1,538 citiri

E din nou Crăciun

Lavinia Tec

”Atunci când creștinii sărbătoresc Nașterea Domnului,
ei sărbătoresc un eveniment care a schimbat cursul
istoriei și a transformat permanent ADN-ul societății
umane.” G.K. Chesterton, The Everlasting Man

Cred că anul 2020 ne ajută să înțelegem mai bine cum a fost primul Crăciun. A fost fără adunări de familie, fără schimb de cadouri, fără brazi împodobiți, fără lumini colorate și strălucitoare, fără masă bogată, fără bucate alese. Au fost condiții austere. Nu au fost plăceri hedoniste, ci multe lacrimi și multă durere. Nu a fost multă bucurie, veselie, ci multă tristețe.

Asistența care s-a bucurat de Nașterea Domnului a fost alcătuită din cele mai interesante ființe: omenești și îngerești. Păstorii evrei, magii din Orient și îngerii din cer. Păstorii erau atunci, ca și acum, oameni disprețuiți. Mirosul pe care îl emană, lipsa lor de educație, natura muncii lor îi izolează de mulțime. Cu toate acestea, lor le aduce un înger vestea bună a Nașterii Mântuitorului. Ei au primit revelația. Magii de la Răsărit făceau parte din elita babiloniană, nobili sau aristocrați, filosofi, astronomi, astrologi. Erau oamenii în prezența cărora cei mulți și-ar fi dorit să se afle. Ei, păgâni, aveau cunoașterea, știau că un eveniment care va schimba cursul istoriei se va produce în Iudeea. Și unii (cei de la marginea societății) și ceilalți (cei din vârful societății) L-au căutat în felul lor. Și I s-au închinat. Îngerii au fost cei care au cântat imnul bucuriei.

Numai că Mântuitorul Isus Hristos nu a venit pe lume ca un fiu de rege, într-un palat somptuos, cu surle și trâmbițe și cu alai. Cuvântul (Logos) S-a întrupat și a venit să locuiască între noi. Fiul lui Dumnezeu S-a născut într-un loc mizerabil, rece, întunecat (se pare că staulul era subteran). Asta contrastează cu nașterea copiilor generalilor romani sau a copiilor de împărați. Isus a venit în mod discret, fără intenția de a impresiona și de a cere onoare, omagiu, slavă pentru activitatea sa. De-altfel, în afară de câteva evenimente publice, întâlnirile Lui au fost private și frecvente cu oameni din toate categoriile, păcătoși (femeia prinsă în preacurvie, samariteanca ce a avut 5 bărbați – cu care Isus poartă unul dintre cele mai frumoase, profunde și rafinate dialoguri de pe paginile Scripturii, fiind prima persoană în fața căreia își dezvăluie identitea de Mesia, al doilea și ultimul fiind Pilat -, vameși corupți), ciudați (demonizați, lunatici), bolnavi, sărmani, bogați, femei, bărbați, copii, vârstnici, preoți, nobili, vameși corupți.

Isus s-a născut într-un staul pentru că Irod nu L-a lăsat să se nască. Nașterea Lui a dezlănțuit iadul pe pământ, Irod ordonând în Iudeea uciderea tuturor pruncilor sub vârsta de 2 ani. A fost întuneric, iar Lumina a venit să îl străpungă. Clopotele au sunat alarma războiului spiritual între Isus și diavol. Un război anunțat încă din Geneza 3:15: ”Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. Într-o lume ostilă bunătății, dreptății și iubirii, Isus s-a născut rebel, ostil guvernării, puterii de atunci. Nașterea Lui l-a tulburat pe Irod și a tulburat întregul Ierusalim (Matei 2:3). O furie nesfântă l-a cuprins pe regale Iudeilor în funcție la auzul veștii că un nou rege al Iudeii s-a născut. Când Irod și-a dat seama că a fost înșelat de magii răsăriteni cu privire la locul nașterii ”Regelui Iudeilor”, ”s-a înfuriat foarte tare și a trimis să fie uciși toți băieții care erau în Betleem și în împrejurimile lui, de la vârsta de doi ani în jos, potrivit cu perioada pe care o aflase de la magi” ( Matei 2:16). Pasajul ne dezvăluie o realitate tulburătoare și crudă: în această lume există Răul și răutatea. Când se lasă pradă firii sale sau influenței celui rău, atunci omul minte, înșală, ucide, comite nedreptăți. Păcatul îl terorizează pe om atunci când pune stăpânire pe inima lor.

În timp ce îngerii cântau ”Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”, Irod și agenții lui împrăștiau groaza și moartea în jurul lor: ”Un țipăt s-a auzit la Rama, plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau” ( Matei 2:18). Aceste atrocități din timpul primului Crăciun arată că Isus nu s-a născut ca să aducă pacea pe pământ, ci sabia, după cum El însuși a declarant (Matei 10:34), ca să lupte într-un război spiritual planetar și altul invidual, în viața fiecăruia. Nu se poate face niciodată pace între bine și rău.

Smerenia staulului ne îndreaptă pașii spre umilința Crucii. Căci de la Nașterea Sa, Isus a fost un om al durerii, obișnuit cu suferința, disprețuit și părăsit de oameni (Isaia 53:3). Așa cum suntem și noi, oameni ai durerii și, uneori sau adesea, disprețuiți, chiar dacă nu ne place să recunoaștem. Iar atunci când și-a rugat Tatăl să-L cruțe de suferință, I-a refuzat cererea. Așa cum ne este și nouă refuzată cererea, uneori. Când Dumnezeu devine om, omul acela dintre toți este cel mai puțin mângâiat, atunci când nevoia sa de mângâiere este cea mai mare. Nu pot pătrunde taina aceasta, dar înțeleg bine că nu poate există cruce fără suferință, nici moarte și înviere fără cruce.

Irod și Diavolul au încercat atunci să împiedice Crăciunul să vină. Dar Crăciunul a venit. Satana nu a putut opri planul divin de resetare al lumii, care a schimbat ADN-ul societății umane. Planul Lui, stabilit odată pentru totdeauna, s-a împlinit. El nu l-a putut împiedica pe Hristos să se nască. Nu l-a putut opri pe Isus să moară pe cruce. El nu L-a putut opri pe Hristos să învie din morți. Nu L-a putut opri pe Hristos să-și construiască biserica. El nu L-a putut opri pe Hristos să îi mântuiască pe oameni.

Aici este bucuria și speranța. Bucuria victoriei Mântuitorului de-atunci, la primul Crăciun, și speranța că ea continuă până la sfârșitul vremurilor și că noi vom gusta din ea în timpul vieții noastre.

Bucuria că lumina lumii a venit în întuneric să lumineze si să ilumineze. Și speranța că fiecare va fi atras de lumină în întunericul care s-a așezat peste lume și în viața lui.

Bucuria căutării și a închinării înaintea Lui. Și speranța că încă mai poate fi căutat și găsit într-o lume în care asistăm la uciderea creștinismului.

Bucuria că El a venit după cum a profețit Isaia: să vestească săracilor Evanghelia; să îi vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască eliberarea celor captivi, căpătarea vederii orbilor: să îi elibereze pe cei apăsați și să vestescă anul de îndurare al Domnului. Și speranța că El, Cel înviat din morți, își continuă misiunea și azi.

Crăciunul este despre speranța că acum, la fel ca la primul Crăciun, Dumnezeu este cu noi (Emanuel), chiar în mijlocul răutății, nedreptății, durerii, suferinței, privațiunilor, pierderilor de tot felul. Speranța că El este cu noi chiar și în mijlocul îndoielilor, incertitudinilor și temerilor noastre la fel cum a fost cu ucenicii săi când s-au confruntat cu aceleași întrebări și angoase. Speranța că El poate aduce pacea în noi, în inima noastră.

Crăciunul este despre speranța că El încă mai caută și mai găsește inimi reci, întunecate, mizerabile precum un staul, inimi care se golesc de plinătatea priceperii, de mândrie și aroganță, de ură și răutate, inimi în care să se nască și să locuiască. Speranța că El, Iubirea care a părăsit gloria cerească, încă ne caută, ne strigă pe fiecare pe nume, încă așteaptă să ne deschidem inima pentru a-L primi.

Când devenim obsedați de a face ceva pentru că ne simțim vinovați, nu oferim cu adevărat dragoste pură, altruistă, necondiționată pentru Dumnezeu și ceilalți, ci o facem în speranța că vom primi acceptare, recunoaștere, și o facem dintr-un sentiment de superioritate. Dacă ”dăruim” în acest mod, nu oferim deloc. Dumnezeu ne-a făcut acest dar – Mântuitorul Isus Hristos – de Crăciun, fără să aștepte nimic în schimb. Pentru că mai binecuvântat este cel ce primește decât cel ce dăruiește.

Poate că anul 2020 ne aduce aminte de ”vechea normalitate”, de primul Crăciun. De atunci, oamenii Îl tot caută pe Mântuitorul Isus Hristos.

Cred că de aceea e din nou Crăciun…


Bartolomé Esteban Murillo, ”Adorația Magilor”, 1668

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara