Disonanța cognitivă sau despre obediența față de propria conduită

Cât de mult suntem atașați de propriile puncte de vedere sau acte de conduită? Dacă vom da un răspuns rapid, foarte probabil răspunsurile cele mai multe vor fi în sensul că uneori avem dreptate, iar alteori ne putem înșela, dar că acceptăm că ne-am păcălit.

Surpriza colosală este că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, oamenii nu vor să accepte că au eșuat sau greșit, chiar dacă inițial au agreat teza că au avut un comportament failibil. Cu cât trece mai mult timp de la momentul când au luat o decizie, cu atât mai fermi vor vi pe poziție în ceea ce privește prevalența argumentelor favorabile deciziei adoptate.

În 1957, Leon Festinger a publicat teoria disonanței cognitive[1], conform căreia o pereche de cogniții (elemente ale cunoașterii)[2] pot fi relevante sau irelevante una pentru cealaltă. Când două elemente ale cunoașterii (cogniții) sunt relevante unul pentru celălalt, ele pot fi, după caz, consonante (dacă unul derivă din celălalt) sau disonante (dacă opusul unuia derivă din celălalt).[3]

Pe scurt, în viziunea clasică (Festinger, Carlsmith), disonanța cognitivă constă în incongruența (nepotrivirea, dezacordul) dintre două cogniții și disconfortul psihic produs de acest dezacord sau nepotrivire.

Să luăm un exemplu. Un tip care a lucrat în mediul privat, la un moment dat a luat hotărârea să devină funcționar public și s-a angajat în cadrul unei instituții publice, pe un post important. Tipul respectiv a crezut că, prin această schimbare a slujbei, va avea satisfacții profesionale de un nivel superior celor avute la vechiul loc de muncă. Numai că, după începerea activității la noul loc de muncă, la scurt timp, și-a dat seama că, spre deosebire de domeniul privat, unde cei mai mulți colegi ai săi aveau trasate sarcinile și stabilite relațiile ierarhice, în sistemul public lucrurile se prezentau relativ și confuz, existând tot felul de legături partinice, nepotism și alte sisteme relaționale. Personajul nostru avea acum un disconfort psihic, gândindu-se la faptul că atmosfera profesională era mai respirabilă la locul de muncă anterior, că pregătirea sau competența erau, de regulă, luate în considerare, iar viitorul și condițiile de lucru nu depindeau de capriciile unui șef sau de relațiile extraprofesionale cu acesta. În noul post, parcă totul era invers față de ceea ce trăise anterior. În acest context, eroul poveștii se gândea serios dacă nu cumva a luat o decizie proastă și avea pe masă inclusiv opțiunea să revină la vechea slujbă, însă, în pofida insatisfacției, a decis că este în interesul său să rămână, luând în considerare următoarele argumente principale.

Primul argument, care probabil a cântărit cel mai mult, înclinând balanța, a fost acela că va fi văzut de colegi și șefi ca un om oscilant și astfel nu se va mai bucura de respectul cu care se obișnuise. Al doilea argument avut în vedere, care mai degrabă era un soi consolare, a fost că salariul primit la noul loc de muncă era un pic mai mare. Al treilea argument luat în considerare a fost siguranța păstrării locului de muncă, deoarece instituția la care se angajase este una care nu poate fi desființată, deoarece are în aria de competență activități esențiale pentru societate. Mai mult, ca o element de consolidare a deciziei sale, era convins că nu mai avea puterea să o ia de la capăt.

Apoi, un lucru interesant pe care l-a trăit personajul poveștii a fost că, pe măsură ce timpul trecea, disconfortul disonant își pierdea din intensitate și parcă apăreau din ce în ce mai multe argumente favorabile hotărârii pe care o adoptase, de a-și schimba locul de muncă. De asemenea, atunci când era întrebat despre gradul de satisfacție cu privire la ultima sa slujbă, eroul și-a schimbat discursul, dintr-unul negativ, într-unul neutru, iar în ultima vreme vorbea chiar laudativ despre calitatea locului de muncă. Acesta avea acum un discurs pozitiv, prin care, ca urmare a înmulțirii argumentelor, a simțit că se i diminuase considerabil disconfortul psihic trăit imediat după ocuparea postului în aparatul public.

Din cele de mai sus, rezultă că, în general, omul suferă de o oarecare ablepsie față de aspectele negative ale deciziilor sale, dar este foarte obedient față de impactul pozitiv al acestora, considerând mai tot timpul că argumentele sale sunt mai grele sau cele corecte.

Este un aspect științific acceptat, acela că oamenii au tendinţa de a ameliora conflictele psihice interioare (disonanțele), împrejurare care duce la autosugestionare şi la acceptarea unor puncte de vedere iraţionale[4].

Autosugestionarea specifică disonanţei cognitive este, în fapt, o auto­manipulare menită să estompeze efectele luptei interioare, existentă atunci când cineva constată că a comis greşeli sau erori. În astfel de cazuri, omul caută şi oferă explicaţii pentru a transforma actul eronat în act virtuos sau cel puţin într‑unul care să nu fie blamabil.

Când concepţia unui individ, potrivit căreia în viaţă trebuie respectate legea şi morala, este con­trazisă de propriul comportament imoral sau ilegal, apare inevitabil conflictul inte­rior şi, fiind mânat de instinctul de conservare, cel în cauză va căuta și găsi justificări menite să transforme conduita contrară propriei concepţii într‑una pozitivă sau cel puţin tolerabilă.

Individul care greşeşte, care eşuează ori care este implicat în activităţi cu efecte negative mai degrabă va găsi justificări pentru ceea ce a făcut, aducând argumente care susţin caracterul pozitiv al activităţii derulate, decât să accepte situaţia reală.

Un necaz, o greutate sau un eşec produce un disconfort psihic puternic pentru cel aflat într‑o asemenea situaţie, care poate fi înlăturat sau atenuat prin găsirea unor explicaţii justificative ori care să excludă imputabilitatea sau cel puțin să o atenuze.

Dintre cei care urmăresc acoperirea eşecului sau greşelii unii chiar sunt de bună‑credinţă, având realmente convingerea că au procedat corect. Însă, nu trebuie să‑i uităm pe cei de rea‑credinţă, care ascund în cunoştinţă de cauză adevăratele motive ale acţiunilor lor, prevalându-se de pretexte menite să le acopere sau justifice comportamentul. Aici discutăm despre cei care se folosesc de pretexte, adică de motive afişate, dar care nu sunt reale, pentru a‑şi atinge scopurile igno­bile, ascunzând de multe ori cu dibăcie adevăratele motive.[5]

Deși atunci când suntem failibili, natura noastră umană este înclinată spre a ne face obedienți față de propriul comportament de viaţă, pe care-l cimentăm cu argumente, este recomandabil să ne recunoaştem greşelile sau erorile, pentru că numai aşa putem să le prevenim pe cele evitabile.

Trebuie să acceptăm că, de regulă, drumul spre o viaţă împlinită este presărat cu eşecuri, de care nu putem scăpa, însă le putem limita numărul sau efectele.


[1] A Theory of Cognitive Dissonace.
[2] Facultăți, elemente ale cunoașterii.
[3]  E. Harmon-Jones, Judson Mills, O introducere în teoria disonanței cognitive și o sinteză asupra perspectivelor actuale asupra teoriei, în Disonanța cognitivă. Noi perspective asupra unei teorii fundamentale pentru psihologie, Ed. Trei, București, 2020, p. 23.
[4] M.A. Hotca, Viața prin ochii unui avocat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 302.
[5] Idem, p. 303.


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca