Cuprins
1. Dreptul de proprietate în perioada posterioară hotărârii din cauza ”Maria Atanasiu si alții c. României”
2. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 septembrie 2020 în cauzele românești în materia încălcării dreptului de proprietate
3. Garanția unor drepturi și efective, nu teoretice și iluzorii
„Lupta pentru drepturile omului nu încetează niciodată, pentru că nimic nu este vreodată câștigat: această luptă este stânca lui Sisif, având în plus speranţa” spunea Jean-Paul Costa[1].
Asumarea unei astfel de lupte perseverente, timp de mulți ani, alături de cei care își pun speranța ultimă în justiția europeană, m-a ajutat să am bucuria unei hotărâri pozitive, cum este cea pe care mi-am propus a o prezenta în cele ce urmează.
Cu ceva ani în urmă, examinând evoluţia rolului conceptului pretorian al „marjei de apreciere” în aplicarea normelor Convenţiei europene a drepturilor omului, mai ales după adoptarea Declarației de la Brighton[2], scriam sceptic:”Va mai oferi Curtea Europeană a Drepturilor Omului o „justiţie justă” justiţiabililor europeni şi îşi va păstra rolul de „gardian” al drepturilor omului pe care l-a reprezentat până în prezent? Sau va fi tot mai mult o Curte a drepturilor statelor, în care „marja de apreciere” să prevaleze faţă de încălcările reclamate de justiţiabilii europeni?”[3].
Răspunsul la prima dintre aceste întrebări, din fericire pozitiv, îl putem regăsi în câteva dintre soluțiile ultimilor ani pronunțate de Curtea Europeană în cauzele contra României, care au avut de analizat încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție în materia imobilelor preluate abuziv de către statul comunist.
Hotărârea Curții Europene din 29 septembrie 2020 consolidează credibilitatea și încrederea în mecanismul european de protecţie a drepturilor fundamentale și asigură reparația necesară pentru refuzul instanțelor naționale de a restabili în mod echitabil reparația dreptului de proprietate atât de grav încălcat în perioada comunistă și fără remedii adecvate nici in perioada postcomunistă.
1. Dreptul de proprietate în perioada posterioară hotărârii din cauza ”Maria Atanasiu si alții c. României”
Pronunțarea hotărârii pilot Maria Atanasiu și alții c. României a constituit un moment de cotitură în analiza făcută de-a lungul anilor de Curtea Europeană a Drepturilor Omului asupra problemei sistemice din România a disfuncționalității recurente a mecanismului de restituire și despăgubire pentru încălcările dreptului de proprietate, generate de incoerența legilor reparatorii ale proprietății, de practicile administrative și jurisdicționale de punere în aplicare a acestora incompatibile cu standardul de protecție european. Curtea a reţinut atunci în special, că statul român trebuia să adopte, în termen de optsprezece luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, măsuri generale vizând eficienţa mecanismului de despăgubire şi restituire, precum şi protejarea efectivă a drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Faptul că a fost pus în aplicare pentru prima dată împotriva României mecanismul prevăzut de art. 46 din Convenție[4] nu a fost o lecție suficientă pentru statul român de a furniza foștilor proprietari deposedați abuziv un mecanism funcțional și rezonabil ca timp pentru soluționarea diverselor probleme ale acestora, care așteptau de prea mulți ani aplicarea unor legi reparatoriicare să constituie remedii efective.
Statul Român a uitat semnalul tras de Curtea Europeană atunci când a decis să aplice procedura din hotărârea-pilot motivată pe problema recurentă a ineficienţei mecanismului de despăgubire, numărul crescut a constatărilor de încălcare a Convenţiei, situaţie care reprezenta nu numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului în raport cu Convenţia, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control instituit de Convenţie (Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 215-218).
Prima evaluare a eficacității mecanismului de reparație al legii 165/2013 a fost făcută prin hotărârea din cauza Preda și alții c. României din 29 aprilie 2014. Curtea a reținut, pe de-o parte, că noua lege ar prezenta remedii pentru cea mai mare parte a reclamanților din acea cauză, care să impună epuizarea procedurii interne de reparație, dar a identificat totodată și inexistența unor soluții legislative pentru cazurile în care există titluri concurente asupra aceluiași imobil, din care unul confirmat prin hotărâre judecătorească. O astfel de motivare lăsa deschisă calea pentru noi condamnări[5].
Este de menționat totodată în acest scurt demers de analiză o oarecare sinuozitate a evaluării Curții Europene cu privire la mecanismul intern de protecție rezultat din legea 165/2013. Facem trimitere în acest sens la:
– soluția de inadmisibilitate din cauza Rotescu și alții c. României din 13 mai 2014 prin care au fost respinse cererile a 440 reclamanți (par. 9-10)[6] cu motivarea că ”aveau obligaţia să recurgă la aceste cereri, în măsura în care utilizarea lor nu constituia o sarcină excesivă pentru aceştia sau pentru alţi reclamanţi aflaţi într-o situaţie similară”;[7]
– hotărârile din cauzele Dickmann și Gion C. României din 24 octombrie 2017[8], precum și Ana Ionescu și alții c. României (Cererea nr. 19788/03 și alte 18 cereri) din 26 februarie 2019[9] prin care a respins excepția de inadmisibilitate invocată de Guvernul român pentru neepuizarea procedurii legii 165/2013 cu motivarea că: ”a respins în repetate rânduri susținerile Guvernului în ceea ce privește pretinsa eficacitate a legilor de restituire a proprietății, inclusiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, în cauze în care existau titluri de proprietate valide concurente (a se vedea Străin și alții, citată anterior, pct. 54-56, Preda și alții, citată anterior, pct. 133 și 141, și Dickmann și Gion, citată anterior, pct. 72 și 78)” și a reținut încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
După prelungirile legale succesive ale termenelor de soluționare a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii aflate în diverse stadii administrative și expirarea termenelor de suspendare a accesului la justiție din perioada 2013-2017, practica a demonstrat că problema continuă să fie structurală, întrucât punerea în aplicare concretă a mecanismului legii 165/2013 nu a asigurat remedii efective pentru drepturile de proprietate afectate.
Realitatea punerii în aplicare a legii 165/2013 a confirmat că cei vizați de aceasta se află într-o situație de vătămare continuă a drepturilor lor. Așa cum se reține în hotărârea Maria Atanasiu și alții c. României, par. 239: ”ar fi nedrept să li se ceară reclamanților să sesizeze din nou autoritățile naționale cu capetele de cerere respective, ținând cont de faptul că sufereau deja de mulți ani consecințele încălcării drepturilor lor garantate de Convenție”.
2. Hotărârea Curții Europene din 29 septembrie 2020 în cauzele românești în materia încălcării dreptului de proprietate
Constantă angajamentului de a ține ”sub lupă” evoluția mecanismului intern de protecție al dreptului de proprietate, anticipat prin hotărârea din cauza Preda ș.a. c. României (par. 132) a Curtea a reexaminat plângerile referitoare la acest aspect.
Astfel, în recenta hotărâre din cauza Dimitrie Dan Popescu și alții c. Romaniei (39480/03 și alte 24 cauze reunite, între care cauza Zlătescu c. României și Misirli c. României) pronunțată la 29 septembrie 2020[10], Curtea a făcut analiza scurtă, dar tranșantă, a lipsei unui remediu efectiv pentru protecția dreptului de proprietate în baza procedurii interne prevăzute de legile 10/2001 și 165/2013.
Cererile din cauză – introduse cu mult înainte de pronunțarea hotărârii din cauza Maria Atanasiu și alții – se referă la imposibilitatea reclamanților de a se bucura de dreptul lor de proprietate, recunoscut de instanțele naționale, asupra clădirilor naționalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, aceste proprietăți fiind vândute de stat către chiriașii lor.
Toti reclamanții aveau proceduri în curs în baza legii 10/2001 care nu au fost finalizate din culpa autorităților naționale.
Curtea a decis astfel să aducă în atenția guvernului român toate cererile referitoare la plângerea bazată pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție generate de mecanismul de reparație al legilor interne ale proprietății.
Un aspect important din cauză l-a constituit respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de Guvern privind neepuizarea căilor de atac interne, referitoare la parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013.
În motivarea respingerii acestei excepții, Curtea a reamintit statuarea sa asupra respingerii obiecției similare cu privire la neepuizarea căilor de atac interne din hotărârile pronunțate în cauzele Străin și alții, §§ 54-56[11], Preda și alții, §§ 133 și 141, Dickmann și Gion §§ 72 și 78[12], precum și Ana Ionescu și alții[13]. Totodată a reținut că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument nou care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea plângerii.
Circumstanțele de fapt și de drept ale cazului sunt similare cu cele stabilite de reclamanți în Străin și alții v. România (nr. 57001/00, §§ 5-18, CEDO 2005-VII), de către reclamanții Rodan în cauza Preda și alții c. România (nr. 9584/02 și alte 7, §§ 35-41, 29 aprilie 2014) și de către reclamanți în Hotărârea Ana Ionescu și alții c. România (nr. 19788/03 și 18 alții, § 7, 26 februarie 2019).
Reclamanții au obținut hotărâri judecătorești definitive care au constatat că naționalizarea de către fostul regim comunist a bunurilor lor este ilegală și că nu au încetat niciodată să fie proprietarii legali ai acestor proprietăți. Deși titlurile de proprietate nu au fost contestate, reclamanții nu și-au recăpătat niciodată posesia bunurilor imobile, întrucât statul le-a vândut unor terți. Reclamanții nu au fost despăgubiți pentru pierderea bunurilor lor.
Reclamanții au susținut că și în prezent sunt în imposibilitate de a-și recupera posesia bunurilor lor sau, în caz contrar, să primească despăgubiri pentru pierderea unor astfel de bunuri, le încalcă dreptul la respectarea bunurilor lor.
Guvernul a susținut că solicitanții ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legile privind restituirea și modificată prin Legea nr. 165/2013, apărare care nu a fost însușită de Curte.
Prin observațiile sale suplimentare formulate în cauză Guvernul solicitase pronunțarea unei soluții diferite față de cea din cauza Preda ș.a., susținând că mecanismul prevăzut de Legea 165/2013 este funcțional și include căi de atac eficiente și în ceea ce privește circumstanțele relevante pentru reclamanții din prezenta cauză, dar că aceste căi de atac nu ar fi fost exercitate în mod corespunzător.
Curtea a respins apărările Guvernului și a constatat că, la fel ca în cazul Străin și alții sau ca în cazul Preda și alții, reclamanții au obținut decizii finale recunoscând ilegalitatea naționalizării de către stat a bunurilor lor imobile și dispunând restituirea acestora. Până în prezent, aceste decizii nu au fost contestate sau anulate. Cu toate acestea, reclamanții nu au putut să recapete posesia bunurilor și nici să obțină despăgubiri pentru această privare de proprietate.
Curtea a reiterat cele statuate deja în cauzele Preda și alții, §§ 146 și 148‑149, Dickmann și Gion, §§ 103‑104[14] și Ana Ionescu și alții, § 27‑30, anume că: imposibilitatea unui reclamant de a recupera posesia bunurilor sale, în ciuda adoptării unei hotărâri judecătorești definitive care îi recunoaște dreptul de proprietate asupra proprietății în cauză a constituit o privare de sensul articolului 1 primul paragraf al doilea paragraf din Protocolul nr. 1; în absența unei despăgubiri, o astfel de privare a impus persoanei în cauză o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul său la respectarea proprietății sale, garantată de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Considerând că ingerința gravă în dreptul reclamanților de a se bucura pașnic de bunurile lor nu poate fi compensată în mod adecvat prin simpla constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a hotărât în echitate, în conformitate cu articolul 41 din convenție, să acorde solicitanților care au solicitat daunele morale în sumele indicate în tabelul anexă la hotărâre.
Hotărârea Curții a fost următoarea:
(a) s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
(b) statul pârât trebuie să restituie solicitanților, în termen de trei luni, bunurile imobile în cauză;
(c) în caz contrar, statul pârât trebuie să plătească solicitanților, în aceeași perioadă de trei luni, sumele indicate în tabelul anexă la hotărâre, plus orice sumă care ar putea fi datorată asupra acestor sume cu titlu de impozit, pentru pagube materiale;
(d) în orice caz, statul pârât trebuie să plătească solicitanților, în aceeași perioadă de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat plus orice sumă care ar putea fi datorată asupra acestor sume ca impozit de către reclamanți pentru daune morale, costuri și cheltuieli;
(e) sumele astfel indicate vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data decontării, cu excepția sumelor acordate solicitanților cererilor nr. 29712/05, 41411/05, 27808/07, 46902/07, 61539/08, 53085/09 și 35610/14;
(f) de la expirarea perioadei menționate și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale.
3. Garantarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii
O astfel de hotărâre a Curții Europene ca cea mai sus analizată, ca și alte hotărâri ale Curții este necesar a fi cunoscute de profesioniștii dreptului, pentru că recunoașterea forței juridice deosebite a hotărârilor Curții Europene în dreptul național presupune și obligații pozitive ale autorităților din România (legiuitoare, administrative și judiciare) de a întreprinde acțiuni concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor de încălcări de acest tip.
Cunoașterea hotărârilor CEDO de către avocați și magistrați deopotrivă, ar permite corecta si prioritara lor aplicare, în baza mecanismului de protecție rezultat din art. 20 din Constituție, care consacră preeminența Convenției, atunci când nivelul de protecție intern al drepturilor fundamentale este inferior celui reflectat în jurisprudența Curții Europene.
În cauzele în care se reclamă încălcarea drepturilor fundamentale ar fi utilă aplicarea testului ingerinței mai puțin restrictive, care operează, în mod tradițional, în cazul protecției verticale a drepturilor fundamentale, adică atunci când autoritățile interferează cu un drept fundamental.[15]
Principiul deja consacrat al Curții de la Strasbourg: ”garantarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii”, ar trebui regăsit și aplicat în fiecare hotărâre internă.
În orice caz, fiecare bătălie câștigată în lupta pentru drepturile omului este nu numai un progres al luptei continue pentru drepturile omului, ci și un imbold pentru apărătorii drepturilor fundamentale de a urma îndemnul exprimat de un alt președinte al Curții: ”Avocați, Convenția vă aparține. Vouă vă revine, în anii care vin, să faceți acest text să trăiască invocându-l în fața judecătorilor interni și la Strasbourg. Este o responsabilitate frumoasă!“[16]
Pentru că, așa cum spunea J.P.Costa ”nimic nu este vreodată câștigat” în domeniul apărării drepturilor omului.
Deși această scurtă analiză s-a dorit a fi una de informare despre un subiect de drept nu pot să închei fără a menționa reacția uneia dintre beneficiarele hotărârii analizate – doamna Anca Zlătescu (continuatoarea petentei din plângerea inițială adresată Curții). A început să plângă și abia a mai putut rosti printre lacrimi: ”Ce păcat că mama nu mai e, ca să se bucure.”
În astfel de momente realizezi, mai mult decât oricând, câtă nevoie de Dreptate are ființa umană pentru că, așa cum frumos spunea Rudolph von Ihering: ”Dacă dreptul este o condiţie a existenţei morale a fiinţei umane, apărarea sa este impusă de necesitatea autoconservării morale”.“Statul care vrea să fie respectat în plan extern și să rămână bine consolidat în plan intern, nu are valoare mai mare de protejat și de cultivat, decât sentimentul național de dreptate (…) sentimentul de justiție este rădăcina întregului arbore; dacă rădăcina nu este bună, ci se usucă în piatră și în nisip arid, tot restul nu este decat un miraj – când va veni furtuna, ea va smulge copacul din pamânt pe de-a intregul.(…) Orice decizie nedreaptă sau arbitrară, luată sau menținută de către stat, reprezintă o lezare a sentimentului național de justiție și prin asta a însăși forței naționale. Este un păcat împotriva ideii de drept, care se întoarce împotriva statului însuși, acesta trebuind să plătească scump greșeala sa…”[17]
De ce e nevoie de Dreptate în astfel de situații ca cea care a făcut obiectul hotărârii în discuție a Curții? Pentru că ”Întreg Dreptul se rezumă la două instituții fundamentale: Libertate și Proprietate. Și fără organizarea acestor instituții fundamentale nu se poate concepe o comunitate umană”.[18]
Responsabilitatea și tenacitatea avocaților, adică a celor care, prin natura profesiei, sunt primii care iau contact cu nedreptatea resimțita de oameni, trebuie să fie pe măsura acestei dorințe de Dreptate a celor vătămați. În egală măsură, trebuie apreciată responsabilitatea celor care, la nivelul instanțelor naționale și europene, răspund nevoii de Dreptate prin hotărârile ce le pronunță.
[1] Reuniunea Consiliului Europei, Strasbourg, 16 martie 2004
[2] Disponibil aici
[3] “Curtea Europeana a Drepturilor Omului sau Curtea Europeana a Drepturilor Statelor?“ in volumul “In honorem Corneliu Birsan”, Ed. Hamangiu, Revista Dreptul, 2013
[4] Articolul 46 Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor 1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. 2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. 3. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăţi de supraveghere a executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri. 4. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o Înalta Parte Contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere Înalta Parte Contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligaţiilor ei ce decurg din paragraful 1. 5. În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza Comitelului de Miniştri, care decide să închidă supravegherea executării.
[5] Pentru o analiză de detaliu a hotărârii și aspectele de neconstituționalitate ale legii 165/2013 a se vedea studiul ”Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Preda ș.a. c.României.Da capo al fine”- judecator dr. Beatrice Ramașcanu în volum ”Avocatura în România.150 de ani în linia întâi a luptei pentru drept”, coordonator M.Livescu, Ed.Hamangiu, 2015, pag.145
[6] 9. Curtea reaminteşte că, în hotărârea pronunţată în cauza Preda şi alţii împotriva României (citată anterior, pct. 129), s-a hotărât că Legea nr. 165/2013 prevede un cadru pentru soluţionarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, generat de aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor şi care era, în principiu, accesibil şi eficient. Prin urmare, în ciuda faptului că acest cadru a devenit disponibil după introducerea cererilor acestora, Curtea a hotărât că reclamanţii aveau obligaţia să recurgă la aceste cereri, în măsura în care utilizarea lor nu constituia o sarcină excesivă pentru aceştia sau pentru alţi reclamanţi aflaţi într-o situaţie similară (a se vedea pct. 134-140 din hotărâre şi supra, pct. 4). Totodată, Curtea observă că acelaşi raţionament se aplică şi situaţiei în care reclamanţii deţin o hotărâre definitivă şi executorie care confirmă dreptul acestora la o suprafaţă de teren, autorităţile naţionale având obligaţia de a efectua punerea în posesie pe respectivul teren şi de a elibera titlurile de proprietate corespunzătoare până la data de 1 ianuarie 2016, în temeiul articolului 11 § 1 al Legii nr. 165/2013. 10. Având în vedere constatările sale în cauza Preda şi alţii împotriva României şi în măsura în care situaţiile de fapt descrise mai sus reprezintă, de asemenea, temeiul prezentelor cereri, Curtea concluzionează că art. 35 § 1 le impune reclamanţilor din prezentele cauze să se prevaleze de noua cale de atac internă, prin introducerea unei acţiuni interne în temeiul Legii nr. 165/2013.
[7] Disponibil aici
[8] Disponibil aici
[9] Disponibil aici
[10] Disponibil aici
[11] 54. În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său.
Într-adevăr, acțiunea în revendicare, așa cum este prezentată de doctrină, pare să atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală (paragraful 26 de mai sus), teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare).
În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv (paragraful 27 de mai sus). În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului.
55. În rezumat, într-un caz asemănător cu cel al reclamanților este îndoielnic că la momentul faptelor dreptul intern ar fi prevăzut vreo despăgubire. De altfel, Guvernul nu a susținut că persoanele interesate dispuneau de o atare posibilitate în dreptul intern și nici nu a afirmat existența unei jurisprudențe interpretând sau aplicând legea internă în sensul existenței unei modalități de despăgubire.
56. În schimb, Guvernul susține că Legea nr. 10/2001 a oferit reclamanților dreptul la despăgubire.
În această privință, Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999.
În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acordă dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 (paragraful 23 de mai sus). Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când această recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță.
Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire (paragraful 23 de mai sus). Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză.
[12] 72. Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză (a se vedea supra, pct. 26). Cu toate acestea, Curtea observă că probele relevante în ceea ce privește condițiile legale necesare pentru stabilirea dreptului reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii par să fi fost anexate la cererea depusă în 2001 (a se vedea supra, pct. 25). În orice caz, Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent.
78. În orice caz, astfel cum a constatat deja Curtea cu privire la eficiența acestei căi de atac în cazul doamnei Dickmann (a se vedea supra, pct. 72), în mod similar, în cazul domnului și doamnei Gion, depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut.
[13] ”23. Curtea reamintește că a luat deja pe larg în considerare și a respins aceleași obiecții privind pretinsa inaplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în situații identice celor din prezenta cauză (a se vedea Străin și alții, citată anterior, pct. 30, 31 și 38).De asemenea, a luat deja în considerare și a respins în repetate rânduri susținerile Guvernului în ceea ce privește pretinsa eficacitate a legilor de restituire a proprietății, inclusiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, în cauze în care existau titluri de proprietate valide concurente (a se vedea Străin și alții, citată anterior, pct. 54-56, Preda și alții, citată anterior, pct. 133 și 141, și Dickmann și Gion, citată anterior, pct. 72 și 78).Constată că, în cauză de față, Guvernul nu a invocat niciun fapt nou sau argument în măsură să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea acestui capăt de cerere. Obiecția Guvernului în această privință trebuie așadar respinsă.”
[14] 103. Rezultă că reclamanții precum cei din prezenta cauză, al căror titlu de proprietate asupra unui imobil cu destinația de locuință a fost recunoscut și al căror drept la acordarea de măsuri reparatorii a fost confirmat de către instanțe, dar care nu se pot bucura de bunurile lor, deoarece au fost privați de ele ca urmare a faptului că statul le-a vândut, nu beneficiază de niciun mecanism care să le permită să obțină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor.
104. Curtea consideră, în plus, că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Străin, citată anterior, pct. 59, și Preda și alții, (citată anterior), pct. 148-149].
[15] Teodor Papuc, articol ”E loc și pentru testul ingerinței mai puțin restrictive în cazul protecției orizontale a drepturilor fundamentale?”
”Tribunalele și universitarii din domeniul dreptului constituțional au în vedere prin exigența ingerinței mai puțin restrictive ideea că guvernul nu ar trebui să prejudicieze persoanele sau să le impună cheltuieli în mod gratuit. Dacă autoritățile pot să-și realizeze obiectivele de o manieră mai puțin restrictivă pentru drepturile fundamentale, un eventual eșec de a proceda astfel încalcă drepturile fundamentale în discuție. Testul ingerinței mai puțin restrictive operează, în mod tradițional, în cazul protecției verticale a drepturilor fundamentale, adică atunci când autoritățile interferează cu un drept fundamental. Dacă se stabilește existența unei ingerințe mai puțin restrictive care realizează la fel de bine scopul legitim urmărit de către autorități, judecătorii pot constata încălcarea dreptului fundamental invocat fără a mai trece la testul punerii în balanță a principiilor concurente.”
[16] Disponibil aici și aici
[17] Rudolph von Ihering, Lupta pentru Drept
[18] Hurmuz Aznavorian, ”Un eveniment cultural: reaparitia revistei ”Dreptul”, in volumul ”Excelența legii”, Editura Semne, 2007
Avocat Monica Livescu
Founding Partner LIVESCU & ASOCIAȚII
