Reformele din justiție în lumea contemporană

Reformele din justiție[1] reprezintă una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă lumea contemporană, iar faptul în sine nu trebuie să surprindă, căci istoria ne demonstrează interesul enorm pentru instituțiile judiciare. Tema reformelor din justiție este una recurentă și care tinde să se permanentizeze, iar acest lucru nu este valabil numai în România sau la nivelul unor țări din Europa Centrală și de Est, cum este cazul Poloniei și  Ungariei, pentru a oferi doar două exemple, ci și în cele mai pretins democratice țări de pe continentul nostru și nu numai.

Abordarea temei evocate nu este una lipsită de o anumită dificultate, implicată de multitudinea de factori care determină crizele din justiție. Actualitatea și conținutul reformelor din unele țări europene, printre care și România, a atras și atenția unor organisme europene, chiar și a CEDO.

Reformele din justiție sunt determinate de crizele din societate, îndeosebi de cele economice, sociale, dar, din nefericire și de cele de ordin politic. Vicepreședinta Comisiei Europene pentru valori și transparență, Vera Jourova, a remarcat recent că una din cauzele principale ale unei atari realități este presiunea politică. Iar o atare constatare este una de un realism deosebit și, după opinia noastră, una care ne face să ne gândim nu doar la actualitatea crizelor din justiție ci și la tendința lor de permanentizare. Fără îndoială nu avem motive să ne îndoim de afirmațiile înaltului oficial european. Dimpotrivă, o atare abordare trebuie să fie apreciată, dar în același timp trebuie găsite răspunsuri la crizele determinate de factorul politic și renunțat cu desăvârșire la folosirea frecventă a unor duble standarde în materie.

Persistența crizelor din justiție a fost constatată și de unii prestigioși doctrinari francezi. Astfel, de pildă Profesorul Francois Tereée afirma, în urmă cu patru decenii, că problemele justiției în timp de criză se raportează, în mod tradițional, la crizele politice. El mai adăuga, într-un studiu publicat în Revue francais de droit constitutionnele et politique (nr. 10), că perioadele de criză politică au condus la deteriorarea instituțiilor judiciare. Interesante sunt și aprecierile unui mare procedurist francez, care remarca că: de câțiva ani se vorbește despre criza din justiție, iar ”marea presă nu încetează să atragă atenția, cum și este de datoria ei să o facă, asupra unor deficiențe a serviciului public al justiției, asupra lentorii ei, asupra complexității, sau costurilor, etc.”[2]. Marele procedurist francez mai aprecia că este firesc ca justiția să fie afectată de criză, căci aceasta se răsfrânge asupra întregii societăți ca o consecință a ”evoluției rapide a ideilor și moravurilor”.

Dacă s-ar scrie o istorie universală a justiției am putea constata că marile evenimente social politice din diferite epoci sau perioade de dezvoltare a umanității, de la romani, până la Revoluția franceză, la cea bolșevică și până în zilele noastre au exercitat un rol major asupra destinului justiției. Iar din păcate adeseori această istorie a fost una nefastă. O atare istorie ar putea explica multe din evoluțiile contemporane. Nu întâmplător un grup de intelectuali francezi s-au întrebat, în cursul anului 2017, de ce atâta agitație în jurul legilor justiției. Și tot ei au răspuns că legea ”este relevantă pentru o derivă a Justiției, care lasă să se înțeleagă că magistratul este în afara Statului, că jurisdicțiile nu sunt servicii ale statului…”[3]. Desigur este doar o opinie, deși ea nu este în nici un caz una izolată.

Din păcate credibilitatea justiției în multe țări europene a ajuns la cote extrem de scăzute, iar cifrele sunt foarte semnificative din acest punct de vedere. Astfel, de pildă, potrivit unui sondaj INSCOP din anul 2019 românii aveau la acea dată cea mai mare încredere în armată și biserică (peste 50%) și cea mai puțină în partidele politice și în Parlament (11%). În privința justiției un recent Eurobarometru ne indică că doar 40% dintre români au o percepție bună sau foarte bună despre independența tribunalelor și judecătorilor. La nivelul Uniunii Europene acest procent este mai mare, respectiv de 56%.

