Există ordine în haos? Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning and Other Legal Essays de Wesley Newcomb Hohfeld

Lucian BojinAstăzi împlinim doi ani de când am lansat rubrica Povestim cărți, devenită ulterior Povestim marți. La fel ca și anul trecut (aici), am dorit să marcăm momentul aniversar. Anul acesta am primit un frumos cadou de la unul din prietenii rubricii, profesorul Radu Rizoiu: o recenzie întocmită urmând formatul nostru. Dar nu e doar asta. Radu Rizoiu „atacă” una dintre cele mai dificile teme din dreptul occidental: alinierea conceptuală dintre sistemul continental și cel de common-law. Textul lui Wesley Newcomb Hohfeld este unul, pe cât de important, pe atât de dificil. Este un text care ține de „miezul” teoriei dreptului, însă fiind formulat din perspectiva de common-law impactul său în sistemul continental a fost nedrept de limitat. Este un text cel puțin echivalent cu cele mai bune producții ale lui Hans Kelsen și îi mulțumim lui Radu Rizoiu pentru efortul de a-l „traduce” și apoi de a-l comenta. De asemenea, dacă doriți să sărbătoriți cu noi, ne puteți urmări diseară live de la 19:30 (https://dezbateri.juridice.ro/14178/lets-talk-about-books).

Avocat dr. Lucian Bojin
VALENTIN & ASOCIAȚII

***

Radu RizoiuDreptul (obiectiv) este un concept pe care orice student la drept în anul I este obligat să-l definească pentru a spera să treacă examenul de la Teoria generală a dreptului. În plus, este partea care îi apare ca fiind cea mai simplă din toată materia. Îmi amintesc cum, acum aproape 30 de ani, dintr-un întreg amfiteatru eu am fost desemnat de colegii mei să extrag din teancul de „bilete” cu subiecte de examen subiectul pentru proba din acel an. Și îmi amintesc ușurarea care radia pe fețele colegilor mei când au aflat că subiectul principal era „Definiția dreptului”. Cu toții am luat note mari.

Astăzi aș fi îngrozit dacă m-ar întreba cineva „Ce este dreptul?”. Pur și simplu aș fi incapabil să sintetizez o definiție (și cât de mândru eram atunci că reținusem cele 3 rânduri din manualul de TGD!). Mă simt astăzi precum schitul Anahasis care a râs copios când a aflat că Solon își poate închipui că poate fi definit un set coerent de reguli pentru un oraș[1]. Sau, mai aproape de zilele noastre, precum Karl Llewellyn atunci când (pledând pentru realism juridic) le-a explicat studenților săi de anul I (în 1930) că dreptul este ca un murăriș[2], în care te poți pierde tot căutând murele coapte. Solon, pe de altă parte, (și profesorii de Teoria generală a dreptului care trebuie totuși să le ofere bobocilor ceva concret) considera că există un principiu (arche) al organizării cetății – al Justiției, cum ar spune mai târziu Aristotel sau, mai aproape de noi, John Rawls; al Binelui, cum ar fi spus Platon și Celsus; al virtuților stoice, cum ar fi spus Ulpian.

În epoca modernă, vorbim din ce în ce mai mult de o teorie a drepturilor (subiective) sau a îndreptățirilor (naturale). „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” edictează în primul său articol Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, decantând sensul primului articol din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 („Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”) prin prisma celebrei fraze din debutul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii: „Considerăm ca evidente prin ele însele adevărurile următoare: toţi oamenii sunt creaţi egali; ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se află viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”[3].

Iată că din debutul modernității civilizației occidentale, principiul pe baza căruia se construiește Dreptul (obiectiv) este (pre)existența drepturilor (subiective). Așadar, Dreptul ar fi doar setul de reguli menit să dea conținut (să garanteze, cum ar spune articolul 44 din Constituția noastră, efectivitatea) drepturilor individului. Acesta este punctul în care apare eroul nostru – profesorul Wesley Newcomb Hohfeld. Dacă ne uităm la biografia sa, Hohfeld este un erou tragic: decedează la numai 40 de ani și apucă să scrie doar 2 articole[4]. Dacă ne uităm însă la bibliografia[5] sa, Hohfeld este un erou solar: într-o epocă a relativismului cotidian, el reușește să găsească anumite tipare. Parafrazându-l pe Alexander Pope, putem spune (și) despre Hohfeld cum Pope a scris despre Newton: „Legi și drepturi zăceau în beznă deplină/Dumnezeu zise: ‘Fie Hohfeld!’ și totu-i lumină”.

Hohfeld a fost printre primii autori care au formulat două postulate în definirea dreptului: (1) dreptul este despre relațiile dintre oameni și (2) aceste relații pot fi definite prin recurgerea la un număr limitat de tipare. Ambele idei sunt dezvoltate pe larg în cartea despre care este această recenzie, așa că nu voi răpi cititorilor plăcerea descoperirii. Prefer să ofer doar o senzație pe care am (re)simțit-o citind aceste lucruri. Să ne amintim însă epoca: Wittgenstein începuse să aibă intuiția universului lingvistic care ne împiedică să percepem realitatea și se apucase să scrie în tranșeele din Italia Tactatus-ul care îi va aduce faima de iconoclast al filosofiei; J.L. Austin și Georg Henrik von Wright abia se nășteau (fizic) neapucând încă să dezvolte ideea de forță normativă a limbajului[6], respectiv de sistem (formal) logic al dreptului[7].

Ce ne spune Hohfeld? În primul rând, el ne spune că dreptul este despre oameni priviți în colectivitate, iar nu izolați unul de celălalt. Dreptul este despre ce fac oamenii împreună, iar nu despre ce gândesc oamenii. Practic, libertatea conștiinței (deși un drept fundamental al omului) nu face decât să trateze limitele de acțiune ale dreptului – el nu poate să încerce să reglementeze ce crede fiecare individ, tocmai de aceea sistemele de drept care se bazează pe ideologie au mari probleme să se mențină multă vreme. Altfel spus, să afirmi că fiecare individ deține drepturi „în abstract”, ca și cum ar deține un lucru, este un sofism. Dreptul (subiectiv) este o denumire (generică) prin care sunt desemnate un set de relații între indivizi (sau între indivizi și colectivitate, dar Hohfeld nu este preocupat de dreptul public).

Aici apare în toată splendoarea ei prima premisă: dreptul este despre relații, el este un sistem de relații între oameni. Dacă spui „drept”, spui că există cel puțin două persoane între care s-a născut o relație. Când spui că un individ are un drept trebuie să poți găsi măcar încă un alt individ care să se plaseze la „celălalt capăt” al relației. Așadar, dreptul nu este nici despre persoane, nici despre bunuri, ci despre relațiile dintre persoane[8] (cu privire la bunuri[9]). Așadar, și drepturile omului trebuie să fie definite tot ca o relație; la fel libertățile, puterile, imunitățile și toată pleiada de prerogative recunoscute de dreptul obiectiv. Ele nu mai sunt simple „bunuri inalienabile” ale fiecărui individ, ci relații imuabile între individ și ceilalți indivizi (sau față de colectivitate).

Și aici Hohfeld întrevede prima obiecție care ar putea fi adusă sistemului propus de către el[10]. Dacă orice drept este o relație între două persoane, atunci un drept real pe cine are drept contraparte? Răspunsul este unul care relevă o gândire logică extrem de precisă și evită riscul derizoriului[11]: de fapt, un drept real este o denumire generică a unui fascicul de drepturi „simple” care au structura unei relații între două persoane. Contrapartea este astfel orice (alt) individ față de care titularul dreptului poate să-și „etaleze” prerogativele. Acestea pot fi însă diferite, în funcție de raporturile dintre titular și cealaltă persoană. Față de unele, titularul este într-o poziție de exclusivitate, e.g. proprietarul față de un non-proprietar care îi încalcă dreptul; față de alții, el poate avea o poziție mai nuanțată, de cooperare, e.g. proprietarul față de uzufructuar sau chiar față de locatar.

De aceea, există drepturi „simple” (Hohfeld le numește „paucital rights”, sugerând o raritate nu a frecvenței acestor drepturi, ci a persoanelor implicate în asemenea relații) în care titularul este legat de una sau câteva alte persoane. Exemplul tipic este cel al drepturilor de creanță, dar vom vedea că lucrurile nu se opresc aici. De cealaltă parte, există o serie de drepturi „compuse” (Hohfeld le numește „multital rights”) în care titularul se află în relații (individuale) cu fiecare alt subiect de drept. Precizarea esențială[12] aici este că un drept compus poate cuprinde o universalitate de prerogative de natură diferită. Majoritatea doctrinei nord-americane a dezvoltat apoi această latură a sistemului hohfeldian pentru a explica drepturile reale drept „set de prerogative” („bundle of rights”), insistând mai degrabă pe diversitatea obiectului acestor drepturi compuse (ceea ce noi am numi prerogativele pe care le conferă drepturile reale titularului).

În al doilea rând (și eu cred că mai degrabă aici se întrevede geniul analizei lui Hohfeld), el observă să teoria dreptului este de multe ori confuză în privința tocmai a acestui concept de „drept” (subiectiv). Astfel, Hohfeld remarcă (pe bună dreptate) că de multe ori se vorbește despre drepturi ca fiind un concept generic sub care se pot ascunde o serie variată de (tipuri de) prerogative. Altfel zis, se spune „drept” când de fapt sa au în vedere anumite prerogative. Unele prerogative (poate cele mai multe) dau naștere, este adevărat, unor drepturi subiective. Altele (nu puține) însă se prezintă într-o configurație diferită[13]. Dacă încercăm să le înghesuim pe toate în tiparul procustian al dreptului subiectiv, putem comite erori grave. Pentru a da doar două exemple, gândiți-vă câte probleme puteau fi evitate dacă se înțelegea că art. 44 din Constituția României nu reglementează un drept, ci o libertate[14]. Sau dacă s-ar accepta că așa-numitele „drepturi potestative” (foarte la modă la noi în ultima vreme) sunt mai degrabă deghizări ale unei puteri[15]. Analiza hohfeldiană își propune tocmai să releve aceste diferențe.

Ceea ce este spectaculos la Hohfeld este că el reușește să grupeze toate aceste forme diferite de manifestare a prerogativelor în ordinea juridică în (doar) opt categorii. De fapt, este vorba despre patru „perechi” de configurații normative, pentru că fiecare categorie are un opus (el le numește opoziții juridice – „jural opposites”) și un corelativ (el le numește opoziții juridice – „jural correlatives”) dintre celelalte șapte. Sunt astfel două grupuri de patru categorii. Pentru a vedea modul de așezare în cadrul sistemului a celor opt categorii, vom reproduce mai jos schema lui Hohfeld:

Am putea înțelege analiza lui Hohfeld dacă ne raportăm la exemplul cel mai uzitat (și la noi) de astfel de punere în context – dreptul de creanță. Acesta este un drept simplu („paucital”), căci are (de regulă) un subiect activ și un subiect pasiv (determinat). Corelativ dreptului de creanță („right”) avem mereu o datorie („duty”), după cum ne spune expres art. 1164 NCC. Opusul[16] dreptului de creanță nu este dreptul real, ci lipsa dreptului[17] („no-right”). Iar datoria nu este opusul unui drept, ci unei îndreptățiri („privilege”).

Utilizând aceste opt „cărămizi”, putem (de)construi absolut orice raport juridic (indiferent dacă este patrimonial sau nepatrimonial) prin diferitele combinații. Poate părea puțin (mai ales că nu orice categorie se poate combina cu oricare alta, avem relațiile de mai sus), dar să ne gândim că diversitatea vieții pe Pământ pornește de la doar patru nucleotide (A, C, G, T) care sunt complementare (corelative) două câte două (A-C, G-T). Iar combinațiile variază de la euglena verde până la Einstein…

Citate:

„[…T]he same points and the same examples seem valid in relation to all possible kinds of jural interests, legal as well as equitable, – and that too, whether we are concerned with ”property,” “contracts,” “torts,” or any other title of the law”[18].

„On the contrary, in response to the invitation of the editor of this journal, the main purpose of the writer is to emphasize certain oftneglected matters that may aid in the understanding and in the solution of practical, everyday problems of the law. With this end in view, the present article and another soon to follow will discuss, as of chief concern, the basic conceptions of the law, – the legal elements that enter into all types of jural interests”[19].

„One of the greatest hindrances to the clear understanding, the incisive statement, and the true solution of legal problems frequently arises from the express or tacit assumption that all legal relations may be reduced to “rights” and “duties,” and that these latter categories are therefore adequate for the purpose of analyzing even the most complex legal interests, such as trusts, options, escrows, “future” interests, corporate interests, etc.”[20].

CE MI-A PLĂCUT:

Atunci când am citit prima dată aceste studii (acum aproape 20 de ani) eram în căutarea răspunsului la întrebarea „Este garanția reală un veritabil drept real?” și abstracțiunea hohfeldiană mi s-a părut interesantă și atât. Revizitând textul după vreo 10 ani, am descoperit că el este un „alfabetar” cu care poți compune orice cuvânt. L-am utilizat (parțial) acum câțiva ani când am analizat puterea de reprezentare ca formă de putere. Acum cred că poate fi o bună bază de plecare pentru formalizarea relațiilor juridice în limbajul logicii formale. Adică fiecare cititor poate găsi în studiul lui Hohfeld inspirație pentru o multitudine de probleme. Iar multe dintre soluțiile sale (teoretice) se vădesc a genera implicații practice majore. De altfel, în pur stil „empirist”, Hohfeld nu face o descriere aridă a unui sistem abstract, ci îl decantează dintr-o serie de cazuri practice. Citirea acestui text îi poate oferi juristului român o bază de pornire pentru a descoperi el însuși aplicațiile practice ale categoriilor hohfeldiene.

CE NU MI-A PLĂCUT:

Practic, nu mi-a plăcut că Hohfeld nu a apucat să-și dezvolte propriul sistem. Nu mi-a plăcut că analiza hohfeldiană de peste Ocean s-a blocat în „descoperirea” că dreptul de proprietate este un drept complex („multital”) alcătuit dintr-o pleiadă[21] de prerogative care pot fi rearanjate în diferite tipare.


[1] Plutarh, Vieți paralele, vol. I, Editura Științifică, București, 1960, p. 205.
[2] Karl N. Llewellyn, The Bramble Bush: The Classic Lectures on the Law and Law School, disponibil la adresa https://www.amazon.com/Bramble-Bush-Classic-Lectures-School/dp/0195368452.
[3] Pentru o sinteză relativ recentă, a se vedea Judith Jarvis Thomson, The Realm of Rights, disponibil aici. Pentru o tratare „locală”, a se vedea M. Dumitru, Există drepturi individuale ca drepturi naturale?, în Explorări logico-filosofice, Editura Humanitas, București, 2004, p. 309-338.
[4] Am în vedere principalele sale contribuții publicate în timpul vieții: Wesley Newcomb Hohfeld, Some Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning, în „The Yale Law Journal” vol. 23, nr. 1/1913, pp. 16-59, disponibil la adresa https://www.jstor.org/stable/785533?seq=1#metadata_info_tab_contents; Wesley Newcomb Hohfeld, Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning, în „The Yale Law Journal” vol. 26, nr. 8/1917, pp. 710-770, disponibil la adresa https://www.jstor.org/stable/786270?seq=1#metadata_info_tab_contents. Textele au o denumire (extrem de) asemănătoare, dar un conținut (relativ) diferit. Pe baza materialelor lăsate de autor, la un an de la moartea sa a apărut și versiunea monografică, Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning and Other Legal Essays, disponibilă aici. O traducere în limba română a textului din 1913 realizată de Valentin Constantin, Remus Biliboacă, Cristina Bidiga şi Irina Calimente este publicată în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2007 (disponibilă aici).
[5] Astăzi, la peste 100 de ani de la publicarea acestor texte, ele sunt în continuare citate copios, Hohfeld deținând și astăzi un Indice Hirsch de 8! A se vedea statisticile cantitative de aici.
[6] John Langshaw Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
[7] Georg Henrik von Wright, Normă și acțiune, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
[8] Dincoace de Ocean, Profesorul Planiol avea să susțină în mod explicit această teză. Un rezumat poate fi citit într-o ediție ulterioară a tratatului lui Marcel Planiol: „Un rapport d’ordre juridique ne peut pas exister entre une personne et un chose : ce serait un non-sens. Par définition, tout droit est un rapport entre les personnes. C’est la vérité élémentaire sur laquelle est fondée toute la science du droit, et cet axiome est inébranlable” (M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil conforme au programme officiel des facultés de droit, tome Ier, 11e édition, L.G.D.J., Paris, 1928, p. 702). Iată că doctrina de ambele părți ale Atlanticului împărtășește totuși nu numai valori, dar și idei comune.
[9] Tradiția la care face referire Planiol poate fi trasată din definiția sferei dreptului de la Gaius (în debutul primului mileniu al erei noastre) la Portalis (spre finalul celui de-al doilea mileniu). Astfel, în Institutele lui Gaius dreptul are în vedere „Quod autem is quo ultimur vel ad personas pertinet, vel ad res, vel ad actiones” (Gaius, Inst. I 8), adică „Dar, întreg dreptul de care ne folosim noi se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acțiuni” (A.M. Popescu, ed., Gaius, Instituțiunile [dreptului privat roman], Editura Academiei R.S.R., București, 1982, p. 68). Peste secole, Portalis, în „expunerea de motive” a Codului civil al francezilor adoptat sub mandatul împăratului Napoleon I, afirmă că „Toutes les lois se rapportent aux personnes ou aux biens et aux biens pour utilité des personnes” (Portalis, Discours préliminaire sur le projet de Code civil). În ambele situații observăm că persoanele și bunurile sunt doar elementele pe care dreptul le leagă (prin acțiuni sau prin raporturile dintre persoane cu privire la bunuri).
[10] Obiecția a fost, de altfel, extrem de vocală la adresa teoriei similare a lui Planiol și a făcut ca pe Continent ideea să pară un simplu artificiu inventat de un jurist genial în pană de explicații de text… A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2004, p. 107-108.
[11] Aici Hohfeld cred că oferă o explicație mult mai exactă decât Planiol, ceea ce face ca sistemul hohfeldian să nu fie așa de ușor de combătut precum cel al lui Planiol.
[12] De aceea, teoria lui Planiol este mai puțin convingătoare. El încearcă să definească o „obligație generală negativă” care ar avea același conținut și o serie nedeterminată de subiecte pasive. Pentru dificultăți, a se vedea critica rezumată în R. Dincă, Protecția secretului comercial în dreptul privat, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 116-122.
[13] Pentru o analiză similară la noi, a se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 114; R. Dincă, op. cit., p. 112 și p. 136; V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, în „Revista română de drept privat” nr. 4/2018, p. 20-25; V. Stoica, Despre puterea de reprezentare, în „Revista română de drept privat” nr. 2/2019, p. 29-34.
[14] A se vedea R. Rizoiu, Conflictele dintre proprietari și creditori: Despre proprietate și cvasi-proprietate în economia de consum, în M. Nicolae, R. Rizoiu, L. Toma-Dăuceanu (eds.), „In honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăți și puteri la începutul mileniului al III-lea”, editura Universul juridic, București, 2018, p. 462-466.
[15] A se vedea R. Rizoiu, Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere?, în „Revista română de drept privat” nr. 2/2019, p. 96-97.
[16] Apelând la topicele aristotelice, nu trebuie să confundăm opusul cu contrariul. A se vedea Aristotel, Categorii, 10, 11b-12a, în Aristotel, Organon I, Editura Științifică, București, 1957, p. 170-174. Adde pentru o prezentare mult sintetizată, Cicero, Topica, XI, 46-49, în Marcus Tullius Cicero, Topica. Despre Argument, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2010, p. 75-77.
[17] Un exemplu practic vizează acele acțiuni care tind la constatarea lipsei unui drept…
[18] Aceleași idei și aceleași exemple par a fi aplicabile tuturor tipurilor de raporturi, atât cele juridice, cât și cele care țin de echitate, și, de asemenea, indiferent dacă vorbim despre proprietate, contracte, răspundere delictuală sau alt domeniu al dreptului (W.N. Hohfeld, Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning and Other Legal Essays, W.W. Cook (ed.), Yale University Press, New Haven, 1920, p. 26).
[19] Dimpotrivă, la invitația editorului acestei reviste, principalul obiectiv al autorului este să evidențieze câteva chestiuni adesea neglijate dar care ar putea contribui la înțelegerea și rezolvarea problemelor juridice practice, de zi cu zi. Având în vedere acest obiectiv, prezentul articol, precum și unul care va urma în curând, vor avea drept temă principală conceptele juridice fundamentale, adică acele elemente care intră în toate tipurile de rapoturi juridice (Idem, p. 26-27).
[20] Unul dintre cele mai mari obstacole în calea înţelegerii clare, expunerii precise şi rezolvării corecte a problemelor juridice, apare datorită presupoziţiei, exprese sau tacite, că toate relaţiile juridice se pot reduce la „drepturi” şi „obligaţii” şi că aceste din urmă categorii sunt potrivite chiar şi pentru analiza celor mai complicate instituții juridice, precum trust-urile, contractele de tip option , escrow sau futures, relațiile de drept societar, etc. (Idem, p. 35).
[21] Dacă art. 555 NCC enumeră doar cele trei prerogative clasice (usus, fructus, abusus), doctrina de common law enumeră mult mai multe, „spărgând” fiecare prerogativă clasică în componente mai simple. Astfel, Honoré găsește unsprezece asemenea prerogative. A se vedea A.M. Honoré, Ownership, în A.G. Guest (ed.), Oxford Essays in Jurisprudence, Oxford University Press, Oxford, 1961, p. 107-147.


Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM