privată a reclamantului, cu încălcarea art. 8 din Convenţie. În special, a constatat că, în circumstanţele cauzei, nu erau motive suficiente sau relevante care să justifice divulgarea directă de către consiliu către public a fotografiilor din materialul filmat fără acordul Consiliului din partea reclamantului sau fără să-i mascheze identitatea, sau care să justifice dezvăluirea imaginilor către mass-media fără luarea unor măsuri care să garanteze, în măsura posibilului, că mascarea identităţii va fi făcută de mass-media. Obiectivul de prevenire a faptelor penale şi contextul divulgării informaţiilor impuneau, în speţă, un control şi o atenţie speciale în acest sens. Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, coroborat cu art. 8, constatând că reclamantul nu a dispus de un recurs efectiv în ceea ce priveşte încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private.

6.4. Pantelevenko împotriva Ucrainei
iunie 2006

Reclamantul s-a plâns, în special, despre divulgarea, în cursul unei şedinţe de judecată, de informaţii confidenţiale despre starea sa psihică şi tratamentul psihiatric pe care îl urma.

Curtea a constatat că obţinerea de la un spital psihiatric de informaţii confidenţiale despre starea psihică a reclamantului şi tratamentul medical urmat şi divulgarea acestora în cursul unei şedinţe publice a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. A hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie, notând, în special, faptul că detaliile în cauză nu puteau să influenţeze rezultatul litigiului, că solicitarea informaţiilor respective de către instanţa de fond nu era necesară, întrucât informaţiile nu erau „importante pentru anchetă, ancheta preliminară sau pentru proces” şi era aşadar ilegală în sensul Legii din 2000 privind asistenţa medicală psihiatrică.

6.5. Armonas împotriva Lituaniei şi Biriuk împotriva Lituaniei
25 noiembrie 2008

În 2001, cel mai mare cotidian al Lituaniei a publicat un articol pe prima pagină despre ameninţarea SIDA într-o zonă îndepărtată din Lituania. În special, angajaţii dintr-un centru medical pentru combaterea SIDA şi dintr-un spital erau citaţi drept confirmând că reclamanţii erau seropozitivi. Cea de a doua reclamantă, descrisă ca fiind „renumită pentru promiscuitate”, ar avea doi copii ilegitimi cu primul reclamant.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie ca urmare a plafonului scăzut stabilit pentru despăgubirile acordate reclamanţilor. Exprimându-şi în special preocuparea faţă de faptul că, potrivit ziarului, informaţiile despre boala reclamanţilor fusese confirmate de personalul medical, Curtea a observat că era crucial ca dreptul intern să garanteze confidenţialitatea pacienţilor şi să descurajeze orice divulgare de date cu caracter personal, în special având în vedere impactul negativ al unor astfel de informaţii asupra disponibilităţii altor persoane de a face voluntar teste HIV şi de a solicita un tratament adecvat.

6.6. Avilkina şi alţii împotriva Rusiei
iunie 2013

Reclamanţii erau o organizaţie religioasă, Centrul Administrativ al Martorilor lui Iehova din Rusia, şi trei membri ai Martorilor lui Iehova. Aceştia s-au plâns, în special, despre divulgarea dosarelor lor medicale către autorităţile de urmărire penală ruse, în urma refuzului lor de a face transfuzii de sânge pe durata internării în spitale publice. În legătură cu o anchetă privind legalitatea activităţilor organizaţiei reclamante, autorităţile de urmărire penală au solicitat tuturor spitalelor din Sankt Petersburg să raporteze refuzurile de transfuzii de sânge ale membrilor Martorilor lui Iehova.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione personae) în ceea ce priveşte organizaţia religioasă reclamantă şi în ceea ce priveşte unul din ceilalţi trei reclamanţi, având în vedere că în realitate nu fusese divulgat niciun dosar medical, iar acest fapt nu a fost contestat de părţi. Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi doi reclamanţi. În special, a observat că nu existase nicio nevoie socială imperioasă de a fi divulgate informaţii medicale confidenţiale despre aceştia. În plus, mijloacele utilizate de procuror în desfăşurarea anchetei, care a implicat divulgarea de informaţii confidenţiale fără nicio avertizare în prealabil şi fără a oferi posibilitatea de a formula obiecţii, nu era necesar să fie atât de opresive pentru reclamanţi. Prin urmare, autorităţile nu au făcut niciun efort pentru a păstra un echilibru just între dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private, pe de o parte, şi obiectivul procurorului de a proteja sănătatea publică, pe de altă parte.

A se vedea, de asemenea: Y.Y. împotriva Rusiei (nr. 40378/06), hotărâre din 23 februarie 2016.

7.7. Radu împotriva Republicii Moldova
15 aprilie 2014

Reclamanta, lector la Academia de Poliţie, s-a plâns despre divulgarea de către un spital de stat de informaţii medicale despre ea către angajatorul său. Informaţiile au circulat la scară largă la locul de muncă al reclamantei şi, la puţin timp după aceasta, a pierdut sarcina din cauza stresului. Reclamanta a iniţiat fără succes proceduri împotriva spitalului şi Academiei de Poliţie.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private, invocată de reclamantă, nu era „prevăzută de lege” în sensul art. 8.

7.8. Soro împotriva Estoniei
3 septembrie 2015

Această cauză privea plângerea reclamantului despre faptul că informaţiile privind locul său de muncă în timpul epocii sovietice ca şofer în cadrul Comitetului pentru Securitatea Statului din URSS (KGB) au fost publicate în Monitorul Oficial din Estonia în 2004.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că, în cauza reclamantului, măsura a fost disproporţionată în raport cu obiectivele urmărite. Curtea a notat, în special, că, în temeiul legislaţiei naţionale relevante, erau publicate informaţii despre toţi angajaţii din fostele servicii de securitate – inclusiv şoferii, la fel ca în cazul reclamantului – indiferent de funcţia specifică pe care o avuseră. În plus, deşi legea privind divulgarea de informaţii a intrat în vigoare la trei ani şi jumătate după ce Estonia şi-a declarat independenţa, publicarea de informaţii despre foştii angajaţi ai serviciilor de securitate a continuat pe parcursul mai multor ani. În cazul reclamantului, informaţiile în cauză au fost publicate abia în 2004, la aproape 13 ani după ce Estonia şi- a declarat independenţa, şi nu a existat nicio evaluare privind posibila ameninţare pe care o reprezenta reclamantul, în momentul în care a fost publicat anunţul. În cele din urmă, deşi legea privind divulgarea de informaţii nu impunea în sine niciun fel de restricţii cu privire la activitatea profesională a reclamantului, potrivit afirmaţiilor acestuia, fusese luat în derâdere de colegii săi şi a fost obligat să renunţe la locul său de muncă. Curtea a considerat că, deşi nu acesta era rezultatul urmărit de lege, a demonstrat, cu toate acestea, cât de gravă a fost ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.

7.9. Satakunnan Markkinaporssi Oy si Satamedia Ov împotriva Finlandei
27 iunie 2017 (Marea Cameră)

În urma publicării de către două companii a informaţiilor personale fiscale despre 1,2 de milioane de persoane, autorităţile interne au hotărât că o publicare atât de masivă a unor date cu caracter personal a fost ilegală în temeiul legislaţiei în materie de protecţie a datelor, şi a interzis astfel de publicări de informaţii în masă, în viitor. Companiile s-au plâns că interdicţia le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare.

Marea Cameră a hotărât, cu cincisprezece voturi la două, că în speţă nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A notat, în special, că interdicţia a constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare a companiilor. Cu toate acestea, nu a fost încălcat art. 10, deoarece era prevăzută de lege, a urmărit scopul legitim de a proteja viaţa privată a persoanelor şi a păstrat un echilibru just între dreptul la viaţă privată şi dreptul la libertatea de exprimare. În această cauză, Marea Cameră a fost de acord cu concluzia instanţelor interne, potrivit căreia colectarea şi diseminarea în masă de date fiscale nu a contribuit la o dezbatere de interes public, şi nu a avut un scop strict jurnalistic.

7. Accesul la date cu caracter personal

7.1. Gaskin împotriva Regatului Unit
iulie 1989

La atingerea vârstei majoratului reclamantul, care fusese luat în îngrijire când era minor, dorea să afle informaţii despre trecutul său, pentru a-şi depăşi problemele personale. I-a fost refuzat accesul la dosar pe motiv că acesta conţinea informaţii confidenţiale.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că procedurile urmate nu au asigurat respectarea vieţii private şi de familie a reclamantului, astfel cum prevede respectivul articol. A notat, în special, că persoanele aflate în situaţia reclamantului aveau un interes vital, protejat de Convenţie, de a primi informaţiile necesare pentru a-şi cunoaşte şi înţelege copilăria şi dezvoltarea timpurie. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că păstrarea confidenţialităţii registrelor publice este importantă pentru a primi informaţii obiective şi fiabile, şi că această confidenţialitate poate fi, de asemenea, necesară pentru protecţia persoanelor terţe. Cu privire la acest ultim aspect, un sistem precum cel britanic, care permite accesul la dosare numai cu consimţământul contributorului, poate în principiu să fie considerat compatibil cu obligaţiile care decurg în temeiul art. 8, ţinând seama de marja de apreciere a statului. Curtea a considerat, cu toate acestea, că într-un astfel de sistem, interesele persoanei care solicită acces la toate dosarele referitoare la viaţa sa privată şi de familie trebuie garantate, în cazul în care un contributor la dosare fie nu este disponibil, fie refuză să îşi dea consimţământul, în mod necorespunzător. Un astfel de sistem este în conformitate cu principiul proporţionalităţii numai în cazul în care prevede că o autoritate independentă decide în final dacă accesul trebuie acordat atunci când un contributor nu răspunde sau refuză să-şi dea aprobarea. Reclamantul nu a avut la dispoziţie o astfel de procedură în speţă.

7.2. Odievre împotriva Franţei
13 februarie 2003 (Marea Cameră)

Reclamanta a fost abandonată de mama sa naturală la naştere şi lăsată în grija serviciului pentru securitate şi sănătate socială. Aceasta s-a plâns că nu a putut obţine detalii prin care să-şi identifice familia naturală şi a afirmat, în special, că imposibilitatea de a face acest lucru i-a fost extrem de dăunătoare, deoarece a privat-o de şansa de a-şi reconstitui istoria personală.

În hotărârea Marii Camere, Curtea a observat că locul naşterii şi, în special, circumstanţele în care s-a născut un copil făceau parte din viaţa privată a copilului şi, ulterior, a adultului, garantată de art. 8 din Convenţie. În speţă, a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private), observând, în special, că reclamanta a primit acces la informaţii fără date de identificare despre mama şi familia sa naturală, care au ajutat-o totuşi să afle anumite date despre originea sa, asigurându- se totodată protecţia intereselor părţilor terţe. În plus, prin legislaţia recentă promulgată în 2002 s-a permis ridicarea confidenţialităţii şi s-a înfiinţat un organism special pentru facilitarea căutărilor de informaţii despre originea biologică. Reclamanta putea recurge acum la legea respectivă pentru a solicita dezvăluirea identităţii mamei sale, cu condiţia obţinerii consimţământului acesteia din urmă pentru a garanta realizarea unui echilibru just între nevoia de protecţie a mamei şi cererea legitimă a reclamantei. Legislaţia franceză încerca astfel să realizeze un echilibru şi să asigure o proporţie suficientă între interesele concurente.

7.3. Roche împotriva Regatului Unit
19 octombrie 2005 (Marea Cameră)

Reclamantul fost lăsat la vatră din armata britanică spre sfârşitul anilor ’60. În anii ’80, acesta a început să sufere de hipertensiune arterială şi ulterior a suferit de hipertensiune, bronşită şi astm bronşic. A fost declarat invalid şi a susţinut că problemele sale de sănătate au fost rezultatul participării sale la testele cu gaz muştar şi gaz neurotoxic desfăşurate sub auspiciile forţelor armate britanice la baza militară Down Porton (Anglia), în anii ’60. Reclamantul s-a plâns, în special, că nu a avut acces la toate informaţiile relevante şi adecvate care să-i permită să evalueze eventualele riscuri la care a fost expus pe durata participării sale la testele respective.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că, date fiind circumstanţele generale, Regatul Unit nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a oferi o procedură efectivă şi accesibilă care să-i permită reclamantului să aibă acces la toate informaţiile relevante şi adecvate, care să-i permită acestuia să evalueze eventualele riscuri la care a fost expus pe durata participării sale la teste. Curtea a observat, în special, că unei persoane precum reclamantul, care a încercat să obţină divulgarea unor astfel de informaţii fără a întreprinde vreo acţiune în justiţie, nu i se putea solicita să acţioneze în instanţă pentru a obţine divulgarea informaţiilor. În plus, au fost iniţiate servicii de informare şi studii de sănătate abia după aproximativ 10 ani de la momentul în care reclamantul a început să caute documente şi a introdus cererea în faţa Curţii.

7.4. Turek împotriva Slovaciei
14 februarie 2006

Reclamantul a susţinut, în special, că păstrarea dosarului său în serviciul de securitate comunist al fostei Republici Cehoslovace în care era înregistrat ca fiind unul dintre agenţi, emiterea unui certificat de securitate în acest sens, respingerea acţiunii sale împotriva respectivei înregistrări şi, prin urmare, efectele rezultate constituiau o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii private.

Curtea a recunoscut că, în special în cadrul procedurilor legate de operaţiunile serviciilor de securitatea statului, ar putea exista motive legitime pentru a limita accesul la anumite documente şi alte materiale. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte procedura lustraţiei, acest considerent şi-a pierdut o mare parte din validitate, în special întrucât o astfel de procedură era, prin natura sa, orientată spre stabilirea unor fapte care datau din epoca comunistă şi nu erau direct legate de funcţiile actuale ale serviciilor de securitate. În plus, în discuţie era legalitatea acţiunilor serviciului de securitate. În cazul reclamantului, Curtea a notat că instanţele interne au considerat că era de o importanţă crucială ca acesta să probeze că ingerinţa statului în drepturile sale era contrară normelor aplicabile. Normele respective erau, însă, secrete şi reclamantul nu avea acces deplin la acestea. Pe de altă parte, statul – serviciul de informaţii slovac – aveau acces deplin la ele. Curtea a constatat că cerinţa respectivă impunea reclamantului o sarcină nerealistă şi excesivă şi nu respecta principiul egalităţii. Drept urmare, în speţă a fost încălcat art. 8, în lipsa unei proceduri prin care reclamantul să poată solicita protejarea dreptului său la respectarea vieţii private. În sfârşit, Curtea a considerat că era inutil să examineze separat efectele asupra vieţii private a reclamantului înregistrarea sa în arhivele fostului serviciu de securitate al statului şi certificatul de securitate negativ care fusese emis.

7.5. Segerstedt-Wiberg si alţii împotriva Suediei
6 iunie 2006

În această cauză, reclamanţilor li s-a refuzat accesul deplin la dosarele care îi priveau, deţinute de serviciul de securitate suedez, pe motiv că acordarea accesului ar putea compromite prevenirea săvârşirii de fapte penale sau protecţia securităţii naţionale. Curtea hotărât că, în speţă, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte refuzul de a acorda reclamanţilor accesul deplin la informaţiile deţinute despre aceştia de serviciul de securitate. Reamintind, în special, faptul că refuzul de a acorda acces deplin la un registru naţional al serviciului secret era necesar în cazul în care statul putea în mod legitim să aibă temerea că oferirea unor astfel de informaţii putea pune în pericol eficacitatea unui sistem de supraveghere secretă care are drept scop protecţia securităţii naţionale şi combaterea terorismului, Curtea a constatat că Suedia, având în vedere marja de apreciere largă de care dispunea, era îndreptăţită să considere că interesele de securitate naţională şi lupta împotriva terorismului prevalau faţă de interesul reclamanţilor de a cunoaşte în integralitate care erau informaţiile pe care serviciul de securitate le deţinea despre aceştia la dosar.

7.6. K.H. si alţii împotriva Slovaciei (nr. 32881/04)
28 aprilie 2009

Reclamantele, opt femei de etnie romă, nu au mai putut rămâne însărcinate după ce au fost tratate la secţiile de ginecologie din două spitale diferite, acestea suspectând că fuseseră sterilizate în perioada spitalizării lor. S-au plâns că nu au putut obţine fotocopii ale dosarelor lor medicale.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie întrucât reclamantelor nu li s-a permis să-şi fotocopieze dosarele medicale. A considerat, în special, că persoanele care, precum reclamantele, doreau să obţină fotocopii ale documentelor ce conţineau datele lor personale nu ar fi trebuit să fie obligate să justifice în mod specific motivul pentru care aveau nevoie de copii. Ar fi trebuit ca autorităţile în posesia cărora se aflau datele să demonstreze că existau motive întemeiate pentru a nu acorda respectiva facilitate. Având în vedere faptul că reclamantele obţinuseră ordine judecătoreşti care le permiteau să-şi consulte dosarele medicale în întregime, a le refuza posibilitatea de a face fotocopii ale acestor dosare nu a fost justificată suficient de autorităţi. Pentru a evita riscul de utilizare abuzivă a datelor medicale, ar fi fost suficient să pună în aplicare garanţii legislative care să vizeze limitarea strictă a situaţiilor în care astfel de date puteau fi divulgate, precum şi persoanele autorizate să aibă acces la dosare. Curtea a observat că noua lege a sănătăţii adoptată în 2004 era compatibilă cu această cerinţă, dar, cu toate acestea, a intrat în vigoare prea târziu pentru a avea impact asupra situaţiei reclamantelor din speţă.

7.7. Haralambie împotriva României
27 octombrie 2009

Reclamantul s-a plâns, în special, de obstacolele în calea exercitării dreptului său de acces la dosarul personal creat despre acesta de fostele servicii secrete în timpul perioadei comuniste.

Curtea hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte obstacolele întâmpinate de reclamant în consultarea dosarului său personal creat despre acesta de serviciile de securitate în timpul regimului comunist. Curtea a constatat că nici cantitatea de dosare transferate, nici deficienţele din sistemul de arhivare nu justificau o întârziere de şase ani pentru a-i admite cererea. În această cauză, Curtea a reamintit, în special, interesul primordial al persoanelor care au făcut obiectul unor dosare personale deţinute de autorităţile publice să poată avea acces la acestea şi a subliniat că autorităţile aveau obligaţia de a oferi o procedură efectivă pentru a oferi accesul la astfel de informaţii.

A se vedea, de asemenea: Jarnea împotriva României, hotărâre din 19 iulie 2011; Antoneta Tudor împotriva României, hotărâre din 24 septembrie 2013.

7.8. Godelli împotriva Italiei
25 septembrie 2012

Această cauză privea confidenţialitatea informaţiilor privind naşterea unui copil şi imposibilitatea unei persoane abandonate de mama sa de a-şi cunoaşte originile. Reclamanta a susţinut că a suferit daune importante din cauza faptul că nu-şi cunoştea trecutul personal, aflându-se în imposibilitatea de a-şi descoperi rădăcinile, cu respectarea protecţiei intereselor părţilor terţe.

Curtea a constatat că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din convenţie, considerând, în special, că nu a fost păstrat un echilibru just între interesele aflate în joc, în măsura în care legislaţia italiană nu permitea unui copil care nu a fost recunoscut oficial la naştere şi, ulterior, a fost adoptat, în cazurile în care mama opta să nu-şi divulge identitatea, să solicite fie informaţii anonimizate despre originea sa, fie divulgarea identităţii mamei biologice, cu consimţământul acesteia din urmă.

7.9. Magyar Helsinki Bizottsag împotriva Ungariei
noiembrie 2016 (Marea Cameră)

Această cauză privea refuzul autorităţilor de a furniza unui ONG informaţii despre activitatea avocaţilor apărării ex officio, întrucât autorităţile au clasificat respectivele informaţii ca date cu caracter personal care nu pot fi divulgate în temeiul dreptului maghiar. ONG-ul reclamant s-a plâns că refuzul instanţelor maghiare de a dispune comunicarea informaţiilor în cauză a constituit o atingere adusă dreptului său de acces la informaţii.

Curtea a hotărât că, în speţă, a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. A observat, în special, că informaţiile solicitate de ONG-ul reclamant îi erau necesare pentru a finaliza studiul privind funcţionarea sistemului de avocaţi publici pe care îl realiza în calitate de organizaţie neguvernamentală din domeniul drepturilor omului, cu scopul de a contribui la discutarea unei chestiuni de interes public evident. În opinia Curţii, refuzând ONG-ului reclamant accesul la informaţiile solicitate, autorităţile interne au împiedicat ONG-ul să-şi exercite libertatea de a primi şi de a răspândi informaţii, într-un mod care afecta însăşi esenţa drepturilor prevăzute de art. 10. În continuare, Curtea a constatat că drepturile la viaţă privată ale avocaţilor apărării nu ar fi fost afectate negativ dacă ar fi fost furnizate informaţiile solicitate de ONG-ul reclamant, întrucât, deşi este adevărat că cererea de informaţii viza în mod indiscutabil date cu caracter personal, nu implica informaţii din afara domeniului public. Curtea a constatat, de asemenea, că dreptul maghiar, astfel cum a fost interpretat de instanţele naţionale, a exclus orice evaluare semnificativă a drepturilor la libertatea de exprimare ale ONG-ului reclamant şi a considerat că, în speţă, orice restricţii în ceea ce priveşte publicaţia propusă de ONG-ul reclamant, care intenţiona să contribuie la dezbaterea unei chestiuni de interes general – ar fi trebuit să fie supusă unui control considerabil. În final, Curtea a considerat că argumentele Guvernului maghiar nu au fost suficiente pentru a demonstra că ingerinţa reclamată fusese „necesară într-o societate democratică” şi a hotărât că, fără a ţine seama de puterea de apreciere conferită statului pârât („marja de apreciere”), nu a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura reclamată (refuzul de a furniza numele avocaţilor apărării ex officio şi de câte ori au fost numiţi ca avocaţi în anumite jurisdicţii) şi obiectivul legitim urmărit (protecţia drepturilor altora).

III. Ştergerea sau distrugerea datelor cu caracter personal

1. Rotaru împotriva României
4 mai 2000 (Marea Cameră)

Reclamantul s-a plâns că s-a aflat în imposibilitatea de a dezminţi ceea ce el susţinea că sunt informaţii false conţinute într-un dosar arhivat de Serviciul Român de Informaţii (SRI). Acesta fusese condamnat la un an de închisoare în 1948, după ce a criticat regimul comunist.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că deţinerea şi utilizarea de către SRI de informaţii despre viaţa privată a reclamantului nu erau prevăzute de lege. Curtea a observat, în special, că informaţiile publice pot intra în sfera vieţii private în cazul în care sunt colectate şi stocate în mod sistematic în dosare păstrate de autorităţi. Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care aceste informaţii se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane. În continuare a notat că nicio dispoziţie din dreptul intern nu definea tipul de informaţii care puteau fi arhivate, categoriile de persoane împotriva căreia măsuri de supraveghere precum colectarea şi păstrarea informaţiilor puteau fi luate, condiţiile în care puteau fi luate astfel de măsuri sau procedura care trebuia urmată. În mod similar, legislaţia nu prevedea limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute sau durata de timp în care puteau fi păstrate. În sfârşit, nu exista nicio dispoziţie explicită, detaliată privind persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuia urmată sau modul în care puteau fi utilizate informaţiile astfel obţinute. Aceasta fiind situaţia de fapt, Curtea a considerat că dreptul român nu indica cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii discreţionare relevante conferite autorităţilor publice. În speţă, Curtea a hotărât, de asemenea, că a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea să conteste păstrarea datelor sau să infirme veridicitatea informaţiilor în cauză.

A se vedea, de asemenea: Asociaţia „21 Decembrie 1989″ si alţii împotriva României, hotărâre din 24 mai 2011.


[1] . Art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
[2] Un minor sau o persoană care are o tulburare psihică sau vulnerabilă psihic în alt mod.
[3] Un „adult corespunzător” poate fi o rudă sau un tutore sau o persoană cu experienţă în tratarea persoanelor cu tulburare psihică sau vulnerabile psihic.
[4] Profilurile ADN sunt informaţii în format digital care sunt stocate în format electronic în baza de date naţională ADN împreună cu detalii despre persoana la care se referă.
[5] Alături de Curtea Europeană a Drepturilor Omului si Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, care a funcţionat la Strasbourg în perioada iulie 1954 – octombrie 1999, controla respectarea de către statele contractante a obligaţiilor care le reveneau în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Comisia şi-a încetat existenţa în momentul în care Curtea a devenit permanentă, la 1 noiembrie 1998.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO