Între dreptul la vaccin și opțiunea de vaccinare

Dacă din punct de vedere medical-epidemiologic soluția vaccinării apare, cel puțin pentru moment, cea mai la îndemână, potrivită și eficace în vedere stăpânirii și regresului pandemiei și în așteptarea unei rezolvări durabile și definitive, inclusiv pe cale curativă, ea generează, din perspectiva constantelor juridice și exigențelor statului de drept, probleme complexe și dificil de dezlegat. Născut ca o mare speranță și accesul la binefacerile sale precum un veritabil drept uman global, vaccinul anticovid-19 devine acum, prin prisma obligației/opțiunii de vaccinare, și un subiect de dezbatere publică. Într-adevăr, amploarea nemaiîntâlnită a fenomenului afectând întreaga suprafață a plantei (inclusiv Antarctica!), cu un bilanț sumbru de peste 1,7 milioane de decese și privind miliarde de persoane, prevenirea infecției cu virusul incriminat a vizat nu numai un efort economic și de organizare extraordinar, ci a presupus și luarea în considerare, în numele solidarității de specie și a valorilor civilizaționale definitorii, asigurarea accesului egal al tuturor la beneficiile sale. Aceasta a însemnat, în termeni juridici, asimilarea statutului vaccinului cu cel al apei, aerului ori sănătății, de bunuri publice mondiale, unul pe care trebuie să-l facem disponibil, accesibil și abordabil pentru toți. Așa se face că, încă de la începuturile crizei sanitare și căutării remediilor necesare, lideri de state, reprezentanți ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) și Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), personalități cultural-științifice internaționale au făcut apel la declararea și tratarea vaccinului anticovid-19 drept „bun public mondial gratuit”, unul „pentru toți și al popoarelor” și s-au promovat în acest sens propuneri concrete de atingere a unui atare obiectiv, precum abandonarea, în 2020-2021 a brevetabilității sale, cu titlu privat și în scop lucrativ și crearea unei task force mondiale a ONU în materie de proprietate intelectuală, în raport cu exigențele situației excepționale actuale.

1. În principiu, politica publică vaccinală a unui stat e elaborată și adoptată de autoritățile naționale competente și fixează condițiile de imunizare, enunță recomandările necesare și face public calendarul opțiunilor aferente, după obținerea avizelor de specialitate necesare din partea oamenilor de știință. O vaccinare obligatorie e strict încadrată și decisă numai de legiuitor, luându-se în calcul beneficiul pentru populație și gravitatea problemei pe care este chemată să o prevină și combată. Sub aspect juridic o atare măsură constituie o ingerință în dreptul fundamental la integritate fizică și respectarea vieții private și, potrivit jurisprudenței, poate fi considerată justificată prin obiectivul urmărit: ameliorarea acoperii vaccinale, în special pentru atingerea pragului necesar unei imunități de grup în beneficiul ansamblului populației și proporțională acestui scop. În mod corespunzător, vaccinările recomandate intervin atunci când se estimează că recurgerea la vaccinare nu ar fi afectată și se precizează, în consecință, doar posibile aspecte de desfășurare a demersului colectiv. În cazul de față, amploarea fenomenului a impus evaluări și inițiative comune promovate la nivel internațional, sub egida OMS ori, în plan european, cu precădere în contextul Uniunii Europene (UE), invocându-se chiar proiectul unei „UE a sănătății”. Din această perspectivă generală, o opțiune tranșantă – între versiunea obligatorie și cea a recomandării – este greu de adoptat, mai fezabile devenind ipostazele mixte, intermediare și cu măsuri de conjunctură. Gravitatea aspectelor medico-sanitare și amploarea aranjamentelor economico-instituționale și logistice au impus deja o reacție concertată, reglementări uniforme, comune și așteptări de aceeași măsură între partenerii europeni. Nu în ultimul rând, provocările juridice și rezolvările posibile impun abordări și percepții comune. Totuși, strategiile naționale au trebuit să adapteze elementele generale la condițiile concrete din fiecare stat mai ales în termeni de securitate, eficiență, organizare și etică a desfășurării operațiunilor componente.

2. Desigur, indiferent de complexitatea și importanța mizelor în prezență este dificil de a face obligatorie vaccinarea anticovid-19 în condițiile în care sub jumătate de populație se declară a nu fi predispusă să se vaccineze și persistă încă o serie de incertitudini asupra efectelor (secundare) ale antidotului realizat rapid și lansat masiv pe arena mondială a combaterii pandemiei, sub presiunea consecințelor nefaste ale acesteia. De aceea, declararea sa cvasiunanim ca „gratuită și voluntară” pare a exprima cel mai potrivit situația existentă în această privință. Promovarea căii de mijloc în sensul de a face din „noua armă contra virusului” un „laissez-passer” pentru practicarea anumitor activități ori accederea la unele locuri, precum o sală de spectacol, restaurant sau spațiu sportiv, într-o optică de revenire progresivă la normal nu e lipsită de îndoieli sau capcane care pun în discuție exigențele fundamentale ale statului de drept și ale vieții democratice autentice. Dacă pentru moment niciun stat european nu impune cetățenilor săi vaccinarea anticovid-19, totuși ideea nu e străină autorităților naționale. La finele anului 2020, ministrul spaniol al sănătății arăta că dacă o proporție prea importantă a populației va refuza vaccinarea guvernul își rezervă dreptul de a o decreta obligatorie. În regiunea autonomă Galicia se preconizează, în același context, aplicarea unei amenzi pentru cei ce refuză vaccinul, iar în Elveția organizatorii de concerte nu exclud introducerea cerinței vaccinării pentru spectatorii lor.

3. În cadrul unui asemenea context complicat, discutabil și versatil, ideea unui „pașaport vaccinal” e tot mai larg răspândită pe glob și în țările lumii. Așa, de exemplu, în Israel de la 17 ianuarie a.c. se acordă fiecărei persoane vaccinate, sub forma unui document electronic, un „pașaport verde” care o exonerează de autoizolare și restricții teritoriale, și îi permite să meargă în spațiile culturale, la restaurant, adică să facă pași importanți în regăsirea vieții normale. Teza e apărată și de o parte a clasei politice europene, în special franceză și germană. Poziția de principiu de a face din vaccinarea împotriva Covid-19 „metrul etalon” al drepturilor fundamentale cunoaște treptat nuanțări și amendări, pe măsură ce apar reacții punctuale, dar relevante și se impun concesii, renunțări și adăugiri. Mai întâi, stabilirea de distincții între indivizi în funcție de imunitatea lor vaccinală, deplinul exercițiu al libertății de deplasare nefiind rezervat persoanelor vaccinate, implică serioase rezerve. O atare măsură ar deschide calea constituirii de fișiere privind sănătatea persoanelor ori a refuza accesul la un anumit loc în funcție de statutul vaccinal al clienților săi ar conduce la prelucrarea și tratarea datelor asupra sănătății, ceea ce nu este permis de legislația europeană și internă în vigoare. Jurisprudența națională din diferite state europene a statuat deja că în privința unor asemenea măsuri e necesar „un strict examen prealabil al necesității și proporționalității lor” și de a se preciza natura activităților ori locurilor vizate de restricții. „Pașapoarte sanitare” posibile au fost anunțate și de unele companii aeriene. Așa, de exemplu, firma australiană de profil Qantas a anunțat că va cere pasagerilor care vor contracta zborurile sale internaționale o decizie neoficială aprobată de autoritățile de la Canberra. Desigur, din punct de vedere juridic nimic nu interzice unei companii de a solicita o probă a vaccinării la momentul îmbarcării, fiind suficient să se modifice condițiile generale de transport. Dar, din momentul în care statul de destinație nu obligă călătorii să fie vaccinați spre a putea intra pe teritoriul său, aceștia din urmă pot alege o altă companie pentru a-i transporta. În ultima zi a anului trecut, reacționând la asemenea provocări, ministrul german al sănătății a respins, în numele solidarității, acordarea unor eventuale privilegii pentru cei vaccinați și care și-au dobândit astfel imunitatea față de acțiunea celebrului virus, inclusiv sub forma preconizatului „pașaport verde” vaccinal.

4. Franța este prima țară europeană care a încercat și un demers legislativ în acest sens. Este vorba de proiectul de lege de „instituire a unui regim peren de gestiune a urgențelor sanitare”, depus pe masa parlamentului la 21 decembrie 2020, prin care se dorea introducerea cerinței obligativității vaccinale în cadrul anumitor activități ale vieții curente. Mai exact, potrivit unui articol al proiectului actului normativ respectiv, înregistrat în procedură accelerată, „Primul  ministru poate, în caz de nevoie… prin decret să subordoneze deplasările persoanelor, accesul lor la mijloacele de transport ori în anumite locuri, precum și exercițiul anumitor activități prezentării rezultatelor unui test de depistaj care stabilește că persoana nu este infectată ori contaminată, și supusă la urmarea unui tratament curativ.” Această măsură, înscrisă în cadrul unui text legislativ menit să stabilească un cadru juridic durabil și stabil în fața crizelor sanitare a generat vii și energice reacții imputându-i-se a fi „preocupantă și tulburătoare”. Astfel, analizând intențiile guvernului exprimate prin proiect, a căror examinare în urma disputelor generate a fost respinsă în cele din urmă, universitarul Christophe Alonso ajungea la concluzia că a face obligatorie vaccinarea anticovid în mod insidios ar fi o strategie riscantă, fără justificări reale și legitimitate legală (Christophe Alonso, Rendre obligatoire la vaccination de façon insidieuses serait une stratégies risque”, tribune, „Le Monde”, 30 decembrie 2020). Și aceasta întrucât, mai întâi, o atare inițiativă ar fi nepotrivită a fi aplicată printr-un decret fără a preciza întinderea și modalitățile de aplicare, putând semăna panică într-o țară în care plutește îndoiala asupra chestiunii vaccinale și apoi lasă să planeze incertitudinea asupra adevăratelor proiecte ale puterii executive, în plină stare de urgență sanitară prelungită și dominată de mari necunoscute în ceea ce privește evoluțiile viitoare. Dar, marele paradox ar fi legat, în accepțiunea autorului articolului invocat, de faptul că s-ar putea înțelege că, fără a fi făcută obligatorie pentru întreaga populație, vaccinarea ar putea deveni așa numai pentru anumite persoane și decât în unele situații, ceea ce ar putea conduce, în ultimă instanță, la ideea că s-ar trece în acest fel „pe furiș de la o vaccinare recomandată la una la care am fi obligați” prin forța împrejurărilor și sub imboldul participării pe deplin la viața socială și revenirii la normalitate. Devenit  mai înțelegător, mai ales în condițiile în care proiectul Executivului a primit refuz de examinare, profesorul parizian de drept public conchide: „În această perioadă de sfârșit de an în care virusul progresează, să admitem pentru puterea executivă dreptul la prezumția de nevinovăție, dar să luăm act, totuși, de propriile recomandări și să nu lăsăm garda jos”.

5. În contextul unei analize mai multidimensionale, Laurence Neuer (Covid-19: ce que dit la droit sur l’obligation vaccinale, „Le Point”, 29 decembrie 2020) remarcă un veritabil „imbroglio juridic” provocat de dilema statutului vaccinului și caracterului vaccinării în mediul muncii și cel antreprenorial. În teorie, angajatorul nu-și poate obliga angajații să se vaccineze decât împotriva patologiilor listate în Codul sănătății publice; în privința Covid-19, potențial mortal și foarte contagios, „vaccinul nu se poate face decât pe bază de voluntariat” și, în consecință, întreprinderile nu ar putea să o ceară salariaților lor. Însă, interpretarea strictă a textelor legale în vigoare ne arată o realitate mai puțin categorică; potrivit Codului muncii francez, angajatorul poate „să recomande, dacă se poate și la propunerea medicului de medicina muncii, lucrătorilor neimunizați contra agenților biologici patogeni cărora sunt ori pot să fie expuși efectuarea, în sarcina sa, a vaccinării cuvenite”. Covid-19 expune ipotetic toți salariații (în afară de cei care sunt deja imunizați) unei contaminări și eventuale îmbolnăviri, iar vaccinarea poate să fie, aşadar, adăugată măsurilor de prevenție deja existente (portul măștii, distanțarea fizică, gelul hidroalcoolic). Prin urmare, angajatorul ar trebui să solicite medicului de întreprindere să evalueze și asemenea aspecte în avizul său conform, privind noua situație sanitară. La noi, potrivit art. 175 din Codul muncii, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților sub toate aspectele legate de muncă și se poate aprecia că efectuarea testului Covid-19 poate fi impusă din această perspectivă, spre a preveni infectarea angajaților, cu condiţia suportării de către angajator a cheltuielilor aferente; însă, efectuarea vaccinului, ținând de materia drepturilor fundamentale, rămâne de competența de reglementare rezervată legiuitorului.

6. În fine, necunoscutele vaccinării se înmulțesc, odată cu avansarea campaniei de desfășurare a sa prin complicațiile generate, deopotrivă, în evoluțiile virusului ca atare și rezultatele strategiilor de îndiguire a pandemiei și combatere a efectelor sale. Perspectiva obligației vaccinale ar putea ajunge, cel puțin în parte, neutralizată de imprevizibilele manifestări ale vaccinului anticovid-19, în special în privința mutațiilor virusului și a capacităților sale de a sparge lanțul de transmitere aferent. În plus, combinarea adecvată cu măsurile devenite clasice de prevenție-precauție – purtarea măștii, distanțarea fizică și igiena personală – se impun de la sine.

Într-un ton mai relaxant, adecvat atmosferei marilor sărbători de iarnă, unii vest-europeni au sugerat, pentru a stimula interesul și a spori accesibilitatea vaccinării, recurgerea la un instrument specific economiei de piață, inspirată de experiențele de peste ocean. Este vorba de remunerarea cetățenilor spre a-i determina să-și exprime mai ușor consimțământul și să se supună injectării serului salvator, ceea ce ar putea combate, cel puțin în parte, inactivismul general pe cale a se instala. S-a avansat chiar și suma avută în vedere: 500 de euro, plătibilă în două tranșe și conform unui mecanism menit să evite corupția și complicarea procesului sanitar!

Dacă în acest an omenirea (speră că) va reuși medical să pună capăt pandemiei și să treacă la lichidarea consecințelor sale, urmările acesteia în planul dreptului vor persista mai multă vreme, constituindu-se într-un episod semnificativ în evoluția fenomenului juridic contemporan. Până atunci, vom asista la noi provocări și reacții reglementar-jurisprudențiale și teoretice în materie, ce se impun a fi atent analizate așa încât să fie percepute în termenii dreptului și ai științei sale și să nu rămână ca simple epave în zona rabatului practicii empirice.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române