Conspirație

Valentin ConstantinRar am văzut un termen care să aibă la noi o reputație mai proastă decît are termenul ”conspirație”. Cînd spui ”conspirație”, lumea se așteaptă să scrii ceva despre vulgata ei, despre ”teoria conspirației”, adică despre contra-realitate, sau, dacă doriți, despre adevărata biografie a realității. Despre cauze cu totul diferite de cele care figurează în explicațiile curente și acceptate ale evenimentelor. Despre cauze bine ascunse și despre scopuri bine disimulate.

Teoria conspirației este un denunț public al conspirației. Orice denunțător de conspirații poartă în bagajele sale diploma de autor de teorii ale conspirației. Datorită infinitei lor varietăți, teoriile conspirației pot satisface o paletă largă de frustrări. Teoriile rămîn benigne atîta timp cît alimentează un fond de credințe pasiv și inofensiv. Însă nu poți fi cu totul sigur că ”maneliștii teoriei conspirației”, care inundă Internetul reprezintă flancul benign, flancul inofensiv al creatorilor de teorii. Asta pentru că, probabil, publicul pare dispus să creadă orice gogomănie.

Nu sînt un exeget al teoriei conspirației, însă am impresia că vitalitatea fenomenului se datorează așa-numitei probleme a verosimilității. E vorba de antica observație a lui Aristotel, care recomanda expunerea unei relatări verosimile a faptelor ca fiind preferabilă relatărilor adevărate. Pentru că adevărul este uneori greu de expus și greu de înțeles. În schimb, o construcție verosimilă, chiar mai îndepărtată de adevăr, posedă un nivel superior de persuasiune. Teoriile conspirației sînt cu atît mai stabile și mai periculoase, cu cît oferă un scenariu la limita a ceea ce este verosimil. Deoarece, așa cum spunea cineva, ”majorității oamenilor îi lipsește timpul și înclinația de a se angaja într-o căutare disciplinată a adevărului”[1]. Iar asta contează atunci cînd lucrurile devin complicate. Și, să recunoaștem, nici media nu este dispusă să acorde spațiu pentru ceea ce implică standarde înalte de căutare a adevărului. Standardele înalte nu creează niciodată tiraje sau rating.

O să încerc să spun povestea a două conspirații moderne care ar fi putut deveni, fără prea mare greutate, teorii ale conspirației. Prima ar putea fi privită ca cea mai importantă, pentru că, într-un fel, reabilitează termenul ”conspirație”.

Odată ce au decis, în 30 octombrie 1943 prin Declarația de la Moscova, că militarii germani și membrii Partidului nazist urmează să răspundă pentru atrocități și crime, celor patru (Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite)  le revenea sarcina de a pregăti ceea ce opinia publică cunoaște sub numele de Procesul de la Nürnberg.

Învingătorii din cel de-al Doilea Război Mondial aveau nevoie de un tratat care să constituie un tribunal internațional, să determine crimele care urmau să fie judecate și procedura. Așa s-a născut Acordul de la Londra din 8 august 1945[2]. Crimele vizate au fost cele împotriva păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității. Pentru prima oară într-un act internațional apare ”participarea la un plan comun sau conspirație”.

Inserarea conspirației ca infracțiune distinctă în Acord era problematică, deoarece nu exista nici în tradiția, nici în legislația curentă a statelor de civil law, cum era Franța sau URSS. La anglo-saxoni, conspirația este o infracțiune de common law, potrivit lui Edward Coke. A fost la origini un remediu împotriva falselor acuzații și urmăririlor penale nedrepte provocate de înțelegerile prealabile dintre doi sau mai mulți rău-făcători. Americanii au utilizat conspirația în dreptul lor penal, după Războiul civil, pe scară largă.

Era esențială pentru procesul de la Nürnberg existența infracțiunii numite conspirație? Infracțiunile au fost comise la o scară largă, pe parcursul unui război care a durat mai mulți ani, în locuri diferite, de către autori diferiți, în toate formele participației (autori, instigatori, complici), cu un număr greu de cuantificat de victime, majoritatea decedate, cu prejudicii materiale și morale imense. Această reunire de factori variabili forțează limitele unui proces judiciar singular.

Nu trebuie să uităm niciodată, indiferent cît de odioși ar fi pentru noi prezumtivii autori ai crimelor, că lor trebuie să li se asigure toate garanțiile judiciare posibile pentru a atinge un standard acceptabil al procesului echitabil. Nici un imperativ nu primează în raport cu necesitatea existenței garanțiilor procesului echitabil[3].

Este motivul pentru care un tribunal nu poate instrumenta, rezonabil, procesul unei revoluții sau procesul unei revolte populare. Un dosar penal care formulează acuzarea în zeci și sute de volume părăsește conceptul de drept cu care ar dori să se legitimeze, rămîne o punere în scenă politică de prost-gust.

Nucleul de înalți demnitari germani nu putea fi judecat pentru toate infracțiunile internaționale comise. Acuzația de conspirație era într-un fel o ”abreviere” a sutelor de mii de infracțiuni comise ulterior. Ea a creat posibilitatea ca procesul înalților demnitari să aibă dimensiuni fizice rezonabile[4]. Și să fie aplicate cele mai severe pedepse.

Procesul de la Nürnberg, ca și Procesul de la Tokyo, au fost procese ad-hoc controversate. Primul, din cauză că tribunalele speciale care urmau să-i pedepsească pe autorii nemijlociți ai crimelor au funcționat o perioadă prea scurtă, cu rezultate nesemnificative. În nici un caz însă Procesul de la Nürnberg nu poate fi privit ca o conspirație a unor învingători care ar fi jonglat cu baze juridice fictive. În cel de-al doilea, Procesul de la Tokyo, li s-a reproșat americanilor că au acordat o imunitate nejustificată împăratului Hirohito.

Existența unei infracțiuni internaționale cum este ”conspirația în vederea declanșării unui război de agresiune” este importantă și astăzi. Liderii politici nu mai pot conta pe o imunitate conferită de calitatea lor de organ de stat, pe care o invocau la Nürnberg în numele egalității suverane a statelor. Conspirația este așadar funcțională pentru că este o infracțiune autonomă, gravă și relativ ușor de probat[5].

Probabil că cea mai importantă conspirație a timpurilor moderne ca dimensiuni, gravitate și din perspectiva înaltelor poziții politice ocupate de cei implicați a fost așa-numita Afacere Watergate[6].

În data de 17 iunie 1972, cinci indivizi au fost surprinși în timp ce instalau tehnică de ascultare în apartamente situate în clădirea Watergate din Washington DC. Apartamentele erau închiriate de Partidul Democrat, care le folosea drept sediu al comandamentului campaniei pentru alegeri prezidențiale. Doi dintre infractorii intrați prin efracție în sediul de campanie posedau înscrisuri cuprinzînd nume care conduceau spre apropiați ai Președintelui Nixon. Izbucnește un scandal imens, întreținut de Washington Post și New York Times. Totuși, în același an, Nixon este reales cu 61% din voturi.

Ancheta pentru judecarea celor cinci era în curs de desfășurare. Însă cel căruia i se încredințase cazul, judecătorul John J. Sirica, nu se grăbea. La 7 februarie 1973 Senatul American a creat o comisie de anchetă pentru Watergate. După ce un spărgător, James McCord, a trecut la mărturisiri și după ce Secretarul Departamentului Justiției și doi consilieri ai lui Nixon au demisionat, acesta din urmă a fost de acord să accepte numirea unui procuror special care să se ocupe de caz. Personajul, considerat mai tîrziu eroul evenimentelor judiciare care au urmat, a fost Archibald Cox, profesor de drept la Harvard. În momentul în care un consilier declară că există benzi magnetice cu toate convorbirile la care participase Nixon la Casa Albă, aceste probe devin principala țintă pentru procurorul special Cox. După ce Nixon refuză o cerere inițială de a preda probele, cu argumentul că ele beneficiază de privilegiul confidențialității documentelor prezidențiale, Cox îi solicită judecătorului federal Sirica să-i ceară lui Nixon, cu acordul unui Mare juriu compus din 23 de persoane alese prin tragere la sorți de pe listele electorale, să predea Curții documentele. Acest Mare juriu decide în sistemul american punerea sub acuzare și este diferit de juriul care intră în compunerea instanței de judecată[7].

În unanimitate (deși era suficientă o majoritate simplă), Marele juriu decide că Președintele trebuie să prezinte Curții înregistrările. În Ordonanța sa, judecătorul Sirica respinge obiecțiile Președintelui bazate pe privilegiul confidențialității.

Nixon nu se resemnează. Atacă Ordonanța la Curtea federală de Apel, însă pierde procesul. Deși reușește să provoace ulterior demiterea lui Archibald Cox, scandalul imens declanșat cu acea ocazie se întoarce împotriva sa. Pierde imediat sprijinul propriului său partid, predă înregistrările și la 9 august 1974 demisionează, deoarece procesul de destituire împotriva sa (impeachment) începuse.

Dintre cele patru acuzații penale grave, una, abuzul de autoritate și excesul de putere, erau legate de Afacerea Watergate. E vorba de folosirea FBI și CIA pentru a obține informații strict personale și de supravegherea electronică a adversarilor politici.

Și finalul acestei povești este echivoc. La 8 septembrie 1974, noul Președinte Gerald Ford îl amnistiază pe Nixon. Richard Nixon nu a fost acuzat de conspirație pentru bunul motiv că era Președinte și nu putea fi judecat de un juriu într-un proces penal obișnuit, alături de ceilalți participanți. Conform Constituției americane procesul său penal implica un proces politic în vederea destituirii, iar juriul său era format din Camera Reprezentanților.

Poate să ne ajute cu ceva acest exemplu? Probabil că da: conspirația este o infracțiune care, dacă există tale quale într-un Cod penal, devine periculoasă pentru politicieni. Conspirațiile au însoțit aproape permanent lupta pentru puterea politică. Uneori, poate deseori, ca infracțiuni. Se conspiră pentru preluarea puterii politice, dar se conspiră și pentru păstrarea ei. Într-o societate care păstrează și trăsături democratice și care are standarde de relativă transparență, conspirațiile sofisticate nu se ascund. Activitatea conspiratorilor este în bună parte la vedere. Rămîn oculte cîteva persoane și rolurile lor reale, cîteva pîrghii și multe informații. Scopurile reale sînt protejate de neofiți și uneori și de aliații de conjunctură și sînt apărate pînă în pînzele albe. Scopurile adevărate sînt flancate de declarații de intenții false. Se pun în joc atîtea resurse materiale și intelectuale încît ești tentat să spui că succesul conspirațiilor depinde de resursele puse în joc.

Este puțin probabil ca infracțiunea să fie adoptată în statele care au ignorat-o pînă acum. Pe de altă parte, dacă infracțiunea introdusă în legi este utilizată sau nu, altfel spus, dacă dreptul existent va fi aplicat, asta nu depinde de un legislativ. Depinde, aproape exclusiv, de vitalitatea sistemului judiciar, apreciată după ”obiceiul locului”.


[1] v. Lawrence Freedman, Strategy: A History, Oxford University Press, New York, 2013, p. 338.
[2] Pînă la sfîrșitul anului la Acord (Agreement) au aderat 19 state.
[3] Procesele penale internaționale nu pot utiliza modelul de proces penal anglo-saxon, cel mai performant instrument creat pentru aflarea adevărului și pentru a-i proteja pe acuzați.
[4] Autorii nemijlociți ai crimelor de război și ai crimelor împotriva umanității urmau să fie judecați în procese separate, individuale sau colective.
[5] În legislația noastră actuală penală există o infracțiune care, după unii, ar fi un analog al conspirației. Se numește ”constituirea unui grup infracțional organizat” (art. 367 din Codul Penal). Diferențele, pe care nu le pot discuta aici, subminează în mod clar efectivitatea infracțiunii de la noi.
[6] Pentru rezumatul faptelor care urmează, am utilizat cartea lui Elisabeth Zoller, tradusă în românește sub titlul De la Nixon la Clinton: neînțelegeri juridice transatlantice, Dacia, Cluj Napoca, 2000. Elisabeth Zoller este o reputată specialistă în drept american și a funcționat la Facultatea de Drept a Universității Paris II Pantheon-Assas.
[7] Marele juriu are puteri considerabile, de pildă, poate obliga martorii să facă depoziții, sub jurămînt, în fața sa. Nota bene, martorii nu pot fi asistați de avocați, ceea ce le inspiră, probabil, o teamă considerabilă.


Valentin Constantin