”Te întreabă și socoate ce e rău și ce e bine”

Lavinia Tec

„Nici incline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clip ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște,
Toate-s vechi și nouă toate.”

Mihai Eminescu, Glossă

„Limbajul mediului totalitar este caracterizat de clișeul sfârșitului gândirii. Cele mai mari și mai complexe probleme umane sunt comprimate în propoziții scurte, foarte selective și definitive, ușor de memorat și de exprimat. Acesta este alfa și omega pentru orice analiză ideologică. “

Robert J. Lifton, Thought Reform and Totalism: A Study of „Brainwashing” in China[1]

La data de 11.11.2020 se vor împlini 8 luni de la declararea oficială a Pandemiei de către Organizația Mondială a Sănătății. Ne așteptam să vedem cum vor cădea secerați pe stradă, sângerând, bolnavii infectați cu noul coronavirus, așa cum am văzut (oare?) la posturile de tv, săptămâni întregi, că se întâmpla în China. La 16.03.2020 s-a instituit starea de urgență pe întreg teritoriul României. Timp de câteva luni, România a fost în lockdown total. Desigur, nu știu cine și-a putut imagina că izolarea ar ucide virusul, și nu sufletul ființei umane. Inițial, am fost izolați, dar cred că mai mult dezolați. Apoi, eliberați, dar mai mult îndoctrinați. Întotdeauna mascați, dar desfigurați. În fine, am intrat într-un nou lockdown, deocamdată parțial. Pentru că statul, prin autoritățile sale – mai mult, mai puțin sau chiar (in)competente – care, sub masca măsurilor de restrângere a drepturilor și libertăților, pretindea că salvează vieți, s-a dovedit a nu fi un salvator, ci mai degrabă impostor. Adică, și cu morți de Covid, dar și cu mult mai mulți morți fără covid. Și cu bolnavi de covid, dar și cu mult mai mulți bolnavi de frică și de alte afecțiuni. Și cu multe victime ale virusului, dar și cu multe victime ale abuzului. Și cu drepturile și libertățile restrânse, și cu o criză sanitară mult mai gravă decât până acum.

1. Protejând viața împotriva vieții

Art. 22 alin. 1 din Constituție stipulează că dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate, iar alin. 2 interzice tortura și orice pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Art. 34 alin. 1 din Constituție stipulează că dreptul la sănătate este garantat, iar aliniatul 2 prevede că statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.

Oare sănătatea, integritatea fizică și psihică nu depind într-o mare măsură de (dreptul la) muncă, (dreptul la) educație, dreptul la libera circulație, viața intimă, familială și privată, de libertatea de expresie, de libertatea conștiinței (libertatea gândirii, opiniilor și a credințelor religioase), libertatea întrunirilor, accesul la cultură? Oare viața de familie, prietenia, comuniunea, munca, educația, creativitatea, închinarea nu sunt activități care ne împlinesc viața? Oare nu sun ele la fel de prețioase ca sănătatea? Oare șomajul, lupta părinților cu telemunca și educația online, în același timp, lipsa contactului social între copii, tineri, adulți, lipsa asistenței în cazul vârstnicilor, lipsa de ajutor și vizitatori a bolnavilor, lipsa consolării spirituale a celor aflați în suferință sunt măsuri de natură să ocrotească viața și sănătatea fizică și psihică? Oare nu suntem toți egali în ceea ce privește dreptul la sănătate și dreptul la integritate fizică și psihică? Oare restrângerea pe termen lung a celorlalte drepturi și libertăți în numele apărării sănătății publice (art. 53 din Constituție) nu are ca efect o atingere gravă a sănătății psihice? Oare nu demnitatea umană stă la baza măsurii de ocrotire a persoanelor bolnave, vulnerabile? Oare demnitatea nu are aceeași valoare pentru toți oamenii, și pentru cei bolnavi de Covid și pentru cei care au alte afecțiuni, și pentru oamenii bolnavi și pentru cei sănătoși?

În luna martie a.c., OMS estima o rată de deces de 3,4%[2]. Acest procent a fost utilizat pentru a justifica restricțiile la nivel mondial. Astăzi, site-ul worldometer arată că 1.266.093 de persoane au decedat din cauza noului coronavirus (desigur, o informație lipsită de acuratețe în lipsa unui rezultat cert al necropsiei, totuși, suntem juriști), adică o rată de 0,14%[3]. Această rată este de 24 de ori mai mică decât rata prognozată de OMS la începutul pandemiei. Asta ar trebui să ne pună serios pe gânduri.

2. Separând trupul de suflet

Măsurile anti-Covid de restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale separă trupul de suflet. Ființa umană nu este doar trup, care se bucură de protecție legală – dreptul la viață, la integritate fizică. Omul nu trăiește doar cu pâine, chiar dacă nutriția și sănătatea fizică sunt fundamentale[4]. Oare am uitat de co-substanțialitatea ființei umane? Viața persoanei este protejată legal pentru că i se recunoaște demnitatea atât în trup, cât și în suflet. Ambele componente contează în cazul răspunderii civile sau penale pentru atingerea adusă vieții, integrității fizice sau psihice.

De ce nevoile fundamentale ale sufletului nu mai contează azi pentru legiuitor, oricine ar fi acesta în vremea pandemiei? Oare nevoia de a împărtăși cu alții bucuria unei logodne, a unei căsătorii, a unei nașteri, a unei aniversări, nu este o nevoie fundamentală pentru bunăstarea psihică? Oare nevoia de suport psihic, emoțional, de ajutor, sprijin și compasiune în cazul celor bolnavi sau muribunzi, nevoia de apropiere în cazul pierderii unei persoane dragi nu este o nevoie sufletească esențială? Oare nevoia de relaționare cu cei din familie, tineri sau vârstnici, cu prietenii sau cu cei dintr-o comunitate religioasă nu este una fundamentală pentru suflet? Oare în mijlocul unei dureri colective, sufletul uman nu are nevoie și de artă, de creativitate, de divertisment, de călătorii? Oare sufletele frânte nu au nevoie și de atingerea lui Dumnezeu în biserică sau alături de frați și surori în credință? Oare bolnavul spitalizat nu are dreptul ca înaintea morții să își pregătească sufletul, să se împărtășească? Oare omul muribund nu are nevoie de a fi asistat de cineva apropiat? Omul are nevoie de activități, activități fizice, spirituale, artistice.

Nu, nu suntem doar țărână, ci și suflare de viață[5]. Protejarea vieții este o incertitudine, dar moartea este o certitudine. Nu, masca sau statul mascat nu poate fi salvatorul nostru. Salvatorul are de-a face mai întâi cu sufletul nostru, apoi cu trupul nostru. Și credincioșii nu doar pentru viața aceasta trăiesc și își pun speranța, ci și pentru, sau mai ales pentru viața de apoi. De aceea nevoile spirituale sunt fundamentale pentru ființa umană.

3. Izolând ființele umane

Mi-aduc aminte de mărturiile deținuților politici, despre relatări privind măsura izolării totale în închisorile comuniste. Un tratament inuman sau degradant.

Încă de la Creație, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am hotărât să-i fac un ajutor potrivit pentru el”[6]. Deci ființa umană nu a fost creată să trăiască singură, căci starea aceasta nu îi este benefică. Ah, da, uneori, avem nevoie de solitudine, dar e o alegere care ne aparține. Noi decidem când și cât de mult să ne retragem în singurătate.

Distanțarea (anti)socială este cea mai dureroasă și crudă măsură anti-Covid. De ce? Pentru că suprimă primul simț cu care noi percepem lumea, atunci când venim în ea, și ultimul simț pe care îl pierdem atunci când o părăsim: atingerea. Spre deosebire de celelalte simțuri, atingerea este singurul simț caracterizat prin mutualitate. Nu poți atinge pe cineva fără să fii atins de el. Atingerea este singurul simț care ne apropie pe unii de ceilalți.

Unul dintre campionii atingerii pe care i-am văzut în perioada #MeToo este Joe Biden. Sunt sute de imagini pe internet (dacă nu au fost eliminate între timp) în care Joe Biden, zâmbind, atinge cu mâna sau brațul fetițe, adolescente, femei. Desigur, el atingea cu tandrețe, nu cu intenție, cu dragoste, nu cu ură. Cred că acum, după ce au trecut alegerile în SUA, va trece și pandemia, astfel că va putea să atinge din nou, cu plăcere și mare bucurie, persoanele de sex opus.

Ciudat este că după o bună perioadă de timp dominată de misandrie, pardon, de mișcarea #MeToo, o perioadă în care oamenii, femei și bărbați, erau înspăimântați de atingere, astăzi, atingerea a ajuns să fie tabuul suprem.

Distanțarea socială ne protejează, însă tot ea stă în calea îngrijirii ființelor umane. A îngriji o persoană înseamnă a o spăla, ridica, îmbrăca, a-i administra un tratament. Toate aceste acțiuni nu se pot realiza fără atingere. Nu există leac sau tratament fără atingere. Deși s-a dovedit că e un vector de răspândire a virusului, în mod paradoxal, atingerea este o parte a curei.

Totodată, durerea sufletească poate fi alinată cu o îmbrățișare, dragostea, compasiunea, empatia pot fi manifestate prin atingere, nesiguranța unei persoane poate fi risipită cu o atingere pe umăr.

Studiile științifice au demonstrat că pentru dezvoltarea noastră, ca adulți, este esențială nu doar cantitatea, ci și calitatea atingerii primite în copilărie. La începutul anilor ’90 s-au făcut cercetări cu privire la efectele lipsei atingerii asupra comportamentului copiilor instituționalizați în orfelinatele din România (orfelinatele groazei). S-a constatat că cei care abia au fost atinși în primii ani de viață aveau deficit cognitiv și comportamental, afectând ulterior dezvoltarea creierului[7]. Însă atingerea este esențială nu doar în copilărie, ci și la vârsta adultă. Studiile arată că o persoană adultă fără contact social prezintă un risc mai mare de a muri mai devreme în comparație cu cele care se bucură de relații sociale puternice[8].

Limbajul tactil ne ajută să interacționăm cu ceilalți și să-i cunoaștem. De asemenea, limbajul tactil afectează modul în care ne relaționăm cu noi înșine, cu corpurile noastre de-a lungul vieții, cu impact profund asupra bunăstării noastre psihologice.

În momentele din viața noastră când suntem cei mai fragili, cei mai vulnerabili, avem nevoie de atingere mai mult ca niciodată. Cum arată acum viața noastră fără atingere? O viață trăită cu teama de celălalt, cu teama de a contamina și a fi contaminați.

Pandemia ne-a permis să conștientizăm valoarea atingerii, cât de mult ne este dor de acele îmbrățișări spontane, de strângeri de mână și atingeri pe umăr, de îmbrățișarea soților, a părinților, a copiilor, a bunicilor, a iubiților și a prietenilor. Probabil pentru că, până nu demult, credeam că atingerea este un gest atât de natural încât îl socoteam banal.

Și nevoia aceasta de atingere o speculăm acum în viața noastră digitală. Ce emoticoane folosim în comunicarea în mediul online? Îmbrățișările și sărutările. Dar nimic nu se compară cu o îmbrățișare reală. Iar aceasta lipsește cu desăvârșire în întâlnirile sau socializarea în online. De ce? Pentru că îmbrățișarea presupune prezența oamenilor în același loc și în același timp. Iată iluzia creată de mediul digital! Comprimă spațiul și timpul. Însă absența sau imposibilitatea atingerii umane ne trezește la realitatea crudă că nu suntem împreună, că, totuși, suntem separați, izolați de un ecran. Iluzia că suntem oameni, nu holograme! Însă în socializarea în online nu putem atinge omul din fața noastră, de pe ecran, ci atingem tastatura sau ecranul. Iată dezumanizarea! Poate că de aceea, generațiile tinere se adaptează mai ușor la izolare față de alte generații, pentru că izolarea lor s-a produs pe nesimțite, fără să ne dăm seama, odată ce tehnologia a început să ocupe tot mai mult timp și spațiu în viața lor.

Este o incertitudine că distanțarea fizică ne va scăpa de acest virus, dar este o certitudine că va lăsa cicatrici invizibile pe trup (pe piele, organul cel mai mare al ființei umane, implicat în atingere) și în suflet. Căci, nu-i, așa, omul nu este doar trup, ci și suflet?!

Lumea se face mai bună cu o îmbrățișare, iar oamenii înfloresc cu o atingere. Nu există bunăstare psihică și fizică fără atingere. Cu toate acestea, am pierdut dreptul de a atinge și de a fi atins, o manifestare a dreptului de a dispune de sine însuși. Iar dreptul de a dispune de sine însuși se fundamentează pe dreptul la autodeterminare, dreptul de a controla și dispune de propriul corp. Da, acest drept cunoaște limite: drepturile și libertățile celorlalți, ordinea publică și bunele moravuri. Însă, atunci când legea restrânge drepturile și libertățile noastre într-o asemenea măsură încât intervin modificări radicale pe termen lung în toate activitățile care contribuie la înflorirea ființei umane, politica statului în materie de sănătate devine discutabilă. Pentru că ne pierdem dreptul de a dispune de noi înșine, ne pierdem pe noi înșine, ne pierdem mințile, ne pierdem umanitatea.

Să fie oare aceasta începutul răcirii dragostei dintre oameni, un semn al vremurilor din urmă?[9] Cum altfel decât rece ar putea fi dragostea dintre oameni, fără contact social, fără atingere?

4. Politizând un virus… incorect politic

Noul coronavirus nu este primul virus cu efecte mortale și ample. În anii ’80, în San Francisco s-a declanșat o epidemie provocată de virusul HIV. A durat ceva timp până s-a identificat cauza. Era vorba de un virus care se transmitea în comunitatea gay prin transmitere sexuală, în cadrul relațiilor sexuale între persoane de același sex. Deși nu se cunoștea nimic despre acel virus, nicio autoritate nu a luat măsura distanțării sociale în comunitățile gay. Oare s-ar fi impus, mai ales atunci când nu se știa altceva decât că virusul se răspândea cu rapiditate?

Recent, am revăzut filmul Philadelphia, un film care pune în discuție aspect etice, medicale și legale. Am plâns la fel de mult ca prima oară când l-am vizionat. Mișcător. L-am perceput altfel acum, în pandemie. Înaintea morții, tânărul avocat Andrew Beckett nu este singur. Rând pe rând, în camera de spital, membrii familiei sale, prietenii și iubitul vin și îi dau ultima sărutare, ultima îmbrățișare, ultima mângâiere. Sunt ultimele atingeri cu care el a plecat din această lume. Socotit filmul cu cel mai mare impact asupra drepturilor minorităților sexuale (LGBTQI+), cu un buget imens, premiat, filmul a fost criticat pentru faptul că nu a prezentat în mod realist adevăratele probleme ale homosexualilor. Însă suprinde cu acuratețe drama bolnavului de SIDA, stigmatizat, abandonat de cei din jur de teama contaminării. Și, totuși, politica în materia sănătății din acea vreme nu a impus măsura izolării, chiar dacă în până la sfârșitul anului 1992, când au început filmările, decedaseră în SUA mai mult de 194.000 de oameni din cauza virusului HIV, iar până la încheierea filmărilor și lansarea filmului – în preajma Crăciunului  anului 1993 – numărul celor decedați de SIDA a crescut la 234.225[10].

Epidemia provocată de virusul HIV a generat noi drepturi, drepturi civile pentru minorități sexuale, aducându-le mult confort fizic și psihic. Acela a fost doar începutul.

2020. Cât de nedrept! Virusul ăla se răspândea prin transmitere sexuală, virusul ăsta se răspândește în cele mai nevinovate moduri: mergând la plimbare, la muncă, la cumpărături (dar nu la hipermarket, că virusul nu intră acolo), la școală, la biserică, la film, la teatru, la o cafenea sau un restaurant, îmbrățișând membrii familiei și prieteni, atingând oameni care au nevoie de susținere fizică sau morală.

Cât de nedrept! Pandemia asta nu ne-a dăruit mai multe drepturi, ci ni le-a luat și pe cele mai multe dintre cele pe care credeam că le aveam. Ne-a furat și Paștele și, în curând, ne va fura și Crăciunul. Ne-a furat pacea și bucuria. Dar toate astea nu contează pentru sănătatea mintală, pentru bunăstarea psihică a populației. Căci, nu-i așa, trupul a contat atunci și contează acum. Aceeași retorică, dar soluții legale diferite.

În eseul său Ideology and Teror, adăugat în 1958 la Origins of Totalitarianism, Hannah Arendt a scris: ”Totalitarismul distruge capacitatea omului de a gândi, în timp ce în izolarea sa solitară îl întoarce împotriva tuturor celorlalți.[11]” Tot de la Hannah Arendt aflăm că prin utilizarea izolării și a terorii, regimurile totalitare au creat condițiile pentru singurătate, apoi au apelat la singurătatea oamenilor cu propaganda ideologică.

5. În loc de încheiere…

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Ce e val, ca valul trece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


[1] Disponibilă aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] În Evanghelia după Matei este relatată ispitirea lui Isus. Fiint ispitit de diavol în pustie cu hrană, după un post de 40 de zile, Isus i-a răspuns : „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu„ ( Matei 4:4).
[5] Geneza, 2:7 ”Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna* pământului, i-a** suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut†† astfel un suflet viu„.
[6] Geneza 2:18.
[7] H T Chugani 1M E BehenO MuzikC JuhászF NagyD C Chugani, Local brain functional activity following early deprivation: a study of postinstitutionalized Romanian orphans, disponibil aici.
[8] Julianne Holt-Lunstad 1Timothy B SmithJ Bradley Layton, Social relationships and mortality risk: a meta-analytic review, disponibil aici.
[9] Evanghelia după Matei 24:12.
[10] A se vedea aici.
[11] Pentru dezvoltări a se vedea Samantja Rose Hill, Where loneliness can lead, disponibil aici.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara

* Opinie susținută în legătură cu dezbaterea Dreptul contemporan – un nou caz de “test pozitiv”