4,992 citiri

Un nou virus în procedura executării silite: înscrierea în RNPM a titlurilor executorii sub semnătură privată 

Marieta Avram
Marieta Avram
Cristian Daniel David Samoilă
Cristian Daniel David Samoilă

* A se vedea și dezbaterea Registrul National al Titlurilor Executorii? (art. 4 alin. 3 din Legea nr. 196/2020)

Totuși, nu găsim și nici nu putem găsi ceva care să își fie sieși cauză eficientă, fiindcă ar trebui să își fie anterior, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil ca în cauzele eficiente să înaintăm la infinit. (…), arăta, preluând tezele aristotelice cu privire la noțiunea de cauză[1], Toma din Aquino în Summa Theologica[2], propunând câteva argumente pentru a proba existența Celui care se prezintă omului prin cuvintele EU SUNT CEL CARE SUNT”[3]. Lăsând în sarcina filosofiei și a teologiei cercetarea privind problemei cauzei eficiente primare, pe care Toma d’Aquino o numește Dumnezeu, noi ne-am propus în continuare analiza unor dispoziții legale care, cu siguranță, nu reprezintă o cauză primă, ci derivă sau pot fi considerate efectul altor evenimente legislative care au reprezentat, vorba poetului, lung prilej de vorbe și de ipoteze[4]

Prevederile legale pe care le vom comenta în acest scurt studiu alcătuiesc conținutul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020[5]. Desigur, publicului care ar putea fi interesat de analiza noastră nu mai trebuie să i se aducă la cunoștință că acest demers presupune, în mod necesar, readucerea în discuție a dispozițiilor art. 641 din Codul de procedură civilă, dar și parcursul legislativ al actului normativ care a devenit Legea nr. 196/2020, abia după ce, afirmă legiuitorul, normele acestui act normativ ar fi fost puse de acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 238/2020[6]. Bineînțeles, având în vedere conținutul normativ al textului de lege supus analizei, vor fi punctate aspectele esențiale în legătură cu noțiuni precum publicitatea drepturilor și atributul executorialității.

Odată stabilit subiectul analizei noastre, credem că cititorul ar putea fi pe deplin lămurit în legătură cu sensul – oricare ar fi acesta – al prevederilor legale care suprind interpretul format în spiritul unor constante ale dreptului, numai după ce, în prealabil, va fi prezentat (1) un scurt istoric al reglementărilor relevante care au vizat problema înscrisurilor sub semnătură privată care reprezintă titluri executorii, pentru ca, astfel, să putem înfățișa (2) interpretările posibile ale dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 și, totodată, mecanismele adecvate pentru a se atinge scopul oricărei reglementări, și anume acela de a ordona relațiile sociale în vederea realizării binelui comun, ceea ce constituie însuși dreptul[7].

1. Evoluția procesului legislativ. Până la modificarea art. 641 C. proc. civ. prin Legea nr. 17/2017, categoria titlurilor executorii nejurisdicționale reprezentate de anumite înscrisuri sub semnătură privată nu a născut discuții. Desigur, nu ne referim la faptul că, în trecut, urmare a unei interpretări greșite a legii sau, mai exact, din cauza unei insuficiente cunoașteri a legii, în unele contracte constatate prin înscrisuri sub semnătură privată erau inserate clauze care stabileau caracterul de titlu executoriu al respectivelor înscrisuri. Așa cum s-a arătat în literatura de referință[8] din perioada de aplicare a Codului de procedură civilă de la 1865, dispozițiile art. 372 din acest act normativ stabileau în mod clar și imperativ că numai legea poate atribui unui anumit înscris caracterul de titlu executoriu, fiind lipsită de eficiență juridică o eventuală clauză contractuală prin care părțile unui act juridic stabileau atributul executorialității. În noul Cod de procedură civilă, modificat prin OUG nr. 1/2016, art. 641 a oferit o consacrare legislativă soluției sau, mai bine spus, concluziei corecte pe care doctrina amintită o formulase cu 15 ani în urmă, textul legal prevăzând că „[î]nscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii numai în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenție contrară este nulă și considerată astfel nescrisă. Dispozițiile art. 664 și următoarele sunt aplicabile”.

Deși textul art. 641 C. proc. civ., în redactarea primită prin pct. 5 al art. I din OUG nr. 1/2016, ar fi putut – și ar fi fost de dorit! – să rămână neschimbat, prin Legea nr. 17/2017, forul legislativ a decis să modifice dispozițiile consacrate înscrisurilor sub semnătură privată care constituie titluri executorii, prin noua formă a acestui articol stabilindu-se că „[î]nscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registre publice, în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege”, textul continuând cu aceleași două propoziții care se regăseau în conținutul normativ al art. 641 modificat prin OUG nr. 1/2016.

Specialiști ai executării silite au analizat modificarea adusă în 2017 art. 641 C. proc. civ., conturându-se două interpretări fundamental diferite.

Într-o primă interpretare[9], la care am achiesat și noi[10], s-a spus că scopul legiuitorului a fost acela de a evidenția o anumită categorie de înscrisuri sub semnătură privată care constituie titluri executorii, și anume acele înscrisuri în privința cărora diferitele legi (norme juridice) ce le atribuie caracter executoriu stabilesc ca o condiție de executorialitate înscrierea acestora în anumite registre publice. Potrivit acestei interpretări, art. 641 C. proc. civ., care se referă la înscrisuri sub semnătură privată precum acela care constată un contract de locațiune [art. 1.798 și art. 1.809 alin. (3) C. civ.], trebuie înțeles în sensul că nu instituie o condiție generală și suplimentară – înregistrarea într-un registru public – pentru dobândirea atributului executorialității, altfel spus, legiuitorul nu a dorit ca, pentru un înscris sub semnătură privată declarat printr-o lege titlu executoriu, să fie necesară și înregistrarea acestuia într-un registru public pentru ca respectivul înscris să fie titlu executoriu. Dimpotrivă, dacă o lege atribuie caracter executoriu unui înscris sub semnătură privată fără ca acea lege să se refere la necesitatea înregistrării înscrisului într-un registru public, cum este cazul, de plidă, al contractului de credit bancar (art. 120 din OUG nr. 99/2006) sau al contractului de asistență juridică [art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995], acel înscris continuă să fie titlu executoriu fără a fi necesară înregistrarea acestuia într-un registru public. Practic, în această interpretare, se ajunge la concluzia conform căreia, dacă anterior modificării art. 641 prin Legea nr. 17/2017 nu exista o normă generală și una sau mai multe norme speciale în ceea ce privește înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, reprezintă titluri executorii, după modificarea acestui articol situat în Codul de procedură civilă, se poate admite existența unei norme generale potrivit căreia înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii în cazul în care diferitele legi ce le atribuie acest caracter stabilesc, pentru însuși atributul executorialității, înregistrarea lor în diferite registre publice, ceea ce înseamnă că pot exista (și există!) norme speciale în diverse acte normative, acestea din urmă stabilind caracterul executoriu al unor înscrisuri sub semnătură privată fără a fi necesară înregistrarea acestora în registre publice.

Într-o a doua interpretare[11], s-a spus că dispozițiile art. 641 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 17/2017, instituie o condiție generală și suplimentară pentru toate înscrisurile sub semnătură privată pe care legea le declară titluri executorii, fiind astfel necesar ca, dincolo de prevederea în lege a caracterului executoriu al unui anume înscris sub semnătură privată, acesta să fie și înregistrat într-un registru public pentru a se bucura de atributul executorialității. În această interpretare, unii dintre autorii care au susținut-o au arătat că, prin noțiunea de registru public, ar trebui să se înțeleagă, riguros vorbind, doar acele registre care, după cum din însăși denumirea lor rezultă, permit accesul publicului la informațiile pe care le conțin, spre exemplu, cartea funciară, actualul RNPM (fosta AEGRM) sau registrul comerțului și, în această ordine de idei, reputații autori menționați au atras atenția asupra dificultății practice a înregistrării într-un asemenea registru a unui înscris sub semnătură privată declarat titlu executoriu printr-o lege care nu reglementează situații juridice care ar putea fi legate în vreun fel de scopul unuia sau altuia din registrele publice menționate, aspect care ne-a și determinat să îmbrățișăm interpretarea contrară a dispozițiilor art. 641 C. proc. civ. Observând că unele înscrisuri sub semnătură privată (precum locațiunea, conform dispozițiilor Codului civil mai sus menționate) sunt titluri executorii doar în condițiile înregistrării lor la anumite autorități sau instituții de stat, aceiași autori au arătat că, doar printr-o intepretare mai largă a noțiunii de registru public, se poate admite că astfel de înscrisuri sub semnătură privată au fost deja înregistrate în registre publice, nemaifiind necesară înregistrarea într-un alt registru (public).

Practica judecătorească a fost favorabilă primei interpretări oferite în doctrină, fiind izolate acele cazuri în care instanța de executare, pe temeiul art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., a respins cererea de încuviințare a executării silite pe considerentul că neînregistrarea, spre exemplu, a unui contract de credit bancar într-un registru public face ca acesta să nu poată fi considerat titlu executoriu, soluțiile de respingere pe care le cunoaștem fiind, de altfel, invalidate de instanța de control judiciar în soluționarea apelului declarat în temeiul art. 666 alin. (7) C. proc. civ. În acest sens, este de menționat faptul că, recent, fiind chemată să soluționeze o cerere pentru pronuțarea unei hotărâri prealabile în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 641 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 17/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 28/2020, a respins ca inadmisibilă sesizarea, cu motivarea că textul de lege în discuție a primit o interpretare unitară în practica instanțelor și că, deci, nu există o dificultate de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale.

Un alt moment legislativ important l-a constituit adoptarea și intrarea în vigoare, în decembrie 2018, a Legii nr. 297/2018[12]. În forma sa inițială, deci anterioară modificării aduse prin Legea nr. 196/2020, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 stabileau că “[t]itlurile executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate îndeplinesc această condiție prin înscrierea în Registru”. În mod cert, intenția legiuitorului a fost aceea de a edicta o normă juridică care să rezolve dificultățile de interpretare și aplicare a legii, generate de modificarea adusă art. 641 C. proc. civ. cu un an înainte, adică prin Legea nr. 17/2017, mai ales că, indiferent de interpretarea pe care o dăduseră acestor dispoziții situate în Codul de procedură civilă (și care deveniseră astfel norme de referință în ceea ce privește înscrisurile sub semnătură privată care constituite titluri executorii), toți autorii citați sesizaseră o insuficiență legislativă cât privește identificarea registrului public, dacă s-ar pune problema (în raționamentul celor care au contestat ideea că ar fi necesară înscrierea într-un registru public a unui înscris sub semnătură privată) sau când trebuie îndeplinită condiția înregistrării în registru public (în opinia conform cu care art. 641 C. proc. civ. a instituit o condiție generală și suplimentară pentru înscrisurile sub semnătură privată).

Autorii[13] care au înțeles art. 641 C. proc. civ. în sensul că, în scopul dobândirii caracterului executoriu, legea a instituit condiția generală și suplimentară a înregistrării într-un registru public a oricărui înscris sub semnătură privată declarat de lege titlu executoriu, interpretând prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, în varianta inițială a acestora, au apreciat că legiuitorul a lămurit problema registrului public în care aceste înscrisuri trebuie înscrise. Astfel, s-a arătat că acest registru este RNPM, fiind necesară înscrierea în acest registru de publicitate mobiliară atât a înscrisurilor sub semnătură privată pentru care legea care le conferă caracter executoriu nu prevăd condiția îndeplinirii vreunei formalități (spre exemplu, art. 120 din OUG nr. 99/2006), cât și a acelor înscrisuri pentru care legea care le recunoaște atributul executorialității impune îndeplinirea unei formalități, așa cum este cazul, de plildă, a locațiunii ce se înregistrează la organul fiscal competent [art. 1.798 și art. 1.809 alin. (3) C.civ.]. Se observă, așadar, că,  rămânând consecvenți în linia de interpretare pe care au oferit-o încă din 2017, acești autori înțeleg prin substantivul legea din sintagma “înscrisuri (…) pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate” chiar dispozițiile art. 641 C. proc. civ., astfel cum au fost explicate de către renumiții autori.

Noi credem că prin legea (care solicita realizarea formalităților de publicitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată ce constituie titluri executorii) la care se refereau dispozițiile art. 4 alin. (3) din varianta inițială a Legii nr. 297/2018 trebuie să se înțeleagă alte dispoziții legale decât cele care constituie conținutul art. 641 C. proc. civ. Ni se pare că, ținând cont inclusiv de regula lex interpretanda est potius ut valeat quam ut pereat, legea pe care o aveau în vedere dispozițiile nemodificate ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 nu putea să fie chiar norma juridică înscrisă în art. 641 C. proc. civ., pentru că ar fi fost redundant să se facă trimitere la aceste din urmă dispoziții legale. Într-adevăr, dacă se admite că art. 641 C. proc. civ. ar fi instituit deja condiția generală și suplimentară ca orice înscris sub semnătură privată, titlu executoriu în temeiul unei legi, să fie înregistrat într-un registru public pentru ca acesta să dobândească în mod concret caracterul executoriu, ce sens ar mai fi avut ca legiuitorul să vorbească doar despre acele “înscrisuri (…) pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate”, de vreme ce, oricum, în baza art. 641 C. proc. civ., toate înscrisurile sub semnătură privată care reprezintă titluri executorii erau supuse înregistrării într-un registru public? Nu cumva oare, dacă dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, în forma inițială, ar fi vizat toate titlurile executorii reprezentate de înscrisurile sub semnătură privată, legiuitorul ar fi optat pentru o formulare precum “[t]itlurile executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată (despre care știm deja că se înscriu, ca o condiție sine qua non, în registru public, conform art. 641 C. proc. civ.) sunt supuse înscrierii în Registru”? Iată de ce credem că, nu întâmplător, legiuitorul a ținut (în varianta inițială a acestui text de lege) să precizeze că se referă doar la o anumită categorie de înscrisuri sub semnătură privată care reprezintă titluri executorii, și anume, doar la acelea pentru care legile – cea care dau atributul executorialității – prevăd că respectivele înscrisuri sunt supuse unei formalități de publicitate. Și, pentru că mai credem că formalitatea de publicitate din accepțiunea dispozițiilor inițiale ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 nu putea viza nici acele înscrisuri sub semnătură privată precum locațiunea înregistrată la organul fiscal competent [art. 1.798 și art. 1.809 alin. (3) C.civ.] – căci ce sens ar fi avut ca un astfel de înscris, titlu executoriu pentru obligația de plată a chiriei sau de restituire a bunului la expirarea termenului, să fie înscris și în RNPM? –, se ridică întrebarea firească: la care înscrisuri sub semnătură privată și la ce formalități de publicitate s-ar fi putut referi prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 196/2020?

Chiar dacă, față de forma actuală a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, întrebarea enunțată ar putea să pară astăzi inutilă, în realitate,  ea rămâne – după părerea noastră – cheia dezlegării problemelor care gravitează  în jurul actualelor prevederi ale textului de lege analizat, motiv pentru care la această întrebare de mai sus vom răspunde în a doua parte a studiului nostru. Ne întemeiem opinia în sensul că forma inițială a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 continuă să prezinte interes pe aceea că, așa cum rezultă din Decizia CC nr. 238/2020, această variantă inițială a dispozițiilor legale în discuție a fost considerată cea corespunzătoare și corectă, astfel încât, legiuitorul a fost obligat ca, în reluarea procesului legislativ de modificare a Legii nr. 297/2018, să pună de acord noua formă a legii de modificare (adoptată ca Legea nr. 196/2020) cu decizia instanței de contencios constituțional.

La data de 10 martie 2020, Camera Deputaților a adoptat, cu putere decizională, Legea pentru completarea și modificarea Legii nr. 297/2018 care, la art. I pct. 4, prevedea că dispozițiile inițiale ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 se modifică și vor avea următorul cuprins: „Contractele de ipotecă mobiliară, precum și înscrisurile sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate sunt titluri executorii sub condiția înscrierii în Registru”.

Guvernul a sesizat, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituția României, Curtea Constituțională pentru exercitarea controlului de constituționalitate anterior promulgării legilor. Prin Decizia nr. 238/2020, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate cu privire la câteva dispoziții legale din legea supusă controlului, între care și dispozițiile art. 4 alin. (3) având formularea redată în paragraful de mai sus.[14]

Reluând procesul legislativ după soluționarea obiecției de neconstituționalitate prin Decizia Curții Constituționale nr. 238/2020, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 196/2020 care modifică dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, forma finală fiind cea deja cunoscută („Înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, sunt valabil încheiate și au caracter de titlu executoriu, pot fi puse în executare numai sub condiția înscrierii în Registru”).

Imediat după intrarea în vigoare a acestui nou text, în practica executorilor judecătorești și a instanțelor  de judecată textul a fost înțeles în sensul că, pentru toate înscrisurile sub semnătură privată care sunt titluri executorii, este necesară înscrierea în RNPM, ca și condiție prealabilă începerii executării silite, astfel încât lipsa publicității în RNPM constituie un veritabil impediment la executarea silită.

Cu toate acestea, textul este în mod evident echivoc și departe de a favoriza o interpretare și aplicare unitară.

2. Valențele interpretative ale dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018. Un hățis de contradicții intrinseci și extrinseci

2.1. Precizări prealabile

Trebuie observat că analiza vizează doar ipoteza în care creditorul, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de plată de către debitor, va declanșa executarea silită împotriva acestuia. De aceea, indiferent de interpretarea oferită dispozițiilor legale care stabilesc necesitatea înscrierii în RNPM a unui înscris sub semnătură privată, titlu executoriu în condițiile legii, pentru ca, în temeiul acestuia, să poată fi realizată executarea silită, trebuie spus că, dacă nu se va pune problema unei constrângeri legale în vederea îndeplinirii obligațiilor, plata voluntară pe care o va face debitorul va fi efectuată în mod valabil, în temeiul înscrisului constatator al contractului de credit/contractului de asistență juridică etc., care nu a fost înscris în RNPM. Într-adevăr, cerința înregistrării înscrisului sub semnătură privată în RNPM este legată numai de problema executării silite, deci, sub nicio formă nu s-ar putea vorbi de inexistența unui instrumentum pentru acea operațiune juridică, negotium [creditare (împrumut), servicii de asistență juridică etc.] pe care o constată respectivul înscris sub semnătură privată.

Definit la art. 272 C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată va avea forma și conținutul corepunzătoare operațiunii juridice pe care o constată, ținându-se cont și de eventualele dispoziții ale legii speciale cu privire la acest aspect [precum art. 1172 din OUG nr. 99/2006 sau art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 121 din Statul profesiei de avocat]. Desigur, acesta va putea materializa operațiunea juridică încheiată între prezenți sau absenți, conform dispozițiilor art. 1.186 și urm. C.civ. privind oferta și acceptarea și, în ceea ce privește modul de semnare a contractului, este posibilă atât semnătură olografă, cât și o semnătură electronică producătoare de efecte juridice, potrivit dispozițiilor art. 267 C. proc. civ. [care trimit la reglementările specifice, sens în care vor fi avute în vedere Legea nr. 455/2001 privind semnătură electronică și Regulamentul (UE) nr. 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE], sau, în anumite condiții prevăzute de lege (art. 282 – 284 C. proc. civ.), va fi posibilă chiar utilizarea înscrisului pe suport informatic reglementat de art. 266 C. proc. civ., care, deși nu presupune semnătura electronică, dacă oferă garanții suficient de serioase, este asimiliat cât privește puterea doveditoare unui înscris sub semnătură privată[15].

2.2. Omisiunea legiuitorului de a califica condiția publicității în RNPM. Contradicția  intrinsecă a textului. Principalele linii de interpretare

Chestiunea principală de drept care ar fi trebuit clarificată de legiuitor este reprezentată de calificarea juridică a acestei condiții a înscrierii, mai precis dacă este sau o veritabilă condiție de executorialitate sau dacă reprezintă un pur impediment procedural la executarea silită.

Textul conține o contradicție internă evidentă, deoarece, pe de o parte, admite caracterul de titluri executorii al înscrisurilor sub semnătură privată, ”potrivit legii”, deci fără nicio altă formalitate, iar, pe de altă parte, împiedică punerea lor în executare, în lipsa îndeplinirii formalității suplimentare de publicitate în RNPM. De altfel, redactarea vădit defectuoasă a textului este dată de modul în care a fost plasată sintagma ”potrivit legii” și de conținutul acestei sintagme.

Sunt posibile două linii majore de interpretare, ținând cont de cele două posibile calificări juridice.

Prima interpretare este în sensul că nu se instituie o condiție generală de executorialitate a tuturor înscrisurilor sub semnătură privată. Această interpretare pune accentul pe faptul că textul însuși, prin sintagma ”potrivit legii”, lasă să se înțeleagă faptul că norma legală specială care prevede caracterul de titlu executoriu este aceea care stabileste condițiile de executorialitate, adică acele condiții pe care trebuie să le îndeplinească creanța și, respectiv, înscrisul sub semnătură privată, pentru a fi titlu executoriu. Prin urmare, art. 4 alin. (3) nu ar avea rolul de a reglementa o condiție de executorialitate, nu s-ar înscrie în procesul însuși de constituire a titlului executoriu, ci ar institui doar o condiție de ”punere în executare”, adică ar fi o normă pură de procedură (administrativă) prealabilă executării silite, care, dacă nu este respectată, se transformă într-un veritabil impediment la executare.

În acest sens, în lipsa publicitatății în RNPM, instanța ar urma să respingă cererea de încuviințare a executării silite, nu pe motivul că înscrisul nu este titlu executoriu (art. 666 C. proc. civ. alin. (5) pct. 3), ci pe motivul că există un alt impediement la executare (art. 666 C. proc. civ. alin. (5) pct. 7).

Chiar și în această interpretare, problema principală care se naște în mod firesc este aceea ce a stabili dacă o asemenea condiție de publicitate (fără efect constitutiv în planul executorialității înscrisului sub semnătură privată) este o condiție care are per se o rațiune de a fi (un scop legitim și, deci, un efect rezonabil pentru o formalitate de publicitate) sau dacă este doar o pură formalitate, instituită arbitrar de legiuitor, fără nicio plusvaloare.  În mod evident, dacă dăm această calificare juridică,  condiția publicității apare fără nicio o legătură directă cu procesul de constituire a titlului executoriu sau cu procedura executării silite.

Chestiunea care rămâne în discuție, în cadrul acestei interpretări,  este dacă această condiție are o rațiune de a fi din punctul de vedere al publicității mobilare. Astfel cum vom demonstra în continuare, niciunul dintre efectele publicității mobiliare nu poate fi validat, în contextul art. 4 alin. (3), deoarece se creează cvadraturi logice ireconciliabile.

A doua posibilă interpretare este în sensul că, în realitate, textul instituie o veritabilă condiție de executorialitate. Dar, și în acest context, problema principală este de a determina, în raport cu sintagma ”potrivit legii” care este, în realitate, sfera de aplicare a acestei condiții de executorialitate: are în vedere toate înscrisurile sub semnătură privată sau, în realitate, numai înscrisurile care, potrivit legii, adică unei norme speciale care le conferă executorialitate, trebuie să fie înscrise într-un registru public?

2.3. Analiza ipotezei în care calificarea juridică este în sensul că publicitatea în RNPM nu este o condiție de executorialitate, ci doar o condiție prealabilă pur procedurală (administrativă) a cărei neîndeplinire constituie un impediment la executare

În această interpretare a textului se nasc mai multe contradicții ireconciliabile.

În primul rând, o asemenea interpretare intră în contradicție flagrantă cu art. 641 C. proc. civ., care prevede condiția înscrierii într-un registru public, în cazurile și în condițiile prevăzute de legea care conferă înscrisului caracter de titlu executoriu, ca și condiție de executorialitate. Aceasta înseamnă că, în logica art. 641 C. proc. civ., dacă un înscris trebuie să fie înscris într-un registru public pentru a dobândi caracterul de titlu executoriu, atunci această condiție a înscrierii face parte din însuși procesul de constituire a titlului executoriu. Deci, este o formalitate sine qua non, în lipsa căreia înscrisul nu este titlu executoriu.

Or, art. 641 C. proc. civ. este un text general, care se referă la ”registru” fără a indica un anumit registru. Reglementarea din cuprinsul art. 4 alin. (3) criticată vizează un anumit registru, respectiv RNPM.

Prin urmare, dacă dăm interpretarea în sensul că potrivit art. 4 alin. (3) înscrierea în RNPM nu este o condiție de executorialitate, atunci se intră într-o contradicție evidentă cu art. 641 C. proc. civ. Nu este admisibil ca înscrierea într-un registru public (așa cum este RNPM) să fie o condiție de executorialitate potrivit Codului de procedură civilă, care este dreptul comun în materia executării silite și care reglementează unitar chestiunea titlurilor executorii, iar potrivit legii publicității mobiliare înscrierea în RNPM să nu mai constituie o condiție de executorialitate, dar să fie totuși o condiție de punere în executare.

Într-un sistem normativ coerent, aceeași condiție (înscrierea în registru public) trebuie să aibă aceeași valență juridică, din moment ce vizează aceeași materie (executarea silită), iar RNPM nu este decât UNUL dintre multiplele registre publice din România. Publicitatea în acest registru nu poate avea o altă semnificație juridică decât aceea dată de art. 641 C. proc. civ. Deci, în mod logic, în această interpretare, art. 4 alin. (3) nu ar putea decât să fie o aplicație a art. 641 C. proc. civ., în sensul de a face ca RNPM să intre în sfera registrelor publice vizate de art. 641 C. proc. civ., pentru care publicitatea constituie o condiție de dobândire a caracterului de titlu executoriu al anumitor categorii de înscrisuri, în măsura în care legea prevede special această condiție. Aceasta înseamnă că însăși premisa de la care se pornește în această interpretare este în contradicție flagrantă cu art. 641 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că, de plano, ar trebui exclusă (sic!), concluzia fiind aceea că, înscrierea în RNPM nu poate să fie decât o condiție de executorialitate.

În al doilea rând, presupunând că s-ar ignora această contradicție logică și s-ar accepta premisa că înscrierea în RNPM nu este o condiție de executorialitate, ci  o condiție specială,  nouă, originală, sui generis ”de punere în executare silită” a înscrisurilor care sunt titluri executorii, chiar dacă legea specială care le instituie nu impune nicio formalitate de publicitate, analiza logică a normei conduce tot la o serie de contradicții logice insurmontabile.

Astfel, problema principală care ar trebui rezolvată este aceea ce a stabili dacă o asemenea condiție de publicitate (fără efect constitutiv în planul executorialității înscrisului sub semnătură privată) are o rațiune de a fi (un scop legitim și, deci, un efect rezonabil pentru o formalitate de publicitate) sau dacă este doar o pură formalitate, instituită arbitrar de legiuitor, fără nicio plusvaloare.

Dacă nu este o condiție de executorialitate, înseamnă că publicitatea în RNPM nu aduce o plusvaloare normativă, fiind o condiție de publicitate excesivă, extrinsecă atât procesului de constituire a titlului executoriu, cât și executării silite înseși, fără nicio legătură directă, necesară, logică sau economică cu una dintre ele.

Singurul plan de analiză care mai rămâne în discuție este chiar cel al publicității mobiliare, pentru a identifica dacă o asemenea condiție de publicitate a înscrisurilor sub semnătură private este de natură să le confere acestora o plusvaloare normativă din perspectiva strictă a funcției și efectelor publicității.

Având în vedere dispozițiile art. 18-24 C. civ. în materia publicității, precum și istoria îndelungată a publicității imobiliare, față de care publicitatea mobiliară este, totuși, de dată relativ recentă, dacă excludem efectul constitutiv al publicității mobiliare în planul executorialității, rămân în discuție două efecte posibile ale publicității, în raport cu care se pune întrebarea dacă art. 4 alin. (3) este sau nu în concordanță, respectiv dacă le satisface sau nu: efectul de opozabilitate față de terți și efectul de informare.

Astfel cum vom demonstra în continuare, niciunul dintre aceste efecte ale publicității mobiliare nu poate fi validat, în contextul art. 4 alin. (3), deoarece se creează cvadraturi logice ireconciliabile.

a) Contradicții între noțiunea de impediment la executare și noțiunea de opozabilitate față de terți

În primul rând, efectul de opozabilitate față de terți al înscrierii în RNPM nu poate fi validat, de plano, deoarece intră în contradicție logică cu însuși caracterul imperativ al art. 4 alin. (3) care rezultă din redactarea acesteia.

Nu este aici locul pentru vaste considerații în legătură cu publicitatea drepturilor, actelor și faptelor juridice, în general, și nici chiar cu publicitatea mobiliară, în special, dar trebuie reamintit cel puțin faptul că, plecând de la dispozițiile înscrise în art. 18 și art. 20 – 22 C.civ., în lumina cărora urmează a fi citite și prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 297/2018, este imperios necesar a fi avute în vedere funcțiile publicității [16]. Atunci când vorbim despre publicitatea confortativă[17], funcția specifică este de a face opozabilă terților o anumită situație juridică, adică de a asigura eficacitatea deplină a acesteia în raport cu orice persoană interesată, mai exact, acea persoană ale cărei drepturi sau interese legitime ar putea fi afectate de situația juridică respectivă.

Potrivit art. 22 C.civ., „Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicității sunt inopozabile terților, afară de cazul în care se dovedește că aceștia le-au cunoscut pe altă cale.”

Astfel cum s-a arătat în doctrină, “În categoria efectelor generale (ale publicității) se încadrează asigurarea opozabilităţii faţă de terţi şi stabilirea rangului operaţiunii publicate. Aceste efecte sunt intrinseci oricărui sistem de publicitate. Opozabilitatea reprezintă tocmai motivul determinant al instituirii unui sistem de publicitate. Publicitatea vizează asigurarea unei posibilităţi (mai mult sau mai puţin facile) de a cunoaşte existenţa operaţiunii, ceea ce justifică impunerea efectelor acesteia faţă de terţi. Atunci când asupra unui singur bun se menţionează mai multe operaţiuni care afectează conţinutul juridic al drepturilor (reale) existente asupra acelui bun, publicitatea oferă şi o metodă de ordonare a acestor sarcini reale pentru a soluţiona eventualele situaţii de concurs (conferă rangul operaţiunii).”[18]

Într-adevăr, terții sunt persoane străine de un act juridic încheiat între două părți și, de aceea, în timp ce față de părțile actului juridic operează, în temeiul art. 1.280 C.civ., relativitatea efectelor actului juridic civil (deci drepturile și obligațiile ce izvorăsc din actul juridic civil aparțin, respectiv sunt în sarcina doar a părților și a avânzilor-cauză ai acestora), față de terți, devine aplicabil, conform art. 1.281 C.civ., principiul opozabilității efectelor actului juridic. Numai că acest din urmă principiu cunoaște (și el) excepții, una dintre acestea fiind inopozabilitatea, adică acea sancțiunea care intervine atunci când, în anumite cazuri, nu s-a realizat forma de publicitate[19].

Luând, spre exemplu, situația unei cesiuni de creanță, este firesc ca, în cazul unor cesiuni succesive, după cum prevede art. 1.583 alin. (2) C. civ., doar creditorul cesionar care și-a înscris contractul de cesiune în RNPM să poată invoca față de ceilalți creditori cesionari neînscriși în Registru opozabilitatea (dobândirii de către el) a dreptului de creanță înstrăinat (către mai multe persoane) de către creditorul cedent. Într-adevăr, toți ceilalți creditori cesionari neînscriși în RNPM sunt interesați de situația aceluiași drept de creanță pe care l-a dobândit și creditorul cesionar înscris în Registru și care, în conflictul cu ceilalți cesionari, va fi câștigător.

Tot în legătură cu un drept (real, de această dată) va exista un conflict între mai multe persoane și în cazul, de pildă, a unui contract de vânzare cu plata prețului în rate și rezerva proprietății (art. 1.755 C. civ.). Dacă obiectul acestui contract este un bun mobil, proprietarul – vânzător va înscrie în RNPM rezerva proprietății pe numele său, o operațiune asimiliată ipotecii, conform art. 2.347 C. civ., pentru a împiedica pe terții care ar dobândi eventuale drepturi (și, mai ales, bunul însuși) de la cumpărătorul – neproprietar să invoce dispozițiile art. 937 alin. (1) C. civ., adică dobândirea proprietății mobiliare prin act translativ cu titlu oneros, încheiat cu un posesor de bună-credință. În cazul rezoluțiunii contractului de vânzare pentru neplata prețului, conflictul dintre vânzătorul – proprietar și eventualul terț care a achiziționat bunul de la cumpărătorul – posesor neproprietar va fi soluționat în favoarea primului, pentru că va putea opune terțului înscrierea în RNPM a calității lui de proprietar. Deci, din nou, o altă situație în care mai multe persoane sunt interesate de același drept[20].

Or, în condițiile în care rolul asigurării publicității unor acte, fapte juridice sau a unor drepturi este acela de a le aduce prin această modalitate la cunoștința unor terțe persoane, care sunt astfel obligate să le respecte, în cazul în care procedura de înscriere nu a fost parcursă, sancțiunea ce intervine este cea a inopozabilității față de terți a actelor, faptelor sau drepturilor respective. Scopul asigurării publicității este, prin urmare, acela de a proteja interesele terțelor persoane.

Din modul de redactare a art. 4 alin. (3) rezultă că înscrierea în sistemul de publicitate este o condiție obligatorie, a cărei neîndeplinire se transformă într-un impediment la executare, care, practic, face imposibilă executarea (deci lipsește, implicit, creanța de atributul executorialității), după cum, dacă s-ar începe executarea și s-ar face acte de executare, executarea silită însăși ar fi lovită  de nulitate, putând fi contestată, în condițiile Codului de procedură civilă,  pe acest simplu motiv, dat fiind că legalitatea este, în egală măsură, un principiu de bază al fazei execuționale și încălcarea acestui principiu atrage nulitatea executării ori nulitatea actelor de executare.

Este adevărat că textul nu instituie expres sancțiunea nulității actelor de executare silită efectuate, însă aceasta este sancțiunea firească atunci când executarea silită se realizează totuși cu încălcarea unei dispoziții legale obligatorii, astfel cum s-a dorit a fi art. 4 alin. (3), fiind, așadar, în prezența unei nulități virtuale.

Însă, nulitatea nu constituie o sancțiune caracteristică a sistemului de publicitate, atunci când aceasta este instituită pentru a asigura opozabilitatea față de terți a actului supus înregistrării, ci sancțiunea specifică este inopozabilitatea actului, faptului sau dreptului supus publicității. Prin urmare, în lipsa înscrierii în RNMP, sancțiunea ar trebui să fie doar inopozabilitatea față de terți a înscrisului/contractului. Dar, o asemenea sancțiune vine în contradicție cu noțiunea de ”impediment” la executare, al cărui efect este unul prohibitiv, blocant al executării silite, precum și cu sancțiunea nulității executării silite care s-ar impune dacă aceasta s-ar realiza totuși cu nerespectarea condiției publicității înscrisului în RNPM.

Rezultă că o eventuală sancțiune ce ar putea să intervină în cazul neîndeplinirii acestei formalități de publicitate a titlului (deja) executoriu ar trebui să fie inopozabilitatea, iar nu sancțiunea nulității executării silite înseși. După cum, invers, dacă sancțiunea specifică încălcării impedimentelor la executare, este nulitatea executării silite înseși, aceasta intră în evidentă contradicție cu efectul de opozabilitate al publicității, respectiv cu sancțiunea specifică neîndeplinirii unei formalități de publicitate față de terți, care nu poate fi decât inopozabilitatea.

În al doilea rând, chestiunea de principiu care se ridică, implicit, este și aceea de a determina care este obiectul publicității mobiliare, a cărui opozabilitate ar fi urmărită de legiuitor.

Din cuprinsul art. 1 alin. (1) lit. d) al Legii nr. 297/2018 rezultă că RNPM este un registru structurat ”pe persoane și bunuri, de evidență a priorității în caz de executare silită, de publicitate a actelor și operațiunilor juridice prevăzute de lege” și că, potrivit art. 4, scopul acestuia este acela de a asigura ”un sistem de evidenţă a priorităţii ipotecilor mobiliare şi de publicitate, structurat pe persoane şi bunuri”.

Raportat la executarea silită, în mod normal, înscrierea în RNPM ar trebui să vizeze efectul de opozabilitate față de terți a unei executări silite mobiliare[21].

Dar, nu se poate reține că obiectul înscrierii în RNPM l-ar constitui însăși executarea silită mobiliară, pentru că  art. 4 alin. (3) se referă expres la înscrierea ”înscrisurilor sub semnătură privată”. Mai mult decât atât, dacă (ne)înscrierea în RNPM constituie un impediment la executarea silită, rezultă că nu executarea silită este obiectul publicității mobiliare, pentru că, prin ipoteză, aceasta nu a început și nici nu ar putea să înceapă înainte de realizarea formalității de publicitate (argumentul petitio principii sau al cercului vicios). Mai mult decât atât, oricum art. 742 C. proc. civ. reglementează, în materia urmăririi mobiliare,  publicitatea sechestrului execuțional[22], astfel încât, dacă și art. 4 alin. (3) ar viza tot publicitatea executării mobiliare s-ar crea atât un paralelism juridic[23],  contrar art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[24], cât și o contradicție logică între cele două texte.

Rezultă că, potrivit art. 4 alin. (3), obiectul publicității cu efect de opozabilitate față de terți nu îl constituie executarea silită mobiliară, ci însuși înscrisul sub semnătură privată, respectiv contractul.

Dar, chiar și din această perspectivă, în mod evident se denaturează scopul RNPM, care este un registru de publicitate mobiliară relativ la anumite bunuri (mobile) și la sarcinile care le grevează, și nu un registru de publicitate a actelor juridice.

Textul se dovedește a fi de o inutilitate frapantă, deoarece efectele actelor juridice sunt în mod categoric și clar reglementate de Codul civil. Astfel, în raporturile cu debitorul contractul are forță obligatorie. Nu este necesară nicio formalitate de publicitate pentru ca debitorul să-și îndeplinească obligația, iar creditorul să pretindă executarea acesteia, iar, în cazul neexecutării de bună-voie a obligației creditorul să poată trece la executarea silită. De asemenea, față de terți, orice contract este opozabil, ca fapt juridic lato-sensu (ca realitate juridică) și, în ceea ce ne interesează aici, fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate, ca o realitate socială, care nu poate fi nesocotită. Astfel cum s-a arătat în doctrină: „această componentă a principiului evidențiază un comportament pasiv al terților față de efectele născute dintr-un contract la care ei nu au luat parte. Tehnic-juridic, este vorba despre o obligație generală negativă de a nu face care incumbă terților în legătură cu existența drepturilor și obligațiilor contractuale”.[25]

În concluzie, opozabilitatea ca efect specific al publicității (inclusiv a publicității mobiliare) nu poate să fundamenteze rațional art. 4 alin. (3) ca și impediment la executarea silită a înscrisurilor sub semnătură privată care sunt titluri executorii.  Rezultă că textul intră în contradicție atât cu înțelesul noțiunii de opozabilitate față de terți, specifică publicității mobiliare, astfel cum este reglementată de Legea nr. 297/2018, cât și cu efectele contractelor reglementate de Codul civil.

b) Contradicții între noțiunea de impediment la executare și efectul de informare al publicității mobiliare

O formalitate de publicitate poate să fie realizată doar în scop de informare a terților.

Rezultatul aplicat art. 4 alin. (3) ar fi existența unui registru general al tuturor înscrisurilor sub semnătură private care sunt titluri executorii, de natură să faciliteze informarea și cunoașterea înscrisului de către orice persoană interesată.

Registrul ar îndeplini, astfel, o pură funcție de informare, jucând rolul unui „tablou informatic.

O asemenea publicitate cu rol pur de informare intră, însă, în contradicție cu însuși caracterul obligatoriu al normei, care stabilește un veritabil impediment la executarea silită.

Contradicția este dată de faptul că, pe de o parte, o asemenea informare nu are nicio valoare în raport cu debitorul față de care se începe executarea și care, prin ipoteză, este parte, deci nu are nevoie de o asemenea ”publicitate” în vederea informării (sic!),  însă, pe de altă parte, în mod absolut de neînțeles rațional, este faptul că însăși posibilitatea punerii în executare silită a înscrisului este blocată creditorului până la îndeplinirea formalității de publicitate.

Dacă s-a urmărit doar o publicitate în scop de informare, creditorul nu trebuie să fie (și nici nu este logic să fie!) privat de posibilitatea de a demara executarea silită.

În  doctrină, cu referire la notarea în cartea funciară, a fost analizat rolul de informare al înscrierii. Logica este aceeași în situația de față:

“(…) legea permite notarea, la cerere, și a altor acte sau fapte juridice în legătură cu imobilele sau drepturile înscrise în cartea funciară, însă numai cu efect de informare pentru terțele persoane interesate. În aceste din urmă cazuri, notarea este pur informativă, în sensul că eficacitatea situațiilor juridice respective nu depinde sub niciun aspect și niciodată de notarea lor în cartea funciară”.[26]

Or, dacă ar avea un pur rol informativ, lipsa înscrierii[27], în mod evident, nu ar trebui să devină un impediment dirimant la executare.

Formalitatea înscrierii în RNPM apare, așadar, ca vădit excesivă, nerezonabilă, neexistând nicio rațiune pentru parcurgerea sa ca etapă intermediară obligatorie între constituirea titlului executoriu și începere executării silite. Lipsa publicității în scop de informare poate avea efecte în planul bunei sau relei credințe a terților, potrivit dreptului comun, ”informarea” pe calea publicității fiind doar una dintre  multiplele modalități prin care o persoană poate să ia la cunoștință despre existența unei situații juridice.

În concluzie, există două momente de referință în procedura de punere în executare a unui titlu executoriu: pe de o parte, constituirea titlului, iar, pe de cealaltă parte, procedura punerii efective în executare. Dacă pornim de la premisa că însăși constituirea titlului este independentă de înscrierea în Registru care nu ar avea nicio înrâurire asupra dobândirii caracterului executoriu de către titlul ce urmează a fi pus în executare, înseamnă că, din momentul în care a dobândit existență juridică, înscrisul  este prin sine însuși suficient pentru trecerea la executarea silită în temeiul său. Condiția înscrierii în Registru nu poate paraliza acest drept al creditorului. De vreme ce constituirea titlului executoriu este completă în lipsa publicității, înseamnă că publicitatea înscrisului sub semnătură privată în Registru nu poate fi justificată rațional, pentru că generează grave contradicții logice, atât în raport cu procesul de constituire a titlului executoriu, cât și în raport cu procedura executării silite (față de care apare ca un corp străin, fără nicio legătură cu acestea) și chiar în raport cu însuși sistemul de publicitate mobiliară.

Față de argumentele expuse, considerăm că o asemenea interpretare a art. 4 alin. (3), în sensul că ar fi un pur impediment procedural la executarea silită, face ca norma să devină una lipsită de orice fundament logic și economic, fiind rezultatul unei voințe arbitrare, excesive și vădit nerezonabile a legiuitorului,  profund viciată de neconstituționalitate.

2.4. Analiza ipotezei în care publicitatea înscrisurilor în RNPM este o condiție de executorialitate

Ca și condiție de executorialitate, înscrierea în RNPM face parte din procesul intrinsec de constituire/formare a titlului executoriu, adică este o condiție ca înscrisul să fie considerat titlu executoriu.

Din motivarea Comisiei Juridice a Camerei Deputaților care a însoțit textul astfel adoptat rezultă că înscrierea în Registru a fost concepută ca și condiție de executorialitate, adică o condiție intrinsecă procesului de constituire a titlului executoriu.  În orice caz, cel puțin la nivel declarativ, aceasta se pare că a fost viziunea legiuitorului, iar interpretul este ținut să ia în considerare ceea ce legiuitorul declară, cu atât mai mult cu cât o face în contextul explicitării și motivării textului (sic!).

Dacă luăm ca ipoteză validă de analiză însăși declarația legiuitorului, pornind de la premisa că acesta a dat o lectură corectă Deciziei Curții Constituționale nr. 238/2020 și un înțeles corect și normal sintagmei ”condiție de executorialite” pe care a folosit-o în motivare, problema care se pune în continuare, legată tot de sintagma ”potrivit legii” utilizată în cuprinsul art. 4 alin. (3) este cea referitoare la sfera de aplicare a textului.

Altfel spus, este această condiție una generală, care privește toate înscrisurile, care potrivit legii, sunt titluri executorii sau numai acele înscrisuri pentru care tocmai legea care le instituie caracterul executoriu prevede și o condiție de publicitate, fără a indica însă și registrul în care trebuie făcută această publicitate, astfel încât art. 4 alin. (3) în discuție nu face decât să indice acest Registru?

Soluția depinde tot de modul în care este înțeleasă expresia ”potrivit legii.

Într-o primă interpretare, dacă înscrierea în RNPM ar fi o condiție generală de executorialitate, ar rezulta că executorialitatea este conferită de două categorii de norme juridice situate pe paliere diferite din punctul de vedere al sferei de reglementare:

(i) o categorie de norme juridice speciale în diferite materii, care conferă caracter de titlu executoriu anumitor creanțe constate prin înscrisuri și pe care le regăsim fie în legi speciale, fie chiar în Codul civil.

În  cadrul acestei categorii de norme juridice speciale la care trimite textul, putem distinge două subcategorii: înscrisuri care sunt titluri executorii fără nicio altă formalitate specială de înscriere într-un registru public și care reprezintă majoritatea covârșitoare (astfel cum sunt și contractele de credit, cambia, cecul, biletul la ordin etc.) și înscrisuri care sunt titluri executorii cu îndeplinirea formalității suplimentare de înscriere într-un registru (altul decât RNPM), cum este, de exemplu, cazul contractelor de locațiune. Paradoxal, nu există în prezent nicio normă juridică specială, în vreo materie civilă sau comercială, care să confere unui înscris sub semnătură privată caracter de titlu executoriu sub condiția înscrierii lui în RNPM;

(ii) norma juridică din art. 4 alin. (3) care apare ca o supranormă cu caracter general în raport cu toate aceste norme speciale, pe care le-ar îngloba, și care ar condiționa executorialitatea tuturor înscrisurilor de înscrierea lor în RNPM.

Această interpretare nu poate fi primită de plano pentru următoarele argumente:

a) încalcă principiul specialia generalibus derogant. O pretinsă normă generală, aplicabilă tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, cum ar fi cea din cuprinsul art. 4 alin. (3) nu ar putea să modifice sau să completeze o normă specială[28], cum ar fi oricare normă existent prin care se confer caracter de titlu executoriu unei categorii de înscrisuri sub semnătură private. În fiecare materie, în care legiuitorul a consacrat caracterul de titlu executoriu unei categorii de înscrisuri, a existat o anumită rațiune și au fost instituite, în mod corespunzător, condițiile de executorialitate cele mai adecvate materiei respective. Această rațiune se dovedește a fi foarte diferită pentru diferitele categorii de înscrisuri.

b) ar face ca art. 4 alin. (3) să iasă din sfera de reglementare a legii în care este plasat, pentru că excedează în mod evident reglementării publicității mobiliare. RNPM se inflamează patologic și devine un registru general al înscrisurilor sub semnătură privată care sunt titluri executorii, fără nicio legătură cu publicitatea mobiliară. Or, conform dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, „un act normativ poate cuprinde reglementări și din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act”;

c) ar conduce la o contradicție logică intrinsecă, pentru că: pe de o parte, textul admite expres că înscrisurile valabil încheiate sunt titluri executorii potrivit legii, adică potrivit unei norme speciale, dar, pe de altă parte, anihilează efectele acestei norme și, deci, caracterul de titlu executoriu al înscrisului, pentru că impune, suplimentar, și condiția publicității în RNPM, în vederea punerii în executare silită. Or, tertium non datur: fie aceste înscrisuri sunt titluri executorii, potrivit legii care le instituie și atunci pot fi puse în executare silită direct, fără nicio altă formalitate (deci nu are rațiune condiția înscrierii în RNPM), fie aceste înscrisuri dobândesc caracteristica executorialității prin înscrierea în RNPM, dar atunci, înseamnă că ele nu mai sunt titluri executorii ”potrivit legii” care le instituie. Se ajunge la încălcarea cerințelor privind claritatea normelor juridice, prevăzute în mod expres în art. 36 alin. 1 al Legii nr. 24/2000, conform căruia “Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.”

d) intră în contradicție cu art. 641 C. proc. civ., în redactarea dată prin Legea nr. 17/2017, astfel cum a fost interpretat și aplicat în practica judecătorească și validat de majoritatea doctrinei. 641 C. proc. civ. are în vedere condiția de executorialitate a înscrierii într-un registru (care poate să fie chiar RNPM) numai în măsura în care legea care conferă unui înscris executorialitate prevede înscrierea într-un registru. Deci, nici măcar art. 641 C.proc. civ. nu a primit (și nu putea să primească) rangul unei supranorme generale care instituie obligativitatea înscrierii tuturor titlurilor executorii nejurisdicționale în registre.

În cea de a doua interpretare, pe care o susținem,  condiția înscrierii în RNPM nu este o condiție generală aplicabilă tuturor înscrisurilor sub semnătură privată cărora legea le recunoaște caracterul de titluri executorii, ci rămâne tot o condiție specială, aplicabilă doar înscrisurilor cărora legea, adică norma specială care le recunoaște caracterul de titluri executorii, le condiționează expres acest caracter de o formalitate de publicitate și, fie prevede expres că această formalitate constă în înscrierea în RNPM, fie nu prevede care este acest registru și, atunci, apare utilitatea practică a art. 4 alin. (3) care indică faptul că acesta este chiar RNPM. Acesta este sensul care ar trebui dat expresiei ”potrivit legii” din cuprinsul textului.

În această ipoteză, art. 4 alin. (3) nu este o supranormă, cu caracter general, în raport cu toate celelalte norme speciale, pe care le-ar completa implicit, ci este doar o normă de trimitere cu valoare interpretativă în sensul că, atunci când  se va legifera într-o anumită materie executorialitatea unei categorii de înscrisuri, va fi suficient ca legiuitorul să instituie expres, prin norma specială respectivă, condiția înscrierii într-un registru public, chiar fără a preciza cum se face această publicitate, pentru ca, aplicând art. 4 alin. (3) coroborat cu norma specială din materia respectivă, să se determine cu ușurință că publicitatea se va asigura în RNPM.

Aceasta înseamnă că expresia ”potrivit legii” din cuprinsul art. 4 alin. (3) nu se referă doar la două condiții ale executorialității, respectiv un înscris valabil întocmit (și nu ”încheiat”, cum prevede textul în mod impropriu) și  o normă specială care să confere expresis verbis înscrisului sub semnătură privată caracterul de titlu executoriu, ci și la o a treia condiție subînțelească în mod logic, în sensul că aceeași lege care conferă acest caracter înscrisului trebuie să instituie și condiția publicității înscrisului.

Această interpretare este, în opinia noastră, singura rațională și constituțională, fiind susținută, în sinteză,  de următoarele argumente: reflectă practic conținutul normativ inițial al textului (înainte de modificarea prin Legea nr. 196/2020)[29], care este, astfel, doar ”reformulat”; este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 328/2020 și cu motivarea conferită textului chiar de către legiuitor, respectiv de Comisia Juridică a  Camerei Deputaților;  este în concordanță cu art. 641 C. proc. civ., astfel cum acesta a fost interpretat și aplicat de instanțele de judecată, inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție  (interpretarea teleologică) ; asigură coerența normativă intrinsecă a textului, evitând orice contradicție logică între afirmația că un înscris este titlu executoriu potrivit legii și afirmația contrară că nu este titlu executoriu până când nu este înscris în RNPM, pentru că, în lipsa acestei condiții, nu poate fi pus în executare silită.

Mai mult decât atât, într-o interpretare sistemică și coroborată a textelor, această interpretare face o conexiune armonioasă cu alin. (1) al art. 4, care, de asemenea, se comportă ca o normă de trimitere, atunci când se referă la publicitateaînscrisurilor sub semnătură privată care sunt titluri executorii în condițiile legii”, ca și obiect al publicității. Or, acest text nu a suferit nicio modificare, astfel încât, per se, chiar în lipsa lui alin. (3) al art. 4 ar putea conduce, în mod clar și neechivoc la aceeași concluzie a necesității de realizare a publicității, în condițiile legii, adică în măsura în care norma specială ce conferă înscrisului executorialitate prevede și condiția publicității.

Cu privire la argumentul de interpretare teleologică, pe care îl considerăm esențial și care, la rândul lui, implică asigurarea respectării Deciziei Curții Constituționale nr. 328/2020, este relevant paragraful 52 din această decizie, în care s-au reținut următoarele:

 “Cu privire la teza referitoare la calificarea înscrisurilor sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate drept titluri executorii, cu condiția înscrierii în Registru (este vorba, reamintim, de textul de lege din varianta inițială a Legii pentru modificarea Legii nr. 297/2018, care fost supusă controlului anterior de constituționalitate – n.n.), Curtea constată că aceasta cuprinde o modificare esențială față de textul în prezent în vigoare, potrivit căruia “Titlurile executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate îndeplinesc această condiție prin înscrierea în Registru”. Cu alte cuvinte, în acord cu legea în vigoare, trebuie ca prin lege să se prevadă caracterul de titlu executoriu al înscrisului, înscrisul să poată fi întocmit sub semnătură privată pentru a fi valabil, iar legea să prevadă drept condiție de executorialitate realizarea formalităților de publicitate, astfel că textul în vigoare nu face altceva decât să precizeze registrul în care se realizează această formalitate de publicitate. Or, noua soluție legislativă stabilește tale quale că toate înscrisurile sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate sunt titluri executorii în condițiile în care sunt înscrise în Registru.”

În aceeași linie de argumentație, trebuie reținut și paragraful 54 din aceeași decizie, în care Curtea Constituțională a arătat în mod explicit că: „dacă, în schimb, legea permite ca operațiunea juridică să fie realizată prin înscris sub semnătură privată, atunci poate atribui și acestuia caracter de titlu executoriu, pur și simplu sau cu îndeplinirea anumitor condiții”.

Este cert că, atunci când s-a referit la faptul că ”legea” trebuie să prevadă drept condiție de executorialitate realizarea formalităților de publicitate, Curtea Constituțională nu a avut în vedere chiar dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, ci s-a referit la una din legile care, într-un caz concret, atribuie unui înscris sub semnătură privată caracter executoriu, însăși legea respectivă fiind cea care condiționează atributul executorialității de realizarea formalității de publicitate. Deci, instanța de contencios constituțional, apreciind calitatea dispozițiilor inițiale ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, a dorit să sublinieze că acestea trebuie să fie referința pentru legiuitor. Este adevărat că textul supus controlului de constituționalitate avea o altă redactare față de textul actual al dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, dar ceea ce contează și trebuie evidențiat aici este faptul că instanța constituțională nu a stabilit în sarcina legiuitorului că ar trebui ca, prin Legea nr. 297/2018, să fie stabilită, cu titlu general, acea condiție de executorialitate a înscrierii în Registru a titlului executoriu constând într-un înscris sub semnătură privată, ci a avut în vedere faptul că legiuitorul, în cadrul diferitelor norme speciale în diferite materii, care atribuie executorialite unui înscris sub semnătură privată, poate să stabilească că executorialitatea depinde de înscrierea în RNPM a respectivului înscris sub semnătură privată.

În concluzie, interpretarea pe care o reținem este aceea în sensul că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt raționale și, deci, constituționale în măsura în care se referă la obligativitatea cerinței înscrierii în RNPM doar a acelor titluri executorii constând în înscrisuri sub semnătură privată cu privire la care legile care le atribuie caracterul executoriu condiționează executorialitatea de înregistrarea înscrisului în Registru. Aceasta este interpretarea care totodată ține cont de scopul urmărit de legiuitor, care face ca textul să iasă din cercul vicios al contradicțiilor pe care le generează, care reflectă doar o ”reformulare” a textului initial (este adevărat, destul de neinspirată),  astfel cum  acesta a fost explicitat și consolidat prin Decizia Curții Constituționale nr. 328/2020 (par. 52), la care se referă chiar motivarea pe care Comisia Juridică a Camerei Deputaților a dat-o cu ocazia adoptării acestui text în procedura de reexaminare. [30]

3. Considerații privind neconstituționalitatea textului

Prima facie, din analiza textului rezultă că acesta este susceptibil de interpretări variate, ceea ce, per se, îl plasează sub semnul discuției privind neconstituționaliatea, în raport cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție coroborat cu normele de tehnică legislativă consecrate de Legea nr. 24/2000.[31] Contradicțiile intrinseci care relevă lipsa unei calificări juridice clare din partea legiuitorului a condiției publicității (dacă este o condiție de executorialitate sau un pur impediment procedural la executarea silită), contradicțiile intrinseci cu Codul de procedură civilă și cu normele speciale care instituie caracterul de titlu executoriu; redactarea deficitară, care suscită discuții și interpretări diferite în funcție de modul în care este înțeleasă sintagma ”potrivit legii” sunt tot atâtea elemente care alterează claritatea și predictibilitatea legii și impun un efort de hermeneutică juridică pentru a identifica un înțeles și o minimă rațiune a  normei juridice în scopul integrării ei într-un sistem legislativ coerent.

Concluzia noastră este în sensul că textul nu poate fi salvat, din perspectiva constituționalității, decât dacă este privit ca o simplă reformulare a textului originar, existent anterior modificării aduse prin Legea nr. 196/2020, având drept conținut normativ ideea că înscrierea în RNPM este o condiție de executorialitate aplicabilă înscrisurilor sub semnătură privată numai în măsura în care legea care consacră caracterul de titlu executoriu impune o asemenea condiție, din rațiuni specifice materiei reglementate.

Interpretarea în sensul că textul ar institui o condiție generală de executorialitate pentru toate înscrisurile sub semnătură privată cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu se izbește de considerentele decizorii din Decizia Curții Constituționale nr. 238/2020, care a care a validat interpretarea art. 4 alin. (3), în redactarea orginară a textului, astfel cum acesta se coroborează  cu art. 641 C. proc. civ., în interpretarea dată constant de instanțele de judecată, inclusiv instanța supremă.  Prin aceasta, s-ar încălca dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție care consacră forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale, inclusiv a considerentelor decizorii. Mai mult decât atât, această interpretare a normei ar conduce la un sens practic extrem de apropiat de textul care a fost declarat neconstituțional de Curtea Constituțională prin aceeași Decizie nr. 238/2020, în ceea ce privește înscrisurile sub semnătură privată, ceea ce ar însemna că, în realitate, legiuitorul nu s-a conformat decât parțial acestei decizii, urmărind, în realitate, același scop, și anume de a generaliza, fără nicio motivare serioasă sau rațiune suficientă care ține de publicitatea mobiliară, respectiv de executarea silită, condiția publicității în RMPM a tuturor contractelor cărora legea le conferă executorialitate. Aceasta ar fi o conduită neloială a legiuitorului și o modalitate deghizată de a legifera sub aparența respectării deciziei Curții Constituționale, urmărind, în realitate, un scop contrar acestei decizii. Curtea Constituțională nu a ezitat, în cazuri similare, să sancționeze o asemenea modalitate neloială de legiferare, [32]  reținând faptul că respectarea jurisprudenței Curții Constituționale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, legiuitorul fiind ținut să se conformeze acesteia în mod real, autentic, în activitatea ulterioară de legiferare.[33]

De asemenea, neconstituționalitatea textului poate fi examinată și din perspectiva art. 16, art. 124 și art. 21 coroborat cu art. 53 din Constituție, în măsura în care condiția generală de publicitate se califică drept o condiție pur procedurală, a cărei nerespectare constituie un impediment la executarea silită, care, practic, blochează posibilitatea creditorului de a-și exercita dreptul material la acțiunea executorie, recunoscut prin norma specială care conferă înscrisului executorialitate.

Executarea silită, parte integrantă a procesului civil, astfel cum au reținut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului  şi Curtea Constituțională, se derulează sub imperiul principiilor judecății civile și în respectul garanțiilor ce decurg din caracterul unitar al acesteia, statul având obligația pozitivă de a se asigura că părțile au la îndemână, şi în această fază, toate instrumentele care să le permită exercitarea, în mod egal şi nediscriminatoriu a drepturilor procesuale (art. 8 din Codul de procedură civilă).

Codul de procedură civilă enumeră, în art. 632 alin. (2), categoriile de titluri executorii – hotărârile judecătorești prevăzute la art.633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri şi înscrisuri  care, potrivit legii, pot fi puse în executare, mecanismul execuțional este însă declanșat şi derulat potrivit unui regim juridic unitar. Indiferent dacă este un titlu jurisdicțional sau nejurisdicţional, punerea în executare silită a unui înscris cu putere executorie se realizează urmând aceleași etape procesuale, indiferent de titularul creanței și independent de natura titlului.

Contrar concepției generale a legislației procesual-civile, care plasează creditorii ce deţin un titlu executoriu în aceeași situație juridică, art. 4 alin. (3) instituie un regim diferit pentru  subcategoria, în mod arbitrar creată, a deținătorilor de titluri executorii nejurisdicţionale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă care să justifice o abordare diferită şi având caracter disproporţionat  (o formalitate fără nicio legătură cu o procedură execuțională), un tratament diferit a cărui necesitate (din perspectiva protecției ce se urmărește şi a destinatarilor acesteia) nu poate fi identificată, necesitate care, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, nu poate fi doar expresia aprecierii exclusiv subiective a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional.[34]

Din punct de vedere istoric, este de remarcat faptul că, inițial, sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, titlurile executorii nejurisdicționale puteau fi puse în executare silită, fără nicio formalitate, fiind exceptate de la învestirea cu formulă executorie (art. 376).

Sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, este de remarcat că, după modificarea acestuia prin Legea nr. 138/2014 și până la noua modificare adusă prin OUG nr. 1/2016 (ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 666 care stabiliseră în atribuțiile executorului și încuviințarea executării silite), a existat o procedură de învestire cu formulă executorie ce avea ca obiect doar titlurile executorii nejurisdicționale (invers față de ceea ce fusese valabil până la 15 februarie 2013). Dar, în acel context legislativ, a existat o  rațiune pentru care un titlu executoriu nejurisdicțional (deci, și un înscris sub semnătură privată ce prezintă atributul executorialității) să fie supus unei proceduri necesare pentru ca executarea să poată fi realizată în temeiul acestuia. Întrucât executorul judecătoresc era cel care încuviința executarea, era firesc ca, dacă titlul executoriu nu era o hotărâre judecătorească, ci un alt înscris, un judecător să verifice cerințele de formă ale respectivului înscris, așa încât să nu se ajungă, în mod greșit și nepermis, la efectuarea unor acte de executare silită, în baza oricăror înscrisuri care nu erau recunoscute prin lege ca fiind titluri executorii. În contextul în care s-a eliminat procedura învestirii cu formulă executorie și, sub imperiul deciziei Curții Constituționale, procedura încuviințării executării silite este obligatorie pentru toate titlurile executorii (fie jurisdicționale, fie nejurisdicționale), rezultă că, în prezent, procedura executării silite a atins un punct de echilibru stabil, fiind corect așezate atât competențele (executorului judecătoresc și ale instanței de executare), cât și etapele procedurale.

Esențial de reținut din această experiență legislativă destul de tumultoasă a noului Cod de procedură civilă este faptul că, și atunci când a existat o procedură necesară realizării executării silite întemeiate pe un titlu executoriu nejurisdicțional, aceasta a fost dată tot în competența instanței de judecată, deci nu a fost vreodată în discuție, până la Legea nr. 196/2020 (în această primă interpretare pe care o analizăm acum), să existe o condiție/procedură administrativă pe care ar trebui să o îndeplinească un titlu executoriu nejurisdicțional pentru a se putea realiza efectiv executarea silită în baza acestuia.

În concluzie, având în vedere principiul egalității în fața legii  și faptul că justiția se înfăptuiește în mod egal pentru toți cetățenii, rezultă că nu este acceptabil faptul de a bloca accesul la justiție (la executarea silită și la încuviințarea acesteia) unei categorii de creditori ale căror creanțe se bucură de executorialitate, potrivit legii,  prin instituirea unei proceduri de publicitate (administrative) care nu aduce nicio plusvaloare nici calității titlului executoriu și nici procedurii executării silite, din punctul de vedere al verificării legalității.

Excepțiile de principiul egalității nu pot fi decât de strictă interpretare. Ele pot fi instituite de legiuitor ținând cont de specificitatea materiei reglementate, ceea ce înseamnă că nu este interzis legiuitorului să condiționeze executorialitatea unui înscris sub semnătură privată, într-o anumită materie (care are legătură cu publicitatea mobiliară) de o condiție suplimentară, pe care o consideră adecvată materiei respective.

Însă, o normă cu caracter general, care se constituie într-o condiție generală de executorialitate pentru toate înscrisurile sub semnătură privată, în toate materiile civile și comerciale și care se transformă într-un pur impediment la executarea silită, fără nicio legătură directă cu executarea silită și cu publicitatea mobiliară, este în mod vădit neconstituțională din perspectiva accesului egal al creditorilor la justiție în vederea realizării creanței lor, pe calea executării silite.

Textul nu poate primi girul constituționalității decât în măsura în care ar fi interpretat în sensul că o asemenea condiție de publicitate are un caracter excepțional și este necesar ca legiuitorul să o instituie în mod expres, printr-o normă specială, ținând cont de particularitățile materiei reglementate și de rațiunea specială a instituirii publicității.

De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituția României, republicată, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar alin. (2) interzice îngrădirea exercitării acestui drept.

Restângerea unui drept fundamental nu este permisă decât în condițiile art. 53 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia: “Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Accesul la justiție, garantat de Constituție și care își găsește consacrarea și în art. 6 alin. (1) din  Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, integrează, astfel cum au statuat instanța constituțională şi cea convențională, etapa executării silite, care trebuie să întrunească toate garanțiile procesului civil.

Dreptul fundamental al creditorului pe care, în mod evident, art. 4 alin. (3) îl restrânge, este dreptul material la acțiunea executorie[35], adică acea dimensiune a dreptului subiectiv civil care permite titularului dreptului să ceară concursul statului în vederea obținerii respectării dreptului său de creanță și lato-sensu bunului său.

Este de observat faptul că, atunci când legea conferă unui înscris sub semnătură privată executorialitate, creditorul nu mai are deschisă calea la justiție pentru a obține  o hotărâre judecătorească cu valoare de titlu executoriu, de care este practic dispensat, fiindu-i, în schimb, deschisă direct calea executării silite. Dacă, însă, și această cale este blocată, prin neîndeplinirea unei formalități excesive de publicitate, care nu aduce  nicio plusvaloare nici titlului executoriu, nici procedurii de executare silită, practic creditorul nu mai poate obține sprijinul forței coercitive a statului pentru a-și realiza dreptul de creanță, ceea ce indirect aduce atingere înseși substanței dreptului.[36]

Regula o constituie, așadar, accesul la justiție, care este un drept fundamental. Orice limitare sau condiționare trebuie să fie rațională și proporțională. De asemenea, ea trebuie să fie temeinic și convingător motivată de legiuitor, cu atât mai mult cu cât condiția publicității este una pur administrativă și care, în principal, ar trebui să fie facultativă și, mai bine, ar trebui să nu existe deloc!

Or, dacă formalitatea de publicitate în RNPM este  concepută ca fiind una cu caracter general și obligatorie pentru toate înscrisurile sub semnătură privată cărora normele legale speciale în diferite materii le conferă executorialitate, rezultă că aceasta este vădit neconstituțională, deoarece, oricare ar fi interpretarea dată textului (condiție de executorialitate sau pur impediment procedural la executarea silită) restrânge cu titlu generic accesul la justiție, fără ca măsura să fie justificată o rațiune de ordine publică, superioară intereselor private ale creditorilor îndreptățiți la recuperarea promptă a creanței lor, transformându-se într-o cerință care imprimă procedurii un formalism excesiv.

Textul nu ar putea fi validat constituțional, decât tot în măsura în care se interpretează în sensul că o asemenea condiție de publicitate este aplicabilă numai ”potrivit legii”, respectiv dacă este instituită printr-o normă specială, într-o anumită materie, în care legiuitorul apreciază că, în virtutea unei legături strânse cu publicitatea mobiliară, există o justificare temeinică pentru o asemenea condiție de publicitate cu caracter obligatoriu.

În sfârșit, legiuitorul, atunci când a conferit unei creanțe constatate printr-un înscris sub semnătură privată caracter executoriu, în diferite materii, a avut la bază rațiuni variate: lipsa de complexitate a unor operațiuni juridice în care creanța creditorului este, de regulă, certă, lichidă și exigibilă (precum închirierea sau arendarea, împrumutul de folosință sau de consumație) ori frecvența utilizării în mediul privat (de exemplu, facturile emise în executarea contractelor cu furnizorii de utilități sau contractele de asigurare de tip RCA), dar și, rațiuni  de ordin economic – executorialitatea asigurând dinamica circuitului civil și comercial.

Este de notorietate importanța pentru mediul de afaceri a contractelor de credit bancar şi de leasing,  în cadrul unei pieţe acut concurenţiale, în care durata şi costurile litigiilor pot genera blocaje și pierderi semnificative, creșterea portofoliului de credite neperformante, de unde și necesitatea de a institui caracterul de titlu executoriu pentru aceste categorii de înscrisuri. În acelaşi domeniu, facilitatea şi rapiditatea recuperării sumei împrumutate constituie o  necesitate pentru creditor, dar și pentru împrumutați, având un impact pozitiv asupra activității de creditare, pentru că reduce riscurile juridice, diminuează costurile creditului şi relaxează condițiile de finanțare.

În alte cazuri, executorialitatea a fost asociată cu o formalitate de înregistrare din raţiuni de politică fiscală (pentru încurajarea înregistrării contractelor de locațiune la organul fiscal, în scop de fiscalizare).

Prin urmare, nu se poate susține că rațiunea conferirii caracterului de titlu executorii este întotdeauna acceași, ci pentru fiecare categorie de titluri executorii, în diferite materii, legiuitorul, a urmărit un anumit scop și,  în raport cu acest scop, a stabilit și condițiile speciale pentru executorialitate.

În cazul majorității titlurilor executorii nejurisdicționale, opțiunea legiutorului a fost dictată de rațiuni de politică economică, dar și de rațiuni care țin de o bună administrare a justiției, astfel încât imperativul economic și cel juridic să se armonizeze, respectând, pe de o parte, exigențele statului de drept, iar, pe de altă parte, cele ale unei economii de piață funcționale. Rațiunile de natură economică dau viață obligaţiei pozitive a statului de asigurare a libertății comerțului [art.135 alin. (2) lit. a) din Constituția României, republicată).

Or, tocmai aceste rațiuni ajung să fie anihilate prin stabilirea unei formalități administrative general aplicabile, de înregistrare în RNPM a oricărui înscris sub semnătură privată ce are calitatea de titlu executoriu, indiferent de natura operațiunii juridice sau de domeniul reglementării.

Este evident că măsura publicității obligatorii conduce, inevitabil, la costuri suplimentare pentru creditor, la trenarea executării silite şi la parcurgerea unei formalități fără nicio semnificație economică pentru părțile contractului, pentru transparenţa raporturilor de afaceri sau pentru protecţia terţilor.

Textul este, deci, susceptibil de neconstituționalitate și din perspectiva art. 135 alin. (2) din Constituție.

4. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Din păcate, intrarea în vigoare a noului art. 4 alin. (3), în redactarea dată prin Legea nr. 196/2020,  a avut în practică efectul neplăcut al unui virsus: pe de o parte, a inflamat rolul RNPM, dincolo de funcțiile sale normale, care a devenit, legal, un uriaș registru al titlurilor executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată, iar, pe de altă parte, a blocat și perturbat cursul firesc al executării silite, impunând creditorilor eforturi suplimentare (în termen de costuri, fluxuri de operațiuni,  proceduri administrative) fără nicio justificare rațională, economică sau juridică. Desigur, este firească o reacție a sistemului imunitar social pentru a reveni la o realitate rațională.

Din punctul nostru de vedere, sunt două căi pentru a corecta o asemenea normă juridică ce se înscrie în ceea ce am putea desemna ca fiind patologia legiferării.

În primul rând, este dezirabilă o nouă intervenție a Curții Constituționale, printr-o decizie interpretativă, pentru a curăța textul de viciile de neconstituționalitate.

În al doilea rând, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi chemată să se pronunțe, pe calea dezlegării unei chestiuni de drept, cu privire la interpretarea și aplicarea imediată, directă, rațională, și corectă a textului, în acord, desigur, cu jurisprudența Curții Constituționale, inclusiv Decizia nr. 238/2020.

În sfârșit, considerăm că însuși legiuitorul ar trebui să reanalizeze serios chestiunea referitoare la titlurile executorii nejurisdicționale și să admită că modificarea art. 641 C. proc. civ., prin Legea nr. 17/2017, oricare ar fi fost rațiunile pe care le-a avut atunci, a constituit un eșec legislativ. Ideea de a condiționa executorialitatea înscrisurilor sub semnătură private de înscrierea lor în ”registre publice” s-a dovedit profund neinspirată și imposibil de implementat. De aici, toate aceste avataruri legislative, inclusiv în planul adoptării și apoi al modificării Legii nr. 297/2018, pentru a ridica RNPM la rangul de registru general și unic al tuturor titlurilor executorii care sunt înscrisuri sub semnătură privată. Or, un asemenea demers, de plano, nu are nicio susținere logică, economică și juridică, pentru că, prin ipoteză, chestiunea înscrisurilor sub semnătură privată nu poate fi tratată generic, ci numai punctual, special, ținând cont de specificitățile materiei reglementate care imprimă și o rațiune diferită fiecărei norme speciale prin care se instituie executorialitatea. Credem, astfel, că un comportament onest al legiuitorului ar fi acela de a recunoaște că drumul legislativ pe care l-a adoptat, încă prin Legea nr. 17/2017, atunci când a modificat art. 641 C. proc. civ., este, din păcate, greșit, pentru că duce într-un loc înfundat, și că cea mai bună soluție este aceea de a abandona total această condiție de publicitate, ca și condiție de executorialitate, întorcându-se, astfel,  la conținutul normativ clar și luminos al fostului art. 641 C. proc. civ., în redactarea anterioară Legii nr. 17/2017. Pentru a încheia în același spirit în care am debutat analiza noastră, să ne amintim că: ”Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul din calea lui și să fie viu”.[37]  


[1] A se vedea, cu privire la noțiunea de cauză în limbaj filosofic, Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia în Grecia veche, Ed. Paideia, București, 2020, p. 151 și urm.
[2] Summa Theologica, I, Ed. Polirom, București, 2009, p. 67 – 68.
[3] Biblia, Vechiul Testament, Exodul 3, 14</em
[4] În jurul unui divorț, de G. Topîrceanu.
[5] Legea nr. 196/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 297/2018 privind Registrul Național de Publicitate Mobiliară și pentru abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor și efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 8 septembrie 2020.
[6] Decizia nr. 238/2020 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (1)], pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (4)], pct. 4 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 5 [cu referire la art. 5 alin. (3) lit. a), c) și i)], pct. 8 [cu referire la art. 8], pct. 9 [cu referire la art. 14], pct. 10 [cu referire la art. 16] și pct. 18 [cu referire la art. 39] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 297/2018 privind Registrul Național de Publicitate Mobiliară și pentru abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor și efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020.
[7] Pentru esența, conținutul, forma și definiția dreptului, a se vedea, spre exemplu, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 10.
[8] A se vedea Savelly Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 149.
[9] A se vedea Evelina Oprina, Vasile Bozeșan, disponibil aici și aici;  Roxana Stanciu, disponibil aici
[10] A se vedea Marieta Avram, Cristian Samoilă, disponibil aici
[11] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 1096 – 1098; Nicolae – Horia Țiț, Încuviințarea executării silite, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 375 și urm.; George – Alexandru Lazăr, Titlurile executorii, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 171 – 174.
[12] Legea nr. 297/2018 privind Registrul Național de Publicitate Mobiliară și pentru abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor și efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1040 din 7 decembrie 2018.
[13] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 1190.
[14] Față de faptul că, în urma reluării procesului legislativ după soluționarea obiecției de neconstituționalitate, Parlamentul a reformulat dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, propunându-și să se conformeze Deciziei Curții Constituționale nr. 238/2020, unele din considerentele deciziei instanței de contencios constituțional au fost respectate de forul legislativ. De aceea, nu vom insista asupra a ceea ce a fost corectat de către Parlament atunci când a trebuit să rescrie textul de lege. Într-adevăr, chiar dacă actualul text de lege este departe de a fi o variantă izbutită (și tocmai de aceea o criticăm) în raport cu cele stabilite de către Curtea Constituțională prin decizia amintită, totuși, comparând varianta actuală a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea privind publicitatea mobiliară cu varianta acestora declarată neconstituțională, observăm că legiuitorul a înțeles reproșul Curții referitor la faptul că, în varianta modificatoare inițială (care, desigur, nu a fost nicio clipă în vigoare), se ajungea la instituirea unei categorii (noi) de titluri executorii, și anume acele înscrisuri sub semnătură privată care deveneau titluri executorii doar prin înscrierea lor în RNPM. Pe bună dreptate, Curtea Constituțională a arătat în par. 54 al Deciziei nr. 238/2020 că, dacă s-ar recunoaște această categorie de titluri executorii, ar însemna că executorialitatea nu mai este legată de operațiunea juridică constatată prin înscrisul sub semnătură privată, ci doar de forma actului juridic civil. Ar fi fost de neconceput ca, de exemplu, o declarație unilaterală de rezoluțiune, ce se înscrie, atunci când contractul vizat are ca obiect un bun mobil, în RNPM [art. 1.552 alin. (3) C.civ.], să fie considerat titlu executoriu. Efectul acestui act juridic unilateral constă în desființarea unui contract, deci, prin ipoteză, nici nu poate fi vorba de existența unei creanțe care să poată fi pusă în executare silită. Sigur că va exista o creanță în restituirea prestațiilor ca urmare a desființării (rezoluțiunii) contractului, dar aceasta are ca izvor legea (art. 1.635 și urm. C.civ.), iar nu declarația de rezoluțiune însăși. Prin urmare, astfel cum reține și Curtea Constituțională în Decizia nr. 238/2020, atunci când este vorba de acte juridice civile constate prin înscrisuri sub semnătură privată, despre executorialitate se poate vorbi numai dacă actul juridic civil este izvor al unei creanțe și, în plus, operațiunea juridică nu poate fi oarecare, ci trebuie să fie una în considerarea căreia legea stabilește atributul executorialității.
[15] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil 2020, p. 543 și Decizia ÎCCJ nr. 23/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București (publicată în publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 21 februarie 2020) prin care instanța supremă, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. a), b), e) și f) și art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) și art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanță în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 constituie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția situației în care părțile impun semnătura drept condiție de validitate a contractului”.
[16] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 277 și urm.
[17] Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, II, p. 272.
[18] TEC Lavinia, DUB Mircea, TRAILĂ Doru, BODU Sebastian, RIZOIU Radu, SCHEAUA Marius, Codul Civil – Comentat și adnotat. Despre legea civilă. Despre persoane. Art. 1-257, Rosetti, 2018.
[19] Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, II, p. 529.
[20] În legătură cu clauza de rezervă a proprietății, lucrurile pot fi privite și din perspectiva cumpărătorului, atunci când acesta are interesul să invoce, în temeiul art. 627 alin. (4) C.civ., inalienabilitatea (ce decurge din rezerva proprietății) bunului în patrimoniul vânzătorului, adică în conflictul dintre el, cumpărătorul din contractul de vânzare cu rezerva proprietății, și cei care ar dobândi de la vânzătorul rămas proprietar. Pentru amănunte, a se vedea Răzvan Dincă, Varietăți de vânzare, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 133 și urm.
[21] De fapt, situația în care un creditor trebuie (pentru că există o logică) să îndeplinească o formalitate legată chiar de executare, prin înscrierea unui aviz în RNPM, este aceea în care executarea se desfășoară nu în temeiul Codului de procedură civilă, ci potrivit dispozițiilor Codului civil,  așa-numita executare privată (a se vedea și Radu Rizoiu, Curs de garanții civile, Ed. Hamnagiu, București, 2020, p. 504 și urm.).
[22] Potrivit art. 742 alin. (2) C. proc. civ., de la data înscrierii, sechestrul devine opozabil tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept real asupra bunului respectiv.
[23] A se vedea, Radu Rizoiu, RNPM-ul nu-i al meu și nu-i al vostru, ci al creditorilor și debitorilor (disponibil aici). Autorul încearcă să salveze din punct de vedere rațional dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 spunând că, de fapt, textul ar prezenta interes doar în cazul unei urmăriri silite mobiliare, caz în care în RNPM se înscrie sechestrul, conform art. 742 C. proc. civ., ceea ce ar însemna că se va ajunge la o suprapunere de înscrieri [sechestrul și avizul în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018] în vederea atingerii aceluiași scop. Scopul ar fi acela de a se aduce la cunoștința terților că bunul mobil urmărit nu mai poate fi dobândit fără sarcini de la debitorul urmărit – proprietar al bunului. Astfel, înscrierea în RNPM chiar și a acestui aviz specific în baza dispozițiilor legale analizate ar avea o logică și s-ar putea integra între înscrierile prin care se realizează rolul publicității mobiliare.
[24] Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.
[25] C. Zamșa, în Fl.A.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole. Art. 1 – 2664, Editura C.H.Beck, București, 2012, p. 1342.
[26] Marian Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Vol II. Noile cărți funciare, Ediția a  II – a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 554.
[27] Având în vedere scopul înscrierilor în RNPM, așa cum a fost explicat, pe scurt, în prezentul studiu, atragem atenția că nu se poate admite ideea înregistrării în acest registru de publicitate mobiliară a unui titlu executoriu – înscris sub semnătură privată doar pentru ca terții (acei terți desăvârșiți de care vorbește doctrina) să afle, din pură curiozitate, dacă o persoană este supusă unei proceduri de executare silită. Cei care pot fi cu adevărat interesați de o procedură de executare silită, precum persoanele intersate să adjudece bunurile urmărite, au mijloacele specifice pentru a se informa despre aceasta, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 762 sau art. 839 C. proc. civ.
[28] Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,” Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie.”
[29] Pentru opinia minoritară, potrivit căreia, în forma inițială a art. 4 alin. (3), textul asigura corelația cu art. 641 C. proc. civ., în sensul că instituia condiția generală și suplimentară a înregistrării înscrisurilor sub semnătură privată într-un registru public, respectiv în RNPM,  pentru ca acestea să fie titluri executorii, a se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil 2020, p. 1190.
[30] Ceea ce poate fi de-a dreptul amuzant este faptul că, încercând să identificăm un înscris sub semnătură privată care, potrivit unei legi, ar fi titlu executoriu condiționat de îndeplinirea unei formalități de publicitate ce ține de registrul de publicitate mobiliară, nu am reușit. Pentru că, îndrăznim să afirmăm, încă nu există o lege care să stabilească executorialitatea unui anume înscris sub semnătură privată în funcție de îndeplinirea unei formalități de publicitate ce se poate integra în logica publicității mobiliare (realizate prin RNPM).
[31] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 283/2014 referitoare la respingerea obiecției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (6), art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 75 alin. (4), art. 77 alin. (4), art. 111 alin. (2) și art. 160 alin. (5) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, precum și ale legii în ansamblul său;  Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014; Deciziile Curții Constituționale nr. 26 din 18 ianuarie 2012 și nr. 448 din 29 octombrie 2013; Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014.
[32] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 581/2016 din 20 iulie 2016 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 51, 53, 56;  Decizia nr. 1.257/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010; Decizia nr. 51/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012; Decizia nr. 727/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012; Decizia nr. 924/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012; Decizia nr. 260/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015.
[33] Decizia Curții Constituționale nr. 895/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 4 februarie 2016.
[34] Curtea Constituțională a reținut principiul conform căruia egalitatea în drepturi a cetățenilor nu înseamnă uniformitate, violarea principiului egalității și al nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. În acest sens, a se vedea Decizia nr. 411/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 512 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 02 septembrie 2016, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2003, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001.
[35] Dreptul material la acțiune are o natură duală, în sensul că, în funcție de situația juridică concretă îmbracă atât forma dreptului material la acțiunea condamnatorie (acțiunea în realizare), cât și a dreptului material la acțiunea executorie (dreptul de a cere executarea silită). Când titlularul dreptului subiectiv civil are deja un titlu executoriu, dreptul material la acțiune se reduce la dreptul de a obține executarea silită. A se vedea Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, II, p. 712.
[36] Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că un creditor nu poate fi lipsit de dreptul de obține executarea silită, pentru că atunci se afectează chiar substanța dreptului său. A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 710 din 29 noiembrie 2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri de efectuare a reţinerilor din venituri obţinute de persoanele fizice din contracte privind raporturi de muncă în baza unor titluri executorii, publicată în M. Of., Partea I nr. 1014 din 16 decembrie 2016.
[37] Ezechiel 33.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Avocat titular AVRAM LAW

Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG