Este civilizația ca un furnir sau ca o coajă de portocală?

Potrivit teoriei furnirului[1], moralitatea umană este un strat subțire precum foița de lemn care acoperă diferite obiecte de mobilier. Cei care îmbrățișează această teorie, consideră că civilizația este ca un furnir [2]. Sub foița firavă a civilizației se ascunde natura umană egoistă și violentă. Unul dintre primii gânditori care au rafinat această teză a fost T. Hobbes, care credea că variabilitatea dorințelor umane și nevoia de resurse rare erau generatoare de conflicte sociale în epoca prestatală, căci oamenii în starea lor naturală aveau tendința de a clama dreptul la toate lucrurile (la orice).

Hobbes a fost cel care, prin alte cuvinte și fără să o denumească în acest fel – respectiv teoria furnirului – a susținut că starea naturală a omului consta în războiul tuturor împotriva tuturor („bellum omnium contra omnes“), astfel că oamenii aflați în fața pericolului natural au încheiat contractul social, prin intermediul căruia au transferat drepturile naturale către stat. În acest fel, acesta din urmă a capătat legitimitate, asumându-și obligația de garantare a securității membrilor societății[3].

Pe scurt, Hobbes susținea că omul este rău de la natură și societatea l-a civilizat, făcându-l mai bun și scăpându-l din ghearele instinctelor umane animalice.

La polul opus, din perspectivă ideatică, se găsește teoria lui J.J. Rousseau, confom căreia natura umană este una bună și, în fapt, societatea (civilizația) l-a stricat pe om. Pentru Rousseau, civilizația este cea care a făcut ca totul să se ducă de râpă (Rousseau a scris: ”omul se naște liber și pretutindeni este ținut în lanțuri”), căci agricultura, orașul și statul nu l-au salvat de haos, ci l-au osândit și înrobit. Acceptând existența statului, a conducătorilor și a birocrației, omul a pierdut ceva incomparabil mai valoros – libertatea.

Cum este natura umană? Bună sau rea? Există din ce în ce mai multe dovezi științifice că civilizația – statul, agricultura, orașele, industria etc. – a adus, vreme de milenii, multe consecințe maligne. Este vorba despre războaie, boli, reducerea timpului liber, diminuarea libertății etc. Totuși, în societatea postmodernă, au apărut zorii unor efecte benigne ale civilizației, cum ar fi reducerea procentului oamenilor săraci (la 10%), diminuarea semnificativă a conflictelor armate, creșterea duratei medii a vieții omului, recunoașterea și garantarea drepturlor omului ș.a.

Efectele pozitive menționate mai sus – creșterea speranței de viață, reducerea conflictelor, garantarea drepturilor omului sau diminuarea sărăciei – par a fi doar epifenomene (simple simptome, fără legătură directă cu civilizația), iar nu efecte principale ale civilizației. În prezența noilor dovezi, este plauzibil să presupunem că toate aceste elemente pozitive, asociate cu civilizația, sunt caracteristici pe care le avea homo sapiens – vânătorul-culegător. Așadar, se poate susține că, de la apariția statului, până la finalul epocii moderne (spre finalul secolului al XX-lea), avantajele generate de civilizație, apreciate în ansamblul lor, au fost inferioare celor existente în comunitățile de vânători-culegători, având în vedere că aceștia din urmă erau mai liberi, mai sănătoși, mai egali și mai puțin conflictuali.

Bregman aduce argumente grele care zdruncină concepția clasică, conform căreia, prin natura lor, oamenii sunt egoiști și conduși de propriul interes. În cartea Homo sapiens. O istorie plină de speranță[4], Bregman exprimă teza că oamenii preistorici au fost mai degrabă buni decât răi, cu instinct de a coopera mai degrabă decât de a concura și având mai degrabă încredere în semeni decât lipsă de încredere.

Se pare că omul prestatal dezavua inegalitatea, egoismul și stăpânii, fiind mult mai înclinat spre democrație decât ne-am putea închipui. Tipologia liderului preistoric, aflat la conducere, era mult diferită de cea a liderului întâlnit frecvent în prezent.

Christopher Boehm a analizat 48 de studii referitoare la vânătorii-culegători și a tras la concluzia că, pentru a putea deține o poziție de lider în comunitățile preistorice, un individ trebuia să să fie generos, amabil, charismatic, imparțial, deschis, de încredere, calm, puternic, pasionat și modest[5].

Premisele de mai sus ne oferă argumente importante, pe baza cărora s-ar putea trage concluzia că civilizația, exceptând ultimele decenii, integrabile în epoca postmodernă, nu a produs acele beneficii clamate de majoritatea guvernanților și marilor gânditori care s-au succedat în istorie, ci mai degrabă a adus ”lanțuri” pentru oameni, așa cum ne spune J.J. Rousseau, contrazicându-l cu fermitate pe T. Hobbes.

În prezent, există speranță și ea vine nu doar din faptul că omul are cea mai prosperă perioadă din istorie, ci și din grotele, pădurile și câmpiile preistoriei, în care trăia homo sapiens. Acesta era mai mult bun decât rău, mai degrabă de încredere decât lipsit de încredere, mai curând generos decât egoist și mai cooperant decât conflictual. În această abordare, civilizația apare nu ca o foiță de lemn nobil, așezată peste rumeguș presat sau lemn de calitate inferioară, ci ca o coajă de portocală. Civilizația ca o coajă de portocală este o metaforă care vrea să sublinieze faptul că statul, guvernanți și așezările umane, cu facilitățile și restricțiile lor, sunt totuși comestibile pentru oameni, însă departe de a fi preferate, iar aceștia le acceptă atât timp cât sunt rezonabile, deoarece sub coaja lor protectivă se ascunde un miez bun, suculent – adus din preistorie.


[1] Expresie inventată de primatologul olandez Frans de Waal, pentru a denumi concepția hobbesiană asupra moralității umane.
[2] Furnirul este o foaie subțire de lemn de esență superioară care se aplică pe lemnul prelucrat pentru a-l înfrumuseța.
[3] T. Hobbes, Leviathan (1651). Thomas Hobbes (1588–1679) era de părere că egoismul domină natura umană, căci omul este lup pentru om („homo homini lupus est„). Așa justifica Hobbes necesitatea apariției statului.
[4] Apărută la Editura Litera, 2020.
[5] C. Boehm, Egalitarian Behavior and Reverse Dominance Hierarchy, Current Anthropology, vol. 34, nr. 3 (June, 1993).


Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca