2,189 citiri

In Honorem Emil Constantinescu. Anii noștri de studenție, aidoma viorelelor pe câmpuri

Pe Emil Constantinescu îl știu de peste 60 de ani, mai exact din toamna anului 1956 când, în urma unui concurs de admitere extrem de greu (1900 de candidați pe aproape 100 de locuri) am fost admiși la Facultatea de Drept a Universității „C.I. Parhon” din București.

Doamne, cât de departe sunt acei ani!

Am fost repartizați în aceeași grupă, care ne-a fost timp de patru ani și jumătate un fel de domiciliu comun. S-a întâmplat ca, în această grupă, să avem colegi, în marea lor majoritate, extrem de preocupați de pregătirea pentru viitoarea noastră profesie. Anul 1956 a fost unul special din punctul de vedere al înscrierii candidaților la examenul de admitere în sensul că s-a organizat pentru prima dată după 1948, anul reformei învățământului, un atare examen „la liber” – fără să existe condiții suplimentare la înscriere (origine socială, apartenență politică a părinților, ocupația etc.). Situația s-a „remediat” rapid (din anul următor până în anul 1990!). Pretextul a fost așa-numita „contra-revoluție” din Budapesta (din septembrie 1956), moment în care trupele sovietice au defilat cu tancurile în Budapesta, s-au operat arestări, iar revolta a fost rapid înăbușită. În România și în celelalte state comuniste, autoritățile de represiune au înăsprit măsurile de supraveghere. Au avut loc arestări, exmatriculări, prelucrări până noaptea târziu. Și din anul nostru a fost reținută o colegă, din câte-mi amintesc, era nepoata sau fata unui cunoscut profesor de litere, Perpessicius. Această introducere ex abrupto în viața studențească a avut darul de a ne apropia, ne-a unit în relația noastră colegială, ne-a obligat să fim atenți la modul în care comunicăm, în care ne raportăm la valorile tradiționale pe care le sădiseră părinții noștri – respectul reciproc, înfiriparea relațiilor de prietenie bazate pe criterii etice, grija asumată față de cei în nevoie etc.

Pe noi ne-a unit și o anumită teamă de viață, un sentiment de rătăcire în „marele oraș”, în care cei mai mulți nu călcasem până atunci. Venind, fiecare, dintr-o stare de libertate conferită de atașamentul față de „starea de natură” în care evoluasem, am hotărât să punem la cale doar cuceriri, victorii și nicio înfrângere. Mulți nici nu ne cunoscusem bunicii, aceștia sfârșiseră de tineri în marea încleștare, participanți, prin jertfa supremă, la înfăptuirea idealului realizării României Mari. Mai apoi, părinții noștri au plecat (unii pentru totdeauna) în cel de-al doilea mare război pentru aducerea între granițele istorice a provinciilor rupte cu forța, prin cârdășia ruso-germană. Patru ani am participat, alături de mamele noastre, înfruntând ocupația germană și, apoi, pe cea rusească, la un alt război, al nervilor, al așteptărilor febrile, mult mai măcinător, ca o pustie deznădejde, un adevărat traumatism psihic. Evocam deseori asemenea momente cu Emil Constantinescu, cu alți colegi, angajându-ne să nu uităm, să nu lăsăm ca uitarea să acopere totul cu pătura ei de fum, altfel n-am mai putea reveni la locurile de unde am pornit, n-am mai putea ține minte fărâmele de soare și petele de întuneric, n-am mai fi putut privi, prin spărturile de timp, zilele viitoare, răsuflarea luminii. Viața ne-a ajutat să ținem trează această conștiință. Pasionat de muzica clasică, Emil Constantinescu, acompaniat de Costel Teleagă, se cuibăreau în cămăruța noastră (a mea și a lui Mihalache Nicu) de la cămin, unde se afla și stația de radioficare a căminului „Doamnei” și ascultam până noaptea târziu concerte simfonice. Și astăzi îi sunt recunoscător lui Emil pentru că a insistat, săptămâni întregi, să-mi procur bilet pentru prima ediție a Festivalului „George Enescu” (4 septembrie 1958), la trei ani după plecarea la cele veșnice a marelui compozitor. A fost un adevărat delir în sală când, la miez de noapte, Yehudi Menuhin și David Oistrah, sub bagheta magică a lui Sir John Barbirolli, au interpretat, dumnezeiește, concertul pentru două viori și orchestră de Bach. Amintire de neuitat!

Altă dată, ne-am prezentat conducerii Operei, solicitând să fim primiți, la galerie, pe strapontină sau în picioare, la reprezentația marii balerine Maia Plisețkaia. Temeiul rugăminții era acela că participasem și noi la edificarea instituției, prin muncă patriotică. Solicitarea nu a fost onorată, în schimb am avut acces la repetiția generală. O victorie, oricum. Mergeam împreună și la fotbal, pe stadionul Republicii, de lângă facultate, unde luam cu noi și colege, pe Doina (Lazăr), Dia (Bogorin), Andra (Ghimpețeanu) ș.a., mai ales la încinsele derbiuri Progresul – Rapid, Progresul – CCA. Fiind eu „progresist”, am reușit să ne facem prieteni acolo – Tete (Mîndru), Nae (Oaidă), Viorel (Mateianu), Valerică (Soare), Rică (Cojocaru), jucători de bază și ai echipei naționale de atunci.

Au fost și episoade gri, cu mare încărcătură negativă. Am suferit, chiar am suferit, participând la adunări în care colegi au fost exmatriculați, spre exemplu Doru Mutulescu, pentru un an (mergând la „reeducare” prin muncă), Nelu Corâci, o minte sclipitoare, exmatriculat pentru nu știu ce probleme ale tatălui său. De asemenea, chiar în timpul cursului de drept civil, a fost invitat la decanat excepționalul nostru asistent Ion Rucăreanu și i-a fost adusă la cunoștință îndepărtarea sa din învățământ. S-a realizat mai târziu în munca de cercetare.

Profesional, generația noastră și cele ce ne-au urmat, au avut o imensă șansă întrucât au fost recuperați (unii chiar din închisori) adevărații profesori ai facultății. Trebuie recunoscut aportul lui Ion Gheorghe Maurer, care l-a convins pe mai marele conducător comunist Gheorghiu-Dej de neapărata trebuință a înființării Institutului de Cercetări Juridice, pe care l-a și organizat, sub conducerea eminentului jurist Traian Ionașcu (director) și Eugen Barasch (director adjunct). Au fost aduși în institut profesori și cercetători remarcabili, precum: Vintilă Dongoroz, Ion Vântu, Mircea Lepădătescu, Zeno Oprea, Mihai Ghelmegeanu, Mihail Eliescu, Salvador Brădeanu, Anita Naschitz (o prezență răscolitoare în teoria și filosofia dreptului) ș.a. Angajarea multora din aceștia și în Facultate a salvat instituția și ne-a ferit de pericolul de a fi înghițiți de mediocritate. Păstrăm pentru totdeauna luminoasa amintire a cursurilor predate de acești mari profesori. Și, vorbind de Ion Gheorghe Maurer, îmi permit să evoc studiul său din primul număr al revistei „Studii și Cercetări Juridice”, nr. 1, 1956, o adevărată provocare pentru cercetarea juridică, în sensul admiterii existenței unor permanențe ale dreptului, „constantele dreptului”, regăsite în principii generale de drept.

Îmi amintesc discuțiile avute cu Emil Constantinescu, cu Lucian Stângu, cu Alexandru Petrescu, Emil Raba și alții pe marginea acestei problematici, care depășea, în multe privințe, viziunea (vulgarizatoare) a doctrinei epocii. Tineri, entuziaști, speram chiar că gândirea juridică se va întoarce la izvoarele autentice.

Comentam și pe marginea altor modele de predare, mă refer mai ales la modul special în care organiza predarea profesorul Emil Cernea, titularul cursului de istorie a dreptului românesc. Întrucât primele forme ale pravilelor apăruseră în mânăstiri, profesorul Cernea organiza excursii. Așa, spre exemplu, am putut dezbate Pravila de la Govora (pravila mică, de la 1640) chiar la Mânăstirea Govora sau frumoasele excursii la Cozia, la Bistrița, la Horezu, Târgoviște, Putna. Și ne minunam noi (continuăm s-o facem) cum se întâmplau toate acestea în plin dogmatism ideologic. Omul sfințește locul!

Nu numai normele și principiile juridice au fost studiate împreună cu profesorii amintiți, dar și legile și legitățile economice s-a întâmplat să le studiem cu un economist de vază, profesorul Costin Murgescu. Ne-a fost dat nouă, de asemenea, să întâlnim la cursul de logică pe, probabil, cel mai fin cunoscător al dialecticii hegeliene, Radu Stoichiță, cel care ne-a demonstrat că dreptul este, prin întemeierea logică a conceptelor sale, o adevărată matematică a științelor sociale.

Am întâlnit apoi, în ultimul an, adevărate excelențe în domeniile lor: prof. Ilie Stoenescu (procedura civilă), prof. Mihail Eliescu (succesiuni), prof. Tudor R. Popescu (internațional privat). Emil Constantinescu a fost de acord că profesorul Eliescu era cel mai profund, în sensul că nu lăsa nimic din ceea ce preda neargumentat până la detaliu. I-am spus atunci, „dragă Emile, ascultându-l pe profesorul Eliescu parcă l-aș avea în față pe Platon, văd ideile, principiile!” A zâmbit, în felul său unic, și a ținut să precizeze că atât materia (succesiunile), dar mai ales profesorul, ajunseseră la o adevărată perfecțiune.

Toate cele spuse până acum (și enorm de multe alte taine ale studenției noastre) ridică o întrebare: ce s-a întâmplat cu minunatul absolvent de drept și cum s-a petrecut convertirea sa de la practica dreptului la un alt domeniu, acela al geologiei? Istoria a oferit și a conservat modele de pluridisciplinaritate: Titu Maiorescu a fost și un temut avocat, Xenopol, Vasile Conta, Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Mircea Manolescu și mulți alții. În general s-a mers pe o dublă pregătire drept-filosofie, drept-limbi clasice, drept-sociologie, chiar drept-matematici.

Profesorul Emil Constantinescu a inaugurat, cred, un altfel de model, de la studiul realității juridice la cel al realității pământului. Va veni, sunt convins, cu amănunte pentru cei interesați. Personal, am o explicație, iar aceasta vine de la relația sa cu colega noastră de grupă Nadia (Dia) Bogorin, spirit profund, ușor introvertit, cu un echilibru mental formidabil, bazat pe vasta sa cultură. Au format un cuplu de invidiat încă din anul I și apoi au întemeiat o familie frumoasă. Emil era un împătimit al drumețiilor, venea dintr-o splendidă comună argeșeană. Eu eram, de asemenea, mare doritor de hoinăreli prin zonele vâlcene și sibiene, mai ales în mărginime. Pentru noi, colindatul prin păduri era însoțit de gândul de a simți respirația brazilor ce se trag către creste ca să vadă de sus întoarcerea turmelor. Voiam să auzim cum cântă pădurea, nemuritoarea pădure a copilăriei, căreia vântul eternității îi leagănă frunzele iar, în nopți parcă coborâte din Sadoveanu, când sufletul își caută ostroavele și lasă deschise porțile măreției, la umbra clătinată a sălciilor pletoase să ne putem bucura de confortul fizic al naturii.

Împreună cu colegii Molcuț și Muraru băteam cărările și, de câteva ori, ne-am intersectat cu Dia și Emil Constantinescu. Îmi amintesc de o asemenea întâlnire în Bucegi, cam la un an de la terminarea facultății. Emil radia, era întru totul mulțumit pentru frumusețile naturii. După despărțire spuneam colegilor de drumeție: nu vi s-a părut că Emil avea parcă un alt comportament, de zimbru – liber, adevărat și neliniștit? Atunci cred că se plămădea ideea trecerii la o altă formă de cunoaștere a naturii, de la adulație la cercetare bazată pe cunoașterea științifică.

După absolvirea Facultății de Geologie a fost oprit în învățământ și ne-am potrivit pașii în diverse evenimente petrecute în Universitate.

Existența sa în peisajul universitar a fost, este și va continua să fie o ardere continuă în slujba științei, iar în plan social, o zbatere fără pauze în apărarea valorilor umane, în asigurarea condițiilor exercitării depline și nestingherite de bariere birocratice a drepturilor cetățenești. Ne-am asumat, alături de confrații noștri universitari, crezul de a ridica generații de studenți pe treapta înțelegerii științifice a lumii și, puțin câte puțin, pe aceea a umanismului cultural, acceptând (sau așteptând) ca un firicel abia vizibil de aur să ni se prefire printre degete, chiar dacă pentru aceasta ar fi să dureze o viață.

Emil s-a impus repede în noul univers academic întrucât este un om de o perfectă politețe, cu un dialog rafinat, o inteligență lucidă, un om cald, generos, devotat, căruia îi repugnă vanitatea, stupiditatea, cruzimea, impostura și care crede cu toată convingerea în puterea spiritului de a educa rezistența împotriva ticăloșiilor și degradărilor umane. A demonstrat toate acestea atât în activitatea sa ca rector al celei mai mari universități din România, Universitatea din București cât, mai ales, în cea mai înaltă magistratură, președintele României.

Eu mă întorc la titlul acestor amintiri și declar, chiar dacă nu se cere, că prietenia noastră în anii studenției a plantat viorelele pe câmpurile pe care am pășit, plini de speranțe, în anii petrecuți în facultate. Prietenia este mai de preț decât multe alte virtuți omenești. Ea face parte dintr-o zestre la care ținem amândoi fără rezerve. Nimic mai scump pe lumea aceasta decât familia și prietenii. Ei constituie o bogăție imensă. „Păstrați lângă inimă această comoară”, nota într-un jurnal intim, ținut în spital un alt mare prieten al meu, Fănuș Neagu. Îmi vin acum în minte toate acestea întrucât, cuprinși de panica acestui început de veac nebun, oamenii parcă uită să se mai bucure de această virtute, dau impresia că nu mai pot să-și amintească de iarbă și de sunetul toamnei, se lasă striviți de această lume tot mai tristă, mai meschină și indiferentă la valori.

Geo Bogza spunea că, probabil, cel mai frumos vers al lui Eminescu este „Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri”. Au trecut și anii noștri, mai avem destui înainte. Un lucru este însă sigur, oricât de mult s-ar grăbi, tinerețea nu ne mai poate ajunge din urmă.

Sunt convins, dragă Emil, că privind în urmă poți spune cu deplin temei: Amici, diem non perdidi! (Prieteni, nu mi-am pierdut timpul).

Jud. Prof. Emerit Dr. Nicolae Popa

* Articolul omagial face parte din volumul “80. Emil Constantinescu. Om de știință. Om de stat. Mărturii”, realizat de Forumul Academic Român și Fundația Română pentru Democrație, apărut la Editura Universității din București, 2019 (pp. 23-26) și lansat la Ateneul Român în cadrul Evenimentului Aniversar organizat pe 20 noiembrie 2019.

Societatea de Științe Juridice mulțumește în mod deosebit Fundației Române pentru Democrație pentru generosul acord exprimat în legătură cu preluarea de către noi a acestui excepțional text pe care suntem onorați să-l publicăm de ziua aniversară a Domnului Președinte Prof. Dr. Emil Constantinescu.

Profitând de privilegiul acestei plăcute ocazii, dorim să ne exprimăm omagiul și prețuirea noastră pentru o personalitate de excepție care, ca Rector al Universității din București, și-a devotat activitatea idealurilor studențimii române și a avut o contribuție majoră în renașterea viguroasă a vieții noastre universitare în perioada postcomunistă, iar, în calitate de Președinte al României, având și o solidă formație juridică, a luat decizii istorice privind consolidarea instituțiilor democratice, apărarea drepturilor fundamentale ale omului, reformarea legislativă profundă a societății românești și ireversibila integrare euro-atlantică a țării.

Îi urăm Domnului Președinte Emil Constantinescu un călduros La Mulți Ani, multă sănătate și deplina împlinire a tuturor proiectelor științifice și civice în care este implicat Domnia Sa!