Despre oportunitatea unei ”mici reforme” a organizării Curții Constituționale

1. O scurtă introducere în temă

Demersul de față ne este prilejuit de o inițiativă legislativă de modificare a Legii nr. 47/1992 privitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dar și de mai recentele critici care s-au adus acesteia de actori politici importanți, inclusiv de deputați și senatori din partidul de guvernare și nu numai. Reamintim, în acest context, și frecventele referiri la necesitatea unei noi reforme constituționale, care ar urma să aibă în vedere și o nouă abordare cu privire la organizarea și atribuțiile instanței de control constituțional. Modificarea legii fundamentale este un demers laborios și dificil, întrucât o reformă constituțională implică o majoritate parlamentară de 2/3 din numărul parlamentarilor (art. 151 alin. 1 din Constituție).

Apropiatul scrutin electoral ar putea conduce la formarea unei majorități parlamentare care să facă posibilă o atare reformă. Propunerea de modificare a Legii nr. 47/1992, la care o să ne referim în contextul de față, încearcă să accelereze procesul de reformare a instanței de control constituțional.

Dar prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este aceea dacă o atare ”mică reformă” este indispensabilă în condițiile reglementărilor constituționale actuale. Principial, orice reformă este posibilă, în orice sistem juridic, chiar dacă soluțiile preconizate nu reprezintă un progres. Într-o democrație autentică, o reformă, indiferent de amplitudinea și obiectul ei, trebuie să îndeplinească și o condiție substanțială, anume aceea de a aduce corective importante unor soluțiii în vigoare și de a promova normativizări care să reprezinte un progres incontestabil, iar nu o ”ameliorare” determinată de interese politice conjuncturale.

Constituția este temelia oricărei construcții juridice solide și democratice, ea nu trebuie să fie modificată în funcție de împrejurări istorice sau politice efemere. Asemenea caracteristici trebuie să-i fie atribuite, într-o anumită măsură, și legii de organizare și funcționare a instanței de control constituțional. Aceasta din  urmă poate fi însă supusă unor ajustări normative necesare, fără însă a afecta substanța reglementărilor constituționale în materie.

Propunerea legislativă la care ne referim merită o analiză corespunzătoare, căci ea are ca obiect unele condiții privitoare la desemnarea în funcție a judecătorilor constituționali. Or, din acest punct de vedere Proiectul de lege ne sugerează normativizări care se îndepărtează de spiritul legii fundamentale, astfel cum ea a fost concepută în urmă cu aproape trei decenii.

Obiectivul Proiectului de lege este acela de reinstaurare practică, într-o formulă inedită și cu totul discutabilă, a controlului de constituționalitate prin intermediul judecătorilor de carieră. Adoptarea unui asemenea sistem ne va îndepărta în mod manifest de modelul european de justiție constituțională. O atare viziune nu constituie o premieră absolută. Reamintesc, în acest context, că dezbaterile din Constituantă pe marginea opțiunii între un sistem de control de constituționalalitate prin intermediul instanțelor judecătorești sau al unei instituții distincte, de genul consiliilor sau curților constituționale a constituit una dintre temele cele mai viu discutate[1]. Teza controlului de constituționalitate prin intermediul instanțelor judecătorești a fost reiterată, cu multă persuasiune, și de doctrina civilistă de dată foarte recentă[2].

2. O sumară analiză a propunerilor de modificare a Legii nr. 47/1992.

Cea mai importantă soluție ce ni se propune prin proiectul de lege[3], elaborat de către un deputat liberal, este aceea privitoare la desemnarea judecătorilor constituționali din rândul magistraților. Într-adevăr, potrivit art. 52 din Proiect, propus a fi introdus în lege după art. 51: ”(1)Președintele României numește judecătorii Curții Constituționale dintre magistrații care și-au depus candidaturile la Secretariatul general al Administrației Prezidențiale.

(2) Camera Deputaților și Senatul numesc, la propunerea Biroului permanent și pe baza raportului Comisiei juridice, motivat cu privire la toți candidații, în calitate de judecător al Curții Constituționale, magistratul care a întrunit votul majorității membrilor prezenți. Candidaturile se depun la Secretariatele generale celor două camere ale Parlamentului”.

Din prevederile reproduse mai sus rezultă că judecători ai Curții Constituționale pot fi numiți numai cei care fac parte din magistratură: judecători și procurori. Redactarea celor două texte nu permit o altă interpretare. Dar acest lucru este valabil numai în măsura în care privim aceste texte în mod singular și fără o analiză a celorlalte norme ce ni se propun și mai ales a Expunerii de motive.

În același timp, nu putem ignora faptul că potrivit art. 51 alin. 2 din Proiect: ”Judecătorul numit ca judecător al Curții Constituționale este suspendat de drept din funcție pe durata mandatului”. Or acest text poate sugera o altă soluție anume aceea că doar judecătorii pot fi numiți ca judecători ai Curții Constituționale. Fără îndoială că o atare concluzie nu trebuie absolutizată, fiind posibil ca inițiatorul să fi urmărit ca soluția suspendării din funcția să fie aplicabilă numai judecătorilor, iar nu și procurorilor. Am fi tentați să credem că aici este vorba de o simplă inconsecvență, dar una deosebit de semnificativă, din păcate. Iar nedumerirea noastră, poate una prea subiectivă, ce nu se poate ridica la nivelul de înțelegere al inițiatorului, este întreținută și de prevederile celui de-al treilea alineat al textului antereferit. Potrivit acestei norme: ”Postul ocupat de magistrat la momentul numirii ca judecător al Curții Constituționale este rezervat în mod obligatoriu. La încetarea mandatului de judecător al Curții Constituționale, magistratul are dreptul de a reveni pe postul deținut anterior numirii”. Or, în atare condiții inițiatorul a fost probabil tentat, într-un anumit moment, să pună semnul egalității între calitatea de a magistrat și cea de judecător. O altă explicație este greu de justificat din punct de vedere doctrinar. Iar sub acest aspect ne apare evident că inițiatorul nu a ținut seama de clarificările pe care, din acest punct de vedere, le aduce Proiectul de lege privind statutul magistraților.

Din păcate ambiguitățile semnalate, în termeni poate mai puțin energici decât s-ar fi cuvenit, sunt întreținute și de către Expunerea de motive la Proiectul de lege ce formează obiectul analizei noastre. Rămânând la problema în discuție nu putem să nu observăm unele aserțiuni importante din Expunerea de motive. În acest sens remarcăm că inițiatorul susține că: ”În aplicarea principiului constituțional al echilibrului puterilor în stat este necesar ca activitatea de jurisdicție constituțională să revină puterii judecătorești, astfel că este necesară intervenția legislativului, nu în domeniul legii constituționale de revizuire a Constituției, ci în domeniul legii organice de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale”. Dar și un alt pasaj din Expunerea de motive este la fel de semnificativ și el are multe conotații pe care o să încercăm să le deslușim în continuare. Într-adevăr, inițiatorul mai remarcă că pentru concretizarea principiilor constituționale la care s-a referit și pe care le-am evocat mai este necesar, printre altele, ca ”judecătorii care candidează pentru funcția de judecător al Curții Constituționale să aibă avizul Consiliului Superior al Magistraturii ca garant al independenței justiției”.

Or, din aceste din urmă prevederi ce ne sunt propuse de inițiator rezultă că acesta a avut în vedere doar posibilitatea de numire în funcția de judecător la Curtea Constituțională a membrilor puterii judecătorești, adică a judecătorilor. Fără îndoială că expunerea de motive a unui act normativ este importantă și este una dintre metodele de interpretare a unei norme legislative, întrucât din cuprinsul ei se pot desprinde cu mai multă precizie intențiile legiuitorului. Dar dacă aceasta este interpretarea corectă atunci trebuie să recunoaștem că o atare abordare este una evident discriminatorie și inadmisibilă față de procurori cărora trebuie să le recunoaștem calitatea de magistrați, fără ca aceasta să inducă o confuzie inadmisibilă între cele două funcții fundamental distincte pe care le realizează cele două categorii de magistrați. Referirea inițiatorului la puterea judecătorească induce aceeași concluzie.

Numai că din dorința de a realiza o ”motivare exemplară” a propunerii legislative inițiatorul dă dovadă de o mare inconsecvență în cea ce privește ”instrumentarul conceputal” cu care operează. Din acest punct de vedere ni se pare surprinzătoare o altă constatare din Expunerea de motive, anume aceea că: ”Actualmente în modul de interpretare a dispozițiilor constituționale suntem în situația în care două puteri ale statului, legislativă și executivă, și-au asumat prerogativele puterii judecătorești, jurisdicția constituțională revenidnu-le prin modul de desemnare a judecătorilor constituționali”. Ar trebui ca din acest punct de vedere să-i reamintim inițiatorului că puterea judecătorească nu face numiri în funcții publice la alte autorități, ci are doar aptitudinea legală de a soluționa, cu putere de lucru judecat, litigiile civile (lato sensu) și penale ce-i sunt supuse spre soluționare[4]. Iar o numire în funcție nu echivalează cu exercitarea unei jurisdicții. O susținere contrară implică concluzii cu total inacceptabile din punct de vedere practic, dar și doctrinar. Într-un stat de drept există varii numiri sau alegeri în funcții publice, ceea ce nu înseamnă însă că autorul unor asemenea desemnări, indiferent care ar fi ele, exercită funcții – executive sau judiciare – ce nu țin de domeniul activității sale. Aserțiunea noastră vizează, desigur, acele desemnări în funcție care se dispun de autorități sau instituții ce aparțin unei alte structuri organizaționale decât cea la care se face numirea.

Abordarea inițiatorului este una cu total surprinzătoare și în raport cu reglementările corespunzătoare din marea majoritate a marilor democrații europene (Franța, Italia, Spania, Germania, Austria, etc.) în care judecătorii curților sau consiliilor constituționale sunt numiți de puterea executivă și de cea legislativă. Să fi exercitat și în aceste mari democrații europene puterea executivă și cea legislativă atribuții specifice puterii judiciare? Pe bună dreptate un cunoscut magistrat observa foarte recent că în unele țări există membri ai puterii judiciare care au fost desemnați în curțile constituționale, dar “în nici o țară care a urmat modelul kelsian nu există o majoritate alcătuită din judecători de carieră”. De aceea autorul la care ne referim consideră, în mod întemeiat, propunerea ”neobișnuită și chiar insuficient argumentată”[5].

Proiectul de lege supus dezbaterii Parlamentului nu face altceva decât să normativizeze o reglementare care să reinstituie un control al constituționalității legilor de către puterea judecătorească. O atare intenție este evidentă și rezultă cu destulă claritate și din Expunerea de motive la care ne-am referit deja. Or, Adunarea Constituantă din anul 1991 a respins o atare soluție și a promovat modelul european (kelsian) de control al constituționalității legilor. Dacă Proiectul de lege ar fi adoptat în forma propusă de inițiator, intenția Constituantei ar fi ignorată în mod grav și abuziv, realizându-se pe o cale ocolită și pernicioasă un control constituțional ce nu a fost imaginat de Adunarea Constituantă. Abilitatea inițiatorului nu este de ignorat pentru că ea s-ar concretiza în menținerea unui creuzet constituțional identic, dar cu un conținut fundamental diferit.

În opinia noastră, Proiectul de lege antereferit cuprinde și un potențial semnificativ de neconstituționalitate și socotim că adoptarea lui nu va putea trece de un control riguros de constituționalitate. Iar din acest punct de vedere mai multe prevederi ar putea fi supuse unui atare control de constituționalitate.

O primă asemenea prevedere este cea privitoare la posibilitatea de numire în funcție de judecători la Curtea Constituțională numai a judecătorilor, nu și a procurorilor, astfel cum am arătat. Reamintesc în acest context că actuala Curte Constituțională a declarat ca neconforme cu legea fundamentală și prevederile art. 52 alin. 1) din Legea nr. 303/2004 privitoare la numirea în funcția de judecător la Curtea Constituțională numai a judecătorilor care aveau o vechime în ultimii ani de cel puțin 2 ani în funcția de judecător la un tribunal sau la o curte de apel (text în vigoare la data exercitării controlului de constituționalitate). Curtea a considerat că o atare reglementare este discriminatorie în raport cu procurorii[6].

Discutabile sub aspectul constituționalității lor sunt și prevederile ce impun avizul Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor de la Curtea Constituțională. Reamintesc că în litera art. 52 alin. 4) din Proiect un atare aviz este unul conform. În adevăr, potrivit acestui text: “Lipsa avizului sau avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii duce la respingerea cererii de candidatură”. Prin urmare, existența unui aviz conform din partea Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă o condiție indispensabilă a numirii în funcția de judecător al Curții Constituționale.

Legea fundamentală nu i-a atribuit însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a emite avize conforme pentru numirea în funcție a judecătorilor Curții Constituționale. Mai mult, art. 133 alin. 1) din Constituția României îi conferă Consiliului Superior al Magistraturii doar atribuția de a propune Președintelui României ”numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii”, iar nu și a judecătorilor de la Curtea Constituțională. Având în vedere funcțiile Curții Constituționale și faptul că ea este o jurisdicție constituțională autonomă apreciem că abordarea inițiatorului nu poate fi reputată ca una rațională și justificată în plan normativ. Este adevărat că, potrivit art. 133 alin. 4) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii poate exercita și alte atribuții ”stabilite prin legea sa organică”. Or, nici din reglementarea actuală – Legea nr. 317/2004 – și nici din Proiectul de lege privind Consiliul Superior al Magistraturii nu rezultă vreo atare atribuție a acestuia. Prin urmare noi apreciem că și din această perspectivă Proiectul de lege analizat este afectat de un viciu grav de neconstituționalitate.

Dar ceea ce este și mai grav este faptul că reglementarea propusă ignoră în mod flagrant dispozițiile art. 142 alin. 3) din legea fundamentală, în sensul că restrânge în mod cu total nejustificat și neconstituțional dreptul autorităților nominalizate de text de numire a judecătorilor de la instanța de control constituțional. Într-adevăr, o atare prerogativă este acordată de Constituanta originară Președintelui României și celor două camere ale Parlamentului. Simpla lectură a textului menționat ne conduce la concluzia că legea fundamentală nu instituie restricții sau limitări în privința numirilor în funcția de judecător la Curtea Constituțională, cu excepția celor de ordin profesional statuate de art. 143 din legea fundamentală. O sumară analiză a lucrărilor Constituantei ar fi condus la concluzia că legiuitorul nu a urmărit impunerea vreunui aviz din partea altor autorități în ceea ce privește numirile la care ne referim. Or, și din această perspectivă Proiectul este vădit neconstituțional. El instituie și o anumită discriminare între președintele României și cele două camere ale Parlamentului, aspecte care socotim că nu au fost observate de inițiator.

Constatăm că Președintele României numește judecătorii (judecătorul) ”dintre magistrații care și-au depus candidaturile la Secretariatul general al Administrației Prezidențiale”. Din formularea art. 52 alin. 3) din Proiect rezultă că, în cazul numirilor de Senat și Camera Deputaților, judecătorii depun cererile de candidatură însoțite de curriculum vitae, avizul Consiliului Superior al Magistraturii și actele doveditoare că îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, la Secretariatele generale ale celor două camere. Camera Deputaților și Senatul numesc, ”la propunerea Biroului permanent și pe baza Raportului Comisiei juridice, motivat cu privire la toți candidații, în calitate de judecător al Curții Constituționale, magistratul care a întrunit votul majorității membrilor prezenți”. Din corelarea acestor prevederi legale rezultă că intenția inițiatorului a fost aceea de a impune necesitatea unui aviz conform numai pentru numirile dispuse de cele două camere ale Parlamentului. Soluția rezultă din faptul că obligativitatea avizului este consacrată de Proiect după prevederile privitoare la numirile ce pot fi dispuse de Senat și Camera Deputaților.

În același registru de neconstituționalitate se înscriu și prevederile privitoare le exigențele prevăzute pentru numirea în funcția de judecător la Curtea Constituțională: ”pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior” (art. 143 din Constituție). Textul propus de Proiectul de lege în discuție este mult mai restrictiv decât cel constituțional antereferit. Astfel, personalul didactic din învățământul universitar nu mai este menționat de Proiect. Dar referirea Proiectului doar la judecători și la magistrați (în unele dintrel textele propuse) exclude toate celelalte categorii de profesioniști ai dreptului. Or, acest lucru conduce la o limitare inadmisibilă a dreptului unor juriști de a accede la o funcție de judecător la Curtea Constituțională, ceea ce nesocotește atât litera cât și spiritul art. 143 din legea fundamentală. Or, și această limitare va determina, în eventualitatea unui control de constituționalitate, repudierea textelor analizate.

3. Scurte concluzii

Inițiativa legislativă  care a format obiectul demersului de față scoate în evidență formularea unor propuneri de normativizare ce au ca scop o ”mică reformă” a Curții Constituționale, având ca obiect modul de desemnare a judecătorilor acestei instituții. Pe o cale simplă și ocolită se urmărește în fapt evitarea unor soluții ce ar trebui normativizate printr-o reformă constituțională, iar nu printr-o lege organică. Se pare că ”timpul nu mai are răbdare” pentru a se organiza practic o altă instanță de control constituțional, mai transparentă și fără o anumită ”culoare politică”. Această din urmă aserțiune, în mare parte inexactă, nu ne aparține[7].

Un fapt nu poate trece însă neobservat, anume acela că pe o cale ocolită se urmărește revenirea la sistemul de control al constituționalității legilor prin intermediul judecătorilor de profesie. În atare condiții, este evident că în fapt Curtea Constituțională nu va deveni decât o anexă a puterii judecătorești sau o nouă secție a Consiliului Superior al Magistraturii. Aceasta deoarece avizul conform impus de Proiect pentru numirea judecătorilor de cele două camere ale Parlamentului nu poate conduce la o altă concluzie decât cea evocată.

Dar și sub aspectul pretinsei transparențe soluțiile promovate de inițiator rămân sub semnul discuției sau, poate mai riguros, al unor alegațiuni formale, lipsite de conținut, și caracteristice unor abordări de natură a oculta scopul real al reglementării. În acest sens, remarcăm referirea inițiatorului în cuprinsul Expunerii de motive la faptul că instanța de control constituțional este ”subordonată caracterului politic al acesteia, amprenta politicului fiind puternic simțită în fiecare decizie a curții.”. Or, din acest punct de vedere propunerea legislativă nu renunță la numirea judecătorilor de către Președintele României și de cele două camere ale Parlamentului. Și nici nu credem că în această privință există soluții providențiale, un atare sistem de numire fiind agreat de marea majoritate a sistemelor constituționale democratice.

În acest context nu putem să nu observăm că inițiativa legislativă la care ne referim ne propune și abrogarea art. 5 alin. 5) din Legea nr. 47/1992 privind Curtea Constituțională, text ce impune audierea candidaților de către Comisia juridică și de către plenul Camerei. Această soluție a fost promovată chiar în forma inițială a legii de organizare și funcționare a Curții și păstrată până în prezent. Proiectul de lege inițiat de deputatul liberal nu mai păstrează această soluție. Or, reglementarea actuală oferă o bună transparență procesului de desemnare a judecătorilor de la Curtea Constituțională. Soluția nu credem că este una întâmplătoare, ci una ce se înscrie în rândul unor măsuri ”novatoare” cu caracter mai mult politic decât juridic.

Pe de altă parte, Proiectul de lege, în pofida argumentelor folosite în Expunerea de motive, nu aduce nicio schimbare notabilă în ceea ce privește subiecții instituționali care sunt îndreptățiți să facă numirile de la Curtea Constituțională. El reusește doar ”performanța” de a ne oferi o soluție unică în peisajul constituțional european și chiar internațional.

Viciile de neconstituționalitate ale Proiectului de lege sunt substanțiale și nu credem că pot fi asanate nici în cadrul procedurii de adoptare a legii, în măsura în care se dorește menținerea modelului propus de desemnare a judecătorilor Curții Constituționale.

Proiectul de lege are și serioase carențe de ordin redacțional, conceptual și de tehnică legislativă. Derapajele conceptuale ale Proiectului sunt manifeste și se concretizează, în esență, prin folosirea alternativă a termenului de judecător și a celui de magistrat într-un contex ce poate sugera abordări diferite, dar și prin atribuirea puterii executive și legiuitoare a unor pretinse funcții judiciare. Modul de abordare al inițiatorului ne amintește de situația regretabilă și surprinzătoare a unui candidat ministerial care nu reușea să determine conținutul sintagmei ”sistem judiciar” în raport cu alte concepte juridice.

În încheierea acestor considerații nu putem să nu reamintim faptul că actualul sistem de control al constituționalității legilor a fost apreciat în mod deosebit de grupurile de parlamentari și de experți cu care Comisia de redactare a Proiectului de Constituție a avut reuniuni de lucru, fiind salutat faptul că România s-a alăturat țărilor occidentale care au receptat sistemul kelsian de control al constituționalității legilor. O apreciere deosebită a fost făcută și de Comisia de la Veneția, dar și de către Centrul ONU de la Geneva unde a fost prezentat pentru prima dată Proiectul nostru de Constituție.

Pentru considerentele arătate socotim că ”reforma” propusă reprezintă un regres considerabil și nu evocă decât o dorință de legiferare cu orice preț, din motive ce nu au nicio legătură semnificativă cu stabilitatea legislativă și nici cu progresul juridic atât de des clamat de unele entități politice sau pretins apolitice. O soluție judicioasă, în această perspectivă, ar trebui să fie retragerea urgentă a unui asemenea proiect de lege.

Concluziile noastre nu se doresc a fi unele ce ar putea fi interpretate ca un elogiu nemărginit în privința activității instanței noastre de control constituțional. Doctrina a semnalat, cu deosebire în ultimii ani, unele excese ale Curții Constituționale, care ar trebui țărmurite prin modificări legislative care să evite transformarea judecătorului constituțional într-un veritabil legiuitor pozitiv[8].


[1] A se vedea pentru unele considerații I. Leș, Prin Lumea Dreptului și a Diplomației, universul Juridic, București 2020, p. 54-57. A se vedea pentru avantajele și dezavantajele celor două sisteme C. Ionescu, în C. Ionescu și C.A.Dumitrescu (coord.), Constituția României. Comentarii și explicații, p.1476-1488; I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat -, Ed. C. H. Beck, București 2006, p. 235-238.
[2] A se vedea pentru detalii M. Nicolae, M. Curtea Constituțională și impreviziunea. O lectura tot constituțională a Deciziei nr. 623/2016, In Honorem Dan Chirică, Între dogmatica dreptului și rațiunea practică, Ed. Hamangiu, București 2018, p. 614.
[3] Propunerea legislative a fost înregistrată la Camera deputaților la data de 16 noiembrie 2020
[4] A se vedea mai recent și C. Danileț, Pentru o altfel de CCR (partea a II-a): denumirea instituției și membrilor, apud https://www.juridice.ro/704062/pentru-o-altfel-de-ccr-partea-a-II-a-denumirea. Autorul propune însă schimbarea denumirii instituției în aceea de Consiliu Constituțional, soluție care, în opinia autorului, ar evita confuziile actuale. Precizez că această soluție a fost avută în vedere și de Comisia de redactare a proiectului de Constituție a României, însă Adunarea Constituantă, la propunerea deputatului Mircea Ionescu Quintus, a agreat, cu un vot compleșitor, propunerea acestuia de Curte Constituțională. A se vedea I. Leș, Prin Lumea Dreptului și a Diplomației, p. 55.
[5] C. Danileț, Pentru o altfel de CCR (partea I), apud https://www.juridice.ro/703840/pentru-o-altfel-de-ccr-partea-i.html
[6] A se vedea în acest sens Curtea Constituțională, dec. nr. 866 din 28 noiembrie 2006, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 5 din 4 ianuarie 2017.
[7]  O sumară incursiune în istoria Curții Constituționale ar conduce la concluzia că cei mai mulți președinți ai instituției au aparținut partidelor de dreapta. Astfel, de pildă, primul președinte al Curții Constituționale (deputatul Vasile Gionea) a provenit din Partidul Național Țărănesc, iar penultimul (Augustin Zegrean) a provenit din Partidul Democrat.
[8] A se vedea pentru unele reflecții doctrinare în acest sens: I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Editura Albatros, București 1997, p. 116-117;  M. Nicolae, Curtea Constituțională și impreviziunea. O lectura tot constituțională a Deciziei nr.623/2016, p. 614; I. Leș, Curtea Constituțională și noul Cod de procedură civilă, în In Honorem Dan Chirică. Între dogmatica dreptului și rațiunea practică, Ed. Hamangiu, București 2018, p.527.


Prof. univ. dr. Ioan Leș, Vicepreședinte Academia de Științe Juridice din România