Situația nu este fundamental diferită nici în alte țări europene, cum este cazul Spaniei și Franței, două mari democrații apropiate de spiritul nostru. Astfel, de pildă, în Franța doar unul din doi francezi au încredere în justiție, dar într-o perioadă de 10 ani această încredere a scăzut cu 10 procente, respectiv de la 63 la 53%. În Spania, un studiu recent indică faptul că pe o scară de la 1 la 10 justiția este cotată cu un procent de încredere de 1,7 în timp ce Administrația Publică cu 3, Guvernul cu 3,1, iar Parlamentul cu 3,6. Într-o anchetă din decembrie 2020 realizată tot în Spania 17% din cei chestionați (cu studii superioare) au apreciat că justiția funcționează bine sau foarte bine, iar 45% rău sau foarte rău. 70% din cei chestionați au apreciat însă că judecătorii acționează cu ”onestitate și onoare”.

La nivelul Uniunii Europene cel mai înalt nivel de încredere în justiție îl întâlnim în țările nordice: 61% în Finlanda, 70 în Danemarca, iar cel mai scăzut în țările din sudul Europei (Italia 38%). Un paradox îl întâlnim totuși în Belgia, o țară cu o bună democrație, unde încrederea în justiție este de numai 22%. O atare realitate are multiple explicații, inclusiv de ordin cultural, civic, dar și de ordin organizatoric și legislativ.

După părerea noastră există și o anumită explicație a procentului relativ scăzut de încredere a cetățenilor în justiție, evident, nu una decisivă. Ea constă în faptul că în justiție, în general, se promovează interese contrarii și de o mare diversitate. Este motivul pentru care justiția nu se poate bucura de aceeași credibilitate ca biserica care, esențialmente, promovează armonia și pacea socială.

În opinia noastră, crizele din justiție pot fi evitate numai dacă sunt îndeplinite unele exigențe majore și care vizează calitatea legislației, modul de organizare a sistemului nostru judiciar, finanțarea sistemului judiciar și gradul de pregătire profesională a personalului judiciar. O foarte scurtă referire la aceste minime exigențe sunt utile să fie făcute în continuare.

Premisa unei serioase abordări privitoare la crizele din societate în general, și din justiție, în special, este constituită din existența unei legislații stabile, previzibile și eficiente. Din păcate, din acest punct de vedere, legislația noastră este extrem de deficitară și tindem să ne afundăm tot mai mult într-un abis fără ieșire.

România excelează în opinia noastră printr-un exces de normativizare fără precedent. La data de 1 aprilie 2019 în România erau în vigoare un număr de 20.778 de decrete prezidențiale, 7.026 legi, 1.022 ordonanțe, 2.125 de ordonanțe de urgență și 23.895 de hotărâri ale Guvernului. Datele au fost obținute la solicitarea unui cabinet de avocatură de la Consiliul Legislativ[4]. Situația ordonanțelor de urgență este una dramatică în România, iar acest lucru este foarte bine cunoscut de lumea juridică, inclusiv de autoritățile administrației centrale, care ar trebui să promoveze o altă atitudine față de acest fenomen ”destabilizator” și dăunător democrației, căci ordonanțele, astfel cum s-a spus uneori în doctrina franceză ”omoară legea”. Într-un Raport, elaborat în anul 2017, de Grayling Act Trend, s-a constatat că România a fost lider regional în privința legilor adoptate prin proceduri de urgență, acestea reprezentând 49% din numărul total al legilor adoptate. Pe locul doi s-a situat Slovacia cu un procent de 5 ori mai mic, respectiv de doar 9,5%, în timp ce în Republica Cehă acest procent era de 0,9%, iar în Ungaria de 5%. Același raport menționează și o altă realitate, anume aceea că România a fost pentru al patrulea an consecutiv lider regional și în ceea ce privește numărul de modificări legislative. Raportul a vizat situația din 6 țări europene, respectiv Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria.

Inflația legislativă[5] nu este specifică unui domeniu de activitate juridică, ci reprezintă o ”maladie” gravă și de dimensiuni greu de imaginat, iar semne pozitive de stăvilire a acestui fenomen nu se întrevăd cel puțin pe termen scurt.

La noi nu este ca la americani unde, precum observa Alexis de Toqueville, ceea ce se schimbă cel mai puțin sunt ”în primul rând obiceiurile, iar apoi legislația civilă”[6]. La rândul său, James Madison, cel de-al patrulea președinte nord-american și unul dintre părinții Constituției din această țară, afirma că: ”Ușurința cu care pot fi schimbate legile și excesul la care se pretează puterea legislativă mi se par bolile cele mai periculoase la care este expusă guvernarea noastră”[7].

Două secole mai târziu lucrurile nu par a se fi schimbat în mod radical. Marele civilist francez, decanul Jean Carbonier, considera inflația legislativă ca o realitate de necontestat și care produce efecte negative: o abundență de legi ce tinde să fie necunoscută de cetățeni sau ignorată de judecători; afectarea credibilității dreptului și aptitudinea de a genera instabilitate și incertitudine. Și în Spania s-a considerat recent că țara nu a scăpat de ceea ce se întâmplă în majoritatea statelor industrializate: ”o cvasi orgie a normelor din noua generație”.

Sintagma de mai sus exprimă o realitate care nu poate fi ignorată nici la noi, fiind o constantă greu de combătut chiar în timpul crizei de COVID-19. Toate guvernele postdecembriste au făcut excese în domeniul normativizării. Nici chiar guvernarea actuală care a oferit o speranță în materie de stabilitate legislativă nu a abandonat o atare ”politică”, ci, dimpotrivă, a ridicat-o la cote mult mai ”înalte”. Aș reaminti că numai într-o singură zi (25 februarie 2020) au fost adoptate peste 25 de ordonanțe de urgență, un record de invidiat. Iar în anul 2020 s-au adoptat un număr dublu de ordonanțe de urgență în raport cu cele din anul precedent. Un alt record ”notabil” este acela al modificării unor legii importante adoptate în urmă cu puțin timp în domeniul salarizării și al pensiilor, iar azi se vorbește de ”imperativul” adoptării unor noi legii în domeniu. Care poate fi atunci confianța cetățeanului în decidenții politici? Mai ales atunci când încearcă unii dintre ei să explice cetățeanului că pensiile s-au mărit și în anul 2021. Este o afirmație ce sfidează adevărul și este departe de o ”minima moralia”.

Abordarea de față vizează însă legislația procesuală și cea legată de funcționarea sistemului judiciar. Dar și aici asistăm la fenomene asemănătoare și care generează și o lipsă de credibilitate în justiție. Ce este mai important pentru justiție din punct de vedere legislativ? Fără îndoială că toată legislația este importantă, dar o subliniere deosebită ar trebui făcută în privința marilor coduri, dar mai ales a celui de procedură civilă a cărui impact este decisiv pentru destinul unei justiții rapide și eficiente. Iar acest punct de vedere este departe de a fi unul strict personal. Noi nu facem decât să exprimăm cu toată convingerea opțiunea unor mari doctrinari. Și doar cu titlul de exemplu ne referim la doi dintre ei. Astfel, pentru decanul Jean Carbonier codul civil este ”adevărata Constituție a francezilor”. Într-o formulă rămasă celebră acesta mai sublinia că: ”Je ne connais pas le droit civil, j’enseigne que le Code civil”. Afirmațiile de mai sus vizează Codul civil dar ele sunt valabile, cu prisosință, și în privința Codului de procedură civilă. Dar, iată și o altă aserțiune a unuia dintre cei mai mari proceduriști actuali, Serge Guinchard, pentru care ”Tout est procédure et le XXIe siècle sera procédural… ou ne sera pas”. Afirmația poate fi reputată ca ușor exagerată, dar de natură a exprima într-o formulă sugestivă importanța procedurii civile pentru actul de justiție. Și fără îndoială că fără procedură nici prescripțiile legislației civile nu s-ar putea realiza. Dar și reciproca este deopotrivă valabilă, căci ce ar reprezenta codul civil fără instrumentul necesar pentru a-l pune în valoare.

Dar excesele legislative nu au ocolit nici cele două mari coduri. Ele au fost modificate la puțin timp după adoptarea lor și înainte de intrarea în vigoare, un ”eveniment” juridic mai rar întâlnit la nivelul dreptului comparat și care și acum la mai bine de un deceniu ridică multe semne de întrebare asupra eficienței demersului legislativ realizat. Dar șirul modificărilor aduse Codului nu a încetat și el s-a produs cu o cadență deosebită, iar unele dintre acestea sunt departe de a fi salutare. Cele mai recente modificări au fost aduse prin Legea nr. 310/2018 și ele au vizat materii importante ale procedurii civile, cum sunt cele legate de competența instanțelor judecătorești și a căilor de atac. Iar unele dintre ele au demonstrat încă odată fragilitatea abordărilor noastre normative în materie.

Unele dintre recentele modificări ale Codului nostru de procedură civilă au fost impuse de câteva importante decizii de neconstituționalitate, iar altele au fost propuse în ideea ameliorării sistemului nostru procesual, și determinate, în parte, de unele revirimente de ordin jurisprudențial. Legea nr. 310/2018 a promovat unele soluții cu totul spectaculoase și care s-au concretizat, în esență, într-o sporire a atribuțiilor judecătoriilor în materie civilă, astfel încât acestea nu mai pot fi considerate azi ca instanțe pentru micile creanțe, deși, trebuie să recunoaștem că ele nu au dobândit plenitudine de jurisdicție în materie civilă. Tribunalele continuă să fie instanțe de drept comun în materie civilă, dar nu putem ignora că unele cauze de o anumită importanță, atât din punct de vedere a interesului în litigiu, cât și a complexității lor au fost concedate judecătoriilor: acțiuni succesorale, indiferent de valoare și acțiuni în revendicare, indiferent de valoare. Aceasta demonstrează o anumită incoerență și inadecvare a sistemului nostru procesual. Dar cea mai revoluționară schimbare este cea privitoare la competența instanței supreme în materie de recurs. În urma noilor reglementări a fost abandonată ideea plenitudinii de jurisdicție a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului civil. Soluția a constituit o consecință firească a unei decizii pronunțate de instanța supremă în interesul legii[8].

Decizia pronunțată de instanța supremă a fost adoptată într-un moment în care supraaglomerarea instanței supreme a devenit greu de suportat. Fenomenul supraaglomerării instanței supreme nu reprezintă o realitate exclusivă a sistemului nostru judiciar. Marile sisteme judiciare se confruntă constant în ultimele decenii cu o atare realitate greu de depășit. Astfel, în anul 2020 numărul de dosare soluționate de instanța supremă din țara noastră s-a apropiat de 15.000[9].

În Franța, Curtea de Casație a pronunțat în anul 2019 peste 18.000 de decizii civile (anual se înregistrează cca. 25.000 de recursuri civile), iar în Italia s-au înregistrat la instanța supremă peste 80.000 de cauze civile.

Fenomenul supraaglomerării instanțelor produce efecte și în privința soluționării proceselor într-un ”termen rezonabil”. Comisia europeană pentru eficiența justiției ne-a oferit, în cadrul unui ”tablou de bord” cu privire la ”productivitatea justiției” date alarmante privitoare la durata proceselor. Astfel, potrivit acestui tablou de bord, întocmit pentru anul 2017, există o mare discrepanță între țările membre în ceea ce privește durata medie a proceselor. Durata medie a proceselor soluționate în primă instanță variază între 1085 de zile în Cipru și 17 zile în Danemarca. În țara lui Petrarca, un proces, care parcurge toate cele trei grade de jurisdicție, durează în medie 8 ani și o lună, în timp ce în Franța 3,4 ani, 2,8 ani în Spania și 2,2 ani în Germania. Situația nu este încurajatoare în unele dintre cele mai importante democrații europene. Există însă și țări care pot surprinde în mod pozitiv în privința celerității procedurilor judiciare. Cu titlu de exemplu menționăm că în anul 2015 durata de soluționare a cauzelor în primă instanță a fost de 126 de cauze în Suedia, de 59 în Ungaria, de 50 de zile în Letonia și de 39 zile în Estonia.

De ce o atare discrepanță? De ce marile democrații nu fac eforturi pentru a găsi soluții eficiente pentru accelerarea judecăților? Răspunsul nu este deosebit de complicat și el constă, în esență, în faptul că sistemele judiciare au rămas de decenii anchilozate într-un sistem greoi, lipsit de suplețe și eficiență. De aceea și cu un alt prilej am formulat considerații importante cu privire la imperativul de reformare a sistemului nostru judiciar[10]. Soluționarea cauzelor în mai multe grade sau trepte de jurisdicție (mai mult de două) este depășit din punct de vedere al eficienței. Într-adevăr, astfel cum remarca și un autor francez – Loyseau –  ”multiplicarea gradelor de jurisdicție face ca procesele să devină nemuritoare”[11]. Din păcate sistemul nostru judiciar este structurat și în prezent pe baza principiilor instituite prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992, fără ca din acest punct de vedere să se fi realizat vreun progres semnificativ. Este un subiect asupra căruia nu mai insistăm întrucât a format deja obiectul unui demers anterior și la care m-am referit deja.

Ar fi însă greșit să considerăm că doar organizarea sistemului judiciar este în discuție în legătură cu lentoarea judecăților, sistemul legislației procesuale având și el un rol esențial. Or, formalitățile procedurale au fost multiplicate prin adoptarea Noului Cod de procedură civilă, care a instituit termene dilatorii nejustificate și proceduri având același manifest caracter, cum este de pildă cazul procedurii de regularizare a actului introductiv de instanță[12]. Din păcate această tendință a continuat și după adoptarea Noului Cod de procedură civilă, deși au fost și unele ”reparațiuni” utile, cum este renunțarea la obligativitatea răspunsului la întâmpinare, reinstaurarea parțială a ”primei zile de înfățișare”, etc.

O nouă abordare s-ar impune și o simplificare procedurală care să ne ofere perspectivele unei justiții simple, lipsite de excese de ordin dilatoriu și formal. Cui folosește o justiție care realizează actul de dreptate la câțiva ani de la sesizarea primei instanțe. Din păcate, astfel cum observau și doi proceduriști francezi, procedura nu evocă libertățile, ci mai degrabă șicana ”timpul pierdut pentru a obține satisfacție, o cursă de obstacole mai mult sau mai puțin justificată și, în final, pentru cel care pierde procesul, un sentiment de profundă injustiție sau de frustrare; pentru cel ce câștigă procesul sentimentul că victoria l-a costat scump în timp, energie și bani”[13].

În opinia noastră o nouă abordare judiciară este greu de realizat într-o lume în care pare a se fi instaurat o teamă față de trecutul nostru juridic și o anumită comoditate în lumea unei ”birocrații judiciare” de nestăvilit. Legat de reformele din țara noastră socotim că o atenție deosebită trebuie acordată acestora de către Consiliul Superior al Magistraturii. Această autoritate a fost concepută de legiuitorul constituțional ca un organism care să realizeze o bună gestionare a tuturor problemelor cu care se confruntă justiția românească și trebuie reputat ca una dintre cele mai importante instituții ale statului de drept. O reformă reală nu poate fi concepută fără aportul esențial al Consiliului Superior al Magistraturii. Reforma nu poate fi prefigurată ex catedra sau în unele laboratoare politice sau ale altor structuri statale sau nestatale. Realitățile sistemului nostru judiciar nu pot fi cunoscute mai bine decât de puterea judecătorească și de către Consiliul Superior al Magistraturii.

Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 nu au soluționat, în opinia noastră, în mod definitiv nici problema descongestionării substanțiale a instanței supreme. Funcțiile instanței supreme ar trebui reanalizate sau poate chiar regândite. Ar mai trebui instanța supremă să se ocupe de soluționarea unor recursuri în casație cu efecte utile pentru părți sau ar trebui să se ocupe doar de marile probleme ale unității de jurisprudență? Sunt întrebări la care ar trebui să găsim un răspuns echilibrat.

Am fost și suntem tributari sistemului judiciar francez, iar acest lucru ține de istoria dreptului nostru, dar și de tradițiile sistemului continental de drept. Iar din acest punct de vedere funcțiile instanței supreme au o tradiție îndelungată. Or, supraîncărcarea instanței supreme franceze, inclusiv a celei din România, se datorează faptului că spre deosebire de sistemul judiciar nord-american Curtea de Casație joacă nu doar ”un rol normativ (de armonizare a jurisprudenței), ci și deopotrivă disciplinar (verificarea greșitei aplicării a legii) și care își tăgăduiește orice rol politic și social”[14]. Autorul la care ne referim mai remarcă că deciziile unei asemenea instanțe nu au același impact ca și deciziile Curții Supreme americane; atunci când un judecător suprem ”pronunță mai mult de 20.000 de decizii pe an greutatea fiecăreia dintre ele este în mod necesar diluată”[15].

Considerațiile de mai sus nu sunt de natură să sublinieze toate problemele cu care se confruntă actualul nostru sistem judiciar. O problemă majoră este și cea legată de finanțarea sistemului judiciar, care la ora actuală nu se află la un nivel comparativ cu acela din alte țări democratic, cum e este cazul Franței, Spaniei, Germaniei sau S.U.A. Bugetul justiției pe anul 2021 se apropie de suma de 1 miliard de Euro (4,7 miliarde lei). Franța alocă un procent mult mai mare pentru justiție – peste 7 miliarde de Euro – la o populație însă de trei ori mai mare decât a țării noastre. De asemenea, este semnificativă și distribuirea cheltuielilor pentru justiție pe cap de locuitor. Astfel, bugetul spaniol pentru justiție este de 92,6 euro pe cap de locuitor, în Elveția de 220,6 euro, în Germania 131, 2, în Olanda 120,4, în Italia 83,2, iar în Anglia 76,3.

O bună justiție nu implică doar o bună organizare judiciară, ci și un personal judiciar cu o bogată experiență și o pregătire profesională exemplară. Este un domeniu în care s-au înregistrat și progrese importante, dar și unele regrese semnificative. Înființarea Institutului Național al Magistraturii a constituit un progres important incontestabil pentru pregătirea corespunzătoare a auditorilor de justiție.

Incidentele recente de la una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare pentru toate instituțiile de invățământ superior, dar și pentru cele ce nu sunt integrate în acest sistem, dar asigură pregătirea profesională a viitorilor specialiști în varii domenii. Fraudele la examenele de an și la cele de absolvire nu reprezintă o raritate în instituțiile noastre de învățământ superior. În opinia noastră faptul că fenomenul a fost descoperit la Facultatea de Drept din București (45 de studenți care au încercat fraudarea unui examen) se datorează curajului și disponibilității conducerii instituției de a nu tolera o atare conduită, care este de o extremă gravitate având în vedere că facultățile noastre de drept pregătesc specialiști și pentru magistratură, oameni care ar trebui să se dedice adevărului și să nu acceadă într-o asemenea profesie în urma unor fraude inadmisibile.

Ne-am putea întreba dacă practica motivării hotărârilor în sistem ”copy paste” sau scaner nu este cumva o consecință a unor deprinderi de genul celor anterior menționate? În legătură cu un atare mod de abordare s-a remarcat că efectele negative care se produc ”nu vizează doar aspectul cantitativ al încărcării nejustificate a unei hotărâri judecătorești cu o mulțime de texte legale nerelevante ori cu aspecte de dispută doctrinară asimilate în timpul studenției, dar ridică și suspiciunea că respectivul judecător este incapabil să indice temeiul de drept concret al soluției sale și că se ascunde argumentativ derobator în spatele unor opinii teoretice exprimate în publicistica juridică…”[16]. Cunoscutul și apreciatul practician mai aprecia că un atare ”mod de abordare a condus la apariția unui număr impresionant de hotărâri judecătorești, îndrăznim să spunem chiar majoritar în jurisprudență, hotărâri cu peste 20-30 pagini, ajungând frecvent către 50, 60 sau, mai rar, peste sută, hotărâri în care raționamentul judecătorului era cuprins la final doar în 1/2, 1-2 pagini sau mai puțin”.

Iată de ce considerăm că o reformă a învățământului superior juridic se impune să fie realizată fără întârziere, iar admiterea la toate instituțiile de învățământ superior să fie obligatorie și bazată pe standarde ridicate. Azi avem un învățământ de slabă calitate și poate nu este exagerată, în această privință, nici afirmația unui cunoscut scriitor român (Paul Dimitriu), care aprecia că învățământul nostru superior a ajuns ”la derizoriul nivel al unui așezământ de formare profesională”. O analiză se impune să fie realizată, în opinia noastră, și în privința exigențelor ce trebuie promovate la examenul de admitere la Institutul Național al Magistraturii. Soluții cum sunt cele privitoare la ponderea interviului în cadrul concursului de admitere sau la folosirea sistemului de grile la INM au ridicat adeseori semne de întrebare. Fără îndoială că asemenea reflecții au și o mare și incontestabilă încărcătură subiectivă din partea candidaților, căci, adeseori ”vinovații” sunt căutați în altă parte, iar nu în lipsa de stăruință în realizarea unei bune pregătiri. Personal avem mari rezerve în ceea ce privește sistemul de verificare, în general, al cunoștințelor într-un sistem tip grilă, în care și hazardul poate avea un anumit rol.

O soluție discutată și discutabilă a fost și aceea a vârstei de pensionare a magistraților. Problema este foarte bine cunoscută și o adecvare legală corespunzătoare nu ar trebui să sufere nicio amânare. Oricum pensionarea unor magistrați după o vechime de 20-25 este o soluție greu de înțeles din multe puncte de vedere, mai cu seamă în condițiile în care în unele țări democratice accesul la magistratură este condiționat chiar de o vechime considerabilă în profesia de avocat. Astfel, de pildă, în S.U.A., potrivit Constituției, judecătorii federali sunt aleși pe viață sub condiția unei bune conduite; ei se pot pensiona însă la vârsta de 65 de ani, dacă au o vechime în funcție de cel puțin 15 ani[17]. În Anglia, statutul judecătorilor este diferit în funcție de instanțele la care funcționează. Pentru a deveni judecător la High Court candidatul trebuie să aibă și o experiență de cel puțin 10 ani într-un barou. Judecătorii de la Camera Lorzilor și de la Curtea de Apel trebuie să aibă o experiență în avocatură de cel puțin 15 ani. De aceea nici nu este întâmplător că judecătorul englez este considerat ca exemplul judecătorului ideal, iar în vârful ierarhiei judiciare ajung cei mai străluciți juriști englezi[18].


[1] Studiul de față înfățișează principalele abordări realizate de către autor în cadrul Conferinței anuale Viorel Mihai Ciobanu, organizată de Societatea de Științe Juridice și Baroul București, cu tema Tertium non datur? Participarea terților în procesul civil. În prima parte a intervenției autorului au fost înfățișate evoluțiile legislative și jurisprudențiale ale instituției participării terților în procesul civil, de la originile sale ce trebuie identificate încă în epoca dreptului roman. Legiuitorul român a instituit și unele forme particulare de intervenție a terților în proces: chemare în judecată a altor persoane, arătarea titularului dreptului și introducerea din oficiu a unui terț în proces, ultima instituție fiind o creație a Noului Cod de procedură civilă.
Instituția intervenției terților în proces (lato sensu) ar trebui cercetată și în legătură cu evoluțiile legislative în privința legitimării procesuale extraordinare (art. 37 C.pr.civ.) pe care legiuitorul modern o acordă unor instituții sau organizații profesionale, cum sunt acelea ale consumatorilor sau ale sindicatelor. Iar din această perspectivă evoluțiile din dreptul comparat sunt și ele spectaculoase, iar în cadrul acestora un rol important îl ocupă așanumitele acțiuni colective (class-action). Astfel, de pildă, potrivit art. 31 din Noul Cod portughez de procedură civilă au legitimare pentru a acționa sau interveni în cererile și procedurile preventive destinate a apăra sănătatea publică, mediul ambianent, calitatea vieții, patrimoniul cultural, precum și consumatorii de bunuri și servicii, orice cetățean care se bucură de drepturi civile și politice, asociațiile și fundațiile abilitate să apere respectivele drepturi și interese, autoritățile locale și Ministerul public, în condițiile prevăzute de lege.
[2] Roger Perrot, Institutions judiciaires, 8e édition, Montchrestien, Paris 1998, p. 515.
[3] Le Groupe Plessis, Justice: résister à la balkanisation de la justice de lEtat, în Le Figaro din 12 decembrie 2016.
[4] V-ați-întrebat-vreodată-câte-acte-sunt, apud juridice.ro/637200.
[5] Tema a fost abordată de autor și în cadrul expunerii–Statul de drept, formalismul procedural și stabilitatea legislativă în materie civilă – susținută de autor cu prilejul acordării titlului de doctor honoris causa a Universității Ovidius din Constanța, la data de 15 octombrie 2020.
[6] Al. De Toqueville, Despre democrație în America, Editura Humanitas, București 2017, p. 97
[7] Reprodus din Federalist nr. 73 de Alexis de Tocqueville, op. cit., p. 264.
[8] A se vedea pentru detalii I. Leș, Este posibilă o reformă a sistemului judiciar și a unor instituții conexe?, în Dreptul nr. 1/2021, p. 18-22. A se vedea de asemenea Î.C.C.J, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, dec. nr. 18/2018, în M.Of. n. 965 din 14 noiembrie 2018.
[9] A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție: În 2020, numărul dosarelor a crescut față de anul 2019 cu peste 1.100 de dosare, iar stocul de dosare a scăzut cu 3.078 de dosare. Secția de contencios administrativ, cea mai aglomerată, apud https://news.ro/justitie/înalta-curte-de-casatie-justitie-2020-numărul-dosarelor
[10] I. Leș, Este posibilă o reformă a sistemului judiciar și a unor instituții conexe?, p. 18-22.
[11] Citat după Al. Văllimărescu, Tratat de Enciclopedia Dreptului, Lumina Lex, București 1999, p. 354.
[12] Codul nostru de procedură civilă excelează printr-un formalism exagerat și prin inovații care au realizat marea performanță de a contribui semnificativ la lentoarea judecăților, deși obiectivul celerității este unul secular. Reamintesc în acest context că în perioada interbelică au fost adoptate trei legi a căror denumire includea și sintagma ”accelerarea judecăților”.
[13] J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 23 édition, Dalloz, Paris 1994, p. 2.
[14] A se vedea L. Vogel, Droit Global Law, Cours supremes: comment le filtrage des recours revele le pouvoir des juges, Editions Pantheon Assas, Paris 2005, p. 46.
[15] Ibidem.
[16] I. Popa, Flagelul motivării kilometrice în fapt și în drept a hotărârii judecătorești, apud https://revista.universul juridic.ro/flagelul-motivării-kilometrice-fapt-si-drept-hotararii-judecatoresti
[17] A se vedea I. Leș, D. Ghiță, Instituții judiciare contemporane, Ed. 2, C.H. Beck, București 202, p. 434-435.
[18] Idem, p. 492.


Prof. univ. dr. h. c. Ioan Leș
Membru fondator al Academiei de Științe Juridice