Dacă dragoste nu e, nimic nu e… nici legătura personală cu copilul

Lavinia Tec1. Din filme

Pe platforma Netflix sunt disponibile două filme interesante având ca temă centrală familia și relațiile de familie.

Ce ne doream, o producție austriacă, prezintă testul de rezistență la care viața supune un cuplu: infertilitatea. Filmul este captivant pentru că în opoziție cu acest cuplu, – care, din dorința de a avea un copil, apelează fără succes la fertilizarea in vitro – este prezentat un alt cuplu în care nașterea întâiului născut a fost ”un accident”, nașterea celui de-al doilea a fost una programată, iar copiii sunt o piedică în calea fericirii părinților. Băiatul, adolescent, trăiește cu povara ”accidentului”, a “copilului nedorit”. E o povară care apasă atât de greu asupra lui încât dorește să își încheie socotelile cu lumea în care a intrat nepoftit. Femeia infertilă trăiește cu povara stigmatului, care apasă greu pe umerii ei. Cuplul fără copii – măcinat de acuzații nefondate privind infertilitatea, de culpabilizare și auto-culpabilizare, de tratamentul degradant de stimulare hormonală la care este expusă femeia, de deteriorarea vieții sexuale – asistă neputincios la spectacolul durerii, al suferinței unui copil provocată de lipsa de iubire și afecțiune a părinților. Durere într-un cuplu, durere și în celălalt. Nefericire într-un cuplu, nefericire în celălalt. Coloana sonoră din film e minunată și atent aranjată pentru stările emoționale, trăirile interioare ale personajelor. Morala: fericirea unui cuplu nu depinde de existența sau inexistența copiilor în viața lor; dacă nu sunt priviți ca accidente sau accesorii, copiii pot fi fericiți iar părinții împliniți. Aș fi tentată să-L iau la întrebări pe Dumnezeu: e drept ce faci Tu? e justă alegerea Ta? să dăruiești un copil unora necalificați ca părinți, să refuzi să dăruiești altora mai calificați? Dar nu o pot face. Întâi, pentru că eu însămi sunt o mamă imperfectă. Apoi, pentru că am fost și sunt un copil imperfect. În fine, pentru că la cabinet și în instanță am înțeles și am văzut că viața bate filmul. Deci, înainte de a judeca, fiecare ar trebui să se uite în grădina lui, la arborele vieții sale.

Life Itself este un film care prezintă câteva povești de familie în care trauma pierderii este generațională. În cele trei povești de familie, tații par să fie niște ticăloși. Unul se sinucide, pe fondul unei depresii provocate de moartea soției. Nu conta că își lăsa orfană fetița de 6 luni. Altul, lipsește din viața băiatului său și a soției sale, dăruindu-și timpul, afecțiunea și dragostea femeilor care intrau ușor și plecau la fel de ușor din viața lui. Ticălosul moare, iar fiul care-l disprețuia și ura, ajunge să se bucure de o moștenire impresionantă în calitate de unic successor. În fine, al treilea își abandonează copilul și soția din orgoliu, după ce șeful său – cel care moștenise averea tatălui ticălos – se implică în creșterea, sănătatea, educația și dezvoltarea copilului său. Abandonul se produce după ce sănătatea fizică, psihică și emoțională a copilului său fusese salvată chiar de șeful său, căruia îi reproșase la o băută că a acceptat moștenirea unui tată atât de ticălos, care și-a abandonat familia. Da, poate că este și asta o ticăloșie, să accepți averea celui pe care l-ai urât și disprețuit toată viața. Desigur, între timp, șeful ticălos a devenit erou pentru fiul său, cu banii moșteniți de la un ticălos mai bătrân. Și cum orgoliul masculin provoacă tot felul de conflicte interioare și exterioare, a socotit că e mai bine să-și lase soția și copilul în grija șefului.  Morala: viața ne păcălește, ne îndrumă greșit, zugrăvește un om ca erou, când ar putea fi un ticălos, sau ca ticălos când ar putea fi un erou; poate că acești ticăloși sau eroi ai poveștii noastre sunt doar figuranți care umplu cadrul, pentru ca eroii adevărați să poată trece în fundal; viața ne îngenunchează, dar dacă ne ridicăm și mergem un pas mai departe, cu siguranță vom găsi dragoste. Dar poate că morala este dezvăluită cel mai bine de textul melodiei Make You Feel My Love, interpretată de Bob Dylan, coloana sonoră a filmului.

2. Din viață

La data de 6-7 noiembrie, Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a organizat Conferința internațională bienală, ediția a XIII. Anul acesta, secțiunea de dreptul familiei a avut ca temă Interesul superior al copilului. Prezentările colegilor participanți – cercetători, cadre universitare, judecători, avocați – au fost extrem de interesante și au generat discuții aprinse. Desigur, se încălzea ecranul, nu atmosfera dintr-o sală de conferință. Iar nouă, spectatorilor de acasă, ne creștea temperatura pentru că nu puteam interveni în discuțiile fierbinți din paneluri referitoare la cauzele cu minori. Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit au fost următoarele problemele sesizate de participanți: lipsa unei proceduri special, coerente, clare, care să respecte principiul interesului superior al copilului; lipsa unei marje de apreciere a judecătorului în administrarea probelor în cauzele cu minori; necesitatea protejării copilului de stresul suplimentar celui provocat deja de conflictele dintre părinți, prin audieri și expertize inutile, uneori, și prin executarea silită a hotărârilor privind exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, au constituit miezul discuțiilor; importanța participării unui psiholog în cauzele cu minori.

*

Săptămâna trecută, la data de 12 noiembrie 2020, CEDO a soluționat cauza Honner c. France[1] (requête no 19511/16). Hotărârea este relevantă pentru dreptul familiei din perspectiva aplicării principiului interesului superior al copilului în cazul exercitării dreptului de a avea legături personale cu minorul. Altfel spus, din perspectiva soluționării cauzelor cu minori atunci când există tensiuni între drepturile copilului și drepturile terților.

În primul rând, motivarea hotărârii instanței de apel, Curtea de Apel din Paris, consemnată integral în hotărârea CEDO, este un bun model de urmat în ceea ce privește caracterizarea interesului superior al copilului. Spun asta pentru că, uneori, motivarea privind aplicarea principiului interesului superior al copilului in concreto este superficială, lipsită de consistență, mărginită la invocarea unei mantre ”este/nu este în interesul superior al copilului”.

În al doilea rând, instanța de apel și-a exercitat rolul activ, a administrat probele pe care le-a apreciat necesare, suficiente și concludente, fiind preocupată de grija de a nu-i provoca minorului o traumă în plus prin administrarea altor probe.

În al treilea rând, instanța franceză a avut curajul să rețină că legătura personală a copilului cu un terț, chiar dacă îi fusese o persoană foarte familiară, apropiată, este toxică pentru copil, periclitându-i sănătatea deosebit de fragilă.

În al patrulea rând, instanța franceză a luat în considerare faptul că relația conflictuală dintre cele două femei afectează sănătatea și echilibrul emoțional al copilului și a decis să-l extragă pe copil din mijlocul acestui conflict, refuzându-i reclamantei drepturile de vizitare și cazare.

Pentru aceste motive, am considerat că este utilă prezentarea motivării instanței de apel.

**

Speța este inedită. De data asta, ticălosul nu mai este un bărbat. Mă rog, dacă am în vedere dorința unui bărbat de a-și dona/ dărui sperma și dorința de a nu-și asuma paternitatea, ascunzându-se în spatele anonimatului, nu știu dacă acest tată biologic este un erou sau un ticălos. Reclamanta, doamna Honner, a dat naștere unui copil în anul 1995. Din anul 2000, aceasta a locuit împreună cu partenera sa de viață, doamna C., ocupându-se de creșterea copilului. Pentru că dorea să aibă un copil împreună, dar procrearea naturală era imposibilă, cuplul a recurs la reproducerea umană asistată medical în Belgia. Copilul a fost conceput cu donația de spermă a unui bărbat, tatăl fiind necunoscut. La 15 octombrie 2007, C. a dat naștere lui G. Nașterea a fost înregistrată la starea civilă de reclamantă. La data de 11 februarie 2008, reclamanta și-a luat concediu pentru creșterea copilului, mama care l-a născut continuându-și cariera profesională. La 4 ianuarie 2009, C. a întocmit un testament olograf în care a desemnat-o pe reclamantă drept tutore testamentar al fiului ei. La 8 aprilie 2009, cele două femei au încheiat un pact de solidaritate civilă (PACS), care a încetat în mai 2012. Pe fondul rupturii cuplului, doamna C. s-a opus continuării relațiilor dintre G. și reclamantă. Acesta din urmă a sesizat judecătorul instanței de familie, în temeiul articolului 371-4 din Codul civil (paragraful 14 de mai jos), cu o cerere de exercitare a dreptului de vizitare și cazare.

Hotărârea Tribunalului Créteil

Prin hotărârea din 24 decembrie 2013, Tribunalul Créteil a acordat reclamantei dreptul de vizitare și cazare, a luat în considerare în propunerea sa de contribuție la întreținerea copilului și a invitat părțile să participe la mediere. Instanța a apreciat că din probele administrate în cauză a rezultat că nașterea copilului corespundea unui proiect familial comun al cuplului și că reclamanta a investit în el încă de la nașterea lui G. De asemenea, instanța a reținut că nu s-ar putea contesta în mod serios faptul că reclamanta a locuit într-o manieră stabilă cu copilul și mama acestuia, că ea i-a asigurat educația și întreținerea și că a stabilit legături emoționale durabile cu ea, menționând în special că G. a poreclit-o „Maman Rachel”. Judecătorul a concluzionat că refuzul categoric al lui C. de a organiza orice întâlnire între reclamantă și G., pe atunci în vârstă de 6 ani, nu părea justificat și părea contrar intereselor copilului care avea dreptul la respectarea legăturile sale emoționale.

Hotărârea Curții de Apel din Paris

La 16 ianuarie 2014, doamna C. a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Ea a cerut Curții de Apel din Paris, în principal, să o anuleze în totalitate și, în subsidiar, să dispună efectuarea unei anchete sociale sau a unei anchete medico-psihologice. Totodată, reclamanta a solicitat extinderea drepturilor de vizitare și cazare, stabilirea unei penalități în cazul nerespectării dreptului de vizitare de către C. și, în subsidiar, în așteptarea raportului de expertiză, un drept de vizită organizat într-un loc public.

Prin hotărârea din 5 iunie 2014, Curtea de Apel din Paris a anulat hotărârea primei instanțe și a considerat că nu este necesar să se stabilească relații între reclamant și copilul G., cu următoarea motivare:

„(…) Având în vedere că, în aplicarea articolului 371-4 alin. 2 din Codul civil, dacă este în interesul copilului, judecătorul instanței de familie stabilește condițiile relației dintre copil și terț, părinte sau nu, în special atunci când acest terț a locuit într-o manieră stabilă cu el și cu unul dintre părinții săi, i-a asigurat educația, întreținerea sau instalarea și a stabilit legături cu acesta afectiv durabil;

Având în vedere că nu se poate nega faptul că [reclamanta], care locuia cu doamna [C.] în momentul sarcinii, și-a încetat activitatea profesională după concediul de maternitate, în special pentru a crește copilul și pentru a avea grijă de el zilnic în timp ce mama lui lucra; că în acest context [reclamanta] a crescut copilul mai mult de patru ani; copilul o apela „mama Rachel”; că totuși [reclamanta] nu a fost beneficiarul unei delegări a autorității părintești;

Având în vedere că relațiile dintre femei s-au deteriorat deja cu mai mult de un an înainte de separarea lor în mai 2012; că implicarea [reclamantei] în educația copilului a fost de așa natură încât a criticat-o pe doamna [C.] pentru că a vorbit cu fiul ei despre dificultățile legate de faptul că acesta urina în absența ei;

Având în vedere că, după despărțire, până în august 2012, [reclamanta] a continuat să aibă grijă de copil după programul de la grădiniță și miercurea, în ciuda dificultăților sale personale și a spitalizării sale în urma anunțului de separare făcut de doamna [C.]; că, în urma înrăutățirii dificultăților de relaționare dintre cele două femei, doamna C. s-a opus relației [reclamantei] cu fiul ei; că încercările de mediere au eșuat;

Având în vedere că copilul [G.] este descris ca un copil fragil; că se află sub supraveghere medicală din februarie 2011 pentru o boală a sângelui „trombocitopenie”, ale cărei manifestări vizibile constau în prezența unor hematoame semnificative pe membre; că copilul este urmărit de un psihoterapeut din cauza dificultăților de limbaj și a reapariției enurezisului și encoprezisului;

Având în vedere că relațiile dintre cele două femei au devenit paroxistice în urma deciziei executorii a judecătorului instanței de familie care impune drepturi regulate de vizitare și cazare în timpul weekend-urilor impare și în timpul jumătății vacanțelor școlare; că [reclamanta], [sic] a depus șase plângeri pentru nereprezentarea unui copil; că din toate mărturiile și mesajele dintre cele două femei rezultă că tensiunea care domnește între ele, incapacitatea lor de a dialoga fără agresivitate, îl pune pe copil [G.] într-o situație traumatică și de culpabilizare pentru el știind că au loc tot felul de scene în care cele două gesticulează în fața școlii în prezența terților și a membrilor corpului didactic, mama plângând în special în fața copilului și [reclamanta] scoțând hainele cumpărate de ea la sfârșitul drepturilor de vizitare și cazare;

Având în vedere că rezultă atât din rapoartele poliției, cât și din mărturia psihoterapeutului care l-a urmărit pe copil în urma comunicării de către mama sa a deciziei judiciare de stabilire a unui drept de vizită și cazare, că [G .] refuză să meargă acasă la reclamantă și că mulți oameni, inclusiv [reclamanta] și doamna [C.] au observat umezirea patului copilului în momentul întâlnirii sau când se aducea în discuție acest subiect; că psihoterapeutul menționează că a observat enurezisul în timp ce copilul vorbea despre refuzul său de a merge la [reclamantă];

Având în vedere că rezultă din certificatul din 11 ianuarie 2014 al doamnei [Ca.], psiholog clinician care urmărește copilul din decembrie 2012, că „[G.] îi cere ajutor, că nu vrea să meargă la Rachel, că începe să aibă neliniști și să ude din nou patul chiar înainte de plecarea la școală, că întreabă dacă este ziua în care trebuie să vină și să-și imagineze cum s-ar putea ascunde”; că psihoterapeutul își exprimă stresul și îngrijorarea cu privire la echilibrul copilului;

Având în vedere că medicul care tratează copilul, dr. [F.], atestă pe 16 ianuarie 2014 că „[G.] care se prezintă foarte anxios, îmi spune că nu vrea să meargă la școală și vrea să rămână cu mama sa pentru că se teme că Rachel va veni să-l ia după școală. Acest copil mi se pare deranjat de noile elemente care au apărut în viața lui cotidiană până acum pașnică;”

În timp ce în weekendul din 31 ianuarie 2014, [reclamanta] a reușit să-l întâmpine pe copil acasă după un schimb de gesturi în fața școlii, copilul refugiindu-se în brațele mamei sale, urinând pe el și plângând; că totuși weekendul a decurs bine conform martorilor prezenți; că fiul [S.] al [reclamantei], acum adult și care trăiește independent, atestă bunăstarea și bucuria copilului în prezența lor; că totuși Dr. [F.] a observat pe 5 februarie 2014 prezența unui hematom pe frunte și pe piciorul stâng și a menționat că copilul i-a spus că nu vrea să se întoarcă să o vadă pe Rachel pentru că îl roagă să-și sune mama;

Având în vedere că trebuie remarcat faptul că [S.] nu a participat la proceduri și nu solicită organizarea de întâlniri cu copilul [G.];

Având în vedere că din toate aceste evenimente rezultă faptul că acest băiețel în vârstă de șase ani, implicat într-un un conflict de loialitate față de mama sa și fosta sa parteneră, arată o ostilitate sinceră față de obligația de a merge acasă la reclamantă în cadrul exercitării acesteia a drepturilor de vizitare și de cazare, prezintă de la stabilirea acestor întâlniri manifestări somatice severe;

Prin urmare, nu este în interesul principal al copilului să continue aceste întâlniri care sunt prea traumatice pentru el, indiferent de legăturile de afecțiune legitimă pe care [reclamanta] le poate avea față de el; că, prin urmare, instanța consideră necesar să anuleze hotărârea recurată și să spună că nu ar trebui să existe relații între copil [G.] și [reclamantă] chiar înainte de orice examen medical-psihologic sau psihiatric suplimentar, instanța având informații suficiente pentru a evalua pericolul pentru acest copil în menținerea unor astfel de întâlniri în climatul pasional și nerezonabil care există între cei doi foști însoțitori (…).

Curtea de Casație

Reclamanta a formulat recurs la 26 decembrie 2014 împotriva hotărârii Curții de Apel din Paris din 5 iunie 2014. Ea a criticat hotărârea instanței de apel pentru nemotivare. Curtea de Casație a respins recursul.

Hotărârea CEDO

Reclamanta s-a adresat Curții pentru încălcarea art. 8 din Convenție.

Curtea a apreciat:

–  că problema existenței sau absenței vieții de familie este în primul rând o chestiune de fapt, care depinde de existența unor legături personale strânse. Noțiunea de „familie” menționată la articolul 8 se referă nu numai la relațiile bazate pe căsătorie, ci și la alte legături de „familie” de facto, atunci când părțile conviețuiesc fără nicio legătură conjugală sau când alți factori demonstrează că o relație are o consistență suficientă. Se acceptă astfel de către Curte, în anumite situații, existența unei vieți de familie de facto între un adult sau adulți și un copil în absența unor legături biologice sau a unei legături recunoscute legal, cu condiția să existe legături personale efective. În acest sens, Curtea face trimitere la hotărârea din cauza Paradiso și Campanelli împotriva Italiei[2]. Curtea este de acord că relația dintre două femei care trăiesc împreună sub regimul pactului de solidaritate civilă și copilul pe care cea de-a doua l-a conceput prin procreare asistată medical și l-a crescut împreună cu partenera ei a fost analizată în sensul unei „vieți de familie” conform articolului 8 al Convenției[3] (a se vedea X și alții împotriva Austria [GC], nr. 19010/07, § 95, CEDO 2013 și Gas și Dubois împotriva Franței (dec.), nr. 25951/07, 31 august 2010).

– în speță nu ar exista vreo ingerință în viața de familie a părților, deoarece, deși articolul 8 al Convenției vizează în esență protejarea individului împotriva unei eventuale intervenții arbitrare din partea autorităților publice, acesta creează, de asemenea, obligații pozitive inerente „respectului” efectiv pentru viața de familie[4]. Apoi Curtea observă faptul că legătura dintre G. și reclamantă este îngreunată nu rezultă dintr-o decizie sau un act al unei autorități publice, ci este consecința separării acesteia de C.. Totodată, se poate observa că judecătorul național nu a suprimat dreptul reclamantei de vizită și cazare de care ar putea beneficia cu privire la G., ci a respins cererea formulată de aceasta pe baza celui de-al doilea paragraf din art. 371-4 din Codul civil, care oferă judecătorului instanței de familie posibilitatea de a stabili condițiile exercitării dreptului la legături personale dintre un copil și alte persoane decât ascendenții acestuia, dacă acest lucru este în interesul copilului. Curtea face trimitere la cazurile Moretti și Benedetti și V.D. și alții c. Rusia[5], care se refereau la menținerea unei legături familiale de facto între adulți și copii și pe care le-a examinat din punctul de vedere al obligației pozitive a statelor părți de a garanta persoanelor aflate în jurisdicția lor respectarea efectivă a vieții lor de familie, mai degrabă decât în ​​ceea ce privește obligația lor de a nu interfera cu exercitarea acestui drept.

– că atât în ​​materie de obligații pozitive, cât și în materie de obligații negative, trebuie să se țină seama de echilibrul echitabil care trebuie atins între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu. De asemenea, în ambele cazuri, statele părți se bucură de o anumită marjă de apreciere, care este în general largă atunci când autoritățile publice trebuie să găsească un echilibru între interesele private și publice concurente sau între diferitele drepturi protejate de convenție. Totuși, acesta a fost cazul în speță, mai ales că problema nu era doar dreptul la respectarea vieții de familie a reclamantului, ci și principiul interesului superior al copilului și drepturile lui G. în ceea ce privește articolul 8 al Convenției precum și drepturile lui C. în temeiul acestei dispoziții;

– că legislația franceză prevede posibilitatea unei persoane care a dezvoltat o legătură familială de facto cu un copil de a obține măsuri menite să păstreze această legătură. Articolul 371-4 din Codul civil permite judecătorului instanței de familie să stabilească termenii relațiilor dintre un terț și un copil dacă acesta este interesul lui, în special atunci când terțul a locuit într-un mod stabil el și unul dintre părinții săi au asigurat educația sau întreținerea sa și au stabilit legături emoționale durabile cu el. Această dispoziție se aplică în special atunci când, ca și în speță, un cuplu se separă iar unul dintre soți a dezvoltat o legătură de familie cu copilul celuilalt;

– că, efectuând această examinare, Curtea de Apel din Paris a considerat că întâlnirile dintre reclamant și copil erau prea traumatizante pentru acesta din urmă și că, prin urmare, nu se urmărea interesul lui. Decizia sa se bazează, așadar, pe interesul superior al copilului;

– că hotărârea Curții de Apel din Paris este motivată cu atenție, în special în ceea ce privește caracterizarea interesului superior al copilului. Curtea de apel a menționat că G., un copil fragil, se afla într-o situație traumatizantă și inadecvată, în centrul unui conflict între reclamantă și mama sa biologică;

– că prezenta cauză se distinge de V.D. și altele c. Rusia și Moretti și Benedetti c. Italiei, în care Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 8. Primul dintre aceste cazuri a vizat în special cazul unei persoane care a fost lipsită de posibilitatea de a menține legătura familială a facto care s-a dezvoltat între ea, în calitate de tutore, și un copil după întoarcerea acestuia din urmă la părinți. Concluzia Curții se bazează în special pe faptul că, din moment ce legislația rusă nu deschide această posibilitate persoanelor fără o legătură biologică cu copilul, instanțele naționale au respins cererea reclamantului de organizare a contactelor, fără a lua în considerare nici măcar circumstanțele cazului sau caracterizarea interesului superior al copilului. Cauza Moretti și Benedetti a vizat situația părinților adoptivi care au inițiat fără succes proceduri pentru adoptarea unui copil aflat în grija lor. Constatarea de către Curte a unei încălcări se bazează în special pe faptul că judecătorul național nu a motivat decizia sa de a respinge cererea de adopție.

– că în prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta critică hotărârea Curții de Apel pentru aprecierea probelor; cu toate acestea, Curtea consideră că nimic nu sugerează că instanța de recurs nu a ținut seama de probele prezentate de reclamantă. Totodată, Curtea reamintește că recunoaște că statele părți au o marjă de manevră foarte largă în administrarea probelor, cu condiția să nu se ajungă la decizii arbitrare, și că este de competența instanțelor naționale să aprecieze valoarea probatorie a elementelor care le-au fost prezentate[6];

-că, în ceea ce privește punctul de vedere al reclamantei, potrivit căruia Curtea de Apel din Paris ar fi putut organiza, alternativ, întâlniri între G. și ea, ceea ce ar fi făcut posibilă menținerea legăturii lor, acesta se opune faptului că instanța respectivă a a considerat că, având în vedere relația deosebit de conflictuală dintre cele două femei și că această tensiune l-a plasat pe copil într-o situație traumatizantă, nu era în interesul său o asemenea măsură;

– la final, Curtea arată că înțelege suferința pe care situația în cauză și răspunsul dat acesteia de către Curtea de Apel din Paris i-au provocat-o reclamantei, dar apreciază că drepturile sale nu pot avea prioritate asupra interesului superior al copilului. Prin urmare, având în vedere și marja largă de apreciere disponibilă, statul pârât nu a neglijat obligația sa pozitivă de a asigura respectarea efectivă a dreptului reclamantei la viața sa de familie și nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție.

3. În loc de concluzii

Separarea părinților conduce la separarea copiilor de unul dintre părinți. Însă această dublă ruptură – în relația dintre părinți, în relația dintre părinți și copil – produce o a treia: rupe inima de copil în două: jumătate pentru tata, jumătate pentru mama sau jumătate pentru mama 1/tata 1, jumătate pentru mama 2/tata 2. Câtă durere și respingere și autoculpabilizare și furie și nesiguranță se ascund într-o inimă de copil, știe doar cel care a trecut printr-o astfel de situație. Cum ar putea să înțeleagă un copil că dragostea dintre părinții săi s-a sfârșit, că dragostea a făcut obiectul unui contract cu durată determinată? Cum ar putea un copil să înțeleagă absența dragostei?

Ceea ce nu înțeleg părinții este că inima frântă a unui copil nu poate fi vindecată cu jucării, cu haine, alimente, călătorii nici măcar atunci când acestea sunt de lux, ci cu multă dragoste manifestată în relația cu el. Asta ar fi ceva ce nu ar trebui să se sfârșească niciodată. Căci, ceea ce îl poate ridica pe copilul îngenuncheat de viață sau de părinți și îl poate ajuta să meargă mai departe este dragostea.

Uneori, părinții pot pune în pericol sănătatea psihică și echilibrul emoțional al copiilor prin conflictele dintre ei. Numai că educația părinților în materie de ”parentalitate” nu poate fi făcută de judecător, cu ocazia soluționării conflictelor dintre ei în care sunt implicați minorii. Ceea ce poate face judecătorul este să îl protejeze pe copil de o asemenea relație conflictuală, urmărind astfel interesul superior al copilului.

Alteori, în războiul judiciar dintre părinți, copilul poate deveni o victimă. Atunci, singurul lui „protector„ în cursul procesului este judecătorul, care are puterea de a dispune administrarea probelor care nu sunt traumatizante pentru copil sau în condiții în care să-l protejeze de stres.

Nu știu câți judecători conștientizează importanța verdictului lor asupra destinelor copiilor de azi, viitorilor adulți de mâine. Pentru că, nu-i așa, un judecător poate fi pentru un copil – o ființă atât de fragilă – un erou sau un ticălos! Vă rog să mă iertați!

*

Apostolul Pavel scrie în prima Epistolă către Corinteni, în capitolul 13, că dacă nu am dragoste, nu sunt nimic, dacă nu am dragoste, toate faptele bune pe care le-aș face, nu mi-ar folosi la nimic. Și dragostea despre care vorbește Apostolul Pavel este așa: îndelung răbdătoare, plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Drept e, însă, că asta nu se învață la școală. Poate că așa se explică absența dragostei din multe relații.


[1] CEDO, 12 noiembrie 2020, cauza nr. 19511/16.
[2] CEDO, 24 ianuarie 2017, cauza nr. 25358/12.
[3]CEDO, 19 februarie 2013, cauza X și alții c. Austriei, nr. 19010/07; CEDO, 31 august 2010, cauza Gas și Dubois c. Franței, nr. 25951/07.
[4] CEDO, 27 aprilie 2010, cauza Moretti și Benedetti c. Italiei, nr. 16318/07.
[5] CEDO,9 aprilie 2019, cauza V.D și alții c. Rusiei, cauza nr. nr. 72931/10.
[6] A se vedea CEDO, 6 aprilie 2017, cauza Garçon și Nicot c. Franței, nr. 79885/12.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara