1,226 citiri

Un centenar al supremației dreptului și primatului păcii și cooperării internaționale

Mircea DuțuMarcarea Centenarului tratatelor de pace din 1919–1920 și aniversarea a 75 de ani de la crearea ONU și intrarea în vigoare a Cartei sale (24 octombrie 1945) prin relevarea moștenirii lăsate de acestea pentru drept și istorie sub semnul analizei ultimului secol de drept și relații internaționale implică în mod necesar raportul dintre prezent și trecut, aflat în permanentă evoluție, cu manifestări perceptibile nu numai în planurile socio-politic, economic, al reglementărilor ori mentalităților colective și configurărilor geostrategice, ci și în privința științei dreptului și culturii juridice. Și aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba de momente fondatoare, ce au influențat decisiv mersul normelor de drept și cooperării internaționale, exprimat ferm în datele ordinii mondiale actuale și care reprezintă, într-o anumită privință, bazele dezvoltărilor viitoare în materie. Prin amploarea, complexitatea problemelor, abordarea și soluțiile juridice promovate, acum un secol a avut loc o operă juridică remarcabilă, rămasă fără de egal în istoria diplomației și dreptului internațional, exprimată politic în reașezarea Europei pe bazele dreptului, care aveau să se extindă treptat, la nivelul întregii lumi și definitiv, în urmă cu 75 de ani, prin sistemul onusian, o viziune care durează de 100 de ani și definește perspectivele dezvoltării viitoare. Nu în ultimul rând, prin crearea Societății Națiunilor și a Biroului (Organizației) Internațional al Muncii, relațiile internaționale cunoșteau o instituționalizare generală iar pacea socială era asociată celei politice. În plus, crearea Curții de Justiție Internațională și înființarea Academiei de Drept Internațional completau un edificiu aproape ideal de cultivare și impunere a dreptului ca factor al vieții internaționale. „Marea revoluție” juridico-internațională privea și interesa, deopotrivă, reglementarea normativă, practica politico-diplomatică a relațiilor internaționale și reflecția în planul științei dreptului și culturii juridice. Amploarea transformărilor și generozitatea valorilor asumate au generat o încredere sporită în capacitatea dreptului internațional de a-și îndeplini misiunile încredințate, favorizând astfel emergența doctrinei pozitiviste. Recurgerea prioritară la analiza dreptului prin prisma aspectelor elaborării, interpretării și aplicării normelor sale a fost și este utilizată frecvent grație aparentei neutralități, evitând implicațiile și complicațiile discursului asupra dreptului, ca un studiu al acestuia, prin relevarea continuității și a discontinuității de conținut și semnificații normative. În plus, o seamă de autori contemporani preferă o atare tehnică de abordare, pe de o parte, întrucât aceasta ar ține mai bine seama de rolul concret al dreptului în practica internațională, iar, pe de alta, pentru că studiul său contribuie la formarea spiritului juridic, în general. La rându-ne, am înțeles să optăm pentru o asemenea perspectivă de tratare a complexei problematici dezbătute, cu atât mai mult cu cât dimensiunea juridică a fost până acum neglijată, iar ancorarea sa în evoluțiile ultimului secol și datele realității de azi o impune în mod necesar.

Dintr-o atare perspectivă evaluativă, încă din perioada interbelică în rândul specialiștilor, și nu numai, s-a ridicat problema surprinderii rolului contextului juridic internațional 1919/1920 în mersul istoric al dreptului și relațiilor internaționale, considerându-se în mod constant că practicile diplomatice și tratatele de pace respective, prin progresele aduse, au „pus bazele de drept ale noii Comunități internaționale”, reprezentând o „adevărată reconstrucție a dreptului internațional” și au deschis „o nouă epocă în dezvoltarea disciplinei juridice” (George Sofronie, Curs de drept internațional public, Cluj, 1936, p. 61). Într-un arc peste timp, la împlinirea centenarului său „sistemul Versailles” e apreciat și văzut ca „un pavé, le document juridique le plus copieux jamais élaboré… Il marque un tournant crucial dans l’histoire du droit international” (Traite de Versailles : les modifications du droit international, „Le Point”, 30.06.2019). Imputările ce i s-au adus se referă cvasiexclusiv la problemele politico-militare care i-au succedat și vin mai ales din partea istoricilor și a oamenilor politici și țin cu precădere de insuficiența capacității de reacție și slăbiciunea preocupărilor de a pune în practică litera și spiritul tratatelor centenare, a împiedica producerea evenimentelor care au condus la izbucnirea unui nou război mondial și mai distructiv și reașezarea, abia 25 ani mai târziu, prin ONU și Carta sa, a unei păci durabile organizată de normele dreptului. Trei teme, atunci evocate și rânduite juridic, rămân și astăzi recurente: echilibrul de putere european, crearea statelor naționale în Europa Centrală și de Est cu complicațiile teritoriale aferente și nașterea Orientului Mijlociu contemporan. Unele dintre ele au mai înregistrat, ulterior, ajustări și corecturi, dar au încă semnificații astăzi exprimate prin atitudini și poziții, chiar oficiale, care amintesc și invocă, fie și indirect, moștenirile seculare. Disputele istorice și rezonanțele politice aferente, care mai persistă, generează rețineri și atitudini distorsionante. O situație favorizată și de dominația abordărilor istoriciste, adeseori contrafactuale, puternic pasionale și speculate spre prioritățile efemerului politic. De altfel, cele câteva apariții editoriale din ultimii ani pe temele aferente aparțin istoricilor și perspectivelor de aceeași natură, ușor deschise spre reevaluări, dar rămase în mare parte centrate pe panta contestărilor. Prin natura lor evoluțiile juridice sunt mai greu de decantat, surprins și relevat ca atare; în plus, tehnicitatea domeniului îl face mai arid, mai greu de înțeles și mai puțin atractiv și spectaculos pentru marele public. Pe fond, abordarea juridică prezintă însă în mod evident o importanță crescândă, cu atât mai mult cu cât această dimensiune a evenimentelor evocate a fost neglijată până acum, în pofida rolului major avut în împlinirea provocărilor momentului istoric și conținutului evoluțiilor pe care le-a generat.

Din această perspectivă, la 100 de ani depărtare în timp, datele concrete și semnificațiile problemei ne apar și mai clare. Conferința și tratatele sale erau chemate să regleze chestiunile aferente unui război devenit pentru prima dată mondial, să instaureze o pace care se dorea durabilă, pe termen lung, generală și impusă, tot întâia oară, prin drept, sub forma unui mare proiect universal inspirat și promovat susținut de peste ocean și acceptat european. Viziunea juridicizată și dimensiunile de pax americana deveneau astfel proeminente. De aceea, construcția juridică a păcii a reprezentat un proces complicat care, în baza unei viziuni relativ unitare, structurată de cele „14 puncte” wilsoniene a generat un complex de tratate începând cu cel cu Germania (28 iunie 1919), continuând prin tratatele de la Saint-Germaine și Neuilly-sur-Seine cu Austria și, respectiv, Bulgaria din toamna lui 1919, cele din 1920 de la Trianon cu Ungaria și Sévres cu Turcia și în cele din urmă cu cel de la Laussane (1923). Wilson, Clemenceau, Lloyd George și Orlando au avut o sarcină grea și complicată, în rezolvarea căreia au ascultat și pe reprezentanții puterilor asociate și ținut seama de părerile „armatei” de experți de tot felul, de la istorici, geografi, topografi, etnografi și, bineînțeles, de opiniile grupului numeros de juriști. Dialogul politico-militar s-a conjugat pentru prima dată și astfel atât de consistent cu cel științifico-cultural și a dobândit o expresie juridică specială. S-au instituit ori prefigurat astfel prin textele, spiritul și orientările generale ale documentelor de atunci bazele și liniile definitorii ale unei dezvoltări a dreptului și relațiilor internaționale care aveau să continue cu împliniri de etapă prin Carta de la San Francisco și înființarea ONU (1945), avansurile juridice și transformările fundamentale ce i-au urmat, momentele reorganizatoare din 1989 și perioada imediat următoare care au marcat victoria globalizării și până s-a ajuns la datele definitorii ale lumii de azi. Putem spune într-o apreciere generală că secolul scurs de atunci (1919–1920) până acum (2020) reprezintă, cel puțin din punct de vedere juridic, unul prin excelență al dreptului internațional și al organizării păcii și cooperării prin drept, iar moștenirea sa este una majoră pentru istoria contemporană. Pentru România desăvârșirea procesului de constituire a statului național unitar însemna participarea sa efectivă și relevantă la viața internațională, ca subiect de drept și destinatar al normelor acestuia, cristalizarea unei școli în domeniul de referință și structurarea unei doctrine naționale aferente.

În privința reflecției juridico-politice românești, problema tratatelor de pace din 1919/1920 și moștenirea lor pentru drept și istorie rămân o chestiune deschisă cu mari provocări care necesită încă cercetări și evaluări în așteptarea concluziilor pe măsură. Situația are explicațiile ei ce nu pot fi ignorate și constituie în sine un subiect de meditație. Dacă în perioada interbelică tema a constituit o dimensiune majoră și o preocupare centrală în construirea doctrinei naționale de drept internațional public, după 1947 a intrat pentru început într-o eclipsă totală. Într-o primă perioadă, problemele consecințelor păcii de la Paris – deopotrivă cea din 1919-1920 și, respectiv, cea din 1946-1947 – pentru țările din „lagărul socialist” au fost puse sub tăcere, „înghețate”. „Dezghețul” intervenit ulterior a însemnat pentru România apariția șantajului Moscovei, Basarabia-Trianon, și discuții la nivel politico-istoric și în plan preponderent bilateral cu evidente trimiteri revizioniste. După 1989 reașezările teritoriale subregionale au fost percepute drept corecturi aduse așezământului teritorial întemeiat pe principiul naționalităților, și acesta din urmă și-a dovedit iarăși soliditatea consecințelor. Modelul franco-german de reconciliere și integrare europeană e declamat solemn și acceptat oficial de toți, dar acțiunile concrete și pozițiile efective arată, de multe ori, alte intenții.

Marcarea Centenarului poate fi un veritabil revelator al situației și suscită tensiuni, cel puțin simbolice. Dacă contencioasele teritoriale, în sens juridic, nu izbucnesc, memoriile teritoriale rămân vivace și cunosc manifestări noi, perceptibile și în planul dreptului, inclusiv al celui internațional, generează rezonanțe în cadrul construcției juridice europene sub forme și prin instrumente adaptate timpului, vizând aspecte legate de regimul extrateritorial al minorităților, cetățenia istorică, reconstituirea unor spații geografice de expansiune și cooperare integrată actuală amintind străvechi ambiții imperiale. Ca și atunci și acum numai urmarea consecventă a regulilor unanim acceptate ale dreptului ne poate oferi calea corectă, reperele inconfundabile ale valorilor apartenenței euroatlantice și perspectivele durabile. Rezultat direct și consecvent al recunoașterii și aplicării principiilor dreptului, membru fondator al Societății Națiunilor și factor activ al Națiunilor Unite, România a fost și trebuie să rămână profund atașată valorilor acestuia și marelui spirit european centenar. Este și ceea ce încercăm a arăta și a dovedi astăzi în cadrul manifestării noastre științifice.

Văzută din asemenea perspective și cu atari percepții, Ziua de studii, consacrată ultimului secol de drept internațional și aniversării a 75 de ani de la crearea ONU în adevăratul sens al sintagmei, autenticului spirit al conlucrării științifice tradiționale româno-franceze și clar deschizătoare de concluzii și perspective viabile, este astfel bine-venită și naște mari așteptări. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ar putea fi pusă sub impresia concluziei unei competente analize franceze a subiectului abordat: „Aussi ces traités (de paix 1919–1920) ont-ils fait l’objet de nombreuses contestations, par la plume ou par les armes. Leur commémoration demandera donc plus d’esprit de finesse que de géométrie.”

* Alocuțiune susținută în deschiderea Zilei de studii româno-franceze, on-line, Un secol de drept și relații internaționale. De la Societatea Națiunilor la ONU  (1919/1920 – 1945-2020), București-Galați-Paris, 23 octombrie 2020.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române