Cu (relativă) onestitate despre educație: Despre reguli și rațiunea lor

Radu Rizoiu

Motto: „Love means never having to say you’re sorry.

 Love Story (1970)

Am ezitat până acum să scriu despre educație pentru că nu am fost convins că am ceva (nou) de spus. În plus, textele domnului Mihai Maci mi-au părut mereu la obiect și nu părea nimic de adăugat. De această dată, însă, am impresia că discuția începe să se poarte (și) pe terenul (respectării) regulilor. În definitiv, se pune problema justificării unei reguli în condițiile în care nimeni nu o ia în serios, a aplicării unei sancțiuni disproporționate și a modului în care o anchetă în mediul academic este (con)dusă.

De ce nu pot să emit o opinie clară în acest domeniu (așa cum am citit în ultimele zile în toată presa)? De ce nu pot fi onest la modul absolut? Onestitatea mea este „relativă” pentru că adevărul (absolut) nu este accesibil omului; este „relativă” pentru că și eu am fost „de cealaltă parte a baricadei”; este „relativă” pentru că pornesc de la anumite fapte care s-ar putea să-mi direcționeze gândirea. Prin urmare nu pretind că am o soluție clară (sau cel puțin nu la fel de clară precum sunt regulile care au fost încălcate în cazul care a declanșat toată discuția).

Am fost de asemenea oprit de pilda biblică: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8:7)… Pot eu să afirm că sunt perfect? Nu pot! Tocmai de aceea am încercat anul trecut să explic de ce regulile ferme din regulamentele universitare ar trebui puțin nuanțate, iar sancțiunile diferențiate. Dar mi s-a explicat (inclusiv de către reprezentanții studenților) că aceste reguli se vor aplica numai „de anul viitor”. Iar acel an viitor încă nu a sosit…

Am fost oprit de faptul că sunt conștient că învățământul românesc trebuie regândit în noua epocă a Internetului și a comunicațiilor instantanee. Geografia nu mai trebuie predată cu înșiruiri de state, capitale și forme de relief într-o epocă în care Google Maps ne arată toate aceste lucruri într-o fracțiune de secundă. Textele de lege nu mai trebuie învățate „pe dinafară” când pot fi accesate facil de oriunde. Iar la examenele pe care le organizez legea este mereu „pe banca” studentului, cu titlu de recomandare fermă (nu o pot formula ca obligație, dar am mereu la mine un exemplar în plus pentru eventualul student uituc).

Iar în această iarnă, cel puțin pentru studenții la programul de master, am permis folosirea oricărei surse bibliografice în timpul examenului. Singura interdicție a fost aceea a comunicării între studenți. Subiectele pot fi făcute în așa fel încât să fie dificil să copiezi, dar atunci ele vor fi cu adevărat dificile. În principiu, de la o evaluare se așteaptă să-i plaseze pe toți elevii/studenții pe o scală (realitatea arată că Gauss a avut o intuiție fenomenală aici), nu să-i „înghesuie” pe majoritatea într-o zonă îngustă a spectrului (fie ea zona notei 5 sau a notei 10), precum patul lui Procust.

Sunt așadar conștient de propriile mele limitări, dar cred că totuși discuția trebuie deschisă.

Mintea elevului de pe urmă

În clasele de gimnaziu am avut un profesor de limba română (extrem de) exigent. Îmi amintesc și acum că în fiecare an, după ce terminam partea de vocabular, aveam o lucrare de control de un sfert de oră cu 10 subiecte, care te treceau prin toate temele studiate. Dacă știai materia, timpul era suficient; dacă nu – nu. Oricum nu se prea punea problema copiatului pentru că profesorul se plimba printre bănci în tot acest timp. Țin minte că nu l-am iubit deloc pe acest profesor în toți acei ani. Nu înțelegeam deloc de ce ne povestea câte-n lună și-n stele despre toți autorii studiați când ar fi fost mai simplu să ne dicteze comentariile și noi să le învățăm. Sau de ce ne dădea „scheme” pentru structura unei caracterizări de personaj care reprezentau un algoritm de redactare a oricărei astfel de lucrări impuse. La finalul clasei a VIII-a (după ce am avut un rezultat meritoriu la faza județeană a olimpiadei de… limba română) mi-am dat seama că în acei ani în care am bodogănit continuu în sinea mea severitatea profesorului, de fapt învățasem ceva. Țin minte că însuși profesorul a părut mirat atunci când a anunțat în clasă rezultatele la olimpiadă și s-a uitat lung la mine spunând ceva de genul „nu mă așteptam la așa un rezultat, pentru că tu știu că erai mai telegrafic, ca la matematică”.

Ei bine, după ce am urmat un liceu cu profil real (matematică-fizică, așa cum era titulatura în epocă), viața mi-a jucat o festă și în ultimul an de liceu am „virat” la nouăzeci de grade pentru a nu mai urma o carieră de inginer (cum îmi dorisem tot timpul până atunci), ci pentru a da admiterea la… Facultatea de Drept. Și am ajuns în clasa a XII-a să fac pregătire pentru examen cu… profesorul meu de română din gimnaziu. Acum deja aveam o altă „deschidere”: luasem o notă extrem de mare la proba de română de la „Treapta I” (admiterea la liceu), ceea ce îmi permisese o clasare în prima clasă a liceului pe care îmi doream să-l urmez, așa că îi eram recunoscător. Deja acum „schemele” profesorului aveau sens și înțelegeam (cu mintea mea de „matematician”) că și gramatica are o oarecare logică. În final, am intrat la Facultatea de Drept în principal datorită profesorului meu de română pe care îl urâsem atât de mult în gimnaziu.

Dilema etică

De când a început tot acest vacarm mediatic, undeva în spatele gândurilor îmi bâzâie supărător o întrebare la care nu reușesc să găsesc un răspuns. Întrucât întrebarea este aproape subliminală, mi-e și greu să o „verbalizez”. Cred că ea poate fi exprimată destul de bine de geniala replică pusă de Caragiale în gura lui Cațavencu: „vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi între fruntașii politici”. Altfel spus: într-o țară în care eticheta anatemizantă de „fraudă academică” reprezintă un concept regăsit mai degrabă în documente programatice decât în sălile de clasă, în care „toată lumea știe că în școală se copiază”, este moral să sancționezi pe cineva pentru că „se încadrează în media statistică”?

Cred că la această dilemă pot fi formulate o serie întreagă de răspunsuri valide, în funcție de valorile cărora le dăm prevalență. Pentru a descrie succint doar extremele, (i) se poate argumenta că lipsa unei sancțiuni este justificată de o imprevizibilitate a aplicării normei de sancționare, de vreme ce cu toții știm că „așa se face”, la fel cum (ii) se poate spune că tocmai sancționarea cea mai drastică este singura care să poată să reducă gradul de fraudă. Păstrând proporțiile, putem să facem o comparație cu lupta anticorupție. După 15 ani de intensificare a măsurilor de sancționare a faptelor de corupție (de multe ori cu excese – pe ideea că la câtă corupție există, nimeni nu poate fi „curat” – pe care nu le discut aici), avem ocazia să observăm că acum nu mai există acea senzație de impunitate de acum 15 ani. Recent mi s-a povestit cum în recepția unui centru medical privat, asistenta refuza bancnota strecurată inocent de către pacient cu argumentul: „Vreți să pățesc ceva?”. Sigur, nu suntem nici acum într-o țară unde corupția să fi dispărut, dar mă întreb unde am fi fost dacă ar fi continuat tendința primilor 15 ani de după Revoluție?

Dar problema de fond rămâne aceea a valorii etice a copiatului: este acesta un fenomen benign? În definitiv, ce s-a întâmplat dacă am copiat la un test? S-a prăbușit cerul? „Mi-am furat singur căciula”, adică nimeni (altcineva) nu a fost afectat. Ba nu! Toți ceilalți sunt afectați. Dacă eu copiez la un examen, în primul rând modific o ierarhie, dar mai ales ofer lumii o imagine falsă despre mine și despre eficiența procesului de instruire. Ceilalți vor crede că sunt altfel decât sunt și este posibil să-mi acorde o poziție pe care, de fapt, nu o merit. Este posibil să fie o poziție de putere sau cu o răspundere mare și atunci va fi fost plasată o persoană incompetentă într-o poziție de decizie. „Haide, dom’le, că exagerezi. E un simplu examen de an…”, parcă aud replica. Biiine, să mergem pe această linie. În urma unei note nemeritat obținute la un asemenea examen, studentul va fi (re)clasificat pe o poziție superioară. Este posibil să ia bursă (de merit) în anul următor sau să beneficieze de o suportare a taxei de către stat („avansând” pe un loc „de buget” în locul unuia „cu taxă”). La finalul studiilor, în suplimentul la diplomă va arăta o notă mare care poate păcăli pe un angajator care face o „analiză cantitativă” a resursei umane. Iar cei care ar fi meritat aceste „beneficii”, dar care au ales să arate numai ce știu ei, vor fi dezavantajați. Deci cei care copiază nu-și fură numai propria căciulă, ci și pe cea a colegilor…

În plus, „succesul” de acest tip poate alimenta o iluzie a unei înțelegeri profunde a mersului lucrurilor. Omul ajunge să „știe cum se fac lucrurile”, să „se descurce”, să „fie băiat de comitet”. Și va face prozeliți. Și va aduna în jurul său persoane cu valori similare. Și va crea o „bulă” de incompetență.

Individualism vs colectivism

În filmul „Liceenii” (1986), Mihai (elevul bun), refuză să-l „ajute” pe colegul său, Ionică, la teza la matematică. Adică, după ce îl bătuse la cap înainte de teză să învețe, Mihai refuză să-l lase să copieze de la el, ceea ce-l pune în conflict cu „șeful clasei”, Șerban. Argumentul folosit (o parodiere a comunismului pe care puțini au sesizat-o într-un film simplu, poate chiar pueril, cu adolescenți) de Șerban este că astfel rezultatele globale ale clasei vor scădea. Altfel spus, copiatul este o „datorie” colectivă. De multe ori, refuzul de a acorda „asistență” în timpul examenelor este sancționat cu oprobriul public al colegilor pentru „individualismul”/„egoismul” celui care știe și nu spune și celorlalți.

Nu putem găsi o soluție exclusivă: nu există fie individualism, fie colectivism, dar unele activități sunt concepute să se realizeze mai degrabă în mod individual. De regulă, activitățile de evaluare școlară sunt de acest gen pentru că au în vedere elevul ca „unitate”. În învățământul juridic, componenta individuală este prelungită pentru că majoritatea profesiilor juridice presupun multe situații în care este necesară o activitate personală: judecătorul (în primii ani) trebuie să dea soluția singur și (apoi) redactarea se va face de un singur membru al completului; procurorul face (de regulă) singur urmărirea și pledează tot singur în instanță; avocatul pledează singur și tot singur redactează documentele (chiar dacă în proiectele mari face doar o parte dintre ele); la fel consilierul juridic; notarul semnează singur actele pe care le autentifică; executorul judecătoresc încheie singur procesul-verbal de executare. Doar atunci când este integrat într-o echipă multidisciplinară juristul lucrează „în echipă”. Evident că de multe ori judecătorul trebuie să urmeze practica colegilor, procurorul de judiciar să prezinte munca celui de urmărire, iar avocații ar trebui să-și clădească pledoariile pe know-how-ul cabinetului. Dar vor existe mereu situații în care nu vei putea să „întrebi un prieten”.

În acest context, modul de evaluare a studenților la drept este axat pe analiza abilităților deprinse individual de către student. Este adevărat că, odată cu evoluția tehnologică, astăzi asistăm la o accelerare a comunicațiilor între persoane aflate la distanță. Există grupuri (formale sau informale) de discuții, orice problemă nouă generează instinctual o reacție de tipul „întreabă un prieten” în locul abordării tradiționale de tipul „oare cum se rezolvă problema”. De multe ori ne mulțumim să efectuăm o căutare „pe Google” și pare că am făcut o cercetare obiectivă. Dar discuțiile din ultima vreme despre manipularea algoritmilor de căutare (preferința arătată anumitor tipuri de rezultate) poate transforma și această căutare într-o capcană dacă rezultatele nu pot fi verificate cu propriul simț critic. Este o schimbare majoră de paradigmă pentru că pare că devine mai important „pe cine” știi, iar nu „ce” știi. De altfel, dezvoltarea conceptului de inteligență emoțională este legată de această modificare de percepție. Oare cum testezi o asemenea calitate umană în mediul universitar? Permițând comunicarea între studenți în timpul examenului? În acest fel, un student cu mulți „prieteni” are o șansă mai mare să găsească răspunsul corect? O analiză empirică mi-a demonstrat că nu este atât de simplu. Studenții par să se asocieze pe alte criterii decât cele de competență (inteligență clasică) și informația circulă mai degrabă între studenți cu cunoștințe la nivel similar. Sigur, pot exista studenți „tocilari” care vor să devină „populari” și pentru aceasta să ofere cunoștințele lor colegilor mai puțin pregătiți, dar fenomenul este limitat.

Este interesant de observat că în mediul universitar anglo-saxon, aceste comportamente colectiviste sunt practic inexistente, în sensul în care fiecare student se află într-o competiție acerbă cu colegii săi. Ca urmare, studenții înșiși sunt cei mai duri „paznici” ai desfășurării examenului. Orice încercare de copiere este raportată rapid. La noi, un asemenea comportament este considerat „pâră” (delațiune) și are o conotație clar negativă. Explicația ar putea fi aceea dată de individualismul competițional pe care societatea neoliberală îl stimulează.

Cele două turnuri

Recentele discuții par a releva o falie între două tabere antagonice: profesori și studenți. De fapt, discursul este denaturat (în mare măsură) de dorința de simplificare care a cuprins societatea (post)modernă. Departe de a fi un război între „alb” și „negru” (precum șahul), este vorba despre o paletă mult mai largă de nuanțe (de gri). De altfel, în epoca modernă, nici războaiele reale nu mai sunt între două tabere clar delimitate, ci se vorbește despre un război asimetric, în care există mai multe grupuri cu interese diferite, care se pot alia sau despărți în funcție de anumite obiective.

Aceste nuanțe sunt însă estompate atunci când grupurile implicate sunt (suficient de) numeroase. Nu poți să iei o decizie într-un grup mai numeros decât pe bază de vot, iar acesta este de cele mai multe ori gândit în logică binară: „pentru” sau „împotrivă” (opțiunea „abținere” semnifică tocmai zona care nu se regăsește în niciuna dintre opțiuni). Pentru a decela însă opțiunile puse „la vot”, este nevoie de o discuție între „reprezentanți” ai grupurilor. La momentul desemnării reprezentanților deja se produce o „nivelare” a intereselor grupului, căci reprezentantul nu va putea susține mai multe opțiuni fără a fi considerat nehotărât. Așadar, reprezentantul va alege o cale de a „simplifica” paleta de opțiuni; o poate face apelând la criteriul cantitativ (democrația populară) sau calitativ (democrația meritocratică). În ambele cazuri, însă, vor exista persoane care nu se vor regăsi în poziția adoptată de reprezentantul lor.

Atunci când este vorba despre o discuție despre principii, este nevoie de implicarea cât mai largă a tuturor actorilor pentru a ne asigura că sunt ascultate toate opiniile. Soluția propusă ar trebui să răspundă în mare măsură majorității punctelor de vedere. Singurul criteriu va fi acela de a găsi acele poziții care pot fi asamblate într-un concept logic și rațional. În primul rând trebuie definite valorile dorite și apoi găsite mijloacele de a atinge acele valori. De aceea, valorile trebuie să fie complementare, nu antagonice. De exemplu, nu putem fixa drept valori interzicerea copiatului și neaplicarea sancțiunii în același timp. Dar se poate găsi un mecanism prin care sancțiunile sunt gradate în funcție de circumstanțe. Există însă o problemă „strategică” aici: atunci când sancțiunile sunt (prea) drastice, este posibil ca înșiși cei care nu-și doresc sancționarea să fie de acord pe argumentul că aplicarea unei sancțiuni drastice va repugna celor puși să le decidă și că, în fapt, nu se va aplica nicio sancțiune. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu infracțiunea de emitere de cecuri fără acoperire. Majoritatea cazurilor nu au ajuns să se judece pentru că procurorii au considerat prea dur să propună închisoarea pentru o persoană care a rămas fără bani în cont. Iată cum o paletă mai largă de sancțiuni poate să nu fie dorită tocmai de cei care ar „beneficia” de ea…

Ce este de făcut?

Pe scurt, soluția nu este simplă: este nevoie de o „resetare” și de punerea bazelor unui dialog serios. Clemenceau a spus la un moment dat că dacă vrei să îngropi o problemă creezi o comisie care să o analizeze („Si vous voulez enterrer un problème, nommez une commission”), dar exact acest lucru este necesar acum. Doar că o asemenea „comisie” ar trebui să implice toți actorii implicați; va fi o discuție generală, iar nu una dintre „reprezentanți”. Rolul comisiei va fi mai degrabă acela de a găsi modul în care diferitele puncte de vedere pot fi așezate într-un „mozaic” care să aibă sens.

Ce legătură au toate acestea cu regulile? Păi ele arată mai multe aspecte pe care le-am mai prezentat și cu alte ocazii. De exemplu, ne arată că regulile trebuie să fie acceptate ca fiind edictate pentru a se aplica, nu doar pentru a „arăta bine”. Degeaba avem reguli care „sună frumos” dar rămân doar „pe hârtie” dacă ele nu sunt aplicate și înțelese ca atare. Regula trebuie să fie internalizată pentru că altfel ea va rămâne doar o iluzie.

Apoi, regula trebuie să fie adaptată realităților. O regulă prea drastică se poate dovedi greu de aplicat și, prin urmare, se ajunge tot la o anomie. Pe de altă parte, regula drastică este ea însăși o regulă (vă amintiți de „legile draconice”) și atunci când se aplică nu i se poate nega acțiunea. Prin urmare, aceia care preferă să adopte sau să mențină o regulă dură din simplu calcul „politic” (oricum nu se va aplica, dar dă bine) trebuie să fie conștienți că „jocul la offside” este periculos pentru cel care îl practică: orice lipsă de coordonare poate conduce la o situație în care jucătorul advers se găsește „singur cu portarul”…

Dacă o lege este prea severă sau nu permite gradarea efectelor sale, trebuie lucrat în sensul modificării sau adaptării ei. Până atunci, însă, rămâne să se aplice așa cum este. Dura lex, sed lex.

Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM