6,315 citiri

Notificările de non-dare în plată în contextul Legii nr. 77/2016, modificată și completată prin Legea nr. 52/2020

Marieta Avram
Marieta Avram
Alin-Eduard Cincă
Alin-Eduard Cincă

 I. NOȚIUNEA DE NOTIFICARE DE NON-DARE ÎN PLATĂ

1. Legea nr. 77/2016 a reglementat în mod detaliat notificarea de dare în plată a imobilului ipotecat (art. 5)[1], ca o procedură specială față de dreptul comun, având în vedere că, în cuprinsul art. 1271 C. civ.[2], și cu atât mai puțin în Codul civil din 1864, nu regăsim o reglementare similară a unei notificări în materia impreviziunii[3].

2. Noțiunea de notificare de non-dare în plată, pe care o propunem, acoperă ipotezele în care debitorul consumator face o notificare în cadrul Legii nr. 77/2016, dar nu vizează darea în plată (forțată) a imobilului ipotecat.

3. O primă ipoteză se regăsește chiar în forma inițială a legii, care reglementa, în art. 8 alin. (5), și posibilitatea debitorului de a solicita stingerea integrală a datoriei, în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, stabilind că: „Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”.

4. Încă de la început, acest text a suscitat discuții și interpretări diferite, pentru că nu excela prin claritate nici cu privire la ipoteza de aplicare și nici cu privire la procedura de urmat, respectiv nu era limpede dacă era obligatorie o notificare prealabilă din partea debitorului sau dacă acesta putea să formuleze direct o acțiune în instanță. S-a susținut că, și în această ipoteză, este necesară o notificare, aceasta urmând să producă efectele speciale prevăzute de lege[4]. Evident, aceasta este o notificare de non-dare dare în plată, pentru că, prin ipoteză, darea în plată nu mai are obiect, din moment ce imobilul a fost valorificat de creditor în procedura executării silite, scopul notificării fiind exclusiv acela de stingere a restului datoriei care nu a putut fi acoperită prin executarea silită a imobilului ipotecat.

5. Chestiunea a fost de la început eronat tratată chiar la nivelul Curții Constituționale[5] și s-a limpezit, ulterior, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție[6].

6. Astfel, după ce, în Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională părea să fi dat o anumită lectură textului, exclusiv prin prisma notificării de dare în plată a imobilului ipotecat, prin Decizia Curții Constituționale nr. 95/2017, s-a revenit asupra interpretării și s-a stabilit că textul instituie o ficțiune juridică prin care legiuitorul a apreciat că: „sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit”. În temeiul Deciziei nr. 95/2017, ÎCCJ s-a pronunțat în sensul că textul are în vedere ipoteza în care debitorul poate să solicite instanței să constate stingerea datoriei, atunci când imobilul a fost valorificat de creditor în cadrul executării silite.

7. Cu privire la chestiunea procedurală vizând modalitatea de exercitare a dreptului debitorului în temeiul art. 8 alin. (5), prin aceeași Decizie nr. 95/2016, Curtea Constituțională a reținut că este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile a notificării, astfel încât: „a apela direct la instanța judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acțiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanțele judecătorești fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acțiunea debitorului.”[7]

8. Ceea ce reținem din această succintă prezentare a evoluției jurisprudențiale este faptul că, deși Legea nr. 77/2016 nu reglementează expres notificarea de non-dare în plată în ipoteza de la art. 8 alin. (5), care are ca scop exclusiv stingerea datoriei, Curtea Constituțională și, ulterior, ÎCCJ au clarificat sensul inițial al textului, rezultând că, și în această ipoteză, este obligatorie o notificare din partea debitorului, care produce efectele specifice prevăzute de lege, respectiv suspendarea de drept a plății ratelor și a oricăror proceduri judiciare și extrajudiciare.

9. Prin Legea nr. 52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016, art. 8 alin. (5) a fost completat, în sensul că:

„Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispozițiile art. 4 alin. (1)3 se aplică în mod corespunzător”.

10. Nici de această dată norma nu se bucură de claritate și de predictibilitate, ceea ce nu mai este deloc surprinzător. Întrucât hermeneutica textului excedează acestui studiu, sperăm că și această nouă prezumție va fi lămurită în jurisprudență, în curând, în mod unitar.

11. A doua ipoteză care intră în sfera notificării de non-dare în plată se regăsește în conținutul art. 4 alin. (4) al Legii nr. 77/2016, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, potrivit căruia:

„Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale.”

12. Ca și în ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (5), în aplicarea art. 4 alin. (4), debitorii recurg în practică tot la mecanismul unei notificări în vederea adaptării contractului.

13. Preliminar analizei acestei notificări, este important de reținut că noul text s-a clădit pe considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 623/2016 (paragrafele 97-100) prin care, în esență, s-au reținut următoarele aspecte relevante[8]: în cazul impreviziunii, părțile au, în primul rând, obligația de a renegocia contractul, în vederea adaptării acestuia, atunci când utilitatea sa socială poate fi menținută și este posibilă reechilibrarea prestațiilor; adaptarea contractului nu înseamnă revenirea la situația de la data încheierii contractului, ci corectarea efectelor pe care riscul supraadăugat le-a produs în detrimentul consumatorului, deci efectul se produce doar ex nunc; adaptarea contractului se face ținând cont de executarea cu bună-credință a obligațiilor și de principiul echității; încetarea contractului și darea în plată sunt măsuri excepționale, ultima ratio.

14. Rezultă că intenția legiuitorului pare să fi fost aceea de corelare a Legii dării în plată cu regulile statuate prin Decizia Curții Constituționale. Cu toate acestea, conținutul noii dispoziții legale nu este apt, în sine, să asigure o reglementare completă și corelată cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 77/2016, astfel încât să se poată determina în mod clar natura juridică, regimul și efectele unei cereri/notificări prin care debitorul solicită echilibrarea și continuarea (sau, pe scurt, adaptarea) contractului.

15. Legea nr. 52/2020 s-a dovedit din nou inconsistentă, pentru că s-a limitat să enunțe foarte general principiul, fără să reglementeze și procedura de urmat în vederea echilibrării contractului, deși aceasta este considerată prioritară, în condițiile în care aplicarea, mutatis mutandis, a procedurii de dare în plată efectivă nu reprezintă, în mod evident, un mecanism fezabil de urmat în vederea adaptării contractului la noile realități economice și, astfel, a păstrării utilității sale sociale.

16. Prin urmare, introducerea noului alin. 4 al art. (4) în lege este însoțită de un evident echivoc cu privire la procedura ce trebuie parcursă în situația în care debitorul urmărește exclusiv echilibrarea și continuarea contractului de credit, iar nu și darea în plată efectivă a imobilului având destinația de locuință. De aceea, notificarea de adaptare a contractului, deși ar fi trebuit să ocupe locul principal în economia legii, a rămas doar o soră vitregă a notificării de dare în plată.

17. În sfârșit, pot fi incluse în sfera notificărilor de non-dare în plată toate ipotezele, din păcate destul de frecvente în practică, în care debitorul, deși face formal o notificare de dare în plată, în realitate, nu urmărește să realizeze darea în plată a imobilului ipotecat, ci doar să obțină o soluție de adaptare a contractului sau, uneori, nici măcar atât, ci doar să beneficieze cat de mult posibil de efectul suspensiv de drept. În acest context, practica judecătorească a mers până la sancționarea debitorilor de rea-credință, care și-au exercitat drepturile prevăzute de Legea dării în plată în mod abuziv, care urmăreau nu să dea în plată imobilele cu destinație de locuință, ci doar să tergiverseze acoperirea creanței de către creditor.[9]

18. Intră în această categorie și cazul notificărilor succesive de dare în plată, prin care, în pofida existenței unei hotărâri judecătorești definitive de admitere a contestației creditorului, se vizează blocarea în continuare a procedurii de executare silită. Deși art. 6 alin. (2) din lege prevede expres că: „În situația admiterii definitive a contestației prevăzute la art. 7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât și împotriva altor garanți personali sau ipotecari”, din păcate, în practică, în ipoteza notificărilor succesive[10], s-a creat orientarea în sensul că, oricâte notificări ar face debitorul, de tot atâtea ori atât creditorul, cât și executorul judecătoresc trebuie să se supună efectului suspendării de drept a plăților și, după caz, a executării silite. Or, textul art. 6 alin. (2) este clar, iar lectura lui corectă și morală nu poate fi alta decât în sensul că, în situația admiterii definitive a contestației creditorului, acesta poate demara sau, după caz, relua procedura executării silite, chiar dacă debitorul face o nouă notificare. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești (res iudicata pro veritate habetur) prin care s-a admis contestația creditorului și s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii implică, așadar, existența unei prezumții de non-existență a impreviziunii, care nu poate să fie răsturnată prin simpla manifestare de voință unilaterală ulterioară a debitorului, formalizată într-o notificare. Rezultă că, de plano, orice notificare subsecventă unei asemenea hotărâri judecătorești trebuie considerată inaptă să mai producă efectul suspensiv de drept prevăzut de Legea nr. 77/2016.

19. Dintre toate ipotezele menționate, care intră în sfera notificării de non-dare în plată, vom analiza în continuare unele aspecte legate de recenta practică a debitorilor de a formula notificări de adaptare/echilibrare a contractului.

II. CAZURI PRACTICE IDENTIFICATE ÎN APLICAREA ART. 4 ALIN. (4) DIN LEGEA NR. 77/2016 MODIFICATĂ. CATEGORII DE NOTIFICĂRI. DELIMITĂRI

20. După intrarea în vigoare a art. 4 alin. (4) din lege, consumatorii au formulat notificări având ca obiect adaptarea contractului de credit, constatându-se că, atât în conținutul lor, cât și în temeiul lor, acestea prezintă o mare diversitate și, totodată, reflectă înțelegerea diferită a textului. Se pot, astfel, identifica mai multe categorii de notificări.

21. O primă categorie este reprezentată de notificările prin care consumatorii solicită exclusiv echilibrarea contractului de credit în curs de derulare. În cadrul acestei categorii, unii consumatori pun băncii în vedere că, dacă nu se realizează adaptarea amiabilă a contractului, se vor adresa instanței de judecată. Alți consumatori consideră și indică expres băncii că aceasta are dreptul să conteste notificarea în condițiile Legii nr. 77/2016. Prin urmare,  poziția consumatorilor nu este una unitară: unii induc ideea că notificarea în vederea echilibrării contractului nu este asimilată unei notificări de dare în plată, în timp ce alții consideră că ea este asimilată notificării de dare în plată și că banca nu se poate elibera de efectul suspensiv al notificării de dare în plată cu privire la obligațiile debitorului decât dacă contestă notificarea, în condițiile speciale ale acestei legi și obțin anularea notificării.

22. A doua categorie este reprezentată de notificările prin care consumatorii cer, în principal, echilibrarea și, în subsidiar, darea în plată a imobilului ipotecat. Este, așadar, o notificare complexă, care, în măsura în care vizează, fie și numai în subsidiar, darea în plată efectivă a imobilului ipotecat, intră, în opinia noastră, sub incidența Legii nr. 77/2016, de vreme ce consumatorul, autor al notificării, își manifestă, chiar și numai în subsidiar, dorința de a transfera dreptul de proprietate către creditor, în condițiile în care conține elementele prevăzute de Legea nr. 77/2016. Deci, ar trebui să acceptăm că, în această situație, notificarea de echilibrare și continuare a contractului, este (și) o notificare de dare în plată și, în consecință, creditorul, dacă va considera că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate sau condițiile impreviziunii, ar trebui să o conteste, întrucât dacă nu o va face, efectul subsidiar al notificării va opera, iar debitorul va putea solicita instanței aplicarea art. 8 alin. (1) al Legii dării în plată în raporturile sale cu creditorul pasiv.

23. A treia categorie este aceea a consumatorilor care au fost deja executați silit cu privire la imobilul ipotecat și care solicită, prin așa-zisa notificare de dare în plată, ștergerea restului datoriei cu privire la care banca a rămas, în calitate de creditor chirografar, să continue executarea silită pe alte căi (popriri etc.). Evident, aceasta este o notificare întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum textul a fost modificat prin Legea nr. 52/2020. Este greu de imaginat că, în această situație, un consumator ar face o notificare de „adaptare” sau de „echilibrare” a contractului, din moment ce, dincolo de faptul că, practic, nu mai există un contract de credit în curs de derulare, el are la îndemână chiar o notificare specială, potrivit Legii nr. 77/2016, în vederea stingerii datoriei, dreptul de proprietate asupra imobilul nemaifiind, prin ipoteză, în patrimoniul consumatorului.

24. Pentru această a treia categorie de notificări este evident că banca are îndreptățirea de a contesta, în termenul prevăzut de lege, notificarea consumatorului, dacă apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale dării în plată sau că există alte elemente care trebuie deduse judecății, cum ar fi, de exemplu, neconstituționalitatea art. 8 alin (5) din lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 52/2020.

25. În sfârșit, cu privire la această a treia categorie de notificări, considerăm că prezintă relevanță „Minuta Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței[11] (denumită, în continuare, Minuta) referitoare la admisibilitatea contestației formulate de banca creditoare în situația formulării de către debitor a unei notificări în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în ipoteza particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite.

26. Problema de drept discutată a fost aceea dacă, în ipoteza notificării întemeiate de dispozițiile 8 alin. (5) din lege, care nu este o notificare propriu-zisă de dare în plată, ci de stingere a datoriei, este sau nu admisibilă contestația creditorului sau dacă creditorul are la îndemână o acțiune de drept comun în acest sens, pentru a se apăra de efectele unei asemenea notificări. Opinia formatorilor INM a fost în sensul că o asemenea acțiune a creditorului este inadmisibilă, dar acesta are posibilitatea de a formula contestația, potrivit Legii nr. 77/2016, cu argumentul că „fiind obligatorie notificarea, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 95/2017, este aplicabil și mecanismul contestației la notificare prevăzut de art. 7, în care se poate analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 pentru aplicarea mecanismului dării în plată. Dacă se recunoaște o etapă, trebuie să se recunoască în întregime procedura: notificarea și răspunsul la notificare, fie de a da curs cererii debitorului, fie de a contesta notificarea”.

27. Având în vedere cele 3 categorii principale de notificări identificate în practică, rezultă că, după adoptarea Legii nr. 52/2020, punctul sensibil există în cadrul primei categorii, respectiv atunci când debitorul formulează o notificare prin care se tinde exclusiv la echilibrarea contractului în curs de derulare. În această ipoteză este important să se stabilească natura juridică a notificării: dacă este o „notificare de dare în plată”, supusă, astfel, regimului special al Legii nr. 77/2016, sau dacă este o notificare de drept comun.  În funcție de această calificare se poate determina și regimul juridic al notificării, de exemplu, dacă suspendarea plăților operează de drept sau dacă este facultativă pentru creditor.

28. Considerăm că indicarea de către debitor a faptului că creditorul poate să conteste notificarea sau a faptului că, în cazul în care părțile nu se înțeleg, debitorul se va adresa instanței de judecată cu o acțiune având ca obiect adaptarea contractului, nu constituie un criteriu determinant, pentru că, în principiu, calea de atac (contestația creditorului) sau calea debitorului în instanță (prin care s-ar obține adaptarea judiciară a contractului) sunt stabilite de lege, iar nu de una dintre părțile contractului. Totuși, faptul că însuși consumatorul a indicat că, în cazul în care nu se ajunge la un acord în sensul adaptării contractului, se va adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să realizeze echilibrarea contractului, poate să constituie un element, în sensul că, deși a indicat, generic, Legea nr. 77/2016 ca temei, în ceea ce privește procedura echilibrării contractului, a înțeles să urmeze, în lipsa unor dispoziții procedurale speciale în Legea nr. 77/2016, calea dreptului comun cu privire la adaptarea contractului.

III. DOUĂ POSIBILE INTERPRETĂRI ALE ART. 4 ALIN. (4) DIN LEGEA NR. 77/2016, MODIFICATĂ

29. Echivocul formei actuale a legii în ceea privește notificările prin care debitorul solicită echilibrarea și continuarea contractului permite o calificare duală a naturii juridice a acestei notificări.

30. Într-o primă interpretare, se poate susține că notificarea debitorului în vederea adaptării contractului ar putea fi calificată, ca natură juridică, drept o notificare/cerere asimilată notificării de dare în plată, ceea ce ar atrage aplicarea, în mod corespunzător, a regimului juridic prevăzut de dispozițiile speciale ale Legii dării în plată cu privire la notificarea de dare în plată. Argumentul în sprijinul acestei interpretări constă în faptul că o asemenea notificare/cerere se întemeiază pe o dispoziție din Legea nr. 77/2016, deci pare a fi normal să i se aplice, prin asemănare, prevederile acestei legi și numai în completare și în subsidiar, dreptul comun.

31. Așa cum am arătat, în Minută, opinia formatorilor INM a fost exprimată în sensul că Legea nr. 77/2016 se aplică procedural și notificării care are ca obiect nu darea în plată, ci stingerea datoriei după executarea imobilului ipotecat. Pe linia aceleiași argumentații, nu excludem posibilitatea unei interpretări extensive a legii, în sensul că aceeași natură juridică și, pe cale de consecință, același regim juridic ar putea avea și notificarea în vederea echilibrării contractului, fiind în prezența unor norme speciale de procedură, în sensul deciziilor Curții Constituționale, în această materie în care impreviziunea din dreptul comun cunoaște, din punct de vedere strict procedural, o reglementare atipică. Or, normele de procedură din Legea nr. 77/2016 ar viza deopotrivă notificarea consumatorului, suspendarea plăților și a oricăror proceduri, precum și contestația creditorului. După cum se cunoaște, Curtea Constituțională a calificat suspendarea de drept ca efect al notificării de dare în plată ca fiind o chestiune de procedură, iar de nu drept substanțial, și a constatat că textul este constituțional, fiind o măsură firească pentru un consumator aflat în impreviziune, pentru a-l proteja de „ruina iminentă.”[12]

32. Aceasta înseamnă că, într-o atare interpretare, aplicarea mutatis mutandis a regimului juridic al notificării de dare în plată prevăzut de Legea nr. 77/2016 și notificării de adaptare a contractului ar implica și efectul suspensiv de drept al acestei notificări. Prin urmare, creditorul, primind notificarea prin care se solicită echilibrarea și continuarea contractului de credit de la consumatorul debitor, dacă apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, inclusiv condiția impreviziunii, ar urma să formuleze o contestație împotriva acestei notificări, în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016.

33. Într-o a doua interpretare, natura juridică a notificării de adaptare a contractului este aceea a unei invitații la negociere venite din partea debitorului sau, cel mult, a unei oferte de negociere (dacă are în conținut elemente concrete care ar putea să fie direct acceptate de creditor), astfel încât regimul juridic aplicabil acesteia ar fi unul extrinsec Legii nr. 77/2016. În dreptul comun, negocierea directă[13] este concepută ca fiind o etapă preliminară oricărui demers de soluționare a litigiului dintre părți și, prin ipoteză, „o notificare” în sensul unei negocieri a adaptării contractului este de plano extrinsecă Legii nr. 77/2016. O invitație la negociere în vederea adaptării contractului nu se poate contesta (ar fi o contradicție in terminis), ci se acceptă sau se refuză, iar dacă destinatarul (creditorul) o acceptă, părțile urmează să negocieze. Dacă negocierea eșuează, abia atunci intră în funcțiune mecanismele procedurale speciale riguroase ale Legii nr. 77/2016, respectiv consumatorul va putea să facă o notificare de dare în plată efectivă, potrivit acestei legi, sau, dacă perseverează în ideea adaptării contractului, are deschisă calea dreptului comun la instanța de judecată, pentru a obține adaptarea contractului, ca și în dreptul comun. Legea nr. 77/2016 este o lege specială în raport cu art. 1271 C. civ., ceea ce înseamnă și că, în măsura în care această lege nu reglementează expres o anumită ipoteză, ea se completează cu dreptul comun. Or, procedura notificării în vederea adaptării contractului nu este expres reglementată de această lege, în condițiile în care art. 4 alin. (4) doar enunță generic un principiu, fără însă să instituie și norme speciale de procedură, iar, pe de altă parte, procedura notificării de dare în plată este aplicabilă doar în ipotezele speciale prevăzute de lege, in interpretarea dată de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție (specialia generalibus derogant).

34. Pe cale de consecință, într-o atare interpretare, nici efectele prevăzute de Legea dării în plată cu privire la suspendarea obligațiilor de plată ale debitorului nu ar fi aplicabile, astfel încât creditorul nu ar mai fi nevoit să formuleze o contestație împotriva notificării de echilibrare și continuare a contractului, de vreme ce aceasta nu produce niciunul dintre efectele prevăzute de Legea nr. 77/2016.

35. Având în vedere faptul că, în pofida dezideratului legiuitorului de a institui o reglementare foarte clară și simplă, încă de la început, Legea nr. 77/2016 a fost o lege neclară, cu multe lacune și texte excentrice, fiind concepută ca un instrument de presiune asupra creditorului pentru a-l forța să negocieze sub spectrul dării forțate în plată a imobilului ipotecat, și care a ridicat multiple probleme de interpretare și aplicare, fiind necesară intervenția instanțelor superioare, nu excludem ca, și în ipoteza analizată, să se genereze o practică judiciară neunitară, care să facă necesară intervenția ICCJ. 

36. În opinia noastră, așa-zisa „notificare” de echilibrare și continuare a contractului, formulată de consumator, nu este, în realitate, o notificare în sensul Legii nr. 77/2016, ci doar o cerere de adaptare/echilibrare a contractului, care, ca natură juridică, este o invitație la negociere. Aceasta dă expresie condiției prevăzute de art. 1271 alin. (3) lit. c) C. civ., potrivit căreia debitorul trebuie să încerce „într-un termen rezonabil și cu bună-credință negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului”. Este de remarcat faptul că o asemenea dispoziție legală nu conferă debitorului un drept special, ci, dimpotrivă, instituie o obligație, ca și condiție prealabilăpentru ca, în cazul în care negocierea eșuează, instanța de judecată să poată dispune, în condițiile art. 1271 alin. (2) lit. a) „adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”. Particularitatea Legii nr. 77/2016 este dată de faptul că, în cazul în care negocierea eșuează, pe lângă calea de drept comun la instanță, pe care debitorul o are pentru a obține totuși adaptarea contractului, el are deschisă și alternativa notificării de dare în plată a imobilului ipotecat și, abia atunci, devin aplicabile normele procedurale speciale din Legea nr. 77/2016. Rezultă că, deși adaptarea contractului este enunțată în Legea nr. 77/2016, etapa preliminară de negociere a adaptării contractului se situează în anticamera Legii nr. 77/2016, regimul juridic al acestei etape fiind cel de drept comun.

37. Aceasta înseamnă că așa-zisa notificare de adaptare a contractului, bazată pe art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, nu ar trebui să atragă, de lege lata, suspendarea de drept a plăților nici nu ar trebui contestată de creditor, deoarece, dacă creditorul refuză negocierea sau dacă aceasta eșuează, debitorul are deschisă fie calea notificării propriu-zise de dare în plată, fie calea unei acțiuni de drept comun în vederea adaptării contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 731/2019, Legea nr. 77/2016 nu este o lege de protecție a consumatorilor în substanța ei, ci este doar o lege care conține unele dispoziții speciale de procedură pentru aplicarea în această materie a impreviziunii din dreptul comun.

38. Este evident caracterul superficial și incomplet al reglementării, în sensul că, art. 4 alin. (4), în reglementarea dată prin Legea nr. 52/2020, apare ca o normă de drept material care consacră o ierarhie strictă  între cele două soluții alternative clasice care pot să corecteze o situație de impreviziune (adaptarea și încetarea contractului), fără să aibă, însă, un corespondent clar  în plan procedural. În acest context, ”notificarea de adaptare/echilibrare a contractului” apare ca o  improvizație practică. Întrucât nu poate primi caracteristicile și efectele notificării de dare în plată, singura soluția logică este aceea de a califica o asemenea notificare ca fiind o etapă preliminară de încercare de negociere a adaptării contractului, în sensul art. 1271 C. civ. Având în vedere că echilibrarea și continuarea contractului sunt prioritare, consecința în plan procedural este aceea că etapa preliminară de încercare de negociere în vederea adaptării contractului trebuie parcursă în mod obligatoriu de debitor pentru ca, în cazul în care eșuează, instanța să poată dispună ea însăși fie adaptarea, fie încetarea contractului.  În sfârșit, faptul că legiuitorul a consacrat expres că echilibrarea și continuarea contractului sunt prioritare marchează un recul al dării în plată a imobilului ipotecat, care, astfel, își pierde rolul de ”vedetă” în economia legii.[14]

IV. NOTIFICAREA DE ADAPTARE A CONTRACTULUI CA NOTIFICARE DE NON-DARE ÎN PLATĂ. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR

39. Așa-zisa notificare de adaptare a contractului nu are natura juridică a notificării de dare în plată și nu poate fi asimilată acesteia ca regim juridic, deci nu poate produce nici efectele notificării de dare în plată. Această concluzie are în vedere atât aspecte intrinseci Legii dării în plată, cât și elemente străine de această lege, dar care completează întregul edificiu al raporturilor juridice dintre profesioniști și consumatori, reglementate prin alte acte cu putere de lege.

40. Pe lângă argumentele deja expuse, pot fi avute în vedere și următoarele considerente.

41. În primul rând, ansamblul Legii nr. 77/2016 are în vedere ipoteza în care debitorul dorește să dea în plată imobilul cu destinație de imobil achiziționat, construit, extins, modernizat, amenajat, reabilitat sau adus în garanție și prevede o procedură specială de urmat în situația în care debitorul decide să transfere creditorului dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

42. Mecanismul dării în plată prevăzut de Legea nr. 77/2016, determinat de dispozițiile art. 5 și următoarele ale legii, implică voința debitorului de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului având destinația de locuință către creditor, manifestată prin notificarea de dare în plată, care trebuie să conțină, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, un interval orar, în două zile diferite, „în care reprezentantul legal sau convențional al instituției de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului”.

43. În acest moment, al manifestării de voință în sensul transferului de proprietate către creditor, prin notificarea de dare în plată, criza contractului a depășit punctul în care poate fi discutată echilibrarea și continuarea contractului, de vreme ce tocmai voința debitorului nu este manifestată în acest sens, ci în sensul contrar, adică cel al încetării raporturilor contractuale cu creditorul, prin darea în plata a imobilului. Prin urmare, notificarea de dare în plată conține o ofertă clară și fermă de dare în plată, ca soluție extremă de încetare a contractului.[15]

44. În al doilea rând, procedura notificării de dare în plată nu poate fi aplicată mutatis mutandis pentru situația în care debitorul transmite o notificare de echilibrare și continuare a contractului, având în vedere că o astfel de voință din partea debitorului poate conduce fie la o renegociere a contractului de credit, dacă există acordul creditorului în acest sens, fie poate fi ignorată de creditor, dacă nu există intenția de renegociere de partea acestuia.

45. Această concluzie corespunde ansamblului reglementării prevăzute de Legea dării în plată, care stabilește procedura de urmat doar pentru ipoteza în care debitorul își dorește să transmită dreptul de proprietate al imobilului către creditor și care prevede chiar întâlnirea, în fața notarului public, dintre titularul dreptului de proprietate al imobilului dat în plată și reprezentantul creditorului, în vederea transmiterii chiar a dreptului de proprietate, printr-un act autentic, conform dispozițiilor legale prevăzute de Codul civil.

46. Or, echilibrarea și continuarea contractului nu pot implica o atare întâlnire a părților contractante, în fața notarului public (sic!), de vreme ce nici încheierea și nici modificarea contractului de credit nu impun, în lumina legii, intervenția notarului public, pe de o parte, iar notarul public nu poate juca, în absența unui text legal expres, rolul unui mediator între interesele debitorului și ale creditorului, pe de altă parte, ceea ce nu înseamnă că părțile nu ar putea recurge la mediere sau la conciliere, în condițiile legii. Însă, negocierea și, implicit, renegocierea contractului de credit reprezintă apanajul părților și nu implică niciun formalism procedural în vederea valabilei încheieri sau modificări a unei convenții de credit. În plus, renegocierea unui contract implică, în sine, un timp îndelungat și un schimb de oferte, astfel că realizarea unui nou acord de voințe cu privire la conținutul contractual nu poate avea loc în cadrul unei întâlniri singulare în fața notarului public.

47. Discutăm, așadar, despre o diferență esențială, de obiect și de cauză între procedura de dare în plată și procedura de renegociere a contractului, reglementată, la nivel principial, de Codul civil. Prima procedură are în vedere un imobil cu destinație de locuință, în legătură cu care dreptul de proprietate este transmis de debitor către creditor, în vederea încetării contractului și a stingerii obligațiilor născute în contractul de credit, în timp ce a doua procedură are în vedere o modificare a clauzelor contractuale – așadar, nu o încetare a contractului –, în vederea ameliorării situației debitorului, dar cu continuarea derulării raporturilor obligaționale întemeiate pe contractul de credit.

48. Prin urmare, o aplicare prin analogie a procedurii prevăzute, în prezent, de Legea dării în plată, pentru situația în care debitorul comunică spre creditor o notificare de echilibrare și continuare a contractului, apare ca fiind lipsită de temei legal și chiar excesivă, pentru că nu există nicio punte de legătură între cele două proceduri. O asemenea punte de legătură a fost identificată între notificarea de dare în plată și notificarea de non-dare în plată în vederea stingerii datoriei în ipoteza specială în care imobilul ipotecat a fost valorificat în procedura executării silite. Punctul de legătură îl constituia cauza finală, și anume stingerea datoriei și încetarea contractului. În schimb, cererea de adaptare a contractului se situează pe un cu totul alt palier, fără nicio legătură cu aceste notificări de dare în plată, dintre care una este efectivă, iar cealaltă este o ficțiune juridică, adică o notificare de non-dare în plată asimilată notificării de dare în plată.

49. Aplicarea, prin analogie, a dispozițiilor din materia notificării de dare în plată și notificării de adaptare a contractului ar reprezenta o depășire nepermisă a regulilor de interpretare rațională a normelor juridice.

50. În al treilea rând, oricum efectul suspensiv de drept, prevăzut de Legea nr. 77/2016 nu se justifică în cazul cererii de adaptare a contractului.

51. Intenția legiuitorului de a oferi debitorului beneficiul suspendării de drept a obligațiilor de plată (și a oricăror proceduri judiciare sau extrajudiciare) a avut în vedere acea situație excepțională, extremă, în care debitorul dorește încetarea contractului, rațiune care nu subzistă în cazul în care debitorul urmărește continuarea acestora, însă într-o altă formă, renegociată, având în vedere că, în cadrul adaptării contractului ar urma să țină cont de toate prestațiile debitorului, astfel încât să se distribuie în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile.

52. În concluzie, natura juridică aplicabilă notificării de adaptare a contractului apare ca fiind aceea a unei invitații a băncii la negociere (o solicitare de ofertă) în sensul art. 1190 C.civ. sau, după caz, a unei oferte de a contracta (de modificare a contractului), ceea ce înseamnă că, art. 1271 alin. (4) C. civ. se corelează, la rândul său, cu dispozițiile legale aplicabile mecanismului de formare și de modificare a contractului prin acordul părților. Dacă, în respectul autonomiei lor de voință și al libertății contractuale, părțile nu ajung la un acord, atunci devine legitimă posibilitatea adaptării judiciare a contractului, în condițiile existenței impreviziunii.

53. Astfel, în ce privește prima calificare posibilă, considerăm că o notificare venită din partea debitorului, prin care acesta justifică, în opinia sa, echilibrarea contractului de credit, fără însă a propune și o modalitate concretă de echilibrare, nu poate reprezenta decât o solicitare de ofertă în vederea adaptării contractului.

54. În ce privește cea de a doua calificare posibilă, aceea de ofertă propriu-zisă, o notificare de echilibrare a contractului poate constitui o atare ofertă în ipoteza în care debitorul propune o modalitate concretă de echilibrare a contractului de credit, respectiv modificarea unor clauze contractuale.

55. În orice caz, oricum s-ar iniția procesul de adaptare amiabilă a contractului de către debitor (printr-o invitație la negociere sau printr-o ofertă de negociere), în raport cu art. 1271 C. civ, „încercarea de către debitor într-un termen rezonabil și cu bună-credință a negocierii adaptării contractului” constituie o condiție pentru admisibilitatea unei cereri de chemare în judecată prin care instanța să fie învestită cu constatarea existenței impreviziunii și cu adaptarea, pe cale judiciară, a contractului.[16]

56. Acesta este, așadar, și sensul art. 4 alin. (4) din lege, care nu constituie o normă derogatorie de la dreptul comun, ci o normă care transpune dreptul comun în contextul legii dării în plată, din moment ce postulează că adaptarea contractului este „prioritară”.

57. În cazul unui eventual dezacord între debitor și creditor, ulterior primirii de către bancă a notificării de echilibrare și continuare a contractului, debitorul poate, așadar, potrivit dreptului comun, să acționeze în justiție, solicitând adaptarea contractului.

58. În orice caz, efectul suspensiv de iure, prevăzut de Legea nr. 77/2016 în cazul formulării unei notificări de dare în plată, nu poate iradia în cazul formulării unei notificări de echilibrare și continuare a contractului, caz în care suspendarea ar urma să fie una voluntară, sub forma unui beneficiu acordat de creditor debitorului. De altfel, suspendarea pe o anumită perioadă de timp a plăților poate să constituie per se o măsură de adaptare a contractului combinată cu alte facilități, convenite de părți.

V. UNELE ASPECTE DE PROCEDURĂ

59. În practica instanțelor s-a reținut că „Legea nr. 77/2016 reglementează situații specifice care nu se referă la regimul general al proprietății, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligații derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii, iar aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect, fără niciun dubiu, un transfer de proprietate.[17]

60. Contextul procesual care a determinat reținerea acestui considerent a fost tocmai acela al formulării de către debitor a unei notificări din care rezulta că intenția sa era strict aceea de a reechilibra contractul, iar nu de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinație de locuință către creditor, chiar dacă această ultimă posibilitate era prevăzută, formal, în cadrul notificării, cu titlu subsidiar.

61. Instanța a reținut că, în acest context, care se îndepărtează de ipotezele avute în vedere de Legea nr. 77/2016, instanța nu se poate considera învestită cu verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării formulate de către debitor, de vreme ce finalitatea notificării nu este nici darea în plată a unui imobil și nici constatarea stingerii obligațiilor de plată născute în baza contractului de credit, ca urmare a vânzării silite a imobilului cu destinație de locuință.

62. În acest context, se poate susține că solicitarea debitorului în sensul exclusiv al echilibrării și continuării contractului nu ar putea avea ca temei decât dreptul comun, iar nu dispozițiile speciale ale Legii nr. 77/2016, fiind nepermis să i se solicite instanței de judecată să extindă sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 77/2016 și pentru alte ipoteze decât cele expres prevăzute.

63. Având în vedere că o notificare prin care debitorul solicită strict echilibrarea și continuarea contractului de credit nu are regimul juridic prevăzut de Legea nr. 77/2016, ar rezulta că nu se impune nici ca destinatarul unei astfel de notificări (creditorul) să înregistreze o contestație pe rolul instanțelor judecătorești, iar dacă a fost formulată contestația, se poate pune în discuție admisibilitatea unei asemenea contestații. Creditorul nu ar putea fi vătămat de o simplă notificare de echilibrare și continuare a contractului de credit, din moment ce aceasta are regimul unei solicitări de ofertă sau al unei oferte.

64. Practic, creditorii ajung să conteste aceste notificări, în condițiile în care, legea fiind neclară, există riscul de a fi considerate ca fiind notificări care produc efectul suspensiv de drept al plăților ca și în cazul notificării de dare în plată.

65. Situația poate fi cu atât mai stranie cu cât, prin notificarea de adaptare a contractului, debitorul se întemeiază pe dispozițiile Legii dării în plată și pretinde aplicarea suspendării de drept a obligațiilor de plată. O atare pretenție este, însă, neîntemeiată, prin raportare la calificarea dată unei astfel de notificări, astfel încât banca creditoare ar fi, practic, nevoită să formuleze contestație, prin care să solicite tranșarea acestei chestiuni, în sensul inadmisibilității unei notificări de non-dare în plată, respectiv de adaptare a contractului, care să aibă efectele suspensive de drept ale notificării de dare în plată.

66. În orice caz, împărtășim punctul de vedere în sensul că instanța de judecată nu ar putea să dispună din oficiu adaptarea contractului în cadrul judecății contestației creditorului la notificarea de dare în plată.[18]

VI. CONCLUZII FINALE

67. Analiza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, astfel cum acesta a fost introdus prin Legea nr. 52/2020, relevă încă o dată destinul sinuos al acestei legi și faptul că rămâne în continuare lipsită de coerență. Este un puzzle cu bucăți desprinse din vechiul Cod civil, îmbinate cu bucăți din noul Cod civil (art. 1271) și peste care se aplică bucăți care nu se potrivesc nici cu vechiul și nici cu noul Cod civil.[19] Din păcate, nici noile modificări aduse prin Legea nr. 52/2020 nu conferă legii un plus de claritate și de coerență, textele fiind în continuare viu disputate. Aceasta pentru că, prin ipoteză, teoria impreviziunii în materia contractelor de credit încheiate în valută reprezintă un corp străin, o construcție juridică artificială[20]. Protecția consumatorilor se realizează prin reglementări speciale, care își au sorgintea în dreptul european și care presupun, cu respectarea principiului nominalismului monetar, un mecanism de gestiune a riscurilor inerente creditelor în valută, astfel încât consumatorul să fie avertizat și să poată utiliza din timp instrumentul juridic specific al conversiei creditului la cursul de la data conversiei. Impreviziunea nu este o instituție de protecție a consumatorului, după cum protecția consumatorului presupune un corp de norme specifice care, prin ipoteză, trebuie să preîntâmpine ca un consumator să ajungă într-un grad excesiv de îndatorare din cauza evoluției cursului valutar. Iată de ce, încercarea de a realiza protecția consumatorilor prin instituția impreviziunii este de plano o soluție hibridă, care nu satisface nici coerența logică a instituției impreviziunii, pe care o denaturează, și nici conceptul de protecție a consumatorilor. Chiar dacă are o explicație conjuncturală, ce ține de un anumit context legislativ și economic, aceasta nu înseamnă că aceasta ar fi în continuare calea de urmat.

68. Normele originare (și originale!) din cuprinsul legii au fost cu mult transfigurate de interpretările date de Curtea Constituțională și de Înalta Curte de Casație și Justiție, însă legea, chiar după modificarea adusă prin Legea nr. 52/2020, este departe de a reflecta echilibrul sănătos între interesele debitorului și cele ale creditorului, astfel încât va genera în continuare probleme de interpretare și de aplicare, fiind departe a constitui o temelie pentru o practică judiciară unitară.

69. Noțiunea de notificare de non-dare în plată evocă faptul că, în timp, notificarea de dare în plată în plată nu mai constituie nucleul legii, pentru că, oricum, darea în plată nu ar trebui să constituie decât o soluție excepțională, un accident, și nicidecum o regulă, chiar și în peisajul instituției impreviziunii. În mod normal, art. 8 alin. (5) din lege, care permite stingerea datoriei după executarea silită, lăsând creditorului dreptul de a valorifica ipoteca în cadrul executării silite, în vederea satisfacerii fie și măcar parțiale a creanței, face impropriu mecanismul dării în plată forțate. Darea în plată trebuie să revină la statutul ei contractual funciar, bazat pe acordul liber de voințe. De asemenea, suspendarea ope legis a plăților și a tuturor procedurilor de executare silită doar în baza notificării debitorului este o măsură vădit exagerată.

70. Notificarea prin care se urmărește stingerea datoriei, în cazul în care imobilul ipotecat a fost valorificat în cadrul executării silite, în contextul art. 8 alin. (5) din lege și notificarea prin care se urmărește adaptarea contractului, în contextul art. 4 alin. (4) din lege, sunt instrumentele care traduc, practic, în Legea nr. 77/2016 soluțiile din dreptul comun, consacrate, de altfel, în art. 1271 C. civ. Prin urmare, dacă în forma originară a legii accentul era pus pe darea în plată (forțată) a imobilului ipotecat și pe ampla reglementare a notificării de dare în plată, în perspectivă, se remarcă o deplasare semnificativă spre aceste tipuri de notificări de non-dare în plată, fiind necesară o regândire a lor, astfel încât să se asigure, pe de o parte, deblocarea executării silite a imobilelor ipotecate, iar, pe de altă parte, o renegociere efectivă a contractului.

71. Din păcate, notificarea având ca obiect exclusiv adaptarea contractului, formulată în temeiul art. 4 alin. (4), întâlnită în practică după adoptarea Legii nr. 52/2020, rămâne încă doar o soră vitregă a notificării de dare în plată, dată fiind insuficiența și inconsistența reglementării procedurii de adaptare a contractului.


[1] A se vedea M. Avram, Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin darea în plată: un fenomen juridic paranormal, în V. Stoica (coord.), Legea dării în plată. Argumente și soluții, Ed. Hamangiu, 2016, p. 30-71. Pentru simplificarea exprimării, vom utiliza expresia „notificare de dare în plată”.
[2] Potrivit art. 1271 alin. (2) și (3) C. civ.: „(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului”.
[3] A se vedea C. Zamșa în, Noul Cod civil – comentariu pe articole, coord. Fl. A. Baias și alții,  Editura C.H. Beck, București, 2012, pp. 1329 și urm.
[4] Cu privire la caracterul lacunar al art. 8 alin. (5), a se vedea M. Avram, op. cit. supra, p. 54-57.
[5] Inițial, prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în publicată în M. Of. nr. 53 din 18.01.2017, s-a reținut că „Legea nr. 77/2016 condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniștilor”. Ulterior, în Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în M. Of. nr. 656 din 9 august 2017, s-a reținut că legiuitorul a recurs la o ficțiune juridică, în sensul că: „datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit”. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut în paragraful 48 că: „stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficțiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanției a fost vândut în cadrul acestei proceduri”.
[6] A se vedea Decizia nr. 7/2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 13.952/271/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ICCJ, publicată în M. Of. nr. 175 din 05 martie 2019, a decis că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii”.
[7] Soluția a fost reiterată și în cuprinsul Deciziei nr. 809/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 teza întâi raportate la art. 1 alin. (3), art. 3 teza a doua, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5) și art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, a sintagmei „precum și din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi, precum și a legii în ansamblul său, publicată în M. Of. nr. 46 din 23 ianuarie 2020.
[8] Prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională a reținut că: „97. (…) Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menținută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiții contractul își pierde utilitatea socială. În consecință, Curtea reține că revine, în primul rând, părților obligația de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.
98. Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menținerea utilității sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestațiilor.(…) Însă, odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.(…)
100. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituționale și legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanței judecătorești, organ care beneficiază de garanția de independență și imparțialitate și care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului. Consecința luării în considerare a criteriului bunei-credințe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenția judiciară este limitată de îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii contractuale”.
[9] A se vedea, în acest sens, Sentința civilă nr. 966 din 27.06.2019, pronunțată de Judecătoria Mangalia, precum și Sentința civilă nr. 6606 din 25.10.2019, pronunțată de Judecătoria Buftea.
[10] În sensul că, după formularea unei notificări de dare în plată, contestată de creditor, debitorul nu mai are posibilitatea de a formula o nouă notificare de dare în plată cu privire la același contract de credit și același imobil, fiind obligatorie parcurgerea procedurii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 77/2016, a se vedea A. M. Murgoci-Luca, Legea dării în plată. Practica judiciară adnotată, Editura Hamangiu, 2017, p. 275-276.
[11] Disponibilă online, pe pagina de internet a Institutului Național al Magistraturii, la adresa http://inm-lex.ro/fisiere/d_2443/Minuta%20intalnire%20litigii%20cu%20profesionisti%20si%20insolventa.pdf.
[12] A se vedea M. Avram, Efectul suspensiv al notificării de dare în plată oglindit în Decizia Curții Constituționale nr. 93/2017: o sabie cu dublu tăiș, disponibil la https://www.juridice.ro/essentials/1228/efectul-suspensiv-al-notificarii-de-dare-in-plata-oglindit-in-decizia-curtii-constitutionale-nr-932017-o-sabie-cu-dublu-tais.
[13] Poate fi concepută și o negociere mediată, de exemplu prin CSALB.
[14] Chiar și anterior Legii nr. 52/2020, s-a considerat că organul de jurisdicție nu va proceda la analiza condițiilor impreviziunii, ci va invalida demersurile de dare în plată demarate de debitor, ca urmare a neîndeplinirii condiției renegocierii prealabile. În acest sens, a se vedea A.M. Murgoci-Luca, Scurtă analiză a practicii instanțelor judecătorești după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, în vol. Credite pentru consumatori. Provocări legislative și tensiuni constituționale românești, Editura Solomon, 2017, p. 284.
[15] Astfel cum rezultă din conținutul art. 5 al Legii dării în plată, atât în forma sa inițială, cât și în forma modificată prin Legea nr. 52/2020, premisa aplicării procedurii prevăzute de Legea dării în plată este aceea a existenței voinței debitorului de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului având destinația de locuință, în vederea stingerii obligațiilor asumate prin contractul de credit. De asemenea, oferta de dare în plată trebuie să fie necondiționată. A se vedea, în acest sens, și B. Dumitrache în V. Bozeșan (coord.), Legea nr. 77/2016 privind darea în plată – Comentariu pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2017 , p. 108 și urm.
[16] Pentru o perspectivă mai largă asupra teoriei impreviziunii, a se vedea, printre altele, Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii – rebus sic stantibus – în dreptul civil român, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 34; V. Pătulea, Posibilitatea modificării contractelor în cursul executării acestora atunci când prin schimbarea circumstanţelor echilibrul contractual a fost afectat în defavoarea uneia dintre părţile contractante, în Dreptul nr. 10/2008, pp. 41-55; O. Puie, F. Luduşan, Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părţilor pentru adaptarea contractului în cazul apariţiei unor cazuri de impreviziune. Condiţie de exercitare a acţiunii în justiţie, în Pandectele Române nr. 4/2013; O. Ungureanu, C. Munteanu, Reflecţii privind moneda în dreptul privat, în RRDP nr. 2/2010, p. 200; C. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006.
[17] A se vedea Sentința civilă nr. 533 din 23.05.2018, pronunțată de Judecătoria Reghin, rămasă definitivă prin neapelare. În același sens, a se vedea Sentința civilă nr. 1089 din 23.02.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București.
[18] A se vedea A-M. Murgoci Luca, Nota, în op. cit., p. 24.
[19] În sensul că instanțele au creat o nouă instituție a impreviziunii, a se vedea A. M. Murgoci-Luca, op. cit., p. 13.
[20] Cu privire la impreviziune ca fundament al Legii nr. 77/2016, a se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, în vol. Legea dării în plată. Argumente și soluții, op. cit., p. 22-29.


Prof. univ. dr. Marieta Avram, Avocat titular AVRAM LAW
Alin-Eduard Cincă, Avocat colaborator AVRAM LAW