2,413 citiri

De ce noi? De ce acum?

Lavinia Tec

Libertatea de exprimare este unul dintre drepturile fundamentale ale societăților democratice. Fără ea, nu se pot formula pretenții sau critici. În această societate există un profesionist a cărui datorie este tocmai aceea de a purta vocea altora: avocatul.

Cazul ”Robert Roșu” este un caz de interes public pentru că scoate la suprafață problemele reale ale sistemului de justiție penală din România, despre care unele voci au încercat să atragă atenția de multă vreme, dar am refuzat să le ascultăm ori le-am ignorat. Dacă înainte se vorbea în șoaptă, de ieri avocații au început să strige, să-și unească vocile și să le ridice împotriva practicilor care atentează grav la profesia de avocat, la dreptul de acces la justiție și la încrederea în justiție.

În hotărârea Casado Coca v / Spania din 1994[1], CEDO a hotărât că avocatul se bucură de un statut specific, plasându-l într-o „poziție centrală în administrarea justiției ca intermediar între litiganți și instanțe”.

În cauza Mor c / Franța[2], CEDO a reamintit că statutul specific al avocaților le conferă o poziție centrală în administrarea justiției; calitatea lor de intermediari între litiganți și instanțe le permite să fie calificați drept auxiliari ai justiției și tocmai în această calitate ei joacă un rol cheie în asigurarea încrederii publicului în acțiunea instanțelor, a cărei misiune este fundamentală într-o democrație și într-un stat de drept. Asta înseamnă că, în timp ce avocatul este un actor major în sistemul de justiție, el nu este neapărat subordonat acestuia și nu îi datorează deferență: independența sa este garanția unei apărări eficiente și fără compromisuri. De asemenea, CEDO a stabilit că libertatea de exprimare se aplică și avocaților, care au dreptul să comenteze public despre funcționarea justiției, dar ale căror critici nu pot trece anumite limite. Necesitatea de a garanta autoritatea puterii judecătorești este una dintre acestea. Referitor la garanția autorității puterii judecătorești, CEDO a stabilit în aceeași hotărâre că în joc este încrederea pe care instanțele unei societăți democratice trebuie să o inspire justițiabilor începând cu inculpații, în materie penală.

Ce au făcut, ce fac și ce vor face avocații? Au alertat și vor ține în alertă publicul cu privire la modul în care se derulează anchetele penale și procesele penale în care sunt implicați avocați, modul și mijloacele prin care judecătorii sunt determinați să-și explice soluțiile date pe fondul cauzelor, modul în care, în fața organelor de urmărire penală, clientul poate fi determinat să își acuze avocatul. Câtă încredere mai poate avea avocatul într-o persoană ce solicită servicii de asistență juridică? Câtă încredere mai poate avea justițiabilul în justiție dacă hotărârile definitive pronunțate de un judecător riscă să fie desființate de un procuror fără intervenția unei instanțe de judecată, fără un proces echitabil? Câtă încredere mai pot avea justițiabilii și avocații în justiție dacă judecătorii de caz riscă să fie transformați de procurori în martori și să depună mărturie despre hotărârile pronunțate în cauzele judecate?

Toate acestea îl descurajează pe avocat să-și mai exercite profesia și pe justițiabil să aibă acces la justiție. Toate acestea afectează grav independența profesiei de magistrat. Și toate acestea afectează grav încrederea în justiție.

Nu pot să nu mă întreb: de ce magistrații nu (mai) protestează pentru independența justiției? Acum, când atâtea informații dintr-un singur dosar au fost divulgate pe rețelele de socializare pentru a combate dezinformarea pe care au făcut-o câțiva jurnaliști. Pentru că, nu-i așa?, cazul este de interes public. De aceea se vorbește despre el.

Poate pentru că acum a venit rândul avocaților.

Până la urmă, libertatea de expresie a avocaților se află în echilibru cu interesul imperativului bunei administrări a justiției, reputația și independența magistraților, demnitatea profesiei (a avocatului) și dreptul fiecăruia de a primi informații referitoare la modul în care se administrează justiția penală în România.

De aceea avocații nu pot fi sancționați pentru exercitarea libertății lor de expresie și nu pot fi reduși la tăcere. Pentru că ei vorbesc acum despre (ne)încrederea în justiție. Justiția, care este mai mult decât un sistem, este o stare de spirit. Și pentru că orice sancțiune îndreptată împotriva lor, în contextul dat, ar avea efect descurajant asupra profesiei de avocat în ansamblul său[3].

*

Ce trist! Noi, avocații, ne-am trezit prea târziu! Oare câți ”judecători-martori” au mai fost? Și câți ”Robert” au mai fost?! Îmi cer iertare că pe ceilalți nu i-am văzut sau m-am prefăcut că nu-i văd și nu am luat atitudine. Astea sunt fapte pentru care mă simt vinovată și pe care le regret.

* *

Îmi vine în minte o replică dintr-un film. ”Dacă vrem să avem încredere în justiție, trebuie să avem încredere în noi și să acționăm cu dreptate”, pledează avocatul Frank Galvin în cazul său, în filmul Verdictul, al lui Sydney Lumet.

Avem încredere în noi? Acționăm cu dreptate?


[1] A se vedea hotărârea CEDO din 24.02.1994, în cauza nr. 15440/89.
[2] A se vedea hotărârea CEDO din 15.12.2011, definitive la 15.03.2012, în cauza nr. 28198/09.
[3] A se vedea hotărârea CEDO din 08.10.2019, în cauzele L.P. și Carvalho c. Portugaliei, nr. 24845/13 și 49013/15.


Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara