Trebuie să mărturisesc faptul că eu sunt un fan al acestui sistem de publicitate mobiliară. Este una din zonele (nu multe) în care practic noi ne aflăm în avangarda reglementărilor la nivel mondial. Este vorba despre același efect de „salt” pe care România l-a experimentat și în ceea ce privește viteza de conexiune la Internet. Întrucât am putut construi ceva de la zero, am ales să utilizăm o „tehnologie” de ultimă oră, nu să „peticim” un sistem învechit. Dar asta s-a întâmplat în anul 2000, iar acum trebuie să fim atenți cum îl actualizăm pentru a nu-l strica.
Din perspectiva istoriei (evoluției) normative, este interesant (poate) de observat cum s-a transformat textul care a suferit acum ultima modificare, începând cu primele forme ale proiectului care a devenit Legea nr. 297/2018, în urmă cu aproape 10 ani. Se poate astfel observa o bătălie aprigă în jurul unui text (aparent) minor și excentric reglementării. Această modificare s-a făcut oarecum cu atenție chirurgicală, fără a fi „deranjate” celelalte texte care formează armătura RNPM. Poate că și argumentarea extrem de tranșantă din decizia Curții Constituționale care a analizat textul propus anterior a avut un rol. Redactorii normei au fost nevoiți să ofere măcar formal un răspuns criticilor de neconstituționalitate[1]. Cum numai Curtea Constituțională poate să se pronunțe cu privire la constituționalitatea noului text[2], mă voi limita la rolul interpretului ordinar și voi încerca să caut un sens coerent al noii reglementări.
Astfel, observ că modificările operate au vizat doar textul „buclucaș”, fără a mai analiza contextul în care el apare. (Este adevărat că textul însuși este unul ex-centric, pentru că nu pare să-și găsească locul în ansamblul reglementării, dar aceasta nu înseamnă că el nu trebuie citit în contextul actului normativ.) Redactorii normei care au făcut modificările impuse de obiecția de neconstituționalitate admisă au uitat însă că textul este amplasat în contextul unui sistem de publicitate coerent. Din ce în ce mai des în lumea de azi, în care viteza (de reacție[3]) pare a fi principala virtute, iar gândirea critică începe să cadă în desuetudine[4], acțiunile „punctuale” par a fi sportul favorit. Pentru a vedea scopul reglementării era suficient să ne ducem un pic mai sus în textul legii și anume în articolul 1 alineatul (1), unde este definit ce înseamnă acest registru (RNPM). Or, legea explică foarte clar (așa cum o face încă din 1999) că este vorba despre un registru (deci o bază de date) „structurat pe persoane și bunuri” (subl.ns.). Stau acum și mă gândesc oare care sunt bunurile avut în vedere atunci când înscriem un titlu executoriu sau altfel spus trebuie să înscriem titlul executoriu ca atare sau trebuie să înscriem executarea care privește un bun (mobil) anume? Pentru că dacă sensul decriptării textului se referă la faza executării silite (tocmai ca să evite discuțiile Curții Constituționale, redactorii textului au grijă să spună că el nu ține de valabilitatea actului, nu ține de caracterul executoriu, ci doar că nu poate fi pus în executare) atunci el este un text care trebuie amplasat în contextul procedurii de executare. Și acum, încercând să găsesc un sens care să producă efecte în context, ar trebui să am în vedere faza de executare silită, unde voi avea un creditor (urmăritor), un debitor și un bun (mobil) urmărit. Iată că găsim elementele care cadrează cu structura bazei de date a RNPM!
În acest fel dăm efecte și poziției redactorilor („voinței legiuitorului”): caracterul de titlu executoriu nu depinde de înscrierea în RNPM până când nu începe executarea acelui titlu executoriu și până când nu știi ce bunuri execuți. Poți începe deci procedura de executare, poți să obții încuviințarea executării după care trebuie să treci la urmărirea silită propriu-zisă. Abia atunci identifici bunurile ce fac obiectul urmăririi silite și vezi dacă sunt bunuri determinate și sunt bunuri mobile. Pentru niște bunuri mobile determinate, atunci când urmărirea silită este urmărire silită mobiliară în acel moment trebuie să înscrii un aviz de executare în RNPM. Surpriza este similară cu cea a (re)descoperirii roții: această reglementare există deja chiar în Codul de procedură civilă acolo unde se vorbește despre publicitatea sechestrului execuțional [art. 742 NCPC]. Explicația este dată de faptul că sechestrul este o formă asimilată de garanție reală și, prin urmare, el trebuie să fie făcut public. Într-adevăr, avem un bun sechestrat și ceilalți creditori ai debitorului urmărit trebuie să știe că acel bun este supus unei măsuri similare unei garanții.
În schimb, dacă ar trebui să înregistrăm un aviz de executare înainte de a trece la executarea silită și de a identifica bunul supus urmăririi, lucrurile încep să se complice extrem de mult pentru că nu știi ce să înscrii în registru. Se spune că se înregistrează titlul executoriu (care, de regulă este un contract sau un efect de comerț), dar titlul se referă la un raport obligațional între două persoane. Altfel spus, el evidențiază o obligație personală. Este posibil ca acest raport (evidențiat prin titlul executoriu) să fi suferit modificări între timp. Asta mai deschide o cutie a Pandorei: pe titlu am anumite părți în calitate de creditor și debitor în timp ce la momentul executării este posibil ca una dintre părți sau chiar amândouă să se fi schimbat și să nu mai am un corespondent între părțile din titlul originar și părțile din procedura de executare silită. Știm încă din 2014 ce probleme a ridicat această situație, iar Înalta Curte de Casație și Justiție (prin HP nr. 3/2014 și nr. 4/2014) a fost nevoită să reamintească instanțelor că dinamica vieții sociale impune aceste schimbări fără să afecteze executorialitatea titlului.
Prin urmare iată că dacă dăm această interpretare extensivă textului, dacă citind textul scos din context, mai mult creăm probleme decât să le rezolvăm. De aceea citirea textului în context, ceea ce dă textului o aplicare limitată, este cea care păstrează coerența sistemului și păstrează rațiunile pentru care astfel de mențiuni să facă în un registru care în definitiv este un registru de publicitate mobiliară nu este în registrul de publicitate a actelor, ci este un registru de publicitate relativ la niște bunuri mobile. Tocmai de aceea am încercat să regăsesc bunul în textul acesta și soluția pe care am găsit-o tot citind textul în context așa cum ne învață toată lumea a fost aceea de a spune că este vorba de faza la care deja se identifică bunul care face obiectul executării. În definitiv, nimeni nu vrea să ofere publicului mai multe informații decât sunt necesare. Oare la ce le-ar folosi terților să știe că există un contract de asistență juridică între avocatul X și clientul Y? Sau un comodat? Ori o locațiune? Vrem oare să avem mare parte din raporturile obligaționale publicate în RNPM? Să știm cine cu cine a mai intrat în relații contractuale? Explozia informațională din ultimele decenii cred că ne-a învățat că mai multă informație nu face decât să ascundă informația relevantă, să o facă mai greu de găsit.
[1] Pentru acest argument, a se vedea Ș. Nicolae, Câteva explicații cu privire impactul asupra avocaților și executorilor judecătorești al modificărilor legislative cu privire la Registrul Național de Publicitate Mobiliară, unde se precizează că „Dacă înscrisul sub semnătură privată NU este valabil încheiat, NU este un titlu executoriu potrivit legii și NU se cere punerea sa în executare, înregistrarea în RNPM a acestuia NU este obligatorie”.
[2] Pentru unele argumente, a se vedea însă D. Moreanu, Câteva considerații privind dispozițiile Legii nr. 196/2020 și un punct de vedere față de explicațiile inițiatorului Legii.
[3] Pentru o exemplificare, gândiți-vă la politicile corporatiste de a răspunde rapid la orice mesaj e-mail cu un set de formule „standard” doar pentru a arăta că ai luat act de acel mesaj. Mai ales atunci când mesajul inițial era adresat mai multor persoane, pleiada de răspunsuri de acest gen devine hilară.
[4] Un interesant studiu este cel al lui Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, editura Publica, București, 2012.
Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM
