1,564 citiri

Dreptul în fața Covid-19: marele perdant ori primul câștigător?

Mircea DuțuDesigur, este încă prea devreme a avea pretenția unui bilanț cât mai definitiv și mai cuprinzător al manifestărilor și consecințelor pandemiei de Covid-19 asupra vieții fiecăruia dintre noi, economiei și societății în fiecare țară în parte și în lume în ansamblul său. Și aceasta întrucât, pe de o parte, molima și criza multidimensională, în frunte cu cea sanitară pe care a generat-o, nu s-au terminat ca atare și cu atât mai puțin efectele lor sunt departe să se fi epuizat, iar, pe de alta, un atare demers având în vedere amploarea și implicațiile a ceea ce s-a întâmplat este în mod evident deosebit de complex, dificil și anevoios. Însă, încă de pe acum sunt perceptibile și o serie de fenomene și evenimente care reclamă reacții imediate, rapide și proporționate, corecții adecvate și preocuparea de a nu se permanentiza, urmând a rămâne în registrul istoricului discontinuităților accidentale și pasagere. Un exemplu îl reprezintă în acest sens dreptul și metamorfozele sale conjuncturale, considerat din anumite perspective ca unul din marii perdanți ai crizei generate și întreținute de noul coronavirus, la rându-i în curs de modificare (Ariane Vidal-Naquet, Le droit apparaît comme l’un des grands perdants de la crise engendrée par le Covid-19, „Le Monde”, 25 decembrie 2020). Într-adevăr, în mod evident izolarea și celelalte măsuri excepționale adoptate pentru oprirea și limitarea răspândirii bolii, a consecințelor asupra economiei și societății au pus pretutindeni la mari și inedite încercări legea și promotorii săi, de la legiuitori și până la ultimul agent de interpretare și aplicare a literei și spiritului său, dar în ultimă instanță și poate cel mai important, dreptul ca atare, în mod special cadrele aplicabile, mergându-se până la justificarea instaurării unui nou regim de excepție, starea de urgență, urmată de succesivele perioade de alertă sanitară sub imperiul cărora ne aflăm încă, cu semnificative aspecte de neconformare constituțională. Am asistat la triumful sănătății asupra libertății, până la o așa-zisă „dictatură medicală” și ajuns la vremea ordonanțelor și ordinelor de urgență. Surprinse de noutatea reglementărilor și sub presiunea situațiilor extraordinare, unele instanțe au pronunțat hotărâri departe de echilibrul cuvenit și spiritul tradițional al dreptului spre a punea deveni jurisprudențe. De asemenea, provocări notabile, și nu întotdeauna cu răspunsurile cuvenite, au suportat și diferitele ramuri ale sistemului juridic, precum dreptul muncii și social, dreptul penal și procedurile, dreptul concurenței și cel al contractelor, în anumite privințe și dreptul civil ori, dacă îi acceptăm existența autonomă, dreptul sanitar. Nu au rămas în afara „șocului coronavirusului” nici unele concepte structurante ale dreptului în frunte cu cel de stat de drept, maltratat prin „concentrarea puterii în mâinile Executivului și restricțiile imediate aduse drepturilor și libertăților”. În fine, și dincolo de orice, această criză sanitar-societală, a ridicat mari întrebări asupra dreptului însuși ca instrument de reglare a conduitei individului și colectivității umane, deopotrivă privind eficacitatea, adică, altfel spus, capacitatea sa de a prevedea și guverna comportamentele, și credibilitatea, respectiv încrederea pe care putem și trebuie să i-o acordăm. Și aceasta din urmă în condițiile în care, din martie 2020, de la declanșarea crizei, am asistat la decizii politice exprimate prin norme juridice pe care le-am putea considera în multe cazuri absurde, incoerente sau cel puțin absconse. Inventarul faptelor și actelor concrete de acest gen este prea bogat și bine cunoscut de toți spre a încerca o enumerare exemplificatoare, fie ea și limitată, și cu riscul de „nedreptăți” pe prea mulți!

1. Ținute să răspundă unei amenințări generale fără precedent și cu riscuri iminente și extraordinare, statele europene au adoptat măsuri de restrângere drastică a unor drepturi și libertăți fundamentale ale populației, elaborând, totodată, reguli vizând să anticipeze și să atenueze efectele social-economie ale crizei. Generalizate, limitările au devenit, de aproape un an, normă. În aceste circumstanțe de puternică incertitudine juridică și în contextul preocupărilor de promovare a unui răspuns juridic comun la provocările momentului excepțional, Institutul European de Drept (European Law Institute, ELI) a elaborat și publicat, la 19 mai 2020, 15 principii fundamentale pentru tot atâtea domenii definitorii, necesar a fi respectate atunci când se adoptă și se aplică strategiile și acțiunile naționale de ripostă juridică la problemele crizei sanitare (Principiile ELI pentru criza de Covid-19). Ele valorifică tradițiile juridice occidentale, reprezintă „armătura statului de drept așa cum este el comun conceput în Europa” și se dorește a fi baza de la care să se pornească în dezvoltarea creatoare a semnificațiilor pertinente în raport cu particularitățile naționale concrete. Documentul pleacă de la constatarea și își justifică elaborarea că, prin consecințele sale ample și diverse provocate, pandemia de Covid-19 are un impact fundamental asupra funcționării statelor, instituțiilor democratice și sistemelor lor juridice, fapt pentru care guvernele au recurs la măsuri excepționale pentru a încerca să controleze propagarea epidemiei. Acestea limitează (restrâng) inevitabil drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor într-un mod care nu ar putea să-și găsească justificarea decât prin existența unor atari circumstanțe extraordinare și este de cel mai mare interes pentru societate ca ele să fie impuse și aplicate în cadrul principiilor democratice stabilite, ordinii juridice internaționale și statului de drept. Limitările inevitabile ar trebui supuse unui control democratic, nu trebuie utilizate cu rea-credință și se impune a nu fi utilizate decât pentru măsuri legate în mod direct de criza generală Covid-19. Pentru fiecare domeniu au fost enunțate reperele esențiale ale statului drept, de la care nu se admite derogare. Dar în câte situații și în ce măsură s-a ținut seama de opiniile societății savante?

2. În țări europene de îndelungată și autentică tradiție democratică și cu juriști capabili și preocupați de ample și profunde analize teoretice, precum Franța și Germania, semnalul de alarmă cel mai puternic al episodului juridic Covid-19 a privit statutul statului de drept și starea drepturilor constituționale în zodia crizei sanitare. În editorialul uneia dintre cele mai reputate revista franceze de actualitate juridică din 26 noiembrie 2020, profesorul Jean-Pascal Chazal, de la Școala de drept a Sciences Po din Paris, se întreba dacă nu cumva măsurile excepționale nu marchează sfârșitul (iluziei) statului de drept (L’Etat de droit: la fin d’une illusion?, în „Recueil Dalloz”, 26 noiembrie 2020). Răspunsul venea tranșant la capătul unei scurte, dar dense analize: prin noile practici inventate și aplicate în mod repetat, desigur, cu respectarea formelor prescrise reglementar, autoritățile ar confirma locul deciziei politice conferit de Carl Schmitt, potrivit căruia aceasta precede întotdeauna norma juridică, și nu invers, ceea ce într-un stat de drept nu poate genera decât perplexitate! Gânditorul antiliberal emisese celebra formulă „Este suveran cel care decide situația excepțională” (Teologia politică, 1922) și dacă i-am da crezare, conchidea universitarul francez, în Franța (ca de altfel mai peste tot!) astfel suveranitatea nu ar mai aparține poporului, cum afirmă Constituția, ci celui care poate decide că regulile de drept, inclusiv cele de rang constituțional, nu se mai aplică ținând seama de circumstanțele pe care le califică el însuși ca excepționale. Or, această putere aparține în starea de urgență și de alertă prin excelență vârfurilor Executivului și delegațiilor acestora. Totuși, această abordare anticonstituțională a suveranității naționale nu e posibilă decât cu complezența activă a jurisdicțiilor constituționale și judiciare care exercită, de asemenea, o parcelă de suveranitate. Astfel, departe de a se comporta precum păzitori autorizați ai libertăților individuale într-un stat de drept, judecătorii au cauționat, cel puțin pentru moment, atingerile ce le-au fost aduse. Consiliul Constituțional al Franței a acceptat că respectivele dispoziții constituționale nu au fost respectate de către legislator sub pretextul „circumstanțelor particulare”, a căror definiție numai el o cunoaște și, în plus, a asigurat că legea fundamentală nu exclude pentru legiuitor posibilitatea de a prevedea un regim de stare de urgență sanitară. Concilierea între protejarea sănătății și respectarea libertăților individuale fiind considerată echilibrată, chiar dacă izolarea le-a anihilat practic pe secundele în profitul celei dintâi. Cu titlu de exemplu deosebit de semnificativ în acest context, în jurisprudența franceză s-a statuat că obligația generală de a purta mască peste tot și tot timpul e constituțională sub condiția respectării a două criterii: simplicitatea și lizibilitatea! Într-o mică paranteză, ce să mai spunem de experiențele românești de gen din ultimele 9 luni, când nu aveam nici măcar reglementări de principiu în materie, iar înverșunarea politică preelectorală umbrea orice abordare rațională și judicioasă, mergând până la situații de hiatus reglementar! Riscul major este acela ca, în numele valorii supreme și obsesiv clamate care a devenit sănătatea, să ne obișnuim într-atât a trăi într-un stat de drept degradat încât după trecerea pandemiei să nu mai observăm, ori chiar să acceptăm tacit, migrarea unor reguli ale stării de urgență în dreptul comun, din temporare și excepționale ajungând permanente.

Concluzia (sumbră!) a profesorului J.-P. Chazal ar putea fi considerată o fină ironie, dacă nu ar sugera și o situație periculoasă; s-a supraestimat probabil încrederea pe care o putem avea în statul de drept și, prin urmare, cu ocazia situației stării de urgență sanitară, ipoteza care nu mai poate fi înlăturată este aceea că normele (Constituţia și legile) nu sunt decât pe hârtie iar judecătorii, care ar trebui să fie gura care pronunță aceste cuvinte, nu sunt decât „bufonii care o aduc la tăcere”.

3. În același context perturbator al ordinii juridice autentice și tradiționale se remarcă și o anumită „sfidare a legilor logicii”, prin situații absurde create poate cu bune intenții, dar puțin aprofundate, precum auto-autorizațiile de deplasare, a căror ne(auto)întocmire e susceptibilă de aplicare a unor amenzi substanțiale, un regim de ieșire din starea de urgență, de trecere la cea de alertă sau de relaxare a măsurilor de carantinare, ce nu înseamnă decât schimbări de terminologie, și nu a regulilor de fond aplicabile ș.a. Toate asemenea elemente concură la crearea unei impresii generale de nonsens, frizează absurdul ionescian care se repercutează negativ asupra normei juridice. Aceasta nu mai are sens, în tripla accepțiune a termenului: ea nu mai are importanță, înțeleasă drept capacitatea unei reprezentări inteligibile a realului; nu mai are direcție, scop, atâta timp cât variază și se contrazice; tot așa, ea nu mai e percepută de destinatarii săi ca atare, debusolați de schimbările neîncetate. În consecință, aceste dezordini ar afecta caracteristicile atribuite în general normei de drept, definită cel mai adesea ca o regulă abstractă și impersonală, dotată cu o anumită pretenție la stabilitate, precum și calitățile de raționalitate și previzibilitate ce îi sunt adesea pretinse. Desigur, în mod evident, este astfel pusă în discuție și lezată în primul rând generalitatea normei. Așa cum se poate ușor constata, gestionarea situației complicate creată de criza aferentă pandemiei, nu a făcut decât să crească și să se multiplice reglementările, cu precădere cele categoriale, distingându-se între zone (localități) supuse carantinării pe grade de gravitate semnalate pe culori, între categorii de persoane și de situații (elevi-studenți, tineri/vârstnici, ori mai exact vulnerabili sau nu, comerț esențial ori nu ş.a.) și toate declinate sub motivarea unei acțiuni mai eficace împotriva răspândirii virusului și a îndiguirii contaminării.

4. Un factor negativ major l-a constituit, fără îndoială, modificarea neîncetată a reglementărilor legale. Mai mult ca oricând situațiile inedite și reacțiile, adesea precipitate, au înlăturat orice pretenție de stabilitate, generând modificări continue ale regulilor de drept, subordonate total constrângerilor luptei împotriva dificultăților sanitare, favorizând confuzia, neînțelegerea și reaua aplicare a prevederilor legale. Aceste aspecte, dezordini au afectat apoi calitățile cerute normei juridice; raționalitatea, în sensul prezumției întemeierii sale pe rațiune și bună chibzuință, că este coerentă și susceptibilă a fi explicată în mod logic, a fost printre primele spulberate. Totodată, a fost compromisă previzibilitatea, posibilitatea anticipării normei aplicabile; ea a devenit, dimpotrivă, înainte de toate, imprevizibilă, îndoielnică în fața măsurilor ministeriale ori prefectoriale, ale acelor diferite comitete de urgență sanitară adoptate și intrate în vigoare de la o oră la alta, modificate ori retrase după împrejurări și imensitatea reacțiilor dezaprobative ale populației. Nu în ultimul rând, atari situații afectează eficacitatea dreptului, înțeles ca un instrument vizând reglementarea comportamentelor destinatarilor săi, titulari de drepturi și obligații. Căci, cum nota universitarul francez, în spatele rigorii regulilor juridice măștile cad, atestările nu probează nimic altceva decât pe ele însele, închiderile se agrementează cu întâlnirile clandestine și toate acestea într-o atmosferă de docilitate aparentă, într-un fel de înșelătorie și delăsare generalizate, cu binecuvântarea autorităților și cu o indiferență colectivă față de veleitățile dreptului. Iar lucrul cel mai grav, pe termen lung și în sens profund, devine acela că în acest mod se erodează masiv credibilitatea normei juridice și, în final, încrederea ce se poate acorda dreptului, care apare astfel ca unul dintre marii perdanți ai crizei planetare generate de Covid-19!

5. Trăgând deja învățăturile din ceea ce a trăit până acum viața juridică sub pandemie și răspunzând la semnalele de mai sus, cu optimismul apariției vaccinului și speranța asanării cât mai rapide a molimei, devine urgent a se trece la restaurarea încrederii legitime și a securității juridice, principii consacrate de dreptul Uniunii Europene și general acceptate în sistemele juridice ale statelor democrate, ce trebuie a fi înțelese nu ca o protecție a situațiilor juridice dobândite, ci precum o exigență de credibilitate a dreptului, în general și a normei juridice concrete, în special. Indiferent de distorsiunile cunoscute și experimentele trăite, „dreptul coronavirusului” rămâne un capitol inevitabil în istoria juridică recentă și trebuie tratat ca atare. La capătul perioadei pe care a marcat-o se impune, indiscutabil, o analiză temeinică a elementelor și reverberațiilor sale, așa încât să fie încadrat astfel cum se cuvine în timp și spațiu, pe conținut și formă.

Anul 2020 – anul coronavirusului – a fost considerat „cel mai rău” din istorie (Time) ori unul „blestemat” (Le Point). Pentru drept el a fost mai degrabă unul al încercărilor, stărilor excepționale și experiențelor inedite.

Urmând îndemnul lordului Beaverbrook (Faceți ca și când lumea ar fi fost creată astă dimineață!), să încercăm să depășim impasul, că corectăm erorile și să credem că 2021 poate fi anul relansării încrederii în Lege, Drept și Justiție!

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române